Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Prezentul.


sursa:http://ericcyee.blogspot.ro/2010/04/lost-art-of-disciple-making-appendix-2.html

La ceva timp după revoluție, în 1994 am participat la o întrunire de tineret la cea mai mare biserică baptistă din România. Stil: show. Dezamăgirea a fost cu atît mai mare cu cît cel ce făcea șoul era un bun cunoscător al tinerilor, avea copii, avea charismă și era implicat în predarea teologiei. Un american ce fusese și el invitat nu prea și-a găsit cuvintele, încercînd să nu jignească gazda, dar s-a simțit stînjenit în mijlocul acelui spectacol deplasat. Cel puțin pentru o biserică. Am plecat cu același sentiment de pierdere: să ai în față cîteva sute de tineri și să nu le spui nimic despre Dumnezeu. Dar părinții erau liniștiți că tinerii se aflau la biserică. Pe mîini sigure.

Practica mi-a fost explicată de un alt păstor aflat în aceiași postură: trebuie să faci orice să-i ții pe tineri în biserică. Păi dacă au și ei nevoi, trebuie să le împlinești. Altfel o să se ducă acolo unde sunt împliniți, adică la bar, la disco. În biserică se văd, se cunosc, se plac. Trebuie stimulați: întîlniri, jocuri, excursii la alte bisericii. Adică tot un fel,de disco, dar în stilul nostru. Dacă dezertează te iau părinții la rost și cine știe, îți pleacă și ei. Și nu era pastorul de tineret.

Pe de altă parte, m-am întîlnit întîmplător cu un fost enoriaș al bisericii pe care o frecventam ce mi-a declarat că devenise pastor carismatic și că în zonă erau circa 7-800 de tineri și ce lucrare se putea face cu ei! Pînă atunci nu l-am auzit nici măcar vorbind la școala duminicală… Biserica sa nu a depășit limitele familiei sale, cum să aibă impact asupra a sute de tineri? O altă biserică, tot carismatică, din apropiere era plină de tineri. Erau luați de pe străzi, educați, îngrijiți, avea o fermă de porci, își făcea publicitate în străinătate și avea idei de marketing. Nu știu ce îi învăța.

După revoluție bisericile au dat de bani, a dispărut interdicția extinderii clădirilor, așa că unul dintre efecte a fost apariția sălilor de școală duminicală pe grupe de vîrstă. Import american. Rezultatul a fost specializarea învățătorilor și o oarecare izolare a celor tineri de copii, de oamenii maturi. De remarcat că separarea nu se făcea pe grupe de maturitate în credință (de la a doua naștere), ci pe baza anilor de la naștere. Parcă în contradicție cu credința bisericii baptiste. Dacă tot este menționată în Mărturisirea de credință nașterea a doua.

Apoi au apărut promoțiile de pastori, de absolvenți ai secțiilor de teologie didactică, așa-zisă Christian education, tot de import. Și au apărut, ceva mai devreme, școlile confesionale, de toate tipurile. Și aici se preda teologie. Dar cine preda? De cele mai multe ori pastorii și proaspeții absolvenți ai facultăților de profil. Ce făceau copiii la școală? Banalități din vechiul și noul testament. Apoi trebuiau să meargă cu clasa în ,,misiune.“ În mod clar și această activitate contravenea Mărturisirii de credință. Cum să facă misiune copiii ce nu erau convertiți, botezați și catehizați? Dar această întrebare nu se pune. În nici un caz factorilor de răspundere. Nici ei nu și-au pus această întrebare. Ei erau preocupați de alte probleme. De exemplu, la congresul baptist de la Timișoara dr. Paul Negruț, fost rector al UBEO, pastor al bisericii baptiste Emanuel din Oradea și responsabil cu educația din partea Uniunii baptiste se lamenta cu privire la nunțile baptiste ce nu mai erau ca pe vremuri. Înțeleg că cei ce se nuntesc sunt credincioși vaccinați și nu e bine să-ți pui întrebări stînjenitoare cu privire la copiii despre care în Mărturisirea de credință se deduce că nu pot fi botezați, dar sunt numărați la totalul suflării baptiste (și penticostale). Un fel de numărare a steagurilor a la Pristanda. Directorilor seminariilor liceale nu le pasă de contradicție, diriginților și învățătorilor nici atît. E o activitate ce trebuie făcută cu clasa pentru a strînge bani, a da frumos și a cîștiga simpatie: uite ce drăguț e ăla micu la amvon! Dar ia să încerce un ditamai matur să se urce la amvon fără autorizație! Anatema!!!

Recapitulînd vom constata că un copil dintr-o familie baptistă învață ceva despre credința sa la școala confesională, apoi la biserică, la școala duminicală și apoi mai învață din văzute și auzite din familie. Deci are cel puțin trei-patru surse de informații,   la care se adăugă și pe cea proprie: prietenii, citirea unor materiale religioase, Scriptura. Pe cine să creadă? Situația ideală în care toate aceste surse concordă este utopică. Rezultatul? Fragmentarea credinței, lacune, confuzie. Nu-i de mirare că în ciclul gimnazial cînd apare ora de religie opțională aceasta este privită ca ceva de pe altă lume.

La toate astea mai trebuie adăugate presiunile părinților, directorilor, inspectorilor și a pastorilor la adresa unor învățători și profesori de teologie, ce se confruntă cu pile, amenințări și stări de vorbă mieroase pentru ca elevul cutare să ia notă mai mare că doar e din familie bună și credincioasă. Nu mai pomenesc de lupta cadrelor didactice cu năbădăile unor odrasle  (cu părinți ) cu ifose sau cu lipsa de educație elementară. Se vede din nou lipsa de coordonare dintre cei ce concură la educația religioasă și la viitoarea dezertare dintr-o biserică cu probleme. Părerea mea este că tinerii nu pleacă cînd devin adulți, ci cu mult înainte. Sunt prezenți cu trupul, dar nu și cu inima.

Așa cum se știe educație teologică din școli este de fapt o cateheză ce se aplică tututror elevilor. Oare de asta au nevoie? Și ne mai mirăm că pleacă… În urmă cu cîțiva ani apărea pe internet o scrisoare deschisă a tinerilor de origine română din America. Voiau ca predicile să fie în limba engleză. Nu înțelegeau limba română, părinții nu prea vorbeau limba engleză. Și ei plecau. Pentru asta erau înfierați. Și acum pun eu întrebarea: dacă era clar de ce plecau tinerii din bisericile românești (la cele americane), de ce nu s-a putut schimba ceva de dragul lor, a viitorului bisericii (chiar așa?) și a mărturiei în comunitate. Ce costa? Asta făcînd abstracție că bisericile baptiste românești din America sunt anchilozate în cultura anilor 60-70 din România…

Prezentul nu sună bine chiar dacă nu intrăm în detalii ce țin de practica bisericilor, de articole de credință și de controverse referitoare la craționism vs evoluționism, răpirea bisericii, cina Domnului, mileniu, genetică, etică, corectitudinea politică, avortul sau ineranța Bibliei și drepturile omului. Bisericile, cam toate, preferă să stea într-un con de umbră, să nu dezbată probleme spinoase. Rezultatul? Se confruntă cu evenimente spinoase… și plecarea tinerilor.

Ca să nu închei într-o notă negativă aș propune o soluție: ucenicizarea tinerilor ce au fost convertiți. Nu este ceva nou, dar este ceva ce nu se ia în calcul. Ciudat pentru că Noul Testament este exact despre așa ceva. Mărturisirea de credință ce zice? Dar chiar dacă aș vrea să fiu pozitiv trebuie să constat că majoritatea bisericilor nu mai fac așa ceva, pentru că nu au făcut așa ceva. Nu degeaba a scris un american cartea The Lost Art od Disciple Making… (Introducerea de Coleman, el ce a scris Planul de evanghelizare al învățătorului. Sună cunoscut?) Cine o traduce și pe limba noastră? Inutil să mai menționez că ucenicizarea nu se face de către pastori și că de cele mai multe ori ei acționează contra celor care gîndesc și fac așa ceva. Și ne mai mirăm că pleacă tinerii?

PS Ah, era să uit ceva! Taberele creștine!!! Despre astea ar fi indicat să scrie un specialist. Mie nu îmi plac…

Comparația… moarte n-are!


sursa:http://www.nuyutotalhealth.com.au/why-nuyu.html

După  speranța care moare ultima și încercarea moarte n-are, să-mi fie îngăduit să mai adaug ceva ce deja toată lumea știe, dar (probabil) nu conștientizează: comparația moarte n-are.

Mai toată cultura noastră se bazează pe comparație. De aia avem gradele de comparație. De aia unele sunt unice și absolute, dar totuși comparabile. Ba ca să ne dea cu tifla canalele de șoping ne vînd produse de serie despre care se spune că sunt ză most iunik!!! America asta!

Dar destul cu introducerea. Iată și subiectul: azi pe cînd, vorba Scripturii, pe cînd făceam cîte ceva încolo și-ncoace, mă păli o comparație pe termen lung. Criticii sunt pe fază?

Mă gîndeam, „Uite domle ce mare diferență între credința creștină de dinainte de decretul de la Milano și cea de după.” Apoi mă mai păli în gînd (nu vă faceți probleme, și așa am cîteva vînătăi ce nu mai trec): „Ce mare diferență între credința dinainte de decembrie 1989 și cea de după.”

Să le comparăm că deja se vede ceva simetrie: cele două perioade dinainte și cele două de după. Se vede clar că statul a jucat un rol foarte important, dacă nu chiar esențial, în ambele cazuri. Dar după ridicarea opreliștelor biserica a fost vioara întîi. Cînd statul era bățos și agresiv, biserica era vie . Cînd statul era binevoitor, biserica s-a dezvoltat pe orizontală și a scăzut în calitate. Parcă așa a fost în cazul decretului de la Milano, dar și în cazul decretelor din decembrie 1989.

Nu prea ne afectează ce s-a întîmplat după Milano, cu excepția cîrdășiei statului cu biserica și cu siluirea, de acum legală, a bisericii de către stat. Vorba unora, cu sau fără siluire, un adevărat concert. E vorba de instituții, nu? Și ciudat prim-soliștii concertului erau patriarhul și împăratul. Sau credinciosul și milițianul. Asta redus un pic la esență. Sau milosul și perceptorul. Dar dacă e să îi comparăm ar trebui să vedem diferențe și asemănări. Cine poate să le vadă…

Dacă tot suntem la comparații pînă la loc comanda, oare care ar fi cea mai bună comparație între biserica anului 1989, cea a cărui cap își esprima adeziunea față de reprimarea exercitată de stat și indignarea față huliganii de la Timișoara și biserica anului 2013 cînd toate duduie producînd bani, programe și școli, dar lasă în urmă aceiași sărăcie, atît materială, cît și spirituală? Dacă le comparăm, aproape niciuna.

În ce privește statul român care este diferența între găștile celor din PCR, de la sindicat, de la Miliție, de la Securitate, de la primărie sau de mai sus, de la CC, de la MAN, de la MAI și din alte oficii ale puterii și cele din prezent cu găștile mogulilor, partidelor, băncilor și a diferitelor oficii ale puterii: președinție, prim-ministru, poliție, cele șapte servicii secrete, vămi? Dacă le comparăm, aproape niciuna.

Vorba unora de prin 1945: indiferent cum se învîrte roata poporul e la mijloc. Aici parcă moare comparația… cel puțin sau scîrțîie.

Lucrurile tind să ia o tentă mai ciudată, dacă ne comparăm cu vecinii noștrii, cu unii mai apropiați sau mai îndepărtați. Totuși ca să nu cădem în disperare (infirmînd și că speranța moare ultima), dacă ne comparăm cu unele state din Africa, nici nu-i chiar așa de rău la noi. Dacă ne comparăm cu unele state islamice, poate e chiar destul de bine și în ceea ce privește biserica… Eu cîteodată îmi doresc o mică schimbare a statului în materie de religie. Vorba aia: un pic de islam e ca o alifie pentru ochi, ca un clopoțel cristalin dis-de-dimineața. Poate ne trezim din vis, reverie sau ce-o mai fi. Numai să găsim cu cine să ne comparăm.

Asta numai în cazul în care comparația… moarte n-are.

Anunțuri oficiale?


http://www.wallsave.com/wallpaper/1920×1080/apocalypse-x-more-324474.html

Mai ieri puteai citi anunțuri de genul ,,Bătălia tuturor bătăliilor începe!” Era vorba de Irak. Vedeam imagini cu avioanele companiei irakiene ce aveau nume oarecum ciudate: Babilon. Amenințările lui Sadam (asemănătoare cu ale lui Hitler), apoi cacialmaua cu armele de distrugere în masă. După primul război din golf au văzut o carte scrisă înainte de declanșarea războiului despre iminenta apocalipsă. Sfârșitul era aproape.

Erau anunțuri oficiale? Unele da, altele nu. Erau prorocii? Unele da, altele nu. Să fie limpede: nu vreu să mă refer la prorociile biblice, ci la cele ale unor indivizi ce fac anunțuri de parcă ar fi purtătorii de cuvânt a lui Dumnezeu în persoană. Unii sunt, alții nu.

De obicei un anunț ce se referă la trecut se poate verifica. Un anunț oficial despre trecut se bazează pe date verificabile. Un anunț cu privire la ceva din viitor trebuie să fie confirmat. Dar dacă fac un anunț despre viitor și acesta nu se confirmă, va fi uitat. Dacă se confirmă unii vor spune că a fost o prorocie. Cu toate acestea prorociile, adică anunțurile care pretind că prezic viitorul, abundă.

Unul dintre primele anunțuri de acest gen a fost făcut în decembrie 89 pe când mă aflam în primăria din Arad, pe atunci ocupată de una din facțiunile armatei ce fusese implicată în crimele de la Timișoara. Apare acest individ, foarte plin de sine (fusese chemat de o tînără ce era verișoara persoanei ce ocupa la acea dată funcția cea mai înaltă din județ), aș spune de parcă era purtătorul de cuvânt menționat mai sus și îi spune autorității că va urma o noapte ca cea a Sfîntului Bartolomeu (oare îi plăcuse istoria?) dacă mai știu eu ce… Era intransigent! A venit noaptea, a venit dimineața, n-a venit măcelul. S-o fi dus la plimbare pe altundeva.

Dumnezeu 0: Noi 1? Poate unii ar fi înclinați să gândească așa, dar să ne gândim de ce iau oamenii în serios anunțurile de genul acesta:

1. Pentru că dau senzația de putere celui care le face. El și Dumnezeu sunt cineva, impun frica, ascultare și responsabilitate. Nimeni nu s-a dus să îl tragă de mânecă pe anunțătorul cu pricina. Nimeni nu a murit atunci. Și chiar dacă îl trăgea putea spune că datorită unor rugăciuni, la care am fost invitat și eu, toți am fost protejați și suntem bine mersi. N-am prea crezut în așa ceva.

Poți să arunci bomba și să îți vezi de calea ta, indiferent care ar fi aia, că responsabilitatea unui anunț de genul ăsta nu mai e a ta, e a lui Dumnezeu. Hmmm… Niciodată nu putem ști dacă anunțul a fost veridic sau nu, dacă destinul nostru și-a schimbat traiectoria sau nu. Bine că am scăpat!

2. Pentru că un astfel de anunț, într-un astfel de context avea un impresionant iz apocaliptic. La fel ca și cele de genul marilor nenorociri care se vor abate acum asupra Americii. Nimic mai ușor: o combinație de frică și dor de teoria conspirației în contextul potrivit este numai bună să atragă: voturi, laicuri, rating, tiraj, atenție și iar atenție, băgând boala în oamenii ce vor crăpa de frica anxietății.

De ce s-o fi strigat cu aplomb în decembrie 89 Nu vă fie frică Ceaușescu pică? De ce se striga Armata e cu noi? Că ne era frică și încă una de moarte! Dar n-aveam ce pierde.

Acum situația s-a schimbat: ne este frică tocmai pentru că avem atâtea de pierdut. Ce diferență! Nu-i bai, crește anxietatea, dar crește și credibilitatea anuțătorului și generatorului de panică programată.

De remarcat că înainte de decembrie 89 se înmulțiseră predicatorii apocaliptici americani care vizitau bisericile baptiste. Ce au făcut între timp? Probabil că au aprofundat situația. Unde sunt acum? Probabil conspiră. Vorba unei cărți: cum nu e păpică se prorocește despre sfârșitul lumii și despre războiul sfînt. În ape tulburi se poate pescui mai ușor.

3. Mai apar unii care scriu despre prorociile ce s-au făcut pe vremea lui Ceaușescu despre mai știu eu ce. Serios? Vii după 20 de ani să îmi spui că ele au existat? E ca și cum ar fi scris cineva cartea Daniel după desfășurarea evenimentelor. Dacă cineva spune că Daniel s-a scris după desfășurarea evenimentelor și nu e vorba de o prorocie, se spune despre el că e liberal, e dat afară din învățământul confesional, într-un cuvânt e trimis acasă.

Deci dacă prorociile astea au fi existat cu mai bine de 24 de ani în urmă le-aș fi crezut. Așa cum i-am crezut pe americanii ăia apocaliptici, dar care s-au dovedit niște mincinoși. Ba l-am crezut și pe Iosif Țon care a făcut ceva ce demonstra cât de efemer va fi comunismul. Dar el nu e proroc, nu?

Păi nu vă supărați, dar de ce e voie să preamărești acum, după 24 de ani, anunțurile de pe vremea lui Ceaușescu ca și când ar fi fost prorocii? Mie mi se pare că de fapt nu au existat și au fost confecționate după. De ce inventăm prorocii? De ce pretindem că sunt prorocii propriile noastre temeri? O întrebare mai greu de răspuns?

Unor le place să trăiască aproape de alinierea planetelor, de virusul mileniului, de sfârșitul lumii și de ceva care spune că o mare catastrofă este iminentă. E mai ușor să sperii decât să dai speranță pentru că în mod natural omului îi este  frică, iar frica motivează și generează soluții.

Dar ce are frica cu credința, nădejdea și dragostea? Prorociți vă rog! Sau așteptăm un anunț?

Cold war (1/5): „Şi… cîte divizii are papa?”


În timpul celui de-al Doilea război mondial Stalin ar fi întrebat (poate retoric): „Şi cîte divizii are papa?” Dincolo de ineditul întrebării sau de inutilitatea ei, întrebarea transmite un singur lucru: putere fără limită, forţă exprimată în „divizii de blindate”. Cei ce au auzit această întrebare (nu ştiu cine a fost de faţă) „în primă audiţie” ştiau că asta vizează. Dar, pe lîngă întrebarea în sine, personalitatea personajului care a pus această întrebare mai adauga ceva: lipsă de milă, lipsă de Dumnezeu, victoria cu orice preţ.

Habar n-am ce i-o fi trecut prin minte papei şi nici dacă a luat vreodată la cunoştiinţă de întrebarea lui Stalin. Fără doar şi poate papa avea să ia contact cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina şi din România, cu procesele intentate credincioşilor şi clerului catolic acuzat de trădare, colaborare cu duşmanul, infiltrare de agenţi, sabotaj, complot pentru răsturnarea ordinii de stat, etc.

Pentru Stalin şi pentru anturajul lui era ceva normal să asocieze puterea şi victoria, lipsa de milă cu lipsa de Dumnezeu. Dar, dincolo de asocierea a doi termeni incompatibili, putere şi biserică,  întrebarea lui Stalin evidenţiează un adevăr incontestabil, anume că biserica şi puterea şi/sau lupta pentru putere  sunt incompatibile. Cu toate acestea istoria, în particular istoria bisericii, ne demonstrează contrariul. Nu trebuie să aduc date în sprijinul afirmaţiei mele şi nici nu o să mă refer la ce s-a petrecut în alte biserici. Mă voi rezuma doar la biserica baptistă, în particular la cea din România, dar şi în acest caz referirile mele vor fi extrem de selective.

De exemplu, un fapt incontestabil şi mai puţin cunoscut, dar adevărat, este că baptiştii din zona Aradului au avut mai multe comunităţi (de biserici) în prima jumătate a secolului XX. Aceste comunităţi fiind extrem de mici, este greu de explicat de ce unii păstori au decis să fie şefi peste o mînă de oameni, în loc să se unească şi să aibă o forţă mai mare. Ulterior la Arad s-au înregistrat cele mai multe biserici baptiste din ţară, Aradul fiind supranumit „Ierusalimul baptiştilor”, iar Ţara Crişurilor „Leagănul baptiştilor”.

În perioada „de democraţie populară” Bucureştiul s-a definit ca centru al baptiştilor din România datorită conducerii centralizate şi a existenţei seminarului baptist. Dar, chiar şi înainte de 1989 întîietatea Bucureştiului a fost pusă sub semnul îndoielii datorită conducătorilor baptişti (care nu proveneau totdeauna din Bucureşti) aserviţi puterii comuniste. Pe scena jocurilor de influenţă şi putere s-a evidenţiat în primul rînd Oradea care era asociată într-o oarecare măsură cu Aradul (biserica Dragostea, Pîrneava) şi în mai mică măsură cu Clujul (biserica Iris). Spre deosebire de interesele şi preocupările spirituale tipice baptiste ale Bucureştiului, dincolo de atracţia manifestată de interesul stîrnit de Navigatori în direcţia ucenicizării, în aceste biserici s-a manifestat un tip de creştinism recontextualizat. Acesta articula o teologie relevantă pentru viaţa din acea perioadă din ţara noastră. Acest tip de teologie era enunţată şi susţinută printr-un limbaj care comunica adevărurile lui Dumnezeu şi făcea posibilă lucrarea Duhului, distingîndu-se net de limbajul tocit deja al bisericilor baptiste tradiţionale.

În perioada 1982- decembrie 1989, aceste biserici au transmis, într-un fel sau altul, şi au pus în operă, o altă concepţie despre lume şi viaţă decît cea oferită de „societatea socialistă multilateral dezvoltată” propovăduită de Partidul Comunist Român prin instituţiile statului comunist. Este interesat de remarcat că în ciuda diferenţelor existente la nivel politic faţă de Bucureşti, biserica baptistă nr. 2 din Oradea, ce era exponentul rezistenţei pe tărîm spiritual faţă de regimul comunist nu a insistat prea mult în direcţia ucenicizării. Interesul manifestat la Oradea era însă canalizat şi în direcţia unei noi forme de învăţămînt (Şcoala prorocilor) şi a dezvoltării slujirii instituţionalizate a bisericii (diaconi, pastori, învăţători) a pus accentul pe manifestările în plen ale adunării credincioşilor în „serviciile divine”.

După 1989, odată cu revenirea în ţară a  unor fraţi din străinătate şi cu apariția libertăţii religioase, a început lupta deschisă pentru acapararea puterii. Aceasta s-a manifestat variat în cei douăzeci de ani ce s-au scurs din decembrie 1989. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ocaziile în care baptiştii s-au înfruntat se pot încadra la nivelul „războiului rece”, războiul nefiind încă declarat oficial. În această perioadă asistăm la o schimbare de generaţii, la o schimbare majoră de mentalitate şi la o accentuare a polarizării est-vest, specifică celor două centre baptiste: Bucureşti şi Oradea, dar şi de încercarea de afirmare a iniţiativelor unor centre de mai mică importanţă, de o altă factură, dar în creştere, cum ar fi Sibiu şi Timişoara.