Review: The Lord’s Prayer Through North African Eyes. A Window into Early Christianity, by Michael Joseph Brown


The Lord’s Prayer Through North African Eyes. A Window into Early Christianity, by Michael Joseph Brown, New York; London: T&T Clark International, 2004, XIV+ 298 pp. sb. ISBN 0-567-02670-1

voi adresa cărţii lui Brown din perspectiva unui teolog care a experimentat tranziţia de la comunism la capitalism într-o ţară ce este mai apropiată de lumea a treia.

Brown îşi prezintă intenţia cercetării sale în Prefaţă şi reuşeşte să facă paşii necesari pentru a ajunge la sfârşit în cele şapte capitole ale cărţii. El îşi dezvăluie metodologia care constă în folosirea termenului “etnoreligios” adoptat de la Cristopher Haas. Dar chiar făcând acest lucru cititorul nu este informat care a fost înţelesul originar al termenului şi de ce s-a ajuns la folosirea lui în prezenta lucrare.

O altă unealtă metodologică pare să fie termenul “didahia cultică” (reflecţia critică asupra practicilor cultice) a lui Hans Dieter Betz. Brown a îmbunătăţit dizertaţia sa “The Lord’s Prayer Reinterpreted: An Analysis of This Cultic Didaché by Clement of Alexandria (Stromateis VII) and Tertullian (De oratione)” în forma prezentei cărţi. El îşi începe întreprinderea cu o viziune cam limitată a lui Isus Cristos (un profet galilean decedat) şi urmăreşte felul cum cea mai cunoscută rugăciune a tuturor timpurilor, Tatăl nostru putînd fi găsită în operele lui Clement şi Tertullian.

Iată ceea ce face pe scurt Brown:

Intenţia lui Brown pare simplă la prima vedere: fixează cadrul cercetării sale. Apoi prezintă viziunile lui Clement şi Tertullian în ceea ce priveşte rugăciunea şi cât de mult Tatăl Nostru le-a influenţat. În final pune împreună concluziile şi îi pune pe cei doi iluştri teologi creştini faţă în faţă. Gata treaba. Ceea ce se presupune a fi o întreprindere limitată şi simplă, Brown o face destul de complexă şi bine documentată. Cu toate că în discursul său Brown speculează şi bate parcă apa-n piuă, el nu lasă loc pentru dezbatere, adică nimeni nu contravine părerilor sale. Găselnițele sale au sprijin în surse secundare de parcă toată lumea ar fi de acord cu ceea ce spune el.

În primul capitol al cărţii, “The Lord’s Prayer through Greco-Roman Eyes and Ears”, Brown propune atât o investigaţie microscopică (conform afirmaţiei sale), cât şi una mai largă în ceea ce priveşte propria investigaţie. El prezintă cadrul şi tratează unde şi cum TN (Tatăl Nostru) a fost folosit. Brown crează un auditoriu imaginar al TN. Destul de riscant, acest procedeu se ocupă cu oarecare detalii la felul în care creştinii care trăiau în Imperiul Roman ar fi perceput TN cândva pe la finele secolului al doilea. Brown foloseşte componentele TN ca pe nişte lentile prin care poate vedea audienţa, și nu numai. De exemplu, Dumnezeu Tatăl poate văzut din câteva perspective: ca figura unui paterfamilia, ca şi capul imperiului, ca cea mai înaltă figură a unei religii. Din această cauză responsabilităţile şi necesităţile sunt discutate într-un cadru social ce are în vedere aplicaţia în două domenii diferite: cea cultică şi cea practică.

Al doilea capitol intitulat “Greco-Roman Visions of Religion and Prayer” pune împreună două seturi diferite de rugăciuni şi religie. Dominată de filosofie, perspectiva greacă privitoare la religie pretinde că cineva are nevoie de eusebeia, condiţie ca rugăciunea să fie ascultată datorită etosului celui ce se roagă. Religia romană se bazează pe autorictas (autoritate), astfel succesul este legat de aceasta. Rugăciunea eficace provine dintr-o lungă tradiţia în care a fost verificată şi făcută de persoana potrivită, preotul. În ciuda faptului că în materie de religie şi rugăciune orizontul grec era diferit de cel roman şi că tendinţa lor era să se excludă reciproc, Brown evidenţiază fuziunea lor. Poate că una dintre atracţiile principale ale acestui capitol constă în faptul că cititorul îşi poate verifica care fel de religie şi rugăciune îi sunt mai apropiate de practica proprie.

Cel de-al treila capitol deschide “The Tableau of Roman Alexandria.” În faţa ochilor ne apare o perspectivă largă, dar şi profundă: originea egipteană a oraşului, cât şi dezvoltarea sa elenistică, converg în ceea ce devine Alexandria romană. Comparaţia lui Brown cu privire la Alexandria, un vitraliu (sticlă egipteană, culoare greacă şi plumb roman), o prismă şi a bisericii ca o reflexie pare foarte inspirată şi realistă atunci când luăm la cunoştiinţă cadrul politic, religios şi social al oraşului. Biserica din Alexandria, totuşi o altă şcoală filosofică printre cele tradiţionale, se angajează în a-şi expune teologia şi practica sa în acest cadru greco-roman. Acestă vedere cam îngustă asupra bisericii este echilibrată datorită rolului social al bisericii. Brown descrie de asemenea un posibil portret a lui Clement. Totuşi, aşa după cum afirmă şi Brown, provenienţa sa socială, academică şi etnoreligiosă este enigmatică.

Capitolul patru tratează “Clement of Alexandria’s Vision of Prayer”. Destul de previzibilă, această parte a discursului lui Brown este ceea ce anticipează cea mai mare parte a cititorilor: Clement aproape că a ignorat TN. Brown argumentează că alegerea lui Clement a fost dictată de poziţia sa teologică situată în antiteză cu propria sa comunitate. Cu toate acestea Brown nu pare prea convingător, lăsându-l pe cititor să caute şi alte explicaţii posibile. Acestea pot proveni din existenţa unor indicii despre divorţul dintre teologia intelectualilor şi cea a maselor sau din existenţa unor tensiuni dintre dogmă şi practică.

Aşa cum se aşteaptă capitolul cinci aduce “A Picture of Roman Carthage”. Comparată cu Alexandria, Cartagina face o impresie diferită în vreme ce este parte a aceluiaşi imperiu. În special poziţia sa geografică îşi pune amprenta pe identitatea sa culturală şi politică. Din punct de vedere social Cartagina beneficiază de un statut deferit. Cele două faimoase oraşe romane contrastează în vreme ce cititorul aşteaptă acelaşi lucru cu privire la cei doi teologi creştini, intelectuali. Brown argumentează existenţa unei biserici latine romanizate, o biserică a martirilor, a purităţii, dar de asemenea şi una a montanismului şi a donatismului. Astfel contrastele se extind la biserică. Spre deosebire de Alexandria, biserica din Cartagina foloseşte filosofia politică şi legală atunci când tratează aceleaşi probleme.

Citind capitolul şase, “Tertullian of Carthage’s Vision of Prayer”, cititorul s-ar putea să bănuiască o abordare mai pozitivă, dacă nu chiar partizană în comparaţia cu cea referitoare la Clement. Diferenţa este evidentă. Abordarea “carismatică” asupra rugăciunii TN a lui Tertullian, combinată cu sprijinul pronunţat dat de Ciprian în ceea ce priveşte conceptul cartaginean despre religie şi rugăciune, o face pe aceasta mult mai atractivă în comparaţie cu cea alexandrină. Brown nu face eforturi să convingă. Face în schimb Biserica Duhului Sfânt, a purităţii şi a martirilor, dar de asemenea a celor căzuţi şi a celor care au trădat, a lui Satan şi a schismaticilor. Brown doar o dezvăluie.

Fără să fie intitulat “Concluzii”, ultimul din cele şapte capitole, “Two Visions of Prayer in Early Christian Discourse” pune capăt cercetării. În total (după cum spune şi Brown de prea multe ori) rezultatul la care el a ajunge este previzibil. Din punct de vedere academic este absolut corect. Totuşi m-aş fi aşteptat ca Brown să îşi exercite creativitatea prin a indica unele căi prin care concluziile sale ar putea fi aplicate în viitor, cel puţin în unele din domeniile cercetat de el: rugăciunea TN ca o învăţătură cultică şi în special efectul ei în comunităţile cu caracter etnoreligios. Astfel efectele rugăciunii TN ca şi învăţătură cultică pentru prezent, dar şi ca impact social pentru acele grupuri caracterizate etnoreligios, care luptă într-o biserică influenţată de globalizare ar fi fost darul pe care Brown refuză să îl facă. Totuşi cartea este o provocare pentru cititor ce s-ar putea să nu fie satisfăcut de concluziile autorului, dar care răspund totuşi unei provocări strict personale sau comunitare.

De asemenea se pare că oarecum inconştient, Brown propune o dezbatere dualistă asupra chestiunii menţionate în titlu. La început el prezintă cadrul bazat pe dovezi scrise şi de aceea intelectuale. Apoi dezbate felul cum Clement şi Tertullian, intelectuali şi ei, au interacţionat cu rugăciunea TN, şi vede biserica ca un grup etnoreligios atât în Alexandria cât şi în Cartagina. Din această cauză TN este un indicator al teologiei cuiva în sensul că el sau ea s-ar putea să difere sau nu de felul în care cei doi intelectuali au interacţionat cu rugăciunea TN.

Nu este mai puţin adevărat că, cartea lui Brown este într-adevăr o surpriză: Brown pare să anticipeze cele mai multe întrebări potenţiale pe care le poate pune cititorul. El încearcă să deschidă o “fereastră” către rugăciunea TN în legătură cu doi oameni care au trăit pentru un timp limitat şi într-un loc limitat într-o anumită tradiţie creştină. El priveşte la rugăciune în lumea greco-romană şi îşi imaginează cum creştinii ar fi putut-o lua în considerare ca şi învăţătură cultică. Brown dă impresia că a găsit cel mai bun răspuns: el expune două feluri de rugăciune, unul pentru Alexandria şi unul pentru Cartagina. Cazul este asemănător şi în ceea ce îi priveşte pe cei doi autori creştini: viziunea lor cu privire la rugăciunea TN este diferită. De la început Brown îşi imaginează auditoriul şi cadrul lui Clement, dar în ceea ce îl priveşte pe Tertullian, el îşi bazează punctele principale pe date teologice solide, dând impresia că ultimul este mai valoros, mai important şi mai demn de imitat. Din această cauză folosirea datelor ipotetice pare să îl facă pe Brownintre în conflict cu obiectivitatea. În final cititorul este lăsat să ia singur decizia, adică să calculeze riscul obiectivităţii cărţii lui Brown.