Numai fraierii muncește


sursa:http://www.allmovie.com/movie/home-alone-2-lost-in-new-york-v22859

Azi am fost la frizer. Adică mai mult la frizerie. M-a tuns o frizeriță. Unde mă tund eu sunt numai frizerițe. Dimineața la ora 8 eram singurul  client, așa că s-au bătut femeile alea să pună mîna pe mine. N-a reușit decît una. Celelalte vociferau. Erau mai tinere. Și s-a iscat o descuție. Că cică una, că cică alta, dar în esență nimic dăunător sau foarte interesant. Dar una raționă că o să ajungă și ea la pensie, la care noi ăștia mai trecuți am zîmbit și le-am comunicat verbal că pe cînd va ajunge la pensie nu va mai fi pensie: tinerii nu lucrează, așa că nu se vor aduna banii, guvernanții vor cheltui banii pe altceva, așa că se vor împrăștia bani.

Dar în cele din urmă al ajuns la chestii banale: scumpiri, accize, inițiativa particularului, taxele statului, controalele de la ITM și amenzile că n-ai făcut sau scris mai știu eu ce chestie ce a apărut în urmă cu trei luni și tu tundeai clienții și dădeai de lucru la încă 10 fete și n-ai avut timp să-ți iei un abonament la Monitoru Oficial. Mînca-l-ar mă-sa de ofițial!

Păi, zic eu, ca tot clientu dă pă scaun, știți cît se cheltuie cu un deținut? 1400 de lei pe lună!

Așa mult? N-am știut!

Păi, curent, căldură, mîncare, programe educative, personal de supraveghere, pază, întreținere, etc.

Vai de mine, zice doamna frizeriță, patroana.

Vedeți dumneavoastră, ce-i face unui hoț cînd îi prinde? Îi ia ce a furat și îl condamnă la închisoare. Nici măcar nu-l amendează că a furat. Tot noi îi plătim căldura, apa, mîncarea, toată distracția.

Ei, lasă-mă!

Dar dumneavoastră, dacă ați uitat să depuneți o declarație la finanțe, dacă nu ați respectat o lege de care nu ați auzit, vă dă 3-4000 de lei amendă! Deci munciți și sunteți amendată! Și hoțul fură și după aia este îngrijit pe banii dumneavoastră! Păi ia să-i confiște și lui averea dacă e recidivist! De ce nu se dă o lege ca asta? Că sunt prea mulți hoți mari și tari în țara asta!

Așa-i domnu!

Păi vedeți, că numai fraierii muncește în țara asta doamnă!

Că bine ziceți!

 

Rabinul și maidanezii…


La noi se fac lucruri care nu se fac niciunde în lume. Suntem sau nu normali? Nu știu prea bine. Unii spun că suntem, alții că nu. Normal! Suntem unici. Nu mai trebuie să spun care sunt lucrurile astea că le știm cu toții.

Pe de altă parte la noi nu se fac lucruri ce se fac peste tot în lume. E normal? O fi, că așa de bine ne-am obișnuit cu ele că nici nu le mai vedem, nici nu le mai băgăm în seamă și nici nu ne mai deranjează. Nu cred însă c-ar fi normal. Din contră. E un fel de delir continuu pe care nu îl realizezi decît dacă mai ești normal sau dacă te uiți din afară. În focul delirului (sau mai bine zis a delirulilor) e normal să nu îți dai seama că ai luată-o razna.

Cu câteva zile în urmă l-am văzut pe președintele României că se adresează public guvernului, votanților și nevotanților din care făceau parte și maidanezii (MAIDANÉZ, -Ă, maidanezi, -e, adj., s. m. și f. (Fam.) (Animal) fără stăpân, vagabond. – Maidan + suf. -ez). Cu alte cuvinte președintele a vrut să dea tuturor o lecție. El care și-a bătut joc de școală (și nu numai…). Spunea că soluția pentru maidanezi este xyz. Nu mă interesează care era,președintele putea spune că maidanezii se vor exporta în țările unde au căutare, puteau fi lansați pe orbită, că doar cu Milka, Belka și Strelka au început epoca cosmică sau că se va da un decret prezidențial prin care fiecare cetățean va fi obligat să adopte vreo trei maidanezi și va fi impozitat direct proporțional cu chelia dumnealui. Să nu deviem însă…

De fapt vreau doar să spun că întîmplarea în sine m-a făcut să îmi aduc aminte de un banc cu iz semit: se spune că prin anii 1970 cînd la Brașov se fabricau avioane, avionelor fabricate acolo li se rupeau aripile în zbor. S-au căutat soluții, nimic. Apoi, cineva, nu se știe cine a exclamat: „De ce nu-l întrebați pe rabinul din Dorohoi?” 

Să fi fost un rabin foarte școlit în aeronautică, un rabin înțelept și foarte bătrîn? Aș. Era un rabin obișnuit. Din partea mea putea fi și rabinul din Gîrda de jos, da acolo nu era sinagogă, deci nici rabin. Rabinul i-a ascultat atent, apoi le-a dat soluția: „Faceți un rînd de găuri între aripi și fuselaj și o să vedeți că nu se vor mai rupe aripile.” Zis și făcut.

Delegația de ingineri s-a întors acasă și a început să dea un rînd de găuri între fuselaj și aripa dreaptă, apoi un rînd de găuri între fuselaj și aripa stîngă. Sau invers. Nu contează. Bagă benzină, bagă pilot, bagă gaz și decolează. Avionul merge bine, ba face și acrobații fără probleme. Aterizează cu bine și este omologat.

Intrigat de reușită, directorul fabricii se decide să-i facă o vizită personală rabinului să-l întrebe cum și de unde i-a venit această idee năstrușnică, dar eficientă, contrară parcă legilor științei și tehnicii. Ajunge la rabin, îi pune întrebarea și rabinul-i arată un sul de hîrtie igienică românească: „Tovarășe director, a fost simplu. Am tot văzut că la noi în oraș este o fabrică ce face hîrtie igienică. Din loc în loc are niște găuri, acolo unde ar trebui să se rupă mai ușor cînd trebuie. Dar am observat că ea se rupe oriunde altundeva, numai unde sunt date găurile nu. Așa că a fost simplu!”

Bancul, ca și implicarea lui Băsescu (de ce trebuia președintele să ne spună ce să facem cu maidanezii) exemplifică ceva foarte banal, ce știm cu toții, ce spune ceva despre noi și țara noastră: indiferent pe cine ai fi întrebat în România, soluția era evidentă, la mintea piticului. Bunul simț (ăsta ar trebui importat dacă n-avem…) ne-ar fi inspirat o soluție în chestiunea maidanezilor, la fel în chestiunea Roșiei Montane, a aripilor de avion, a învățămîntului, a pensionarilor, a sistemului sanitar, ș.a.m.d. Totuși, cum ducem lipsă de bun simț, poate ar trebui să ne trimitem specialiștii la Dorohoi. Dacă mai este vreun rabin pe acolo.

Dacă nu…

Războiul rece (4): Men in Black



La început a fost sutana.

Nu, nu vă speriaţi, nu este o nouă traducere a Evangheliei lui Ioan, ci doar o simplă constatare.

Necredincioşii vor spune că nu e adevărat, că la început n-a fost aşa, creştinismul nu a avut haine speciale. Ce ştiu ei!

La început a fost sutana neagră. Ea s-a generalizat. Catolicii şi ortodocşii erau men in black, dar cu poalele alea lungi, ce să zic, ciudată haină pentru un bărbat!

După un timp a apărut costumul negru şi la alţii, apoi şi la „noi”. El a devenit uniforma profesioniştilor în ale păstoririi şi predicării.

Dar pe lîngă costum era nevoie şi de unele accesorii care să mărească rata de credibilitate a personajului aflat în luptă cu dihaniile scîrbavnice ale întunerecului şi cu păcatele nemărturisite ale enoriaşilor.

Unul a fost diplomatul negru. Trebuia să ai ceva ce nu avea nimeni cînd venea la adunare. Cui să-i treacă prin cap să vină la adunare cu geamantanul! Şi mai era ceva: în filmele anilor 80 lunetistul profesionist îşi disimula arma demontată într-o valiză îngustă, relativ lungă şi foarte neagră. Îl sorbeam din priviri cum îşi monta luneta şi amortizorul, cum îşi introducea în încărcător cartuşele ce contrastau cu negrul costumului, al genţii, al ţevii carabinei şi al lunetei. Uau! Era clar că un astfel de purtător de costum negru şi de geantă neagră ce promitea să ascundă un conţinut periculos amorsa audienţa: personajul urcat la amvon devenea deosebit de atractiv.

Îmi aduc aminte că tatăl meu ce lucra la CFR pe vremea comuniştilor. De ziua sa i-am făcut cadou o geantă diplomat românescă. În ea îşi ducea la serviciu (lucra la birou) mîncarea, o Biblie, nişte creioane, pixuri şi un caiet. Cînd avea chef şi timp mai făcea un studiu biblic sau pregătea o predică. L-am chemat la biserică (Pîrneava, actuala Dragostea) să vadă un film cu Isus. A sosit direct din tură, în costum şi cu diplomat şi s-a aşezat în prima bancă din anexă. Imediat a fost luat la ochi de unul dintre uşieri care a intrat în panică că „a venit un păstor pe care nu-l cunoaşte şi trebuia să anunţe la amvon.” L-am liniştit eu.

Al doilea accesoriu, la fel de important, era Biblia. Cu cît mai străină, mai groasă, mai Thomson, mai legată în piele şi cu fermoar, cu atît mai mare îţi era credibilitatea! Vorba aia: era arma ta. Tot baptistul, ca tot românul ştia zicala: „cum îi turcu-i şi pistolu„.

Un anume personaj important, a fost pus să se roage în încheierea serviciului divin, nu în biserica mai sus-amintită. S-a folosit de ocazie ca să-i comunice lui Dumnezeu, cît şi celor mai netrebnici ca el, care trbuiau să fie marcaţi de harul rugăciunii lui, că …bla-bla-bla… „Doamne, aşa cum ai spus tu în varianta RSV a Bibliei în limba engleză!” Vă daţi seama? Doar el din toată biserica avea acces la textul minunat prin care Dumnezeu îi vorbise, ah, doar el înţelesese mesajul ce lipsea în umila variantă în limba romînă a lui Cornilescu şi acum în sfîrşit avea ocazia să le facă cunoscută taina… Mirosea a tămîie şi profesionism!

M-am întîlnit cu men in black la Oradea, unde făceam parte din comisia de admitere. Printre cei ce voiau să dea examenul pentru teologie pastorală şi venise la interviu, era un tînăr dintr-o localitate bihoreană. Era afectat de o dizabilitate, mi se pare la mîna dreaptă. Comisia a fost uimită de apariţia lui. L-au sucit şi răsucit pe toate părţile. De ce voia el să se facă păstor? Le-a spus: era convins că asta e chemarea lui şi că biserica va avea de cîştigat.

Afară aştepta tatăl său, extrem de nervos, un tată masiv, ce părea destul de agresiv, supărat că băiatul lui a luat-o razna, s-a pocăit şi acum voia să se facă popă la baptişti. Îmi amintesc uimirea, neliniştea şi opoziţia panelului oamenilor în negru. Au adus argumente „imbatabile” din Scriptură: în Vechiul Testament trebuia ca preotul să nu aibă nici un cusur fizic! Altfel nu era admis în templu, în faţa lui Dumnezeu. Au afirmat că acelaşi principiu se aplică în cazul păstorului. În absenţa tînărului şi-au exteriorizat şi mai tare nemulţumirea: „Vă daţi seama ce o să fie în biserica aia!” „Cum ar putea un  asemenea „pastor” să slujească?” Eu am rămas fără grai, nu puteam vorbi că nu aveam „autoritate”: aveam pe mine doar o cămaşă bleu şi aia destul de ponosită.

Mă simţeam vinovat. Tînărul insista să dea examenul, ei insistau că nu se poate. L-au convins pînă la urmă să dea la asistenţă socială, în anul următor. A dat la asistenţă şi a absolvit. Ce o fi rămas din chemarea sa iniţială? Doar el şi Domnul ştiu.

Şi în final o dedicaţie în ton cu postul pentru toţi men in black:  senza giacca e cravatta!

<

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.