À la recherche du temps perdu…


Omul pierde timpul. Nimeni altcineva nu-l pierde pentru că nimeni altcineva nu conștientizează lungimea vieții. Sau mai știi?

Cei ce pierd timpul degeaba sau vremea sunt numiți pierde vară. În țările mai reci probabil că sunt numiți altcumva.

Deși avem impresia că timpul este ceva personal, ne înșelăm. Dac-ar fi doar personal nu ni s-ar impută pierderea lui. Ar fi treaba noastră. Viața mea, timpul meu, pierderea mea.

Paradoxal sau nu, timpul este și un bun comun. Îi faci pe alții să piardă timp, ești apostrofat și uneori sancționat. Ba ți se ia capul dacă ai pierdut timpul cu altceva și ai întîrziat cu îndeplinirea ordinului. De exemplu dacă în timpul unui atac la baionetă îți făceai manichiura.

Unii au decis că nu e bine să se piardă timpul prin mănăstiri și le-au închis trimițîndu-i pe ocupanți la muncă. Ba le-au luat și pămînturile ca în cazul lui Henric VIII. Chiar și papa avea pămînturi, dar fiind prea preocupat cu timpul veșniciei, pînă la urmă le-a pierdut.

Dacă pierzi timp, îi faci pe alții să piardă și nu numai timp. Este celebră întîrzierea lui Gruschy în bătălia de la Waterloo. Un mareșal întîrziat îl face pe un împărat (Napoleon) să piardă un imperiu. A doua oară.

Pe plan local cel mai bun prieten al celebrului Păcală este Tîndală. Un fel de Dorel cu afinități temporale, Tîndală are darul de a amîna și întîrzia. Varianta modernă a lui Tîndală este autorul zicalei Ce poți face astăzi lasă pe mîine că poate poimîine nu mai trebuie! Just dragi tovarăși! E clar de unde ni se trage boala națională cu iz comunist Ei se fac că ne plăteasc, noi ne facem că muncim

Pe vremea lui nea Nicu timpul era dușmanul partidului, al poporului, personal al tovarășului prim-secretar PCR: trebuia să ne angajăm plenar, cu toate forțele, cu toată responsabilitatea, să luptăm cu devotament și abnegație să terminăm cincinalele înainte de termen. Ba era și o lozincă transformată-n cîntec patriotic: Cincinalu-n patru ani-jumate! Trebuia să-i ajungem și să-i depășim p-americani. Că cineva avea timp d-asta…

Dacă tot vorbim de comuniști și capitaliști, tot nea Nicu luă de la capitaliști bani să dezvolte țara, după care văzu că mai bine strîngem noi cureaua, mai punem pe noi încă o haină iarna și le dăm înapoi înainte de termen banii. Ciudat, nu? Deci noi pierdeam timpul, Ceaușescu îl de-regla. Ca urmare unii dintre noi au dorit să-și petreacă timpul prin alte țări mai capitaliste unde Time is money.

Și ca unii ce știu ce înseamnă asta, recent, Năstase, Coposu și G. Becalli au recuperat le temps perdu după ce l-au reșerșat prin celulele patriei și diferite activități recuperatorii scriind, pardon, producînd cîteva cărți. Și astfel ăștia cu bani au fost eliberați înainte de termen. (Dacă ar fi știut asta Proust ar fi rămas mască și mai mult ca sigur ar mai fi lucrat la titlu.) Și iac-șa ăștia au făcut ca timpul să fie o noțiune relativă. Cred că poporul nostru e un popor de einsteini.

Cînd deținuții de drept comun devin peste noapte veri primari cu Marcel Proust și timpul devine relativ ca în fizica lui Eistein, mai lipsește Alice ca să ne dăm seama că trăim în Wonderland? De fapt pe Alice au pus-o săptămîna trecută sub arest la domiciliu… Mai că-mi vine să zbor deasupra acestui cuib de cuci…

Cine mai are impresia că-și pierde timpul de pomană în țara asta?

„De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?” (2)


Un alt personaj care a marcat epoca comunistă prin ceea ce reprezenta şi prin cum arăta era „Moşul parcului”. Contrar aşteptării dvs nu era vorba de vre-un duh necurat ce apărea prin parcurile arădene, ci de un individ cu o ocupaţie cît se poate de prozaică. „Moşul parcului” era spaima copiilor răi din „Parcul copiiilor” asupra căruia avea autoritate absolută. Cu o înălţime de pînă la 1.80 (poate în realitate era mai mic, dar noi îl vedeam foarte înalt), uscăţiv, totdeauna cu o bască neagră în cap ce îi acoperea părul cărunt, cu o haină maro închis şi cu o bîtă cam de un metru şi ceva în mînă, acesta îşi manifesta autoritatea printr-o voce sonoră şi piţigăiată. Avea totdeauna o mină cuprinsă de însemnătatea serviciului pe care îl făcea societăţii: era o „autoritate”. Însemnele rangului său erau nelipsita banderolă roşie şi semnalele unui fluier, de alt tip decît cel al miliţienilor. El veghea ca nimeni să nu se dea în picioare pe hinte, să nu calce pe iarbă şi să nu facă murdărie. Dar cine îl băga în seamă? Ne jucam cu mare tărăboi, apoi cînd îşi făcea apariţia şi se îndrepta spre noi fluierînd infractorii. Aşa că o zbugheam ca din puşcă în direcţia opusă.

Clădirea în care locuiam era „fortăreaţa” noastră, avînd în vedere că îi cunoşteam cele mai ascunse unghere  de prin pivniţele întortocheate în care ne descurcam chiar şi fără lumină, dar şi datorită faptului că avea două porţi gigantice ce dădeau spre două bulevarde paralele. Odată intrat pe una dintre porţi „Moşul” nu avea nici o şansă să ne prindă. De fapt nu ne-a prins niciodată, dar cum nici noi, nici el nu puteam ceda, ne fugărea dintr-un parc în altul, noi răspîndindu-ne ca potîrnichile prin cele mai variate locuri: printre jucătorii de şah şi table, printre rondouri, ba chiar treceam drumul şi spre nemulţumirea sa, îl surprindeam apărînd în spatele său. Era cel mai veritabil şi periculos joc de v-aţi ascunselea. Cea mai mare sperietură am tras-o după ce am tunat cîteva capse şi ne-a luat urma, dar ne-a abandonat îndreptîndu-se spre clădirea Sfatului Popular. Credeam că am încurcat-o, mai ales că am dat nas în nas cu una dintre vecinele mai în vîrstă ce nu ne putea suferi anunţîndu-ne sentinţa: „Şcoala de corecţie vă mănîncă, bandiţilor!” O fi fost ea mai comunistă, noi mai pui de burjui sau alţi duşmani de clasă, cine ştie? După ce am tremurat vreo oră-două, am ieşit din ascunzători prăfuiţi, plini de pînză de păianjeni şi morţi de foame şi sete. Ne-am despărţit încă cu teama în suflet, jurînd răzbunare „în  caz că se întîmplă ceva”. A doua zi eram prezenţi la jocul de-a şoarecele şi pisica, fiind întrerupţi doar de ploile de vară ce cădeau neanunţate sau de chemările părinţilor îngrijoraţi de dispariţia noastră.

În cele din urmă, am depăşit vîrsta acestui tip de distracţie şi nu mai băgam în seamă personajul sinistru al copilăriei. Totuşi după ce am terminat armata am mai avut de-a face cu o arătare de acest gen într-un alt parc, în Pasaj.  Traversam parcul cu semicursiera cînd fluierături ascuţite, repetate, strigăte şi apariţia unui individ ce părea să aibă cam aceiaşi autoritate ca „Moşul”, mă trezi din gîndurile mele aflate undeva pe alte meleaguri. De data asta mic, ţigan get-beget, cu fluier de arbitru de fotbal, în cămaşă albă şi pantaloni kaki, venea direct spre mine cu ochii larg căscaţi de parcă se afla în proximitatea unei crize de epilepsie. Părea că ştie doar cîteva cuvinte în limba română, pe care le repeta în rafale scurte: „Jos de pe bicicletă! Te amendez! Jos de pe bicicletă!”

Părea că are intenţii kamicaze ce vădeau tendinţa unei coliziuni iminente. L-am ocolit elegant şi am urcat în viteză digul către stradă cu intenţia de a coborî pe cealaltă parte. Culmea, a început să alerge după mine cu acelaşi repertoriu de lozinci împotriva elementelor antisociale ce ar fi putut ştirbi din prestigiul parcului cu pricina. Nu mă gîndeam că situaţia s-ar fi putut complica, că doar n-avea cum să mă ajungă din urmă şi nici nu ar fi avut rezistenţa necesară să se ţină după mine prin tot oraşul repetîndu-şi repertoriul. Ajuns în porţiunea dreaptă dintre cele două planuri înclinate, cu intenţia de a coborî digul pe partea opusă, am aruncat o privire spre stînga, de unde curgea traficul. Tocmai urcau doi miliţieni. Era o cursă! Am apăsat pe pedale şi ajutat de planul înclinat ce cobora, faţă de cei doi „curcani” ce urcau, dus am fost, cu toate maşinile ce mă claxonau. Evadarea a reuşit.

Acum nu mai avem „moşi” ai parcurilor, doar agenţi ai poliţiei comunitare.

Călăuzire, îndrumare sau şansă? (1)


Choice Five Arrows Vector Flat Concept Stock Vector ...

Pot să mărturisesc că am avut ocazia să beneficiez de călăuze de calitate în viaţă. Acum pot să apreciez mai bine acest avantaj. Tot acum îmi dau seama cât de departe aş fi ajuns dacă în anumite momente cheie ale vieţii mele aş fi beneficiat de un îndrumător. Resimt şi acum această lipsă. Nu mai sunt tânăr, dar îmi dau seama cât de mult ar fi însemnat un sfat când nu ştiam ce să fac, unde să merg sau nici măcar să gândesc.

Încerc să deschid un subiect, de pe urma căruia să beneficiez eu în primul rând, cât şi toţi aceia care au nevoie de acelaşi lucru: călăuzire. Aş dori să aflu părerile şi experienţele voastre. Am putea începe un club al călăuzitorilor ce s-ar pune la dispoziţia celor care au nevoie de aşa ceva. Am mai scris câteva rânduri. Nu ştiu când o să termin, dar am început, cel puţin.

Timpul înseamnă bani – spun capitaliştii. Dar timpul înseamnă viaţă. De multe ori timpul este foarte preţios pentru că este foarte limitat sau mai bine spus, programul nostru este foarte aglomerat şi suntem stresaţi de faptul că trebuie să luăm decizii importante într-un timp foarte scurt. Aceasta presupune să luăm deciziile cu toate că ne lipsesc toate informaţiile. Ca urmare s-ar putea ca deciziile pe care le luăm să nu fie prea bune sau câteodată să fie complet eronate. Uneori ne confruntăm cu ceea ce se numeşte „the devil’s choice”, adică suntem nevoiţi să alegem între două rele. La fel de problematică pare alegerea între două lucruri bune pentru că ni se pare că printr-o alegere greşită pierdem ceva, cea mai bună variantă sau cel mai mare profit.

De obicei pentru a lua decizii bune avem nevoie de timp, dar şi de o minte luminată sau de mai multe minţi luminate. Este vorba despre sfătuire, sfetnici, călăuzire sau în termeni mai moderni de consilieri şi consiliere. Este vorba despre un proces de gândire finalizat cu o decizie. A dispune de suficient timp de gândire şi de suficienţi consilieri este o situaţie ideală cu care nu ne vom întâlni totdeauna. În practică nu totdeauna avem la îndemână pe cineva care să ne ajute şi de cele mai multe ori suntem nevoiţi să luăm singuri majoriatea deciziilor. Chiar dacă aceasta pare un handicap, în cele din urmă se poate transforma într-o calitate foarte preţioasă, atâta vreme ce deciziile pe care le luăm sunt bune, adică rezultatele ce decurg după luarea deciziile sunt pozitive. Dar să vedem cum se desfăşoară în timp acest proces de luare a deciziiilor..

Începuturile

De mic copil înveţi. La început ce e voie şi ce nu e voie. Ce să mănânci sau să bei şi cât. Înveţi ordinea în care se desfăşoară unele activităţi, care este însemnătatea unor lucruri sau destinaţia lor. De exemplu, atunci când eşti copil îţi este greu să înţelegi că ziua e făcută pentru activităţi, iar noaptea pentru somn. Ai vrea să te joci şi noaptea, dar oboseala te răpune şi adormi. După ce câţiva ani buni eşti îmbrăcat de alţii, începi să te îmbraci singur, să te speli singur şi să vrei să faci ceva singur, fără să mai ai nevoie de sursa îndrumării, călăuzirii, adică de părinţi. Necazurile apar când eşti departe de ei şi te confrunţi cu situaţii nemainîntâlnite, neprevăzute. M-am pierdut. Ce să fac? Să plâng, să ţip, să nu fac nimic, că poate mă va găsi cineva sau să încerc să găsesc singur calea înapoi?

Probleme şi mai mari apar odată cu înaintarea în vârstă. Maturizarea fizică îţi aduce un spor de încredere, dar de cele mai multe ori maturizarea fizică nu coincide cu cea mentală. Deseori la ştiri ne sunt prezentaţi tineri care au comis lucruri necugetate şi, din păcate, mulţi adulţi a căror acţiuni lasă să se întrevadă lipsa de abilitate în luarea unor decizii corecte.

Când vrei să înveţi ceva nou, când ajungi în locuri necunoscute şi nu vrei să te pierzi, ai nevoie de o călăuză, de cineva care cunoşte drumul şi te poate ajuta. Adevărata călăuză nu numai că te va direcţiona corect, dar şi te va învăţa cum să găseşti singur drumul atunci când eşti singur. Aceasta îţi va asigura independenţa şi te va face capabil să înveţi şi tu pe alţii.

În principu, atunci când te confrunţi cu o dilemă, de genul ce să fac azi, să mă duc la ştrand sau să stau acasă să citesc o carte, poţi să alegi la voia întâmplării sau să faci o selecţie în funcţie de ce îţi e mai comod sau de dispoziţia ta de moment. Dacă nu ştii unde este primăria sau gara într-un oraş necunoscut poţi să întrebi aproape pe oricine. Cu toate acestea, este mai indicat să întrebi un poliţist, decât un trecător care ar putea fi şi el, la fel ca tine, un simplu turist. Dacă vrei să dai examen de admitere la o facultate de inginerie genetică trebuie să te interesezi în mod specific în domeniul respectiv, pentru că cei mai mulţi dintre cei pe care îi cunoşti nu vor fi familiarizaţi cu domeniul acesta ultrasofisticat. Nu ar fi o alegere prea inspirată să o întrebi pe bunica cum să îţi alegi cursurile facultative la aceiaşi facultate, dar un coleg dintr-un an mai mare sau un prof te-ar putea ajuta. S-ar putea să apelezi la familie sau la prieteni când e vorba de alegerea vestimentaţiei sau la adoptarea unei coafuri mai îndrăzneţe, dar probabil că ei nu vor avea prea mare succes în îndrumarea ta pentru alegerea viitorului partener de viaţă. De ce? Din mai multe motive, pe care le vom discuta la timpul potrivit. S-ar putea ca familia să nu reuşească să te îndrume spre o anumită meserie, să îţi impună sau să îţi restrângă aria preocupărilor sau a prietenilor. Vom discuta şi despre aceste aspecte particulare ale călăuzirii şi a luării deciziilor.

Pe stradă, în diferite publicaţii, la tv, dai de anunţuri. Există note de subsol ce te îndrumă sau furnizează informaţii suplimentare în publicaţii. Există programe computerizate, pliante sau prospecte, ba chiar şi personal specializat să facă acest lucru în turism, cu ocazia unor evenimente speciale (manifestări sociale care implică mari mase de oameni, situaţii de urgenţă, etc.), etc. Chiar şi buletinele meteo din media sunt tot o formă de îndrumare. Dacă nu va ploua în următoarele două zeci şi patru de ore vom pleca la mare. Dacă satelitul ne evidenţiază o formaţie de nori şi vânt puternic din nord ne gândim că vine un val de frig şi nu avem ce căuta pe plajă. Dacă nu vrem să ne pierdem pe teren ne cumpărăm o hartă, o busolă sau mai nou, un GPS.

Pe scurt, oricine trăieşte pe pământ are nevoie de orientare, de călăuzire şi trebuie să ia decizii. Este valabil atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Ele caută hrană, parteneri de viaţă, atacă sau fug de un urmăritor în funcţie de ceea ce le indică senzorii şi instinctele. Călăuzirea instinctivă sau cea bazată pe cele cinci simţuri este folosită şi de om pentru a se integra în societate. Dar dincolo de aceste tipuri de călăuzire aproape fiecare om mai admite şi existenţa a alte două tipuri de călăuzire diferite de primele cinci. Unul dintre acestea este celui de-al şaselea simţ, ceva diferit de instinct şi al doilea, călăuzirea divină, total diferită, dar în acelaşi timp şi asemănătoare cu categoriile menţionate până acum.

Nevoia de orientare, călăuzire sau îndrumare a omului este cu atât mai pregnantă cu cât el sau ea se simte mic sau mică şi fără putere în faţa a ceea ce mulţi sau multe percep ca fiind soarta sau destinul. Omul vrea să evite greşelile din trecut sau greşelile altora despre care a auzit într-un fel sau altul, o nenorocire reală sau imaginară, o alegere dificilă sau pur şi simplu este curios cu privire la viitor.

Cronos vs. kairos


Societatea modernă este martoră fragmentării cronosului datorită unui kairos accelerat, datorita accelerării vieţii contemporane. O paralelă este fenomenul „încălzirii căştii” piloţilor militari datorită numărului mare de decizii şi vitezei reduse de reacţie a creierului omenesc în condiţii de stress la viteze supersonice.

Datorită ritmului foarte alert al vieţii, omul experimentează accelerarea şi fragmentarea artificială şi nejustificată a vieţii. Filmele de acţiune, programele dinamice, viaţa cu o maşină rapidă şi într-o bogăţie de sisteme comunicare îl face pe om să trăiască ceva ce nu este a lui, o viaţa stresantă, depersonalizată.

Cu toate că omul a învăţat să o trăiască într-un alt fel de ritm, cel al copilăriei sau al modelului 8 ore, plus 8 ore, plus 8 ore=24 de ore, el experimentează nu numai ritmul alert impus de viaţa cotidină, ci şi imixtiunea realităţii virtuale.

Aceasta este mai perfidă şi mai înclinată spre concurenţă decât cea reală. Realitatea virtuală deschide uşa unui concurs ce nu poate fi cîştigat vreodată: cine poate vedea toate filmele, citi toate ziarele, cărţile, răspunde tuturor comentariilor, etc.?

Nimeni. Și nu apucăm să interacționăm cu cele ce ne interesează direct sau de care am avea mare nevoie. Interesant că uneori percepem neputinţa noastră în plan virtual ca un eşec personal ce ne va afecta puţin azi, puţin mâine, mai mult poimîine şi curînd ne va transforma în rataţi, nu virtuali, ci materiali şi reali.

Ce putem face să evităm acest fenomen? Un pic de downshifting nu strică. Se poate şi pe Internet? Nu ştiu, voi încerca un pic de echilibru şi umor! Cine mai încearcă?