In God we trust! – sau În cine credem?


În 1990 unui baptist i s-a propus să intre în PNȚ. S-a speriat și n-a intrat. Era perioada Tîrgu Mureș. Cea a inventării dosarelor ca și colaborator al Securității tuturor celor ce nu erau pe placul FSN. N-a contat că o soră mai credincioasă avusese un vis în care el ajunsese președintele României. Fiecare visează ce aiureli vrea… În definitiv tipul era pastor al unei bisericuțe de oraș, avea contacte afară și prieteni de marcă. Familie, studii de terminat, mașină, casa, etc.
Apoi a apărut fenomenul Dugulescu. Apoi, un cunoscut, tot baptist, a dat sfoară-n țară dacă să se bage-n politică sau nu. Tot în PNȚ. I-am spus că mai bine nu. A ales da. A ieșit după vreo douăzeci de ani mototolit bine. Dar în viață.
L-am mai știut pe Popa Dorel. Eram cîndva colegi de liceu. Am jucat fotbal împreună. Ba țin minte pînă-n ziua de azi unul dintre golurile pe care mi le-a marcat într-o oră de educație fizică. Am vrut să boxez mingea în loc să mă întind după ea… Și listele de protest la adresa uniunii baptiste în favoarea sa pe care am obținut semnăturile unora din biserica pe care o frecventam.
La întîlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului n-a avut timp să vină. Era primar din partea PSD fără să fie membru al partidului. Apoi am aflat că s-a dus într-un loc mai bun. După ce n-a mai fost reales. Era și el pastor.
Dugulescu, celălalt frate sau Dorel Popa au făcut politică. Poate bine sau foarte bine. Dar se poate spune că au făcut ce au putut sau au știut. Sau mai bine zis, ce n-au știut. Pentru simplu fapt că nimeni nu i-a învățat să facă politică. Pentru că au avut bun simț au făcut totuși față. Chiar dacă în vremea apusă unii au dat cu subsemnatul.
Apoi ne-am luat de cap. Unii cu alții. Pe diverse motive. Dar nu pe alea politice. Am făcut șvaițer bisericile, școlile, în general cam tot. Și acu vrem napoi în politică. Cu fețe noi. Că astea vechi s-au dus. Fără prea multe urme, testamente sau influențe. de ce făra astea? Pentru că nu-mi amintesc Legea Dugulescu în favoarea persoanelor cu handicap. Sau Legea pastor cutărescu în favoarea altei categorii de persoane defavorizate.
Și au apărut secretari de stat, ba chiar miniștrii pocăiți. Pe cine reprezintă? Cui slujesc? Cînd? Impresia pe care-au lăsat-o este că n-au nici o treabă cu God. Pentru că nu se vede. Pentru că nu se aude. Pentru că e doar politică și nimic mai mult.
O dată am dat și eu mîna cu un senator din ăsta. Nu-i țin minte numele. Precis că l-a uitat pe-al meu în secunda următoare. Costumul îi venea turnat.
Apoi a venit Costea. Cu surle și trîmbițe. Cu susținere. După publicitatea referendumului. Fîs…
Și așa ajungem la Alternativa, la dreapta și la alte alternative. Acum ceva timp Mihail Neamțu era cam zglobiu prin parlament fluturînd tricolorul prin fața nasului unei vipere. Și? Fusesem prieten cu el pe Facebook. L-am desfrienduit după mai multe afirmații pe care le-am considerat ciudate. L-aș caracteriza ca un profitor ieftin cu ambiții mari. De ce? De aia. De șopîrla alunecoasă. De Boris Johnson creștin.
De ce spun asta riscînd să-mi antagonizez prietenii, frații? Pentru că se știe încă din antichitate, creștinii sunt naivi. Mai ales în materie de politică. Sunt vulnerabili la minciuni. La minuni. La ceva ce pare o minune. De exemplu la Constantin. Știți care. La Napoleon. La Hitler. La Ceaușescu. Mai țineți minte osanalele la adresa lor. Și doar o infimă minoritate a fost contra. A riscat. A fost persecutată. Sau lichidată. Asta în vreme ce biserica se bucura de pace… Ce pace! Vecină cu moartea.
Care creștin de marcă a stat pe tronul cezarului? Sau să o iau mai nuanțat: care creștin de marcă a devenit papă? Unii spun că nici măcar Petru…
Și ar mai fi de lămurit ceva. Treacă de la mine botezul lui Constantin pe patul de moarte. Treacă de la mine sîngele vărsat în numele Bisericii sau a lui God. Sau banii cheltuiți că în God we trust. Cei ce au ca mărturisire de credință botezul adulților, nașterea din nou, apartenența la o biserica vie ar trebui să-i voteze pe cei ce miros a creștinism pentru că tămîiază-n stînga și-n dreapta cu pompă intelectuală? Că se aseamănă cu domnii veacului acestuia?
Doar pentru că cineva luptă pentru dreptate, nu înseamnă că este și de partea lui God. Și în Germania lui Hitler hoții mergeau la închisoare. Iar homosexualii în lagăr. Nu puțini creștini au ajuns în lagăre. Doar că cei mai mulți n-au ajuns. Și nu au ridicat vocea. Nu au sabotat nazismul. Ba din contra. Au fost buni patrioți. Dar cum rămîne cu God și cu politica? Trebuie să creadă politicianul în God?
Să nu mă înțelegeti greșit. Nu sunt contra unui creștin care face politică. Sunt doar contra oricărui creștin care-l folosește pe God în numele partidului, al său personal pentru avantaje politice. Ce este el? Un alt tip de proroc mincinos. Sau de profitor. Profitor cu convingeri creștine. Ce, n-ați mai văzut așa ceva? Deschideți o carte de Istoria Bisericii. Oricare!
Domle, ești creștin și vrei să faci politică? Dă-i drumul! Dar nu amesteca bărcile că ți se udă poponeața! Vrei să schimbi lumea? Încearcă! Poate vei reuși. Dar nu amesteca Apocalipsa și agenda ta politică că s-ar putea să iasă rău. Chiar dacă creștinii sunt naivi, ceilalți nu sunt. Și ei n-au milă.
Încă un argument în defavoarea creștinismului amestecat cu politica? S-a constatat că prorocii mincinoși au adepți mai loiali decît cei adevărați, considerați banali. Nu credeți? Să vă spun de ce. După ce mincinosul a greșit data declanșării apocalipsei, adepții săi nu puteau să admită că au fost duși de nas. Că au fost prostiți. Așa că l-au susținut, l-au urmat, l-au crezut. În continuare. Nu puteau admite că EI au greșit. Sau cine știe, God a mai dat har…
Aveți grijă să nu cădeți în categoria asta de credincioși super-creduli. Și nu uitați încă un lucru sau mai bine zis o avertizare: spre deosebire de prorocii mincinoși acei proroci poate banali prin adevărurile pe care le enunță se remarcă de obicei printr-o calitate negativă: deranjează!
Te-am deranjat cumva? N-am nici un merit! In God I trust!

Cold war (2)


Nu ştiu cum s-a simţit războiul rece pe vremea comuniştilor, că atunci eram eu hot. Dar, îmi aduc aminte că cineva din Arad a spus că la seminar studenţilor li se distrugea personalitatea, apoi cu puţin timp înainte de absolvire, li se umfla eul, pentru că  în scurt timp deveneau păstori. Există un film foarte asemănător cu ceea ce se petrecea la seminar, despre o şcoală de securitate care proceda la fel: în momentul cînd i se punea pe cap chipiul, fostul elev devenea la fel ca cel ce l-a torturat pînă mai ieri pentru a-l depersonaliza şi a-l folosi. Parcă era o metamorfoză: viermişorul-omidă ce se hrănea cu vegetale, era simplul credincios; pupă deveneai atunci cînd intrai în faza de învăţătură (nu mai mîncai nimic), dar te cristalizai şi deveneai cristalidă; şi în faza a III-a te transformai într-un fluturaş cu aripioare de un colorit exotic, ce zburai din floare în floare, căutînd cîte o biserică şi hrănindu-te cu ce era mai bun: cu nectar, hrana zeilor! 

Mi-am dat seama că exista o anumită opoziţie, în cercul unde am fost admis, la păstorii cu seminar, de tipul amintit, spre deosebire de păstorii aleşi de biserică. La prima categorie se putea vedea un anume profesionism în limbaj şi body-language, ce erau cuplate cu un anumit tip de interpretare al Scripturii. Exista şi un anume fel de a exprima anumite cuvinte, dintre care cel mai evident, pentru că se făcea uz de el în exces, era „Dumnezeu” (un duumnezeeu, modulat). Diferenţa dintre profesionişti şi non-profeşionişti era clară. Primii, erau şcoliţi ca păstori şi doar atît. În grupul nostru, dar nu numai, şcolii dela Bucureşti i se spunea în mod derogativ „şcoala profesională de popi” (aluzie la faptul că nu se ridica mai sus de nivelul unei şcoli profesionale, inferioară liceului). Ceilalţi aveau o profesie, nu erau şcoliţi formal (cu mici excepţii) la şcoli teologice, dar (mulţi dintre ei) aveau o facultate făcută la stat şi aveau un alt fel de a fi, de a se exprima, de a atrage. Probabil fapul că citeau şi alt tip de literatură, în afară de Biblie, că proveneau dintr-un mediu intelectual (universitate, politehnică) îi făceau pe aceştia mai atractivi în exprimare, ce contrasta cu limbajul de lemn tipic bisericilor baptiste. Totuşi, în ciuda diferenţei sau a diferenţelor, au existat anumite ocazii cînd cele două tipuri de păstori au conlucrat.

Tot din această diferenţiere a rezultat două tipuri în care cele două categorii catalogau aşa-zisa „intrarea în lucrare.”  În mod tradiţional se „intra” în momentul în care deveneai profesionist. Bănuiesc de unde provine această percepere, dar refuz să fac vreun comentariu acum. Cea de-a doua percepţie (ce părea că are un suport biblic temeinic) se referea doar la „lucrător”  sau „lucrători” (da, recunosc: în contextul socialist al „lucrătorilor” de miliţie, suna ca boala!) ce evoluau de la stadiul de ucenic, la acest stadiu superior şi începeau să îl predice pe Cristos după ce l-au mărturisit, dar rămîneau în domeniul laic, nu era vorba de un job full-time.

Războiul rece era, evident, între profesioniştii controlaţi de uniunea baptistă, de comunitate şi de aparatul de stat prin împuternicit, pe de o parte şi lucrătorii laici pe de altă parte. De remarcat că în unele cazuri aceştia au devenit păstori angajaţi ai anumitor biserici. Dintre lucrătorii sau slujitorii laici, unii erau şcoliţi la şcoli underground şi au fost aleşi diaconi, dar nu erau plătiţi de biserică. Cu toate acestea, această categorie se bucura cîteodată (cel puţin cei pe care îi cunoşteam eu) de sponsorizări din străinătate, venite prin diferite canale, ce nu se găseau sub controlul statului socialist.

Deci, în esenţă, între cele două categorii exista diferenţa pe care Isus Cristos o face cînd vorbeşte despre Păstorul cel bun.