Nu! Nu! NUUU!


Am fost clar: NU!

 

Scandal. Secret. Erezie. Excludere.


sursa: http://eofdreams.com/spy.html

Dac-ar fi să enumăr cele mai bine vîndute știri, articole și posturi ar trebui să aleg dintre cele cu tagurile scandal/ secret/ erezie/excludere. Nu este ceva propriu numai lumii, ci și bisericii. Postezi un subiect teologic serios (altul decît baticul, lungimea fustei, femeia n-are voie să deschidă gura-n biserică, botezul cu Duhul Sfînt, apă, etc, cina cu must, vin, suc și sînge de focă) și nu te citește nici…

Dar ia să vezi dacă începi cu fratele cutare rupe tăcerea. Sau scandalul de la biserica din… Sau erezia nimicitoare predicată de cutărescu… Și de ce nu excluderea clanului X sau Y? Sare Internetu-n aer! Natura păcătoasă bat-o vina! Zăgazul bîrfei internaute se dezlănțuie. Curiozitatea milenară a lui Adam și Eva se reaprinde.

Zicea un frate mai mucalit că în anumite biserici e o zumzăială, o forfoteală aproape continuă. Bilețele, șușotele, copiluți și copiluțe, bombonele și plimbărele. Asta pînă-n momentu-n care fratele de la amvon decide la un punct banal al predicii să spună: „Am auzit că o soră de la noi din biserică…”

Aici se face liniște-nmormîntală. Toată biserica-și ține respirația. Noroc că suspansul nu ține prea mult că jumătate din auditoriu ar muri din lipsa oxigenului la creier și jumătate din cauza atacului acut de panică.

După aia să vezi! Chiar și indivizii cu capacitate cilindrică redusă, la circa 1 pînă la 1,5 neuroni, își dau cu părerea, mai ceva ca rușii cu katiușa. Zbang în dreapta. Zbang în stînga. Zbang în sus și-n jos. Unii așa se zbenguie… Ferice de cei săraci cu zbenguiala? Cine știe?

Dar, dincolo de subiectele incendiare sau cataclismice, de trăsnete din cer și alungări în iad, purgatoriu și alte chestii mai anatomice, articolele  pălesc pe lîngă contribuțiile comentatorilor și comentatoarelor. Aici se rupe pisica. Acum se aruncă animalul-n curtea cuiva. Ba chiar și peștele începe să miroase suspect.

De n-ar fi scurtat încă din proiect Domnul timpul cît stăm treji și dacă am rezista la mai mult de 5 litri de cola și 2 de cafea de plutește lingurița, nu știu cum am fi scăpat!

Și vezi cum o ia cîte unul pe arătură… De toamnă, nu alta. Sau de Răscoala: brazd-adîncă și-ngustă! Da’ nu se mai oprește…

Io-i deplîng pe cei ce au abonați din ăștia ce-i tot pisează.

Că ascultă, nu te-ai gîndit că chestia aia e de fapt pe dos? Dar că pe vremea aia tu umblai în pantaloni scurți pe cînd eu terminasem de trei ani armată, mă căsătorisem, aveam trei copii, 100 de kile și rupeam suta-n 10.1? Da tu nu te-auzi ce vorbești? Retoric? Da uită-te ce avatar ai, mai taci din gură! Frustratule! Iar te-ai găsit tu să dai cu melița. Și ce dacă ai studii? Io am școala vieții! Și uite că așa scrie aici, ce tu ai altă Biblie?

Care ar fi inversul de la Scandal. Secret. Erezie. Excludere? Dar cine citește așa ceva?

Pe dos, nu?

Trigger happy sau cum e să te ia gura pe dinainte…


sursa:http://skylanders.wikia.com/wiki/Trigger_Happy

Trigger happy înseamnă, în accepțiunea generală, cineva care apasă pe trăgaciul unei arme că-i place să tragă și dacă nu e cazul. Pe românește este echivalent cu se trage ca la nuntă. Adică mult, degeaba, inutil sau a prostu. În cazul de față, translatat la bloguri, Facebook și bineînțeles opinii personale, este vorba de gura sau tastatura ce ne ia pe dinainte și creierul e decuplat. Cazul și mai nefericit e cînd în ciuda dovezilor individul susține că e drept ceea ce e în mod clar strîmb. Nu pot să uit comentariul unui fost student, actualmente pastor baptist ce afișa ceva de genul s-ar putea ca Israelul să n-aibă dreptate, dar și așa părerea mea este că Israelul are dreptate. Și comentez eu acum: mai ales dacă sponsorii tăi sunt sioniști. Sunt rău!

De o vreme-ncoace s-au pornit unii pă net cu pistolu. Alții cu mitraliera. Și alții cu tunu. Cu katiușa. Ba kiar și cu Natașa. Nu s-au prins că Trigger Happy e un drac. Sau un demon. Sau un înger. Tot un drac!

O droaie de indivizi reacționează reflex, fără să gîndească. Alții, mai rău, gîndesc și reacționează tot așa. Și apasă pe trăgaci într-o fericire!

Situația seamănă cu perioada din 1990 pînă după primele alegeri, cînd majoritatea colegilor mei au votat cu FSN sau PSD. Îl iubeau pe Iliescu și-i urau pe Coposu, Brătianu și pe moșu cu papion. Ne contram la serviciu și mergeam bolnavi acasă. Unul dintre colegi obișnuia să spună în gura mare: gata, nu mai vă luați de cap că mîine iar ne spune Nădăban: V-am spus eu! Am rămas prieten cu toți.

Istoria, pasiunea mea, mă făcuse mai circumspect, analizînd la rece ceva ce o dată se petrecuse la cald. Apoi evenimentele din decembrie 89 ce le-am privit dinăuntru mă făcuseră sceptic cu privire la eradicarea ca prin minune a comunismului. Ca mostră în domeniu era o colegă credincioasă, tînără și sufletistă cu care puteam să mă iau de cap sistematic. La un moment dat propusese că dacă s-a dus securitatea să mergem acum să ne oferim voluntar ca informatori, noi cei corecți, neprihăniți și absolut noi în meserie. Pentru popor. De parcă nu tot așa începuse și Securitatea…

Două probleme inflamează mințile, tastaturile, ecranele și programele tip fotoșop: conflictul Israel-Gaza și presupusa introducere a crislamului în România pe sub ușa ITP-ului din București.

Găsesc interesant faptul că cele două conflicte sunt polarizate nu în patru comunități pro și contra, cum ar fii normal, ci doar în două. Suspect, nu? Cei ce sunt împotriva crislamului sunt și de partea Israelului, iar cei ce sunt echilibrați și nu sunt de partea crislamului, nici de partea Gazei, ci vor doar să tempereze apele, echilibrînd informația (că nu se duc voluntari în Gaza, nu trimit bani Hamasului și nici nu au deschis filiale ale crislamului, aici sau în America) sunt făcuți albie de porci, trădători, vînduți, eretici, orbi, rătăciți, filistini și alte nații de mult apuse, dar eradicate de poporul lui Dumnezeu (indiferent cine o fi ăla).

Și eu am fost făcut în fel și chip, dar cum știu că omul spune multe și după aia regretă, îl las să creadă că are dreptate, cam cum se întîmplă și cu Zidul Plîngerii. Ce poate zidul să facă? Stă și îndură. Că deasupra zidului e un înger.

Și sunt făcuți așa de cei mai vocali, mai aprigi trăgători ce cred că prin acuzele ce le aduc părții opuse fac o treabă bună pentru Dumnezeu. Și mai cred ceva cu sfințenie: că aruncînd o găleată (sau mai multe) de zoaie în capul părții adverse, sunt cei mai, singurii și autenticii creștini, cei pe care Dumnezeu nu numai că-i iubește la nebunie (iartă-mă Doamne!), ci că vor avea o viață numai puf, parfum și succesuri. (sic!)

Păi, e normal! Mecanismele ce acționează în cazuri din astea, se numesc, pe limba laică, disonanța cognitivă și raționalizarea. Vă las să scotociți pe goagle ce e fiecare ca să discutăm la comentarii. Un singur lucru este cert: Biblia e plină de așa ceva. Viața e plină de așa ceva. Numai moartea nu. Pentru că sunt două mecanisme lăsate de Dumnezeu ce ne ajută să supraviețuim. Cine nu le are înnebunește, e sociopat, violent sau fîfîfî stresat. Sau ambele trei.

Deci mă bucur că n-am strigat, n-am făcut pe unu sau pe altu în fel și chip, nu am strigat nume (did not call names) și că în genere nu am nimic să-mi reproșez. În genere am spus, nu în special. Că nu-s perfect ca voi!

Și dacă nu vă place, mutați postu, dați back, dați cu ciocanu-n ecran sau faceți ce-a făcut tata. În rest putem rămîne prieteni. Mai ales dacă puneți piedica un pic la gîndirea stereotipistă, la aia cu clișee, cu alb-negru pronunțat și la aia de tip turmă. Căci este scris: Desteaptate tu care dormi, si Hristos te va lumina. Este Trigger Happy un demon sau e trimisul Domnului să dea unii și altele cu mitragloanța? Mi se pare interesant că demonul ăsta se adresează și are succes doar la cei cu IQ-ul micuț. Astea două sunt asociate. Ciudat, nu? Iar?

Mulțumesc, la fel! Sper să nu vă ia gura pe dinainte!

Pulsul zilei de 28.07.2014: Cu Biblia-n mînă și cu fatwa-n buzunar


sursa:http://chasblogspot.blogspot.ro/2008/09/homer-simpson-joins-micky-mouse-fatwa.html

Cîteodată-mi vin idei. Nu din alea mari că pe alea le-aș ține minte mai bine. Îmi vin, îmi trec, le uit, mi le amintesc și tot așa pînă, mă chinuie mai mult și încep să scriu. Scriu mai bine cînd sunt provocat de vreo minune. Dar mai ales de o prostie. Și cel mai cel cînd prostia este gigantică. La fel pățesc cu nedreptatea. Fără să știe a pus bunică-mea un spirit de dreptate-n mine de cred că la judecată o să cer o sentință mai severă. Cel puțin pentru mine.

Poate de aici li se trage și altora. Alb sau negru. Vinovat sau nevinovat. Dac-ar fii așa de simplu… Dar se pare că e mai mult vinovat și vinovat. Un fel de tribunal revoluționar, al poporului, al revoluției sau contra-revoluției. O curte marțială. Ei sunt într-un război continuu. Sunt războinicii luminii. Fiii neprihănirii. Pămîntești, nu eterne. Cei fără pată. Cu o misiune de îndeplinit. Vorba cîntecului: „Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit!”

Mă întrebam cum prețuim noi creștinii sacrificiul de sine. Dacă e în favoarea noastră sau îl facem noi, e bine. E bun. E „de la Domnul”… Dar dacă e pentru dușmanii noștri, așa cam ca și cel al samariteanului pentru israelitul jefuit de israeliți? Sincer? Nu cred că putem concepe așa ceva! Pentru că altfel nu se explică o interpretare a Bibliei de genul: „Bre ereticule, eu sunt de partea lui Dumnezeu și așa scrie-n Biblie!”

Adică pe lîngă faptul că greșești, greșești împotriva lui Dumnezeu, ceea ce eu nu fac și pentru că faci asta iaca-ți dau primul cu piatra-n cap (blog). Veniți și m-apărați, că m-omoară ereticu! Și mulțimea sare, că nu trebuie să citească decît ultimul rînd. E ieftin și rapid.

Și ca să satisfacem și setea de sînge să facem încă o paralelă. Una ortodoxă. Un autor de manual (Nu vă spun din care, nu vă spun numele lui. Căutați!) zicea că minunea cea mare nu este atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele, ci atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele la absolvirea ce o dă preotul. Mă iertați pentru exprimarea catolică!

Tot așa, prostia cea mare nu este cînd creștinul neghiob dă cu fatwa împotriva „ereticuluiˮ, ci cînd mulțimea se dă de partea neghiobului și-l omoară cu pietre. Mulțimea indignată n-are timp de judecat, de citit, de rumegat. Ea aplică sentința. Sentința e dată după felul cum gîndește gloata. Aceiași care a strigat Răstignește-l, răstignește-l! Aceiași ce omoară creștinii doar pe baza unei bănuieli că au spus ceva despre Muhamad sau Coran.

Neghiobi plus gloată plus pietre egal violență. Fizică. Verbală. Scrisă.

Numai neghiobii-l apără pe Dumnezeu. Dumnezeu n-are nevoie să fie apărat. El este.

Rușine și… rușine


sursa: Voyager I

De mic copil am fost marcat de un acut simț al ridicolului. Îmi era rușine să fac cele mai banale chestii. Așa că eram un timid clasa întîia. Complexat fizic în mod clar. Toate astea s-au vindecat cu timpul cînd mi-am dat seama că pot mai mult, mai bine decît alții. Alții ce erau mult mai dotați la prima vedere. Dar nici eu nu m-am apreciat corect. La vremea aceea să fii făcut de rușine era cea mai mare groază. Bătaia trecea mai ușor. Nu de alta, dar vînătăile se vindecau mai repede. În schimb rușinarea în fața clasei, a colocatarilor, a colectivului de muncă întrunit sau nu într-o ședință, rămînea ca o grozavă amăreală.

Dar mai era și rușinea de alt gen. Aia după care întorceai capul. Îmi amintesc că într-o vară am ieșit cu tata pe bulevardul principal al orașului. Stăteam în centru și cred că am coborît să luăm autobuzul spre bunici. Prin fața noastră trec doi indivizi pletoși, cu ochelari de soare tip 1950 cu blugi evazați cam 40 de centimetri. Erau întruchiparea lui John Lenon, dar noi nu-l văzusem pe Lenon și nici nu eram morți după muzica lui. Cel puțin atunci.

Tatăl meu a întors capul după ei, uitîndu-se ca la o ciudățenie nemaivăzută, nemaiîntîlnită, fără sens și fără adresă. Eu nu eram chiar așa de sensibil. Era la modă părul mai lung și pantalonii evazați. Dar ăștia doi erau de poveste… M-am trezit că-i spun: „Ce întorci capul după ei ca la urs? Asta vreau și ei!” La care tata îmi replică: „Poate îți trag una peste nas!”

Tata nu-i apăra, ci își apăra punctul de vedere. Pentru el era o rușine ceea ce făceau. Pentru mine nu mai era. Era o ignorare voită, tocmai pentru a-i amenda. Două generații, două reacții sau amenzi diferite. Dacă la fața locului ar fi apărut o patrulă a miliției, cei doi ar fi fost „umflați” cu duba, tunși zero (e la modă azi!!!) și pantalonii ar fi fost corectați inedit din foarfecă: ar fi ajuns pantaloni cu franjuri! În viziunea regimului se făcea de rușine modul de vestimentație decadent, de inspirație capitalistă. Rușine în trei dimensiuni.

De fapt în viziunea celor doi pletoși evazați și nu era vorba de rușine, ci de identitate, neînțelegere, complexul superiorității, politica de partid și alte chestii socio-politice.

Peste aproximativ 45 de ani avem de-a face din nou cu ceva asemănător. Unii își expun convingerile depășindu-ne la capitolul exhibiționism: cu toate că nu știu cine sau ce sunt pozează în ființe fără sex sau cu un caracter hermafrodit. În domeniul ăsta rîma nu are rușine. N-are de ce. Dar omul are, pentru că nu e rîmă.

În urmă cu ceva timp l-am întrebat pe un pastor de ce le dă voie unor ciudați să predice în propria-i biserică. Răspunsul m-a lăsat cu gura căscată: să vadă biserica diferența și să-l aprecieze mai mult. Halucinant!

Probabil că nu e periculos să mai apară unul mai ciudat ca să te bucuri că ești normal. Cum rămîne cu rușinea? Rușinea este un bun instrument de manipulare socială, de conformare la grup, la obiceiurile și cutumele existente. Dar în același timp rușinea este o frînă în acceptarea altora. A celor diferiți. A celor ce nu sunt ca noi.

În definitiv ajungem la a pune întrebarea: cine sau ce îl definește pe om? Ce sau cine suntem? Nu e nici o rușine. Cu sau fără handicap, omul e tot om. Cu sau fără anumite caracteristici sexuale, omul e tot om. Umanitatea nu se definește cu barbă sau fără. Cu toate astea ea se definește ca fiind de un sex sau altul. Pentru că definind umanitatea independent de opțiunea sexuală aceasta nu poate exista. In vitro nu e o opțiune pentru că ea nu definește natural umanitatea, ci prin excepție. La fel adopția: ea nu denotă maternitatea sau  parenhood-ul per se, ci o variantă deficită. Omul, întîmplător reprezentat grafic pe sonda Voyager, nu este reprezentat altcumva. Tot întîmplător sau nu, atomul de hidrogen ce stă la baza vieții pe planeta noastră este definit clar. O anomalie nu l-ar mai defini. O cît de mică anomalie nu ar mai face posibilă viața pe pămînt. Lucru valabil și în reproducerea omului.

Ca urmare, omul și umanitatea lui distorsionată nu ar ajunge prea departe. Dar totuși unde se poate trage o linie? În ziua de azi rușinea nu mai e o opțiune. Dar ce ne va rezerva viitorul? Ciocnirea a două civilizații ar putea fi una dintre opțiuni. Războiul și limitarea resurselor alta. Un cataclism natural de mari proporții ar fi alta. Dar totuși pînă acolo nu vom găsi mijloace mai puțin traumatice? Probabil că nu. Probabil că da. Opțiunea rămîne deschisă.

Cert este însă că am luat-o într-o direcție în care minoritatea a ajuns să impună majorității cum să se (re)definească. Cele cîteva sute de fuste purtate de băieții din liceele franțuzești au fost un experiment reușit sau un eșec? Răspunsul ar putea veni de unde nu ne așteptăm. Apropo, papa ce mai zice?

Soarta


sursa:http://www.ifmelranthezoo.com/2013/05/29/fate/

Se știe că poporul român este fatalist. Se știe și că popoarele slave, mai ales cele din est, sunt fataliste. De ce? De mere!

Nostalgia și fatalismul merg mînă-n-mînă. Cu cît suntem mai nostalgici după comunism, cu atît suntem mai fataliști. Am uitat de nebunia din decembrie 89. Acum o numim prostia din decembrie 89. Și tot așa, tîgîdîm-tîgîdîm ajungem să gîndim că soarta noastră e bătută-n cuie. Cuie comuniste, rusești.

Ne-a plăcut în comunism că toată lumea avea de lucru. Că mergeam în stațiune. Că nu era corupție. Că nu era criminalitate. Că țiganii stăteau la locul lor. Că România n-avea datorii. Că gazul era ieftin. Că nu se tăiau pădurile. Că nu se furau pămînturile. Că aveam combinate nedărîmate. Că cefereul era ieftin. Că pensia era pensie.

Nimic nu se putea schimba decît de sus. Cu cît mai de sus, cu atît mai fatidic. Soarta ți-o hotăra statul. Statul eram noi. Nouă nu ne păsa.

Și acum ce ne oprește să mișcăm? Vestul. Ce ne influențează soarta? Băncile. Creditul cu buletinul. Magazinele cu marfă sclipitoare. Cazinourile cu jocuri de noroc.FNI, Banca Agricolă, Caritasul, pămînturile retrocedate aiurea. Casele încă nerotrocedate. Falimentarea fostelor întreprinderi de stat. Șomajul. Facultățile ce vînd diplome unor studenți habarniști. Corupția. Necinstea. Mita. Într-un cuvînt, răutatea. Ce soartă avem!

Ce bine era pe vremea comuniștilor: făceai armată, mergeai la ședințe, la mitinguri, la defilare de 23 august, la Cîntarea României, la Daciada, la porumb, la cozi, la muzică patriotică, la folclorul de tip nou, la concentrare, la canal, la metrou, la Casa poporului.

Se spune că în timpul unei parade de 1 Mai la Moscova în coloanele de muncitori și țărani ce treceau prin fața mausoleului lui Lenin, unul dintre participanții la defilare pe numele său Itzic, îl zărește pe un cunoscut, pe Ștrul și începe să strige:

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Unde ai dispărut? Ce mai faci? Ștrul se uita chiorîș, se ferea, fugea spunînd:

– Nu știu cine ești, nu te cunosc! Lasă-mă-n pace!!! Itzic insista:

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Nu te mai face că nu mă cunoști. Am lucrat împreună amîndoi la hidrocentrala de pe Amur…

– Nu știu cine ești, nu te cunosc, pleacă de aici!!!

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Ne știm de atîta vreme.

– Nu știu cine ești, nu te cunosc!!! Itzic insistă:

– Măi Stul, nu mai ții minte, am împărțit același prici la Auschwitz! La care Ștrul răspunde:

– O, Auschwitz? Ce vremuri!!!

 

Noblesse oblige


sursa:http://www.keepcalm-o-matic.co.uk/p/keep-calm-and-noblesse-oblige-5/

Expresia se aplică în situația în care cineva face un gest mărinimos, neașteptat, ceva frumos cu toate că era de așteptat ceva rău. Noblețea obligă sau într-o altă formă mai actuală, dacă ești nobil nu faci ce face toată lumea, ci cu totul altceva, pentru că prin asta te deosebești de alții. Spunea cineva că tot din zona asta își trage originea cuvîntul fraier. Fraierul era gentlemanul austriac. Era domn, iar românii i-ar fi spus fraier, adică prost, că nu profita de situație. Mă uit azi la Austria, mă uit la România și încerc să văd cine a fost de fapt fraierul… Noblesse oblige!

Și acum despre politică și națiuni.

Primul război mondial a început nu din cauză că moștenitorul tronului a fost asasinat. Nu-i păsa nimănui în Austria de el. A început pentru că Austria voia teritorii și Rusia se opunea. Germania a intrat s-a amestecat unde nu-i fierbea oala. Dar în general, la declanșarea conflictului era vorba despre onoarea pătată a Austriei și de repararea ei. Cine nu crede să citească ultimatumul Austriei (http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Austro-Hungarian_Ultimatum_to_Serbia_%28English_translation%29). Continuă lectura

Despre: Iată câteva motive pentru care nu ar trebui să îi plângem pe ucraineni


Lulea Marius Dorin în Adevărul on-line susține legitimitatea ilegitimei intervenții a armatei ruse în Ucraina. Că peninsula n-a fost niciodată a Ucrainei, că rușii au cucerit-o, că-n stînga și-n dreapta. Dar mai ales în stînga, că pute a bolșevism. Probabil tot de la acest domn s-a inspirat și crainicul BBC ce spunea lumii și acord cu viteazul Cameron că rușii și-au vărsat sîngele timp de 300 de ani în Crimea. Știm. Cine i-a pus? Crimea era a tătarilor ce erau supuși Porții. Cam cum erau Principatele române. Rușii au vrut ieșire la Marea Neagră și au obținut-o. De fapt ei voiau ieșire la Istanbul.

Dar cine a încurcat borcanele? Stalin, cel ce ne-a adus libertatea. El le-a adus-o și ucrainienilor. La început le-a adus și foametea și moartea.  Apoi le-a dat Crimea și sudul Moldovei luate de la noi. Oare tot 300 de ani de vărsare de sînge o fi fost și în cazul Moldovei? Apoi Transnistria ce a trecut la Moldova. E Moldova de vină? E Ucraina de vină? Și-au apărat moldovenii și ucrainenii frații de sînge și au invadat teritoriile respective și le-au adus sub stăpînirea lor ca să fie pace? NU. Ele le-au fost acordate arbitrar de tătucul Stalin. Continuă lectura

Stela!!!


Estera, Estela sau Stela. Nume de femeie. Și de scons/scoansă deghizată-n pisică fatală. Ați văzut Over the hedge? O Stella ce pute.

Se spune că dacă cineva scrie și nu există nici o reacție, scrie degeaba. Dacă cineva scrie și reușește să enerveze pe cineva, este o reacție foarte bună. De cîteva zile îmi răsare cîte o stela la mai toate posturile. Cu o stela în armată erai sub-locotenent. La două locotenent. La una mare erai maior. La două locotenent-colonel. O stela mă bucură. Cel puțin nu sunt cîrpă sau tinichea. Adică caporal sau subofițer. Am fost cadorisit cu vreo 75-76 stele la tot atîtea posturi. Cumulate dau ceva grade.

Gestul denotă lașitate. E ca scuiparea adversarului pe teren. Nu poți să-l întreci, îl scuipi. E ca șobolanul care după ce și-a umplut burta spurcă ce a rămas că nu mai poate mînca. Îi urez stelistului răbdare și tutun pînă ajunge să pună o stela la toate posturile. Tot n-are ce face…

Pe vremea copilăriei un gest de acest gen se numea răzbunarea prostului. Știu că nu sunt primul care e tratat în modul acesta de acest recidivist. Are cazier. Doar că are o problemă în gămălia personală: se crede poliția Internetului, dar el este decît un jalnic terorist. S-ar putea să facă parte din specia  Stultus scriptor, o specie pe cale de dispariție. Ar trebui pus în cushkă.

Guralivului îi dedic poezia La steaua.

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.

Tot astfel, când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

Ce n-are românu și are englezu…


sursa:http://www.pinterest.com/pin/255790453807553462/

Pe vremea antikității, pe cînd îmi făceam studiile în teologie mă întrebară inglejii (prieteni buni) ce-aș vrea să iau dă la iei dîn țară cînd o-i mere acasă. Capkană! M-am scobit un pik în dinți, s-au scobit și ei, am mestecat un ceai pe măsele și le-am servit-o filozofic cu iz de teologie pragmatică meid in iuchei: Some people… Ei au rămas pe gînduri, eu am rămas mai departe pe canapeaua lor de piele dă bovine bine tăbăcite.

N-am reușit să iau cu mine în valize nește ingleji, dar la vremea aia n-ar fi stricat… Încă mai poposeau minerii prin București.

În contextul de azi, al bumbăcelii din Ucraina, a celei prin care am trecut și eu în România (noroc că n-am ieșit bumbăcit) și așa în contextului vieții, m-am tot întrebat ce are englezu și n-are românu, și ar vrea să aibă. La englezi am fost uimit de tenacitatea lor. Măi, cînd jucau fotbal luptau și cu dinții, ca bosniacii pe vremea lui Pazvante Chiorul ce foloseau pe lîngă multe arme și dentiția proprie. Ceea ce noi nu prea avem. Nu dinți, tenacitate.

Mi se pare mie sau pe lîngă tenacitatea asta ne lipsesc și nouă niște oameni? Nu că am avea puțini, dar ăștia de-i avem nu le trebe la nima. Sec! Nu merită să aducem nici de la ei, că și p-acolo politicienii enbelzează bani de la stat și alte cele, ca-ntr-o democrație adevărată.

Cum se-nvață tenacitatea asta? Te naști cu ea? Așa mi-ar place o mămăligă mai tenace! Că tot vin alegerile.

 

 

Să-l boicotăm pe John Pop Mincinosul


sursa:http://707monty.blogspot.ro/2012/09/

Inițiez azi o campanie de boicotare a persoanei și postărilor mincinoase ale lui John Pop. John Pop n-a fost deranjat de persoana mea pînă am fost prieten cu el pe Facebook.

În urma unor afirmații mincinoase referitoare la unele persoane pe care le cunosc l-am șters anul trecut prin vară. Acum postează afirmații mincinoase și despre mine.

De exemplu, pe Facebook, azi 19.02.2014: ,,Ma mir, i-ati oferit aici o tribuna exclusului baptist Nadaban. Mai ramine sa ii chemati pe blog si pe batjocoritorii Bartes si Coman, dati afara chiar si de Paul Negrut (U.E.O.)”

Spre exemplificare actul prin care am cerut să mă retrag din cultul baptist și care se poate vedea la adresa https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10152204026947597&set=a.187625712596.165972.670807596&type=1&theater .

Același lucru l-au făcut încă 14 frați și surori care s-au asociat cu Biserica Harul din Zalău.

Ca urmare vă chem la boicotarea fraților mincinoși despre care scrie și Pavel.

 

Pentru un internet mai curat, lichidați mincinoșii.

De ce-i România altfel?


sursa:http://cobb.typepad.com/cobb/2013/12/games-of-vigilance.html

De ce-i România altfel? D-aia! Ba nu. D-asta:

Pe Mediafax (http://www.mediafax.ro/social/dosar-penal-pentru-lipsire-de-libertate-in-cazul-iuliei-ionescu-12105450) ni se comunică că „S-a deschis dosar penal, iar cercetările sunt făcute de către poliţiştii de la Sectorul 5. S-a început urmărirea penală in rem. După modificările legislative în materie penală, în majoritatea cauzelor se începe urmărirea penală faţă de faptă, ceea ce se întâmplă şi în acest dosar”, au spus reprezentanţii Parchetului Judecătoriei Sectorului 5.

Domle, noi nu ne jucăm. Ai miin biznis. Și în mod normal, românesc, ar urma o înjurătură zdravănă, neaoșă, d-a noastă. Eu credeam că dacă ai încasat buletinu, adică C.I.-ul, ești bun de plată. Sau cel puțin părinții în solidar cu minorul. În cazul nostru minora. Unde ați văzut Serviciul Român de Informații (echivalentul Securității re-înființate, a KGB-ului și a CIA) să se implice în așa ceva? Mă gîndesc că SRI-ul n-a avut de lucru în ultima perioadă sau poate concurența dintre cele 7 (ȘAPTE) servicii secrete din România e atît de mare încît unii șomează, alții sar ca mîța la ghemotoc și alții fac plajă. Pe banii noștri despre care vorbește dl Moise Guran. D-aia e România altfel!

Îți vinzi telefonul la mol, apoi suni acasă din tren că mai ai un telefon. Doamna Ionescu, cîte telefoane are fiica dumneavoastră? România dumneavoastră e altfel bine! Fiul meu cel mai mare la 18+ are un hîrb de telefon. Nici să vrea nu poate să-l vîndă. Asta-i România noastră…

Îmi place că toată lumea spune că nu-i bine să-i dai copilului divaisuri să-și piardă timpul, dar toată lumea face pe dos. Avem o țară la televizor, una la radio, una în parlament, alta la guvern, alta la președeție. Ce-mi place țara asta! D-aia e România altfel!

Apoi că cică mănăstirile au fost verificate și au spus că fata nu-i acolo. Da ce-s mănăstirile astea, temnițe? S-a dus cineva să verifice chilie cu chilie fiecare mănăstire? Și dacă au făcut-o și ar fi găsit-o acolo, de unde lipsirea de libertate? Dacă stătea fata la baba Rada peste noapte nu era lipsire de libertate? Și SRI-ului ce-i pică d-aici? Uite d-aia-mi place în țara asta. Fiecare face ce vrea, cînd vrea și nu există prezumția de nevinovăție. E clar că toți suntem vinovați. D-aia-i România altfel!

Și ce valorează mai mult, cuvîntul unui șef de tren (al unui naș) sau cuvîntul unui călugăr obișnuit cu disciplina, cu ascultarea, cu canoanele? Nașul ia banii, călugărul rămîne cu neagra de la alba-neagra asta cu uite-fata-nu-e-fata. Cineva trebuie să plătească totuși la așa mare deranj. Un țap, doi, se vor găsi. Isterie, ce mai. Uite d-aia-i România altfel!

Și precizări cu in rem-ul ăsta. Ne spune dicționarul juridic:  in rem (expr. lat., „cu privire la faptă”) – expresie utilizată pentru a indica împrejurarea că o anumită dispoziţie legală se aplică în considerarea faptei comise, influenţând răspunderea penală a tuturor celor care au participat într-o calitate sau alta la comiterea ei.

in rem, expresie latină folosită pentru a desemna împrejurarea că efectele unor acte sau măsuri procesuale se referă numai la faptă. Începerea urmăririi penale este o activitate care se realizează i. r., pentru că toate condiţiile legale referitoare la declanşarea urmăririi sînt legate exclusiv de fapta penală. Astfel, potrivit art. 228, C.p.p., organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cînd a fost sesizat, în una din modalităţile prevăzute de lege (denunţ, plîngere, din oficiu), că s-a săvîrşit o infracţiune şi cînd din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii in mişcare a acţiunii penale; pentru începerea urmăririi penale nu se cere deci cunoaşterea făptuitorului sau o altă condiţie cu privire la persoană. Din caracterul indivizibil al acţiunii penale rezultă şi alte consecinţe care produc efecte i.r. (de exemplu, în cadrul instituţiei plîngerii prealabile). În acest sens, introducerea sau retragerea plîngerii prealabile determină punerea în mişcare sau stingerea acţiunii penale faţă de toţi participanţii, chiar dacă plîngerea prealabilă sau retragerea ei s-a făcut numai cu privire la unul dintre ei.

Dacă la cefere e ca la cefere, la mănăstire e ca la mănăstire, la serei ca la serei, cum o fi la război? Doamne, să nu-nceapă un război că ne-am dus. D-aia-i România altfel!

Horoscopul și banii


sursa:http://www.cleveland.com/nation/index.ssf/2013/01/space_shuttle_challenger_disas.html

După 89 ne-a lovit și pe noi horoscopu! Ce mai fericire, ce mai mulțumire, ce mai citeală prin ziare, reviste, la radio și teve! Mai rău ca la Bingo.

Nu puteai merge la serviciu dacă nu ți-ai citit horoscopul. Nu-ți mergea bine dacă nu te informai cum trebuie să-ți meargă în ziua respectivă. Făghet ăbaut iestărdei! Azi e important, că doar nu trăim în trecut! Oneste bibere, vorba lui Cațavencu. Și așa au devenit unii dependenți. De unde provine drogul ăsta? Și ce, strică?

Unii zic că strică. Dar toată afacerea a pornit din antichitate și a ținut bine mersi pînă mai ieri alaltăieri cînd a revenit în actualitate. Inițial zeii erau stele strălucitoare pe firmament. Apoi dacă stelele se mișcau, cine știe ce decretau zeii? Ca să te pui bine cu ei trebuia să te pui în acord cu stelele de neatins. Așa că au apărut cititorii în stele. Mai recent, astrologii și apoi astronomii. Unii oameni de știință creștini făceau horoscopul unor capete încoronate. Intra în fișa postului.

Apoi s-a demonstrat că planetele și stelele nu sunt zei, dar ce contează, mișcarea lor influența destine. Să vedeți alinierea planetelor!

Acum, hai să zicem că horoscopul are ceva de spus. Atunci ar trebui să fie un singur horoscop oficial pentru toată lumea. Dar nu e așa. Dacă cumperi 10 ziare ai 10 horoscoape diferite. Dacă cumperi 100, ai 100. Dar trebuie să cumperi. Dacă te uiți la proteve o vezi pe Nati și după aia schimbi la Antena sau la alte antene și auzi altceva. Logic? Cineva minte. Sau cineva nu e profesionist. Sau cineva minte profesionist.

De ce ține vrăjeala cu horoscopul? Nu te critică. Te avertizează. Te încurajează. Apoi faci tu legăturile. Raționalizezi. Poate azi ai avut o zi proastă. Mîine va fi mai bine. Pe banii tăi îl încurajezi pe horoscopar să te mintă. Să te lingușească puțin. Sau mai mult. Ne place să fim periați. Să ne punem de acord cu aștri. Să fim una cu ei. Să strălucim. Să știm că azi cosmosul ne influențează destinul. Așa să fie? Mai bruiază ăștia cu avioanele lor. Cu liniile de înaltă tensiune. Cu chimicalele. Cu eurile. Cu legile proaste. Cu pana de cauciuc și cu alt șofer ce a avut o energie negativă așa de mare că ți-a pleznit bara din spate pînă la aripă. Cu poluarea. Cu karma. Cu chestia aia șuie, cum îi zice? Feng shui! Acum avem și horoscop chinezesc. Mîine cine știe, unu marțian.

Mare concurență.

Totuși nu înțeleg cum de nu dau și numerele cîștigătoare la loto. Alo, mama Omida?

Atac cu napalm la buruieni


sursa:http://onomeister.wordpress.com/category/movies/

Totul începu într-o joi după-masa.

          Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

 Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă-i lăsăm să-şi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci.

Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi. Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

           Las c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă, mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor alertate de războiul meu personal).

În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgeră văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

          Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori ajunse deja la maturitate, prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

          Ptiu, necurate!

M-am oprit cu cosorul ridicat gata să-mi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz.

Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton, îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

          Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sută optzeci şi două de grade (ca să nu deviez de la subiect, ţineam cont de bătaia vîntului) mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost reîntîlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie.

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[2] şi am încercat imposibilul.

Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi.

          Ura! – sosea acoperirea aeriană.

          Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală.

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu sfârşitului: ,,Apocalips nau!” Nevasta-mi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească, conform regulamentelor militare, un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[3]

Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce-mi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau întru apărarea proprietăţii mele personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

          Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască!

 Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat.

 Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

          Amu ni!!!

Acelaşi glas cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând,”o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, Tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi o formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu-ş-câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’întu’ Ilie, să te bată!

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian!

Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă.

Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi-l somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare, Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce-şi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce n-o băuse în acea zi toridă de iulie, agentul şef se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare.

Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

          L-o lovit!

          L-o omorât!

          L-o puşcat!

          S-o dus!

          Gata-i!

          Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin părțile noastre se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibe o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume.

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

          Apu, am zîs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zîs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Ancheta ulterioră descoperi că Sebi comise o eroare epocală în organizarea acţiunii anti-junglă. După ce făcu rost de defoliant de la un amic într-ale zborului (stropitor de culturi cu un hodorogit avion sovietic) încurcă borcanele, adică bidoanele. În loc de bidonul cu defoliant, luase un alt bidon, ce-l avea de pe vremea când încă mai era activ în armia română. Deşi se jura că în afară de marmeladă nu a luat nimic de la umeul cu pricina, ancheta descoperi că substanţa folosită fusese un fel de marmeladă ce mirosea a benzină, adică napalm.

În încheierea interviului Tanti Milly a mai menţionat:

– Ptiu, să moară toţi dracii!

Epilog

Fără vreun motiv aparent poliţia nu făcu mare caz de atacul cu napalm asupra buruienilor. Însă agentul şef Slănină reuşi să dea un nup investigaţiei după ce Sebi îi defrişă o porţiune a lotului personal a cărui desţelenire l-ar fi costat o avere. Pompierii se potoliră odată cu potolirea flăcărilor, dar poliţia ecologică nu se opri decât după o masă de pomină la fostul castel dintre dealuri al baronului Kreuckbauer. Niciunul dintre gardişti un și-a închipuit că sub zâmbetele ospătarilor improvizaţi se ascundea ceva mefistofelic. Viţelul superfezandat, curcanul şi potârnichile nu erau altele decât duhurile junglei travestite în văcuţa Bicuţa şi Nuţa, curca lui tanti Milly împreună cu toată progenitura de pui aferenţi căzuţi toţi sub focul apocalipsei. Tanti Milly se convinse că facerea de bine te poate face să cazi în păcat, drept urmare aranjă o pomenire întru cei morţi şi întru cei vii a tuturor celor implicaţi cu prima ocazie. Dar cel mai câştigat a fost Sebi. El deveni reporter aerian pentru postului local de televiziune şi prezenta evenimentele majore ale comunei din aer. Anul următor îşi anunţă candidatura pentru postul de primar independent pe care-l câştigă (în faţa unei dezorganizări totale ale partidelor istorice concentrate încă pe dosarele Securităţii) cu două lungimi de aparat graţie campaniei foarte inspirate bazată pe două teme majore: combaterea pe cheltuiala primăriei a dăunătorilor de tot felul şi deschiderea unui aerodrom local pentru stimularea turismului. Ce mai, Sebi riloudid!

Subsemnatul se arătă profund impresionat de efectul atacului cu ,,marmeladă” ce curmă existenţa celei de-a doua rezervaţii a biosferei de vest a României. Chiar şi după trei ani nici un pui de buruiană, vreun şoarece sau o broască, ba nici chiar cărăbuşi nu mai putea fi detectaţi prin grădină. Pomii nu avusese prea mult de suferit, singura obiecţie venind din partea unchiului Avram căruia i se părea că-i miros hainele a benzină după ce-l cinsteam cu mai mult de două păhărele din producţia proprie de ţuică de pere.


[1] Câinele nostru care schaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

[2] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 la oră.

[3] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…


sursa:http://www.factzoo.com/mammals/olive-baboon-large-african-troop-primate.html

Mare lucru Feistbucul ăsta!

De exemplu, cineva, un prieten, postează că oare de ce cloștile moțate au și pui gît-golaș. Îmi dau cu părerea că poate d-aia. Intervine un prieten de-al dumnealui, deloc cunoscut și spune că de aialaltă. Eu îi spun că n-are logică. El îmi spune că n-are contează logica. Păi n-ai citit un manual de logică… Mai intervine un prieten de-al nu-știu-cui și spune că am scos pui vreodată? Că ce vorbesc… Păi n-am fost pe Marte, da-mi închipui că frige. Acum trebuie să scot pui de găină? Pe unde? Și atunci mă ia cu băi co-co-șel, ia uite ce deștept ești. Deja mă invidia…

Eu feisbuchez, tu feismuchez, el, ea feisbuchează…

Altădată mă lansez într-un comentariu la postul unui alt prieten ce se întreba dacă oile se tund vara sau primăvara. Iar îmi dau cu părerea. Logic. Constat că am atentat la un alt prieten ce avea agenda setată pe ciobani. Și mă ia la tăbîrcă. Și io pă el. Și gata, m-am săturat că e nesimțit. Ca și mine. Discuția continuă. El e majoritatea… eu am plecat.

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el feisbuchează…

Mă uit pe poze. Îmi plac. Se uită și alții. Comentează în altă limbă. Și eu. Și un prieten de-al unui prieten, de-al unui prieten zice c-ar trebui să comentăm pe limba lui. Io comentez pe limba mea, el pe limba lui, ea pe limba ei. Contează? Numai dacă nu ne înțelegem sau nu vrem să ne-nțelegem. Și ne înjurăm: bozgori, țigani, valahi și alte naționalități. Animale pe feisbuc!

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…

Scrie cineva ceva și hopa apare un comentariu pro. Altul contra. Și invers. Apoi cineva sare că băi habar n-ai să scrii românește. Și ce? Nu comentează pe uălul Academiei Române și subiectul nu e gramatica limbii române. Băi ești prost! Ba tu!  Ba tu! Iacă unde zăceau proștii! Șeă. Șeă.

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…

Feisbucul nu e domeniul experților, e cel al băgăcioșilor. Feisbucul nu e domeniul moderației. E cel al gurăcioșilor ce scriu mă-ta fără cratimă. Daiai haios! Te poți supăra pe oricine, te poți împrieteni cu oricine, poți absenta sau poți lichida fără scrupule pe cine vrei. Laicurile nu se contabilizează la cec, după cum lipsa lor nu-ți provoacă găuri în buzunare. D-aia feisbucăm, după modelul coșbucian: e lung pămîntul, ba e lat, dar ca feibucu‘ de bogat pe lume nimeni nu-i, și-a avea un prieten, – frendul lui – icoană-ntr-un sait să-l pui cît e de prostănac…

Noi feisbucăm, voi feisbucați, ei, ele feisbuchează…

Anatomia lui Grey, …Nicolaescu și Stroe


Americanii au făcut un serial de succes ce se numește Anatomia lui Grey. Ironia sorții a făcut ca în finalul sezonului 8 o echipă de chirurgi să zboare pentru o operație complicată. Avionul cade și există supraviețuitori. Moare doar unul dintre doctori. Cam același scenariu și în România, dar de data asta live, iarna, avion mai vechi, hibe mari de sistem. Incompetență, nepăsare, neprofesionalism, ghinion, birocrație și celelalte boli ale unui sistem ce nu face față civilizației europene prezente. Ne tot dotăm, dar nu ajungem niciodată la zi, ba chiar nu avansăm. Cu toate că avem mașini 4×4 bune, produse în România și deci ieftine. La fel cu avionul BN 2 Islander ce a fost produs tot în România, deci tot ieftin. Mă face să trag concluzia că viețile noastre sunt ieftine.

Cînd România este țara cu una dintre cele mai performante rețele de internet, nu funcționează baliza de semnalizare radio de urgență a avionului. Cînd elevii au iPhonuri ultimul tip, organele abilitate să-i găsescă pe supraviețuitori nu comunică. Epava avionului este găsită de pădurarul local după ce auzise la televizor că prin apropiere a căzut un avion. Cu toată tehnica din dotarea a cinci echipe județene de intervenție, un pădurar fără prea multă dotare găsește avionul.

Să facem abstracție de toate greșelile, de lipsurile din dotare, de plusurile din dotare nefolosite (noul avion ce a zburat doar de două ori, dotat cu dispozitiv de degivrare a aripilor), de brambureala șefilor și de ineditul situație și să vedem ce e de făcut în viitor. Nu știu dacă ar trebui schimbat un ministru sau doi pentru pierderea unui avion și a două vieți. În decembrie 89 au murit mai mulți oameni și cine a plătit pentru asta?  Nu știu dacă s-a simulat un astfel de caz, dar din toată această întîmplare s-ar putea învăța. N-ar trebui ca un asemenea caz să se repete.

Nu știu ce ar trebui făcut. Alții cum rezolvă situații din astea? Poate ar trebui să existe în cîteva centre chirurgi care să poată preleva organe, fără să fie nevoie să zboare o echipă întreagă în condiții meteo dificile. Poate ar trebui să existe mijloace de transport rapid pentru așa ceva. Uite la ce ar fi bune autostrăzile. Poate ar trebui achiziționat un alt tip de elicopter pentru situații de genul acesta cu vizibilitate redusă și cu accesibilitate dificilă. Poate un Black Hawk dotat cu aparatură de zbor fără vizibilitate ar fi mai indicat. Scump? Dacă viețile noastre sunt ieftine o să spunem că nu ne permitem. Dar și această întîmplare a dovedit că viețile sunt foarte scumpe și că e mult mai ieftin să previi în loc să suporți costul unui astfel de incident.

Americanii au făcut un film, și-au imaginat cum e să se întîmple. Era doar arta cinematografică. Au luat bani buni pe film. La noi există organe ale statului ce sunt plătite să facă asta și le-am plătit degeaba. Iar intră în discuție ocuparea funcțiilor pe criterii politice, după mustață, după gradul de rudenie directă sau prin alianță. Nu e corupție? Ba este, din aia morală. Nu se mai termină cu asta, murim. Cu ce mi-e mie mai bine că cutărică a ocupat postul pe șpagă sau că a vrut partidul? Eu mor. Tu? Mori. El? Moare. Toți putem, muri din cauza unor deficiențe știute ale sistemului. Nu ne-am săturat?

Spre deosebire de Anatomia lui Grey cea a specialiștilor Nicolaescu și Stroe ucide.

Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din cînd în cînd mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Cîteodată nici nu e nevoie să tragi cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar  mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vînt- considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 70 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil de desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestînd cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vîrsta lui părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decît de discursul funebru ce se anunța. Părea coborît din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decît papucii de molton. Aveau un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atîta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă și pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gîndesc, și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gîndesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amîndoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un rîgîit discret, o slăbire de curea și cu o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cît pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochiilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.

Suleyman, atracția fatală


Anul trecut un prieten din străinătate mă informa cît de dezamăgit a fost Occidentul de lipsa cadînelor dezbrăcate din haremul serialului Suleyman și de lipsa scenelor cu exponate din piele. Turcii musulmani erau dați ca exemplu de moralitate unui Occident depravat. Tot anul trecut am avut ocazia să poposesc mai multe zile într-un stabiliment al statului unde de plictiseală mă mai uitam și eu la tembelizor să treacă timpul și să fiu atît de obosit încît să nu mai aud sforăiturile celorlalți participanți la jocul uite sănătatea, nu e sănătatea.

Dar nu prea reușeam să văd ce mă interesa. La ora 8 trecute fix tembelizorul era pus pe canal D și începea Suleyman Magnificul. Ținea două ore. 50 de minute de serial, o oră și 10 minute de reclame. De plictiseală și de dragul limbii turcești am rămas să văd și eu minunea. Într-adevăr, nu puteai vedea nici la femei nici la bărbați piele goală în afara palmelor și a obrazului (acoperit parțial de barbă la bărbați). Chiar și puritanii s-ar fi rușinat cît de despuiați erau față de artiștii ăștia! Cel mai nud personaj era un cal. Bine că nu i-au pus și lui haine ca în turniruri. Cine știe dacă jignea vreun telespectator sau o telespectatoare mai pudică…

În fine, nu vă alarmați, nu sunt ahtihiat după piele goală, nici măcar după gecile turcești. Mă uitam la serial și mă întrebam cum de intră în calcul o asemenea producție. Acțiunea boring. Personajele arătau ca ieșite din fabrica de păpuși Arădeanca ce dăduse faliment acum cîțiva ani. Cu excepția unor costume aveai impresia că te aflai într-un castel din Italia. Personajul principal era marcat de o lentoare orientală dusă la extrem. Totul părea încremenit în înțelepciune, filozofie, un pic de politică, politețuri și intrigi mai mult sau mai puțin feminine. Grozav serial.

În club îl urmăreau doi bărbați cam de vîrsta mea și o femeie, soția unuia dintre ei. Cam o dată la cinci-șase minute marcau tăcerea cu o propoziție duioasă de genul ,,Să vezi acuma…” Un pic mai antrenant era la reclame, că se schimba canalul. Atunci ne mutam invariabil pe național unde puteai urmări sora sau fratele mai mic al serialului Suleyman. N-am crezut că mai există oameni care urmăresc serialul cu sufletul la gură pînă n-am dat de filmulețul de mai sus pe youtube: maneaua lui Suleyman. Pe cînd hip-hop-ul lui Suleyman? Nu s-ar putea că e ritmul prea rapid. Ar fi mai nimerit romanța lui Suleyman, dar acum romanțele nu mai sunt la modă. Doar Suleyman e la modă.