Mihai supranumit Viteazul


De la finele secolului al XIX-lea, pînă la al doilea Război Mondial istoriografia românească îl consemna pe Mihai și sub numele de Mihai Bravul. Nu știm dacă Nicolae Bălcescu se face unilateral vinovat de vitejia sa descrisă mai pe larg în volumul Țara Românească supt Mihai-vodă Viteazul. Cert este că nu au existat mai mulți voievozi cu numele Mihai care trebuiau departajați cumva într-o perioadă în care domnii (peste patruzeci la număr în secolul XVII) se schimbau foarte des din motive pecuniare, militare sau politice. De remarcat că în acea perioadă principalii jucători politici de anvergură erau Imperiul Otoman (sau Poarta), Austria habsburgică și Polonia. Alți influensări de mai mică importanță, dar foarte incisivi, erau tătarii și cazacii ce făceau incursiuni soldate cu jafuri pustiitoare.

Născut în 1558 lîngă Craiova, dintr-o familie de negustori de succes de origine greacă, Mihai n-a fost ceea ce se numește azi român. Pentru simplu motiv că la acea vreme nimeni nu se numea român. El era valah, locuitor al țării ce se numea Valahia, cunoscută prin manualele de istorie mai ales sub numele de Țara Românească.

Își începe cariera politică în 1588 ca stolnic, adică dregător ce are grijă ca domnitorul să mănânce ce avea chef când avea chef atunci când existau șaome, dar nu se inventase încă McDonalds-ul. Acest domn era Mihnea Turcitul, un alt valah (dacă i se poate spune așa…) născut în Turcia și convertit la islam. Nu știm dacă Mihai s-a achitat bine de sarcini, dar după înlocuirea la domnie a lui Mihnea probabil că și-a luat concediu, a fost dat în șomaj sau pur și simplu și-a dat demisia pentru că nu-i plăcea stilul culinar al următorului la tron, Ștefan Surdul. Exasperat de cât de tare de urechi era acest Ștefan ar fi plauzibil că Mihai a început să strige foarte tare, ceea ce l-a dus cu gândul că poate ascede la o poziție superioară de conducere. Pentru că la noi îl recunoști pe șef dintr-o mie. E cel ce strigă cel mai tare.

Zis și făcut. Fără să fie deocamdată viteazul, dar cu o voce tunătoare, Mihai ajunge într-o altă funcție publică, evident mai importantă, aceea de ban al Craiovei, în vremea domniei efemere de circa treisprezece luni a lui Alexandru cel Rău. Pe vremea aceea banul era cel mai mare oficial al domnului din zona desemnată, Craiova în cazul lui Mihai. Destinul viitorului domn apare într-o nuvelă istorică originală cu titlul MihaiuViteazul și călăul de N. D. Popescu, tipărită în 1895 la București și reluată mai apoi de alți autori români. Impresionat sau mai degrabă hipnotizat de privirea semeață și de statura falnică a lui Mihai, temutul călău nu cutează să-i taie capul, prevestind, ascendența sa.

Aici aș vrea să fac o paranteză declanșată de memoria-mi infantilă. Înainte de zece anișori personali citeam o poezie, astăzi dispărută, compusă de masonul – asta nu știam eu atunci – fost revoluționar pașoptist, fost ministru al cultelor (nici asta din urmă n-o știam), macedonean aromân și decedat în mizerie Dimitrie Bolintineanu, cu titlul Mihai și călăul. Bănuiesc că era bazată tot pe o legendă ce circula prin secolul XIX-lea.

Dar Mihai nu este doar un tip cu o voce impresionantă ce își pune în valoare body-language-ul atunci când se află în pericol de moarte. Mihai vrea să domine din vârful scării a cărui ascensiune a început-o. El reușește să adune suficienți bani (aproape jumătate de milion de monede de taleri de argint, adică peste unsprezece tone de metal sau peste 1100 kilograme de aur dacă a fost vorba de florini, cam 283 de milioane de lei la valoarea actuală) din împrumuturi și din pușculița proprie ca să mituiască factorii de decizie din Istanbul: marele vizir, sultanul, divanul sultanului. Ca urmare, după spusele lui N. Bălcescu, în septembrie 1593 este numit domn al Valahiei de către sultanul Murad al III-lea Piosul și ca urmare a sprijinului din partea patriarhului ecumenic al Constantinopolului, Maxim al IV-lea.

O lună mai târziu Mihai este instalat la București cu tot fastul: interdicție de circulație, coloană oficială de limuzine, lasere, focuri de artificii, cordon bleau cu pilaf și oaie la proțap pentru reprezentanții Porții și manele de inspirație turcească. Glumesc!

Pesemne că intrat un an mai târziu în incapacitate de plată, în noiembrie 1594, viteazul și calculatul domnitor Mihai îi adună la București pe creditori (turci, evrei, greci) ca să le dea ce le datorează. Mihai pune tunurile pe ei și pe garnizoana turcă. Același lucru îl pățește și un bei turc însoțit de oaste ce trebuia să-l captureze pe Mihai. După aceasta Mihai trece la atacarea, asedierea și prădarea cetăților turcești de la graniță: Giurgiu, Rusciuk, Hârșova, Silistra, Târgul de Floci pe care-l distrug definitiv. Turcii din toată țara sunt atacați și lichidați ca urmare a exceselor din ultimii ani. O combinație eficientă de curățire etnică, noaptea sfântului Bartolomeu de factură valaho-ortodoxă și politică naționalistă. Bineînțeles cu ajutor unguresc și secuiesc din Transilvania.

Analiza alegerilor, a treia zi după Scripturi…


E mîine, știu. Dar scriptural e azi. Deci după trei zile de la alegeri să tragem cîteva confuzii. Căci concluziile sunt inutile pentru acest popor atipic.

Da, Iohannis domnește. Și va mai domni. Un președinte de paie, nu de catifea. Un președinte cameleonic care a avut totuși cîteva intervenții bune. Una a fost intrarea peste ședința guvernului Grindeanu. Alta a fost arestarea lui Dragnea. Alta a fost insuccesul PSD-ului la alegerile în Parlamentul European. Ei, nu a fost chiar a lui, dar i se poate pune la mandat. În perioada mandatului său… bla-bla… Alta a fost tăcerea. Pentru că tăcerea e de aur. Și pentru că el nu este Băse. Și pentru că e neamț. Nu contează? Ba da! Pentru că poporul ăsta a fost condus în ultima sută și ceva de ani de nemți. Chiar dacă a luptat împotriva lor. Neamțul a fost bun că n-a făcut prostii. Cam ca Volkswagenul. Știu că de data asta a semănat mai mult a Trabant, dar mai are o șansă. I-o mai dăm?

Dăncilă, este, cred eu, fenomenul fenomenelor. Blonda tipică. Țopoasă și nu prea. Arătoasă și nu prea. Intelectuală și nu prea. Ba de-a dreptul agramată. Finuț spus… Dar a reușit ceea ce nu credea nimeni. Să conducă un partid. În ciuda lui Dragnea a condus și un guvern. În ciuda străinilor a vorbit și limbi străine, printre care se număra și limba română, ceea ce mă face să mă întreb care-o fi limba ei maternă… A modificat tot ce se putea modifica pentru continuarea guvernării PSD din umbră și în ciuda acuzelor la adresa lui Iohannis cu statul paralel se pare că ea l-a implementat pînă-n prăsele. A fost – încă este – ca un război împotriva statului român. Îi mai dăm o șansă? Numai dacă i-o dă Iohannis.

Barna. Un anonim autohton purtat peste tot cu stafful de campanie. A fost invizibil înainte de campanie. Cu toată prezența pe internet, n-a convins românul de rînd. N-a avut aplomb. A fost la fel de invizibil ca ultimul model de bucătărie de la Emag. Bună, ergonomică, modernă, dar atîtea ca ea. Fără șfung, ștaif, pedigree, dar cu un pic de scandal. Dauna a fost cea cu alegerea sa la ciudatul și contestatul congres. Apoi Rise Project a desăvîrșit demigiul. Deși prezent pe internet a pierdut mult în diaspora. Ciudat! Aici ar trebui o analiză serioasă. Și după părerea mea, partidul ar trebui să iasă cu altcineva în față. Un escu mai vizibil, mai credibil, mai carismatic. Altfel nici o șansă!

Mircea ce nu l-a jucat niciodată pe adevăratul Mircea a fost prea bătrîn. Sau prea bătrînesc. Dar, alături de Dăncilă, a fost surpriza serii. Nu l-am cotat niciodată atît de sus. Da, a făcut ceva valuri cu intrarea sa ca europarlamentar independent, dar în ce privește alegerea președintelui numele îi era predestinat: un Diaconu, nu o să ajungă niciodată papă! Prea morocănos. Prea încruntat. Prea înconjurat de bunici la fel de veseli ca el. Fără un partid al bunicilor nici o șansă. Nici măcar cu Partidul Pensionarilor. Probabil că credea că va juca rolul vieții sale, dar în ciuda ambiției sale, m-a lăsat rece. Pot spune că Mircea Diaconu a avut o relație frigidă cu politica și poporul român. Politica nu este despre teatru, cu toate că se face mult teatru. Cu atîtea filme modelate cu realitatea virtuală, cei ce nu merg la teatru n-o să-l voteze pe Diaconu să-l vadă la… televizor. Decartat!

Paleologul se trage din os domnesc, dar nu i-a ajutat. Deși a fost propus de fostul domn Băse (și blonda lui). Poate tocmai de aia. Eclectic. Ermetic. Fără să fie mai simpatic ca Barna. Din contră. În ciuda credeului personal nu emana credibilitatea necesară pentru turul doi. A dovedit că în ciuda unui discurs (ăla o fi fost discurs?) conservator, conservatorii n-au fost convinși. Aici merg pe ideea ca flitul a fost mai eficient ca temerile cu invazia homosexualilor, străinilor sau a orangutanilor. Privind la poza sa, m-a dus gîndul la asemănarea cu Moș Rațiu. Dar orice asemănare s-a oprit la papion… Chiar și cînd deschidea gura sa de intelectual. Fără șanse. Eliminat ca la Ucenicul…

Hunor baci, nem kell. Din păcate ungurii (o parte dintre ei), au demonstrat aceiași obtuzitate politică ca românii. Un președinte ungur la București ar fi ca un președinte român la Budapesta, da mai rău. Dacă după treizeci de ani ungurii n-au învățat că 8% nu înseamnă altceva, e trist. Tristețea unui popor captiv în cușca politicii românești. Tristețea unui popor condus (oare?) de milionari. Unde este Ecaterina Varga ce a ridicat moții? Unde este românul ce va conduce ungurii în țara promisă printr-un exod din închisoarea izolării etnice? Să fie un neamț? S-ar putea, dar procentajul său nu-l va duce-n campanie la Covesna, Harghita sau Satu Mare. Poate să stea la Controceni și să facă… nimic. Păcat. Kelemen, vigyáz! Kiállítás!

Și vine turul doi. Păcat că nu după trei zile. Și nici după Scripturi.

Conjugarea verbului „a găsi”: între micro şi macro (2): varianta locală


Pe vremea cînd părinţii mei încă se mai aflau în ghearele celui de-al doilea război mondial erau două modalităţi de a conjuga verbul a găsi. La Pecica, unde locuiau părinţii ei, mama îl conjuga la negativ: să nu mă găsească …ruşii. De aceea, stătea ascunsă sub magazia de cereale, unde era legat cîinele şi era foarte întunerec. Numai dacă înfruntai cîinele şi te tîrai pe burtă intrai în locul acela. Bănuiţi de ce se ascundea mama de ruşi. Nimeni nu s-a ascuns de nemţi sau de unguri.

Tot atunci tatăl ei, adică bunicul meu, ce avea o pereche de cai foarte frumoşi i-a încredinţat unui pecican să îi ascumdă împreună cu ai săi, tot de frica ruşilor, ce luau tot ce găseau. După ce a trecut frontul, individul i-a spus că ruşii au găsit caii, aşa că bunicul a rămas fără cai. Ăsta era riscul. Ciudat însă că la scurt timp individul avea la căruţă caii bunicului. Confruntat, a spus că sunt alţii, ce i-a cumpărat. Aşa-i la război: unii pierd, alţii găsesc, alţii cumpără.

Şi tatăl meu a conjugat acest verb. Era elev TR anul I, la şcoala de ofiţeri în rezervă de la Radna. Jumătate din elevi, cei din anul II, au căzut răpuşi de ofensiva ungurilor pe coridorul Mureşului. La vremea aceea nu era bine să fi găsit de unguri sau de gloanţele lor. El a scăpat pentru că poziţia lui dincolo de Mureş, la Şiştarovăţ şi nu a fost atacată. Dotarea lor era minimă. Cîte o mitralieră, un tun anticar de 30 de mm şi carabine cu două cartuşe în magazie, din care unul pe ţeavă. Îmi povestea că la instrucţie făceau flotări pînă leşina primul terist.

Tatăl său, şi bunicul meu, a fugit de frica ungurilor la deal. Fugise de ei şi cînd s-a terminat primul război mondial. Bunicul nu ştia dacă ungurii îl căutau, dar voia să fie sigur. Bine că nu l-au găsit. După reîntregire a mai făcut ceva armată la Craiova. L-a trimis undeva pe măjurul ce l-a pus să îi facă cismele: „Da ce, io mi-s slugă!?” În septembrie 1944 administraţia ungurească a trimis dubaşul satului să anunţe în Micălaca că toată lumea trebuia să îşi plătească „porţia”, adică impozitele. În Arad au început să schimbe numele străzilor. Tot veneau să îi anunţe pe săteni să meargă la primărie. Noua administraţie avea nevoie de bani. Bunica s-a dus pînă la şoseaua spre Deva. De la deal, adică dinspre Păuliş, veneau camioane. Se putea auzi numai strigăte  de „Ioi! Ioi!” ale răniţilor. A dat de veste în sat să nu îşi plătească nimeni impozitele, că ungurii nu vor sta prea mult. A avut dreptate. Ulterior, cînd mergeam la piaţă în oraş cu bunica nu cumpăra de la unguroaice. Nici nu le vorbea, nici măcar pe româneşte, chiar dacă ştia şi ungureşte. Avea două clase făcute sub unguri. I-a fost destul. Dar în rest nu îşi manifesta antipatia sau naţionalismul.

La scurt timp după bătălia de la Păuliş s-a desfiinţat şcoala de ofiţeri pentru că o santinelă a împuşcat un rus beat criţă ce tot venea peste el. Dacă nu l-ar fi găsit, probabil era mai bine. Avantajul a fost că tata a primit livretul militar şi nu l-au mai găsit în scripte ca să plece pe frontul de vest.

Apoi au venit comuniştii. Cam toată lumea ce a încercat să ascundă ceva. Dar comuniştii conjugau foarte bine verbul a găsi. Au găsit cine e vinovat de agresiunea împotriva URSS, de colaborarea cu regimul Antonescu şi de crime de război. Apoi au găsit cine era vinovat de sabotarea economiei, de complicitate cu capitaliştii, de trădarea intereselor naţionale şi de tentative de răsturnare a ordinii de stat. Asta la nivel macro. La nivel micro, mai toată lumea începuse să sufere de foame, de lipsa de îmbrăcăminte şi încălţăminte. A găsi însemna a supravieţui. Au apărut cartelele. Le-am mai prins şi eu. Dacă erai pe lista neagră a comuniştilor nu puteai munci decît la plata cu ziua. Îmi aduc aminte ce diferită era situaţia după primul război mondial. Pisack Ioan, originar din Uzgorod, unul dintre colegii de la Intreprinderea de Strunguri Arad, de la care am învăţat tehnologie, mi-a povestit cîte ceva din cele auzite de la tatăl său. Acesta ajunsese într-un detaşament al armatei ungare revoluţionare a lui Bela Kun. Nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să fie bolşevic. Unitatea aia era. Nu a dezertat. Şi-ar fi pus viaţa în pericol. Apoi a fost capturat de armata română. A primit cîteva cozi de lopată peste spate, şi gata, a fost trimis acasă. S-a întors în Arad, dar nu a găsit de lucru. Aşa că a plecat la Bucureşti, în capitală. Lucra cu ziua şi reuşea să îşi întreţină familia, soţia şi doi copii. Asta într-o ţară „duşmană”. I-a mai spus că grevele din 1933 de la Atelierele Griviţa au fost declanşate din alte motive decît cele enunţate mai tîrziu de către propaganda comunistă. Spre deosebire de salariul său de zilier, salariile muncitorilor calificaţi de la CFR, angajaţi cu contract, erau mai mult decît suficiente. Dar unii se pricepeau foarte bine să risipească banii. Era oare subiectiv? Probabil… Sunt şi eu. Era şi bunica.