Se găsește cîte-unul…


În 1940 s-a găsit unul să-i dea nas Ungariei mici să se facă mai mare. Se numea Hitler. Le-am dat Ardealul.

Apoi s-a găsit altul să-i dăm Uniunii Sovietice jumătate din Moldova. Se numea Stalin.

Că era a lor. Dacă era a lor. Era, dar asta numai pentru că ne-au luat-o. Și ne-am luat-o, și ne-au luat-o iar.

Acum își iau și Ucraina înapoi. Ca și cum Serbia și-ar lua Kosovo. Grecia și-ar lua Troia. Fenicia și-ar lua Sardinia. Adam și Eva și-ar lua înapoi Paradisul. Că le-a fost dat…

În Torino există un bulevard lat ca-n Moscova și lung tot ca acolo, ce se numește Unione Sovietica. Are vreo șase benzi și două pentru tramvai. A fost denumit așa pe vremea cînd Uniunea Sovietică era ceva. Acum nu mai este, dar poate cineva se gîndește să-i schimbe denumirea în Rusia. Că se poartă. Recent ungurii au denumit o piață Moscova. Că vine Putin. Un Stalin reciclat.

Poate ar trebui și noi să denumim niște străzi Războiul Crimeii (1853-56). Să nu existe confuzii. Că se mai găsește cîte unul…

Istoria aşa cum o ştiu (4)- Ceauşescu şi poporul în ’68


În şcoală am suferit două şocuri. Primul a fost în clasa a V-a. În urmă cu un an am început să iau ore de limba franceză. Două ore pe săptămînă. Era evident că voi face franceză şi la şcoală în anul următor. Dar nu a fost aşa. Părinţii mi-au jucat o festă: m-au înscris la engleză! Dezamăgire totală pentru mine şi pentru fetiţa cu ochi verzi care se înscrise, aşa cum am hotărît împreună, la franceză. Supărarea mi-a mai trecut datorită profei de engleză, doamna Şelaru Gabriela, o femeie frumoasă, corectă şi …dirigintă. Mi-a cam dat bătăi de cap engleza, dar pînă la urmă, cu toate că nu eram cel mai bun din clasă, mi-a plăcut.

A doua dezamăgire în acelaşi domeniu s-a produs cînd am terminat clasa a VIII-a şi voiam să mă înscriu în clasa a IX-a la secţia umană, la aceiaşi şcoală. Era la cinci minute de mers pe jos, acolo mîncam la cantină şi cunoşteam pe toată lumea. Din nou dezastru: părinţii au decis să merg la Liceul …industrial. Motivul, să am o pîine asigurată! Halal asigurare. Le-am spus părinţilor că o să mă duc la examen, dar nu o să mai învăţ după ce intru. M-am ţinut de cuvînt. Am dat examenul înfruntînd o concurenţă fără precedent la acea vreme. Am ieşit al treilea în ordinea mediiei generale de admitere din 120 de admişi. Prietenul meu Dinu Cioarsă, actualmente director la fosta noastră şcoală, a prezis asta şi a avut dreptate.

Eu eram (şi am rămas) mai pesimist. La limba română scris erau două subiecte la alegere pe lîngă gramatică. Primul era un subiect de sinteză sau ceva asemănător. Nu m-a interesat, nu l-am ţinut minte. Am ales al doilea subiect, o compunere liberă despre satul românesc. Când a auzit asta, doamna Lipovan, profa cu care am făcut meditaţii s-a luat cu mîinile de cap. Era foarte periculos la punctaj, pentru că era un subiect …subiectiv. Ei, la urma urmei nu scriam nici atunci chiar aşa de rău, dacă ar fi să ne luăm după media generală pe care am obţinut-o, nu? Mai interesant a fost însă ceea ce s-a petrecut în perioada dintre aflarea rezultatelor la examen şi începutul şcolii.

Era în anul 1968. Tata asculta foarte preocupat Europa Liberă. Trupele sovietice intraseră în Cehoslovacia pentru „manevre” şi cu chiu cu vai ieşiseră. Apoi în luna august, părinţii şi-au luat concediu şi am plecat la Vatra Dornei. Am călătorit împreună cu familia Baculea, cu care fusesem cu un an înainte la Borsec. El era căpitan, în unitatea militară din Cetate. După ce noi am coborît, ei şi-au continuat drumul la părinţii soţiei, undeva prin Bucovina. Ne-am cazat la familia Stoleriu. Atunci am mîncat cea mai mare lubeniţă din viaţa mea! Porcii lor erau hrăniţi cu turte rezultate din zmeura presată pentru producerea siropului. Erau nişte monştrii!

Ne plimbam prin staţiune, pe podul suspendat dinspre munte, gustam din toate izvoarele de apă minerală. Am vizitat muzeul unde erau cîteva animale împăiate, printre care şi o acvilă. Dar, într-o dimineaţă am auzit la radio că trupe ale Pactului de la Warşovia invadaseră Cehoslovacia şi că ţara noastră nu participa la invazie. Pozele făcute în ziua aceea au rămas mărturie îngrijorării tatălui meu. Asculta din nou Europa Liberă. A doua zi ne-am făcut bagajele şi am plecat spre casă, cine ştie dacă nu cumva va izbucni războiul? Pe tren ne-am întîlnit din nou cu capitanul Baculea ce se întorcea de urgenţă la unitate. Ascultam încontinu radioul şi discutam cu pasagerii la fel de îngrijoraţi de soarta ţării noastre. La un moment dat, un tip nervos în costum gri, ne spuse să mutăm pe Europa Liberă, dîndu-ne asigurări că e de la Securitate şi că nu o să păţim nimic. Spunea că Bucureştiul nu spune mai nimic. Tata s-a cam mirat, dar a mutat postul şi am ascultat Europa Liberă în tren. Spre seară am ajuns acasă.

A doua zi Aradul era împînzit de maşini şi rulote  cu sigla CSK. Cehoslovacilor le era frică să treacă în Ungaria. Unii au fost cazaţi la căminul Şcolii sanitare de lîngă primărie, vis-avis de casa în care locuiam. Tata a venit acasă după ce dădu o tură în oraş şi ne spuse cu o voce cam pierită: „Ce-ar fi să luăm şi noi o familie de cehoslovaci?” Nu-l mai recunoşteam. Rodica, sora mea, îmi făcu semn că a tras ceva şi că era ameţit. Eu nu m-am prins. Apoi am văzut la televizor un mare miting în care Ceauşescu a vorbit de la balconul de unde două zeci şi unu de ani mai tîrziu avea să i se tragă sfîrşitul. Se ambala şi mulţimea ce fremăta de entuziasm îi sorbea vorbele: nu va permite niciun amestec în treburile interne ale ţării noastre. Era o declaraţie de independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Mulţimea… în delir.

L-am şi crezut! Eram mîndri că suntem romîni. La naiba cu ungurii, nemţii, polonezii, bulgarii şi ruşii! Ce naivi eram! Ce naiv a fost Occidentul! La defilarea de 23 august defilau Gărzile patriotice ce fuseseră desfiinţate doar cu cîţiva ani înainte. Ni se umfla inima de mîndrie naţională. Le arătam noi ruşilor dacă vin! La Europa Liberă tot mai des se pomenea de presiunea crescîndă asupra Romîniei din partea URSS şi de o invazie iminentă. Să vină ei!

Tot atunci a apărut şi un banc despre situaţia asta. Se spunea că ruşii au pus un rînd de tancuri în jurul Romîniei. Am pus şi noi un rînd de steaguri. Apoi ei au pus al doilea rînd de tancuri. Noi am răspuns cu al doilea rînd de steaguri. Apoi fiecare a pus al treilea rînd. După un timp situaţia se calmează şi Brejnev se vede cu Nicu. Beau un pahar – două, apoi Brejnev îl întreabă pe Ceauşescu: „Măi Nicule, de ce tot aţi pus cîte un rînd de steaguri cînd noi v-am înconjurat cu trei rînduri de tancuri în 68?” La care Ceauşescu răspunde sec: „Ca să v-arătăm că ni se …fîlfîie de voi, măi Leonide!”