Analiza alegerilor, a treia zi după Scripturi…


E mîine, știu. Dar scriptural e azi. Deci după trei zile de la alegeri să tragem cîteva confuzii. Căci concluziile sunt inutile pentru acest popor atipic.

Da, Iohannis domnește. Și va mai domni. Un președinte de paie, nu de catifea. Un președinte cameleonic care a avut totuși cîteva intervenții bune. Una a fost intrarea peste ședința guvernului Grindeanu. Alta a fost arestarea lui Dragnea. Alta a fost insuccesul PSD-ului la alegerile în Parlamentul European. Ei, nu a fost chiar a lui, dar i se poate pune la mandat. În perioada mandatului său… bla-bla… Alta a fost tăcerea. Pentru că tăcerea e de aur. Și pentru că el nu este Băse. Și pentru că e neamț. Nu contează? Ba da! Pentru că poporul ăsta a fost condus în ultima sută și ceva de ani de nemți. Chiar dacă a luptat împotriva lor. Neamțul a fost bun că n-a făcut prostii. Cam ca Volkswagenul. Știu că de data asta a semănat mai mult a Trabant, dar mai are o șansă. I-o mai dăm?

Dăncilă, este, cred eu, fenomenul fenomenelor. Blonda tipică. Țopoasă și nu prea. Arătoasă și nu prea. Intelectuală și nu prea. Ba de-a dreptul agramată. Finuț spus… Dar a reușit ceea ce nu credea nimeni. Să conducă un partid. În ciuda lui Dragnea a condus și un guvern. În ciuda străinilor a vorbit și limbi străine, printre care se număra și limba română, ceea ce mă face să mă întreb care-o fi limba ei maternă… A modificat tot ce se putea modifica pentru continuarea guvernării PSD din umbră și în ciuda acuzelor la adresa lui Iohannis cu statul paralel se pare că ea l-a implementat pînă-n prăsele. A fost – încă este – ca un război împotriva statului român. Îi mai dăm o șansă? Numai dacă i-o dă Iohannis.

Barna. Un anonim autohton purtat peste tot cu stafful de campanie. A fost invizibil înainte de campanie. Cu toată prezența pe internet, n-a convins românul de rînd. N-a avut aplomb. A fost la fel de invizibil ca ultimul model de bucătărie de la Emag. Bună, ergonomică, modernă, dar atîtea ca ea. Fără șfung, ștaif, pedigree, dar cu un pic de scandal. Dauna a fost cea cu alegerea sa la ciudatul și contestatul congres. Apoi Rise Project a desăvîrșit demigiul. Deși prezent pe internet a pierdut mult în diaspora. Ciudat! Aici ar trebui o analiză serioasă. Și după părerea mea, partidul ar trebui să iasă cu altcineva în față. Un escu mai vizibil, mai credibil, mai carismatic. Altfel nici o șansă!

Mircea ce nu l-a jucat niciodată pe adevăratul Mircea a fost prea bătrîn. Sau prea bătrînesc. Dar, alături de Dăncilă, a fost surpriza serii. Nu l-am cotat niciodată atît de sus. Da, a făcut ceva valuri cu intrarea sa ca europarlamentar independent, dar în ce privește alegerea președintelui numele îi era predestinat: un Diaconu, nu o să ajungă niciodată papă! Prea morocănos. Prea încruntat. Prea înconjurat de bunici la fel de veseli ca el. Fără un partid al bunicilor nici o șansă. Nici măcar cu Partidul Pensionarilor. Probabil că credea că va juca rolul vieții sale, dar în ciuda ambiției sale, m-a lăsat rece. Pot spune că Mircea Diaconu a avut o relație frigidă cu politica și poporul român. Politica nu este despre teatru, cu toate că se face mult teatru. Cu atîtea filme modelate cu realitatea virtuală, cei ce nu merg la teatru n-o să-l voteze pe Diaconu să-l vadă la… televizor. Decartat!

Paleologul se trage din os domnesc, dar nu i-a ajutat. Deși a fost propus de fostul domn Băse (și blonda lui). Poate tocmai de aia. Eclectic. Ermetic. Fără să fie mai simpatic ca Barna. Din contră. În ciuda credeului personal nu emana credibilitatea necesară pentru turul doi. A dovedit că în ciuda unui discurs (ăla o fi fost discurs?) conservator, conservatorii n-au fost convinși. Aici merg pe ideea ca flitul a fost mai eficient ca temerile cu invazia homosexualilor, străinilor sau a orangutanilor. Privind la poza sa, m-a dus gîndul la asemănarea cu Moș Rațiu. Dar orice asemănare s-a oprit la papion… Chiar și cînd deschidea gura sa de intelectual. Fără șanse. Eliminat ca la Ucenicul…

Hunor baci, nem kell. Din păcate ungurii (o parte dintre ei), au demonstrat aceiași obtuzitate politică ca românii. Un președinte ungur la București ar fi ca un președinte român la Budapesta, da mai rău. Dacă după treizeci de ani ungurii n-au învățat că 8% nu înseamnă altceva, e trist. Tristețea unui popor captiv în cușca politicii românești. Tristețea unui popor condus (oare?) de milionari. Unde este Ecaterina Varga ce a ridicat moții? Unde este românul ce va conduce ungurii în țara promisă printr-un exod din închisoarea izolării etnice? Să fie un neamț? S-ar putea, dar procentajul său nu-l va duce-n campanie la Covesna, Harghita sau Satu Mare. Poate să stea la Controceni și să facă… nimic. Păcat. Kelemen, vigyáz! Kiállítás!

Și vine turul doi. Păcat că nu după trei zile. Și nici după Scripturi.

Maşinile mele (1): Trabantul


De mic copil mi-au plăcut maşinile. Chiar am făcut planuri să construiesc una cu pedale. Îi invidiam pe copiii ce aveau aşa ceva. Am evoluat de la tricicletă, la trotinetă şi apoi, la biciclete împrumutate. În general mă deplasam conform principiului Noului Testament, perpedes apostolorum.

Prima maşină în familie a fost un Trabant 601, berlină, verde ca brotăcelul. M-am dus la Bucureşti cu un coleg ce avea carnet, am stat la Hotel Parc, vecin cu Turist. Vorbisem cu cineva care voia să vîndă un Trabant şi ne-am prezentat să vedem maşina. Era într-o sîmbătă. Am încercat-o, mergea bine, avea cîteva dotări în plus: un cea de Lada 1500, antifurt, ceas de bord nou, volan sport. Avea 55000 de km. Încă mirosea a nou. Proprietarul lucra la IDMS. I-am spus că vorbesc cu tata şi ne vedem luni, cînd putea să vină cu banii. Apoi dumnică ne-am dus la tîrgul de maşini. Acolo am dat de el şi voia să îl vîndă. Nu am găsit nimic mai bun şi mai ieftin. A venit tata luni, Robert, proprietarul nu mai voia să îl vîndă. Totuşi l-a convins soţia. Am mai stat o zi, s-au făcut toate hîrtiile, am schimbat numerele, i-am dat un cec cu clauză de împuternicire şi tipul ne-a scos spre autostrada Bucureşti-Piteşti. Cînd a coborît era tare emoţionat. Colegul meu Coloja, sub-inginer, a trecut la volan şi i-a dat bice. Singura oprire a fost la Păuliş la barieră cînd motorul s-a oprit. Bariera era ridicată, dar cantoniera a ieşit speriată. Am împins Trabantul şi l-am trecut liniile. Apoi am demarat fără probleme. Dimineaţa am fost la servici. Şi gata. A început criza cu benzina, aşa că nu am fost tentat să mă duc la şcoala de şoferi. Cum să conduci cu 20 de litri pe lună? Dar Trabantul a mers bine, la semafoare tata era primul care demara, schimba vitezele extrem de rapid. Combustibilul folosit varia de la gazolină ilegală, la Volotox în amestec cu benzină sau petrol. Mirosea după Trabant a flit, toate muştele leşinau. Mie îmi venea greaţă. Ai mei mergeau în misune la ţară cu Trabantul, înghesuind încă doi amatori de „misiune” în caroseria cu 4 locuri. Pînă tata nu a luat carnetul de şofer m-am folosit de ocazie să merg după cota de benzină cu cîte un coleg. O dată ne-am dus chiar la porumb, undeva spre Horia parcă. Curios să vadă dacă Trabantul ajunge la 100, colegul meu a călcat acceleraţia. A mers, doar că făcea o coadă de vreo zece metri de fum! Senzaţia de claustrofobie am avut-o cînd m-am întors să vorbesc cu cineva din spate. Aproape că ne-am pupat! În rest, singura aventură a tatălui meu a fost crăparea unui stop cînd a dat înapoi undeva pe litoral şi a lovit un tomberon.  Maşină robustă, motor în doi timpi, fără pompă de benzină, fără pompă de ulei, fără radiator, patru viteze, schimbător la volan. În cartea maşinii te uimeau numărul mare de piese din tablă. În afară de blocul motor, de pistoane şi de biele, cam totul era de tablă. Motorul stătea pe un arc lamelar transversal ca la Ford T. Din această cauză avea o ţinută bună de drum, suspensia fiind foarte rigidă şi simplă. De menţionat că atunci cînd a ieşit Mercedes A classe, acesta s-a dat de-a berbeleacul la testul jaloanelor, pe cînd Trabantul l-a trecut. Tehnologie nemţească!  Trabantul a suferit vreo două capitale la motor, în rest nimic deosebit de reparat la el. Caroseria nu ruginea pentru că era din nişte panouri de plastic fixate pe un schelet metalic.

Cea mai importantă cursă cu Trabantul a făcut-o tata în 8 mai 1989, cînd m-a dus la spital în timpul unei crize de fiere. După un timp se gîndea să vîndă Trabantul şi să-şi ia o Dacie că avea cinci locuri, deci cinci misionari. Pe cînd se gîndea el aşa, Domnul i-a făcut  o surpriză: a cîştigat o Dacia 1310 TLX neagră (singura culoare disponibilă în stoc) la C.E.C. Aşa că a vîndut Trabantul. Între timp am făcut şcola de şoferi în 1990 cu primul instructor privat din Arad şi aveam şi eu carnet de conducere, dar nu am mai apucat să conduc Trabantul că l-a vîndut. Obişnuit cu Trabantul care aproape că se răsucea pe loc, tata cam chinuia Dacia în viraje foarte strînse.  Nu a avut încredere să îi conduc maşina, dar nu ştiu prin ce miracol o dată m-a lăsat să conduc în drum spre Timişoara. I-am mai cerut maşina pentru nunta prietenului meu Cornel Unc, dar m-a refuzat. Îi era frică că i-o şifonez. Dacia neagră era vedetă, avînd în vedere că doar maşinile oficiale erau negre.

Apoi am putut să conduc o Daca 1300, mai veche, albastră, pentru că proprietarul murise şi nimeni din familie nu avea carnet. Am condus-o după ce i-am făcut o capitală la motor. Proprietara a plătit, eu cu mecanicul am mers să luăm piesele din piaţă de la Timişoara, la negru. Plin de piese, dar proaste. Segmenţii  verificaţi de mecanic erau prea mari, dar dacă nu aveai o cămaşă în care să îi bagi habar n-aveai. În motorul desfăcut mecanicul a găsit două pistoane crăpate. Tipul lucra la o autobază, stătea în Grădişte pe ultima stradă şi era inginer. I-a făcut RK, a remorcat maşina la rece în treapta a IV-a şi apoi a încercat să o pornească. A pornit la prima cheie. Eram fericit. Apoi am început să fac pene de cauciuc, cauciucurile fiind extrem de uzate. Am mers cu maşina aia cu 100 la oră după rodaj, consumul fiind undeva la 6 litri. Am mers pînă la Piatra Neamţ şi înapoi prin Cheile Bicazului, fără probleme. Cu ea am învăţat să conduc pe zăpadă şi pe serpentine. Frîna de mînă era de groază, faza de întîlnire se ducea din cutia selectorului. Într-o seară am decis să merg cu maşina prin Gai la biserică şi cînd am ajuns la terenul de fotbal, am observat un poliţist la colţul celeilalte străzi, aşa că am semnalizat dreapta, am intrat pe prima stradă şi am dat bine spre casă: aveam doar faza mare. A doua zi am scos maşina din curtea unei bătrîne la care o ţineam şi am vrut să repar faza. Cînd puneam maneta mergea, cînd puneam cutia cu maneta la loc nu mai mergea. Între timp în faţa mea la 100 de metri nişte poliţişti verificau toate maşinile. În cele din urmă au venit şi la mine să mă întrebe ce se întîmplă. Le-am explicat, m-au lăsat în pace. Într-o zi am schimbat ceva la frîne, la un mecanic. Mi-a făcut ce trebuia, apoi am plecat. Am vrut să mă întorc, n-aveam frînă. Nu îmi aerisise circuitul. Bong! – am dat în mantinelă, am îndoit aripa de fibră de sticlă din dreapta. S-a pus şi a făcut nişte nituri de aluminiu şi a prins-o pe dedesupt să nu se vadă. Altă dată un camion mi-a tăiat curba şi cu aripa din spate de metal mi-a tăiat aripa din partea stîngă! Am rămas cu paguba. În cele din urmă n-am mai putut să circul că nu mai aveam frîne: s-a defectat regulatorul de presiune aflat la puntea din spate. Apoi a venit un văr din familia proprietarei şi a luat maşina. Am condus-o cam un an.