O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat?


Fariseii și cărturarii, din a căror tagmă fac și eu parte, așteptau. Ce așteptau? – se întreba mulțimea. Așteptau să vadă ceva. Dacă Isus (sau Iisus) nu va zice cumva ,,În numele Partidului conservator iudeu, scoală-te și umblă!ʽʽ

Dar, n-au auzit așa ceva. Ce s-ar mai fi bucurat! Ce s-ar mai fi veselit! S-ar fi zguduit templul de laude! Rugăciunile noastre au fost ascultate – ar fi strigat ei.

Ba vestea s-ar fi dus pînă hăt-departe… Neamurile s-ar fi temut! Romanii s-ar fi fost alarmat. Înarmat și concentrat. Din toate colțurile imperiului. Și ar fi venit la Ierusalim. Mai repede. Mai groaznic. Nasol de tot.

Ar fi fost fără răstignire între doi tîlhari, cum era prorocit. Fără purtarea crucii – că n-ar mai fi fost timp. Doar cu execuții. La grămadă. Fără pază la mormînt. Și fără înviere. Poate cel mult cu una politică. Că n-ar mai fi existat ucenici. Ar fi fost și ei pe cruci. Cu Iuda-n frunte. Devenit erou național. Cu un nume glorios și predestinat: Iuda.

Făra Toma. Fără Galileea. Și fără ridicare la cer. De unde n-ar mai fi venit Mîngîietorul…

O dată.

Patruzeci de ani mai tîrziu a doua șansă. Trei conducători iudei se luptă pentru controlul asupra Ierusalimului cînd acesta era asediat de Titus cu circa 80000 de soldați. Poate sub numele lui Isus s-ar fi unit ca sa nu se lupte între ei. Cine știe?

Romanii cuceresc orașul, incendiază templul, răstignesc o mare parte dintre evrei, cei rămași vii după asediu devin sclavi. Israelul este aproape desființat.

De două ori.

Prin 132-135 răsculatul Bar-Kobha sau Simon Ben Kosiba a fost continuatorul luptei pentru eliberarea poporului evreu de sub jugul roman. Continuatorul lui Isus (sau Iisus). Nu ucenicii. Nu Biserica. Bar Kobha a bătut monedă. Cu fațada Marelui Templu și inscripția Pentru eliberarea Ierusalimului. Ba unii spun că a dat sfoară-n țară ca ar fi Mesia, primit cu ramuri de finic. A pierdut. Din nou jale. Israelul este risipit.

Dumnezeul iudeilor nu s-a arătat pe Muntele Templului. Nu și-a salvat Templul, nici orașul. Nu s-a arătat nici un înger. Sau poate s-a arătat, dar cei ce l-au văzut au murit. Să fi fost o judecată? Israele, Israele, dacă-ai fi luat aminte…

Ar fi fost a treia oară.

Ce lecție ar fi de învățat din ce a făcut și cine a fost Isus și ce ar fi vrut oamenii să facă din el? Ei l-ar fi vrut rege. Naționalist. Și conservator, ca fariseii ce dădeau chiar 10% din iarbă Domnului. De parcă nu toate erau ale Lui… Să impună mai abitir legea. Să fie totul alb sau negru. Israelul alb, restul negru. Ce femeie din Sidon, canaanita aia, ce sutaș roman, ce vameși, prostituate și banchete cu vin? La post, rugăciune și Templu! Că altfel vin romanii și impun legile lor!

De ce a riscat Isus? De ce a mers pe schimbarea inimii, nu a legilor? Nu putea fi cel mai bun rege al iudeilor? Cel mai bun ambasador la Roma? N-ar fi cîștigat chiar Roma? Închipuiți-vă o Romă iudee… Cu un templu a lui Yahwe în capitala imperiului. Cam ca o biserică în Constantinopol? Cam așa…

Și totuși de ce a preferat Dumnezeu să aștepte încă două mii de ani în loc să se întronizeze în Ierusalim prin AD 36? Nu era mai simplu? Mai logic? Mai aproape de așteptările poporului?

Pentru că poporul poate întroniza doar un om, nu un Dumnezeu. Pentru că n-a vrut să inaugureze un regat al prosperității. O epoca de aur cu moarte. Cu politică. Cu alianțe. Cu inamici. Cu democrație. Sau fără.

De aceea între politică și evanghelizare aleg evanghelizarea. Chiar dac-ar fi să mor pentru asta. Chiar dacă unii le aleg pe amîndouă. Chiar dacă politica o să-mi închidă biserica. Pentru că politica poate să-mi închidă biserica, dar nu mă poate opri să fiu ceea ce sunt. Adjudecat?

Cristos n-a murit pentru politică. Nici ca să conducem noi lumea. Nici ca să conducă el lumea. Ci ca să o salveze din halul în care a ajuns de coruptă la toate nivelele, el regele Universului.

La început a fost… diagnosticul (2)


Un diagnostic e bun dacă e confirmat și re-confirmat. Al meu a fost de la început clar. Nu a fost nevoie de second opinion. Pînă și diagnosticul meu era încăpățînat.

Dar pe lîngă încăpățînaree mea nativă mai era ceva. Singurătatea.

Sunt tipul de om ce nu-și face ușor prieteni. E drept că prietenii mei sunt la fel de statornici.

Nu sunt un tip deschis. Fac parte din categoria aceea de oameni ce se simt bine și dacă sunt singuri. Și la un astfel de diagnostic sunt singur. Chiar dacă cineva acolo sus mă iubește. Chiar dacă cineva aici jos mă iubește. Sunt singur sub aparatul Roetgen, la CT, pe masa de operație. Și mai ales singur cînd citesc și răs-citesc verdictele: bilete de trimitere, de ieșire, analize… Îngrozitor de singur.

Singur într-un salon aglomerat. Poate în elementul meu într-un salon gol. Singur cu mine. Egoism? Nepăsare? Neadaptare? Nu. Doar eu. Singur.

Nu m-am supărat pe Dumnezeu. Nu m-am putut niciodată supăra pe Dumnezeu. Nu am strigat „De ce eu?” Nu-l consider responsabil pentru ce mi se întîmplă. Nu știu de ce… Nu sunt prea credincios, nici prea necredincios. Sau poate am fost mai credincios. Dar nu asta contează.

Să se fi supărat Dumnezeu pe mine? Nu cred. Sau nu știu. Precis mi-ar fi spus. Găsea el o cale. Un timp. Ceva.

Nu mi se pare că e nedrept ceea ce mi se întîmplă. Alte lucruri puse la cale de oameni mi s-au părut nedrepte. Nemeritate. Prostești.

Ce ciudat! Poate e doar o problemă de interpretare. Cine-i Dumnezeu și cine-i omul?

În singurătate mi-am dat seama că nu-mi plac pesimiștii. Îi combat. Eu! Sună ca o glumă.

Și mi-am dat seama că nu-mi plac nici super-optimiștii. Cei cu gura mare. Zicea un fost coleg de salon că ăștia nu o duc mult. Se pare că nici celorlalți nu li se garantează lungimea vieții. Nimeni nu garantează nimic niciodată. Și-atunci?

În ultimul timp se pare că se încetățenește tot mai mult ideea că de fapt e o minune că trăim. Subscriu. Sunt un accident. Premeditat desigur. (Să nu jignim unele suflete mai slabe..). Și fericit, la urma urmei. În ciuda tuturor lucrurilor ce trebuie spuse pe nume.

Mă gîndeam de ce Isus a fost singur. Cu toate că avea 12 ucenici în preajmă. Nu au traversat împreună marea pe furtună. Era singur cu Petru.

A predicat singur. Nu a fost o introducere a lui Petru, un îndemn a lui Ioan, apoi Isus, cu predica de bază, apoi Andrei cu concluziile și în final Iuda cu talerul. În fericirile de pe munte era singur. Prorociile le vedea doar el. Și numai el singur.

Singur a fost botezat. Singur a fost ispitit. Singur a fost vîndut. A fost doar el răstignit. Singur. Între doi tîlhari. S-a pogorît singur în locuința morților. Singur a înviat. Singur s-a ridicat la cer. N-a făcut pereche…

Singur în mijlocul atîtor oameni. Printre prieteni și dușmani. Cu toate astea n-a stat prea mult singur în deșert. Putea. Primul care l-a acompaniat a fost Diavolul. Și i-a propus să iasă-n evidență. Să nu mai fie singur. I-a dat să aleagă între trei diagnosticuri. De dorit pentru orice muritor. Le-a respins pe toate. Și Satana a plecat de la el, lăsîndu-l singur.

Ucenicii l-au părăsit și ei lăsîndu-l singur. L-au abandonat și singur i-a găsit.

Apoi a trimis Duhul ca să nu rămînem singuri. Chiar am fost singur vreodată?

 

 

 

Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban


În urmă cu cîteva luni am fost invitat la Radio Cireşarii de Ciprian Preda-Muşat. Transcriptul interviului s-a bucurat de  o audienţă largă pe situl Scribd.com. Probabil că mai merită citit o dată. Aşa am făcut şi eu, redactînd textul şi dînd o formă mai fluentă celor 13 întrebări şi răspunsuri. M-aş bucura dacă aţi veni cu sugestii pentru a îmbunătăţi textul.

Ciprian Preda-Muşat: Biserica, comunitatea creştină dintr-un anumit loc, este de obicei condusă de un lider. Acesta coagulează şi mai ales determină acţiunile comunităţii respective. Cu toţii activăm în astfel de comunităţi, iar părerile despre leadership în domeniul evanghelic sunt variate şi împărţite. Aş vrea să începem cu întrebarea „ce este un lider?”

Alexandru Nădăban: Există mai multe definiţii ale liderului. În cazul bisericii, liderul poate avea mai multe denumiri, este preocupat de un anumit post sau de mai multe funcţii, mai multe domenii de activitate, dar tot lider rămîne. Dirijor, diacon, prezbiter, conducător al bisericii, episcop, învăţător, etc., acestea sunt poziţii oficiale sau oficializate şi liderul creştin care ocupă o astfel de poziţie poate pretinde ascultare datorită poziţiei pe care o ocupă. Aş vrea însă să semnalez că aici există o anumita tensiune între teorie şi practică. Teoria spune că liderul trebuie să aibă anumite calităţi, în practică observăm că nu totdeauna se întîmplă aşa. Şi atunci ne punem, legitim, întrebarea: Cum ajunge cineva să ocupe acea poziţie de lider? Care sunt însuşirile sau meritele sale pentru care el a fost pus în poziţia respectivă, pentru că iniţial un lider, indiferent cine este el şi în ce domeniu activează, ajunge aici dacă biserica recunoaşte darul său spiritual. Deci, dacă biserica este o ‚organizaţie’, spunem noi spirituală, a cărui scop este mîntuirea omului, atunci liderul trebuie să aibă pe lîngă caracteristicile obişnuite ale unui lider (moralitate, caracter, implicare, spirit de iniţiativă, capacitatea de a lucra cu oamenii) şi anumite trăsături spirituale care sunt indispensabile. În sensul acesta putem consulta Scriptura şi vedem imediat cum trebuie sa fie un episcop, adică un lider. Nu cred că ar mai trebui să adăugăm altceva.

În Scriptură găsim o paletă destul de mare de modele pentru liderul creştin: Isus, Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Barnaba, Lidia, etc. Trebuie să remarcăm că în biserici există mulţi copii cu nume de Samuel, David, Moise, Daniel. Pe lîngă faptul că au o anumită „muzicalitate” numele lor trimit la nişte personaje deosebite şi mai mult ca sigur părinţii lor s-au gîndit la aceste personaje atunci cînd le-au dat numele respective. Foarte rar se pun nume precum Iuda, Acan, Saul sau Izabela pentru că purtătorii acestor nume au fost personaje negative. Întrebarea pe care eu o pun în legătură cu aceste nume sonore este „atunci cînd au devenit conştienţi de istoricul numelor lor, purtătorii lor au făcut ceva ca să devina nişte crestini demni de numele pe care le poartă?” De exemplu, în poporul român numele lui Pavel a devenit sinonim cu altceva pentru ca la un moment dat cineva a compus un cîntec cîntat pînă şi de copii ce întreba: „Pavele, mîncate-ar boala ce-ai făcut cu Mărioara?”

Dacă ar fi să preluăm modelul instituit de Isus Cristos în Noul Testament, atunci vom observa că el a ales nişte oameni, pe care i-a chemat pentru o perioadă de timp în care i-a învăţat, instruit, echipat. E vorba de o perioadă de timp cât o licenţă în prezent. Ce nu se mai spune explicit, dar noi putem trage concluzia, este că cei aleşi în prima fază s-au convertit la valorile liderului, şi-au schimbat domeniul de activitate, de referinţă, stilul de viaţă, familia, etc. Au devenit ucenici şi au avut parte de lecţii practice, adică aplicarea în practică a principiilor, a învăţăturilor însuşite. Mai trebuie să subliniem că toate aceste lecţii au fost lecţii deschise, spaima cadrelor didactice de azi şi a elevilor în general. După ce lecţia s-a terminat ei au fost trimişi la rândul lor să testeze, să pună în practică ceea ce au învăţat – atenţie – fără să fi înţeles prea bine ce se întâmpla (vezi întrebări de genul „acum Doamne vei instaura împărăţia? Sau, „o să stea fiii mei la dreapta şi la stânga ta?). După înviere, ridicarea la cer şi pogorârea Duhului, aceştia au devenit liderii comunităţii nou formate, au trecut la o altă fază, la cea de lideri. De obicei după această fază se accentuează cît de mulţi convertiţi au apărut deodată, ceea ce e bine, dar se omite ceva. Foarte interesant şi deosebit de relevant este faptul că liderii nu au rămas la numărul de 12, ci vedem că apar diferiţi creştini care întemeiază biserici, duc mai departe lucrarea, iau decizii, etc. Deci cei 12 au transmis mai departe convertiţilor statutul de lucrător, apoi după un timp aceştia au devenit la rândul lor lideri pentru că au învăţat de la ei, pentru că au fost în preajma lor şi pentru că au pus în practică „fenomenul Isus Cristos”. Interesant că pe atunci bisericile nu atrăgeau oamenii în interiorul lor ca să le comunice vestea bună, să-i expună, nu aveau nici cor, nici grup de închinare, nici recitări de poezii sau lucrare cu copiii, nu se făceau repetiţii ca totul să sune bine. În ciuda acestor „lipsuri” nu cred că se poate spune că biserica a mers rău, dimpotrivă lucrurile au mers natural, bine şi evanghelia, mântuirea prin Isus Cristos s-a răspândit. Deci, de la un un lider, care îşi alege urmaşii, îi instruieşte şi îi ridică la statutul de lucrători, aceştia „promovează” la statutul de lideri pentru că liderul lor le-a transmis lor viziunea, ceea ce el a avut în plan să facă cu omenirea. Astfel noii lideri îşi asumă conducerea prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt. Conducerea lor a fost şi este autentificată, nu numai prin poziţia pe care o ocupau, ci şi prin ceea ce făceau, cum făceu ceea ce făceau şi influenţa pe care o exercitau. De exemplu, Pavel, nu a fost printre cei 12 apostoli (aşa cum iniţial nu a fost nici Matia), dar el a urmat ciclul sau procesul ce l-am descris mai devreme şi a devenit un lider care la rândul său a reprodus modelul. El nu a făcut doar ucenici, copii ale sale, ci a creat lideri. Timotei ar fi unul dintre cei mai cunoscuţi dintre ei, cu toate că el a fost pus de Pavel într-un post fără să ajungă lider prin avansare treaptă cu treaptă, dar a fost sub atenta supraveghere a lui Pavel, fiind co-lucrător cu el.

În domeniul leadershipului putem să consultăm surse diferite, nu numai Biblia. De altfel discutăm despre lideri în general, cu trimitere la liderii creştini. În caz că vrei să fi lider, Dee Hock, fondatorul Visa propune două criterii ce le regăsim la Isus: fă o lista a tuturor lucrurilor rele ce ţi le-au făcut toţi liderii tăi şi o listă a tuturor lucrurilor care ţi-ar place să ţi se întâmple. Lucrurile rele să nu le faci niciodată nimănui, pe celelalte să le faci totdeauna altora. Nu e mare filozofie. Sau o definiţie mai haioasă: un lider este cel ce se caţără în cel mai înalt pom din junglă, se uită de jur-împrejur şi spune celor de jos: Am greşit jungla! Adică liderul este cel ce preia iniţiativa, pentru că înţelege situaţia, o interpretează corect şi dă semnalul schimbării (nu numai prin vorbe, ci şi datorită caracterului său şi pentru că face ceea ce zice): impulsionează grupul să acţioneze. Aici probabil mă situez în opoziţie cu proverbul românesc „să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Părerea mea este că ar fi mult mai bine să-l laşi pe popa ăla în pace şi să-ţi cauţi altul, mai bun. Sau să devi tu unul mai bun. Un lider nu este ipocrit, un ipocrit nu este un lider. În acelaşi timp putem spune că lider nu este cel ce strigă cel mai tare, cel care are muşchii mai mari sau cel care îşi însuşeşte o poziţie prin fraudă şi manipulare.