Ucenicia ca stil de viaţă (1): De unde am început


Pin on Don Verdean

N-am prea scris despre ucenicizare/mentorare. N-am avut nişte motive anume. Poate datoriră unui fel de malaise. La urma urmei e un subiect puţin abordabil şi abordat puţin. Din mai multe motive. La care n-am fost şi nici nu sunt imun. O iar cu începutul, dacă tot devin istoric…

La scurt timp după intrarea în procesul mântuirii – observaţi că evit termenul convertire – am fost invitat să devin un ucenic al Domnului Isus Hristos. După crucea ce desfiinţa prăpastia dintre Dumnezeu şi om, apoi tronul pe care-l (im)punea pe Isus ca domn în viaţa mea, a urmat şi cercul în care din convertit deveneai ucenic, apoi lider şi reproduceai modelul ca ucenic al lui Isus. Am acceptat totul ca un proces firesc pe care mi l-am asumat fără restricţii, condiţii sau avertizări. Erau unele menţionate-n Noul Testament, dar cine să le bage-n seamă în anii 80? Nu eu. Aveam doar 29 de ani.

Da ce nu făceam… Citeam. Biblia. Broşuri. Cărţi în engleză. Eram activ în Biserică. Tineret. Şcoală duminicală. Studii în grupuri mici. Chiar cu ilegalişti veniţi de peste graniţă. Aveam grupul meu. Cântam şi-n cor (sic!). Făceam ce nu făcea nimeni – cel puţin în imaginaţia mea: în tramvai vegheam asupra tuturor. Pe stradă ajutam pe oricine. Mergeam cu tinerii în tabără? Găseam şi plăteam mijloace de transport când nu se întrezărea aşa ceva. Ba am participat în decembrie 89 la nişte acţiuni de toată frumuseţea-n oraşul de baştină.

Am mers la nunţi ale ne-pocăiţilor să fiu o mărturie. În garda de onoare ce-l primea pe Ceauşescu-n uzină. Trăgeam cu arma-n poligon. La aplicaţii cu mitraliera pe acoperiş. Ajutam colegii la te miri ce: să-şi repare acoperişul la bloc, traduceam live filme de pe casete video. Jucam tenis, fotbal şi munceam mai toată ziua o semicursieră sovietică. Discutam cu colegii de serviciu despre Dumnezeu, credinţă, minuni, tradiţii creştine. Inclusiv cu secretarii de partid şi sindicat. Eram creştin pe toate feţele.

Într-un cuvânt, eram un tip angajat, o interfaţă între Biserică şi lume, una între lumea spirituală şi cea seculară, dacă nu chiar ocultă. Au fost nişte ocazii… Nu eram agresiv, dar eram perceput altcumva decât ceilalţi pocăiţi. Ei erau tăcuţi, retraşi, umili, în defensivă.

Era interesant, deloc obositor, nu mă uza. Era un stil de viaţă. Avea sens. Şi cu asta în minte aşteptam sfârşitul lumii sau a doua venire a lui Hristos, oricare venea prima. Nicidecum căderea comunismului.

Care a venit. Hodoronc-tronc. Lumea s-a schimbat. Biserica s-a schimbat. Eu m-am schimbat.

„Dacă vă rog frumos, aţi putea să mă ajutaţi cu 50 de bani?”


Eram pe strada Meţianu, denumită astfel după cel ce a fost cîndva episcop ortodox. Cum este o zonă pietonală aici concurează tot felul de oameni cu pretenţii de „fund raising”. Apar cele mai oribile şi vizibile boli, malformaţii, operaţii sau pur şi simplu copii expuși să te ia mila pe sus. Azi era şi un bărbat cu un copil, aşa că m-am mirat. „Cum s-a diversificat piaţa muncii, domle!” Ba în urma mea o doamnă a cumpărat un salam ieftin pentru cîinele ce aştepta răbdător în stradă. Vînzătoare i-a recomandat parizer, ce tocmai cumpărasem şi eu, dar i-a mai spus să nu-i dea chiar în faţa magazinului. Corect!

Cu toţii am făcut într-un fel sau altul „fund raising” adică am avut nevoie de bani şi i-am cerut. Dacă nu oamenilor, cel puţin lui Dumnezeu. Nimic greşit pînă aici.

Dar ce e greşit, că de la un timp te iei de toţi fariseii frate! O fi şi cîinele fariseu, o fi cîinele fariseului sau ce?

N-am nimic cu cîinii, am cu stăpînii lor şi cu cine i-a adus pe lume mai recent, dar nu ăsta e targhetul.

Am auzit întrebarea „Dacă vă rog frumos, aţi putea să mă ajutaţi cu 50 de bani?” I-am spus omului că îl pot ajuta. S-a muiat şi a întins mîna dreaptă. Dar i-am spus şi că de fapt, nu m-a rugat frumos. Pentru mine „frumos” înseamnă altceva şi altcumva. L-am încurcat. Era în cîrje de aluminiu, era îmbrăcat anost, era tînăr, era în putere. Doar cîrjele îl trădau. Dacă le punea în portbagajul maşinii ar fi trecut fluierînd pe lîngă mine.

Se vedea că-şi alcătuise textul cu ceva „biznis plen” în minte, că altfel cine i-ar fi dat o bancnotă de un leu? 50 de bani e cea mai mare monedă, nu trebuie să te cauţi prin buzunare, ştii că o ay. N-o să stea omul să-ţi numere 50 în bani mărunţi că are şi el o mîndrie. Ia dayci un leu.

Şi atunci i-am zis: „Aur şi argint n-am, dar ce am îţi dau: în numele lui Isus Cristos, lasă cîrjele şi umblă!” Ce credeţi că s-a întîmplat?

Continuare 1

Spre ruşinea mea o spun, omul şi-a aruncat cîrjele, a făcut cîţiva paşi spre mine, a căzut în genunchi şi a dat slavă Domnului, după care s-a repezit să mă îmbrăţişeze. Asta, chiar şi pentru mine, era prea mult!

Am luat-o la sănătoasa printre maşini, doar-doar să scap de urmăritor! Vezi să nu! Eu slalom, el slalom, eu zebră, el zebră, eu semafor, el semafor, eu gîfîind, el răsuflînd precipitat în urma mea. În cele din urmă am făcut semnul internaţional al opririi cronometrului. Taim aut!

Ne-am oprit, ne-am pupat, i-am dat un leu să nu fi fugit degeaba, iar el s-a dus să-şi recupereze cîrjele că mai avea de muncit pe ziua de azi.  Eu mi-am văzut de drum, am făcut trei cruci în faţa catedralei catolice, aşa ca să fiu băgat în seamă de Doamne-Doamne şi să am cugetul împăcat (Atenţie: nu în-păcat!!!) am dat la pedale şi am ajuns acasă.

Continuare 2

M-am oprit, i-am spus omului că dacă face o mică, dar sugestivă rugăciune, dacă se roagă să i se ierte toate păcatele, va fi un om nou pentru că Duhul Sfînt se va pogorî asupra sa şi va fi mîntuit. În rest nu va mai avea probleme şi va ajunge în sînul lui Avraam dacă va muri. Ne-am despărţi prieteni, după ce am făcut schimb de numere de telefon şi adrese de mail. El s-a dus în calea aia, eu în calea mea, recomandîndu-i să găsească o biserică unde să se închine participînd la toate serviciile divine.

Continuare 3

L-am prins pe om în braţe tocmai la timp că altfel dădea cu nasul de asfalt şi pe lîngă cîrjele ce fugeau cu altă pereche de picioare spre cei ce colectează aluminiu și alte ferometale, s-ar fi ales cu un ditamai cucuiocu asortat cu ceva bulion hematologic. I-am spus că numa şi numa dacă vine la biserica mea îl va găsi pe Mîntuitorul, şi numa dacă face ceva fapte demne de noul statut va fi primit ca membru. Nu se ştie cînd, că unii erau pe lista de aşteptare, dar au ajuns deja la faza superioară a acestui mic joc, în cimitir. În fine, i-am dat să studieze statutul cultului şi mărturisirea de credinţă şi aştept să mă sune. Nu i-am dat numărul de telefon că mă poate găsi la biserică.

Continuare 4

Mai ai multe???

L-am luat deoparte, l-am întrebat de-i creştin o ba, apoi l-am invitat la mine acasă unde i-am dat de mîncare şi l-am lăsat să facă duş. Nu vă faceţi probleme, de fapt nu-i handicapat, nici n-o duce rău cu banii. E un profesionist clasa I în „fund raising” aşa că am discutat ca de la specialist la specialist. I-am dat un EnTeu şi l-am invitat să discutăm despre ce vrea el. Cu ocazia asta am pierdut o întîlnire de afaceri unde puteam să închei un contract de 50000 de euro. Mîine sper să mă sune, dar dacă nu mă sună o să trec eu pe la el că mi-a spus unde stă şi …ne mai vedem. E doar un pic supărat pe viaţă că nu mai poate pleca în Germania ca pe vremuri. A zis că poate o să mai îmi spună el altele mai …personale. Nu i-am spus unde e biserica mea pentru că biserica mea nu are o adresă. Este formată din pietre vii, nu doar din pietre. Acolo amîndoi putem să ne întîlnim cu păstorul cel bun.

Continuare 5

Încercaţi să postaţi continuarea dumneavoastră sau cea care credeţi că ar fi cea mai bună dintre cele de mai sus.

Ei, hai că nu-i chiar aşa de greu. De data asta pot şi anonimii să intre în joc!