Întoarcerea talibanilor în Republica Talibanică Afganistan


Ce era evident în urmă cu mulţi ani a devenit realitate azi. Talibanii s-au întors. de fapt talibanii n-au plecat. Au murit. dar nu s-au predat. Mujahedinii au rămas printre satele stâncoase precum haiducii printre codrii noştri verzi de brad. Doar că haiducii nu fuseseră înarmaţi de americani. Nici măcar acum.

Deci ce era inevitabil s-a întâmplat. Semn – din nou – că nimeni, niciodată nu învaţă nimic din istorie. Repetenţie absolută. Şi istoria Afganistanului nu e chiar atât de complicată. Şi nici lungă. Dar e islamică. sau mai bine zis foarte islamică. Nu democrată. Nici sovietică. Sau de altă orientare. Singurii care au luat note de trecere la istoria Afganistanului au fost talibanii. sau mai bine zis mujahedinii. Poate şi o parte din cei ce li s-au predat necondiţionat (şi au scăpat cu viaţă – deocamdată).

Ce au făcut afganii? Şi-au eliberat ţara. Dacă ar fi să mă iau după istoria ultimului război mondial ar trebui să mă întreb ce s-a întâmplat cu colaboratorii ocupanţilor înfrânţi. Adică cu cei ce au simpatizat sau s-au folosit de nazişti şi fascişti. Femeile au fost tunse, bărbaţii au fost condamnaţi la închisoare, dacă cumva n-au fost linşaţi sau executaţi sumar de tribunale ad-hoc. S-au văzut şi numeroase cazuri de răzbunare a victimelor ocupanţilor, indiferent că cei lichidaţi au fost colaboratori sau trupe ce s-au predat. La masacre au participat şi soldaţi ai forţelor aliate, fie ei americani sau sovietic, cât şi partizani sau civili înarmaţii. Puţini soldaţi ai trupelor SS au supravieţuit.

Viitorul – dincolo de declaraţiile unor lideri talibani – sună sumbru pentru afganii ce au încercat cu linguriţa reţeta democraţiei occidentale. Oricum dacă am discuta despre democraţie ar trebui să trecem în revistă mai bine de 2000 de ani de istorie. Cine are timp pentru aşa ceva?

Dar cum azi democraţia înseamnă lucruri diferite în ţări diferite, să trecem dincolo şi să ne întrebăm – din nou – ce vrea să însemna alianţele diferitelor ţări mai mult sau mai puţin democratice. SUA i-a abandonat pe afganii care au ajutat-o. Ca aliaţi. Ce garanţie mai are cineva (Taiwanul, Japonia, Australia, Europa de vest, UE), că SUA nu îşi va abandona aliaţii peste noapte? Ne garantează asta nişte semnături pe o bucată de hârtie? Aşa a garantat şi Hitler că se mulţumeşte cu Cehoslovacia. Dar a urmat Polonia. Şi ştim ce a urmat. Cum şi URSS a împărţit prada cu Germania.

Ce garanţie mai oferă în acest context apartenenţa la NATO? Cu o Turcie la limita inferioară a democraţiei sau cu unele forme ale ei, dar fără fond. Şi poate mai presus de orice ce temei se poate pune pe vorbele unui lider ca John Biden sau Donald Trump, pe de o parte un individ senil care îşi avea locul mai degrabă întrun azil de bătrâni şi un altul al cărui carieră politică ar fi trebuit să se încheie înainte de a începe, judecând după apucături şi caracter?

Pe lângă aceştia Meckel pare o bunicuţă depăşită de evenimente, Macron un visător de pe altă lume, Putin un Hercule şi nici Kim Jong-un nu mai pare atât de deplasat. Începem din nou să-i regretăm pe Ceauşescu pe Gadafi şi citim ce minuni a făcut Stalin. Baiul nu-i că noi ăştia trecuţi de 60 de ani facem asta. Baiul e că lipsa unor lideri autentici îi îndeamnă pe tinerii care n-au habar de ce înseamnă comunismul sau fascismul să regrete astfel de lideri şi să dorească apariţia şi susţinerea unor astfel de lideri.

Şi ziceaţi că dictatorul absolut n-ar avea nici o şansă? Noroc că islamul e divizat. Să vedem cum se va numi de mâine Afganistanul.

America’s nuts in the White House


Efectul de hallow sau de aură are loc când cineva are prea mare încredere în altcineva care i-a făcut un bine. De exemplu după ce Scufiţa Roşie este salvată de vânător, Scufiţa să îi ceară sfatul vânătorului în materie de investiţii imobiliare ca să facă o investiţie bună.

Cu sau fără Covid, este de la sine înţeles (în ciuda reclamelor cu Ronaldo ce se simte mare şi tare pentru că se spală cu un anumit şampon, a vreuneoi alte somităţi ce face reclamă la pasta de dinţi sau la investiţii bancare) că dacă vrei ca ceva să aibă o susţinere pozitivă implici un martor competent. Nu iei interviu pe o reţea naţională de ştiri tipului ce se clatină pe picioare în faţa crâşmei la ora 9 dimineaţa, nici pacienţilor de la spitalul de psihiatrie, indiferent de subiectul pe care l-ai abordat. Şi totuşi…

Iată, SUA, sau mai bine zis Casa Albă, a venit cu ideea nemaipomenită să impulsioneze vaccinarea anti-Covid cu un măscărici. S-or fi inspirat din Ucraina unde preşedintele este un actor de comedie? Din România unde BNR a angajat-o pe doamna Dăncilă ca să le rezolve nişte probleme sau cine ştie, din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu?

Nu e nici un mister. Nu e de mirare că nebunul Trump este urmat de un altul, Biden, care-(şi) completează menajeria. Chiar stau şi mă gândesc, cine mai are încredere într-o astfel de Americă? Americă? Ce Americă? Turnul Babel sau Babilon mai degrabă!

Cât mai costă o grațiere? – întreb pentru un prieten…


Nu puțini dintre noi își mai aduc aminte de hârtia semnată de cardinalul Richelieu prin anii 1600, prin care Milady își asigura impunitatea. Așa cum și-o imagina Alexandre Dumas în secolul al XIX-lea. Într-un roman de aventuri. În slujba lui Richelieu, infama și seducătoarea doamnă cu nume englezesc îl slujea pe cardinal, care cardinal îl slujea pe regele Franței, care slujea (mai mult sau mai puțin) Franța. Dar totul se făcea din rațiuni politice, ambiții personale și intrigi mai mult sau mai puțin meschine. Chiar dacă regele era Ludovic al XIII-lea, nu Regele Soare, care a rostit celebra zicală dictatorială L’etat c’est moi!


Oricum acest adevăr devenise o realitate în Franța monarhistă cu mult înainte de a fi enunțat. Demn de remarcat, totuși, că această poliță de asigurare, o grațiere în avans indiferent de crimele ce vor fi comise, este dată fără să fie cerută. Nu există negociere. Nu există alte foloase decât politice. Și evident salvarea unui suflet – chiar dacă corupt – de la condamnare și probabil moarte.


Mi se pare interesant zilele astea cum se emit pardonări, alias grațieri, pe bandă rulantă de parcă vine sfârșitul lumii. Președintele Trump pare să întruchipeze la fel de celebra zicală După mine potopul… tot a unui rege francez, Ludovic al XV-lea după o bătălie pierdută în în fața austriecilor. Și se mai spune că Statele Unite sunt o republică…


Doar că spre deosebire de închipuita sau reala grațiere în avans și pe gratis maleficei Milady, grațierile lui Trump se atribuie după un lobby pe bani. Și nu puțini. Ca să spunem așa, un fel de cumpărare a iertării unor condamnați sau viitori condamnați de către președinte. Legal. Doar că există niște intermediari care-și umflă buzunarele. Mă întreb dacă se vor plăti taxe pe banii încasați… Nici nu mă gândesc că în curând fostul președinte Trump beneficiază de acești bani. Meni fani feisis!!!

Dincolo de desfășurarea dramatică a evenimentelor din Cei trei mușchetari, putem remarca făcând abstracție de simpatia sau ura față de unele personaje, că această hârtie este confiscată sub amenințarea armei, că primul ei beneficiar este executat de vigilantes conform dreptății întruchipate oarecum divin – urmare a tuturor crimelor săvârșite – și că ultimul ei beneficiar o produce tocmai în fața celui care a emis-o cu toate că-i era dușman.


Istoria, divinitatea, justiția și cititorii, într-un cuvânt morala, se văd astfel răsplătiți pe deplin, fiecare cu aspirațiile lor. Milady moare, d’Artagnan scapă cu viață. Cum altfel mai putea scrie Dumas După douăzeci și treizeci de ani?


Dar dincolo de romanul cu iz de aventuri romantice, istoria ne spune că Richelieu n-a făcut atât de mult rău pe cât pare, ba mai mult de cât se știe, dar în final a slujit interesele statului francez tot mai centralizat. În care caz ne întrebăm cum rămâne cu moștenirea Trump? Care au fost interesele de stat atinse sub domnia sa. În afară de orice altceva sau altcineva ce s-a situat fizic sub domnia sa… Deci istoria, divinitatea, justiția se vor pronunța. După ce s-au pronunțat alegătorii. Într-un fel sau altul.

Din ciclul vine apocalipsa, mamă nu vreau cip!


Vine apocalipsa. Tot vine și nu mai apare. Dar unora le este frică. De Fiară. De fiare. De Necuratul. De balaurii din povești. Și de cip. Din ăla ce se bagă la cîini sub piele. Și ca să nu li se întîmple precum cîinilor, fac demonstrație. Și protestează. V-au convins și pe dvs.? Și protestați cu ei împreună?
Încă mai protestați că o să bage statul un cip undeva? Că o să vă pună cod de bare pe frunte? Naivilor!
Nu v-ați cumpărat din banii dvs. un telefon mobil? Nu v-a forțat statul (statul ia doar tevea). Și îl purtați cu dvs tot timpul… Ei, ei, ei! Păi statul știe asta. Ați remarcat antenoacele alea de pe blocuri instalate cu acceptul proprietarilor? Cum că vă plătește zugrăvitul scării…  V-au făcut! Aia vă poate localiza cu precizie de juma de metru pe banii dvs. Și vă poate spune unde ați fost cu aceiași precizie. Și cît ați stat acolo cu precizie de secunde.
Dar cînd v-ați decis să renunțați la cenepe? Pentru că cu asta trebuie să începeți. Vorba poetului ce a prorocit cu mulți ani în urmă:
„Cenepeul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare…
La fel ca și partidul. Și spionajul.
Am auzit că v-ați luat o mașină super. Felicitări. Nu uitați că vă duce precis la destinație datorită gps-ului. Un divais ce adună date simultan de la cîțiva sateliți. Dar nici sateliții nu-s proști. Și ei adună date de la dvs. Se știe unde ați fost, unde sunteți și probabil că nu e greu de prezis unde veți merge. Că sateliții ăștia nu-s făcuți de nană Floare sau baci Traian… Nu degeaba rușii vor să-și pună sistemul lor de gps, Europa la fel. Numai america să spioneze?
Și cînd o să renunțați la card? Cum la care? La orice card. De selgros, de bancă, de farmacie, de profi, de billa, de brico sau dedeman? Cardul vă localizează, le spune lor unde ați cumpărat ce ați cumpărat, vă urmărește non-stop și vă pregătește reclamele specializate și personalizate pentru dvs. Și nu numai…
O, și ar mai trebui să renunțați la calculatorul dvs., cumpărat tot din banii dvs., munciți din greu. Nu de alta, dar are un aipi. Și un nume. Și o locație. Și o memorie. Și cîte și mai cîte… De ce credeți că atunci cînd se fac investigații arestatului i se confiscă computerul? Acolo sunt toate dovezile. Și nu uitați că Google, Microsoft, Yahoo și alți bandiți oficiali ai internetului nu numai că știu ce ați accesat dvs. de cînd v-ați născut, ci și stochează toate aceste date. Enesei e mic copil pe lîngă ce știu băieții ăștia.
Ei, acum ce ați zice dacă le înlocuim pe toate astea cu un cip personal, cu un cumputer cu comenzi bio implantat undeva într-un loc moale? Sau preferați unul mai tare? Glumeam.
În rest trai bun cu baba. Adică cu cardurile, telefoanele, computerele și gipiesurile de pe mașină sau la purtător!
PS. Nu uitați de cuchis! Ale de vă dau reclame exact despre ce ați căutat pe net. Și toate siturile ce vă cer sau nu acordul…
În final poate vă treziți din coșmar strigînd: „Mamă, nu vreau cip!!!”
No, nu fiți așa de paranoici!!!

Ali Tariq şi Benazir Bhutto, între „Ciocnirea fundamentalismelor. Cruciade, jihaduri şi modernitate” şi „Reconcilierea. Islamul, democraţia şi Occidentul.”


Hans Kung spune în cartea sa “Global Responsibility”, că nu poate exista “pace între naţiuni fără să existe pace între religii”.

Tariq Ali, provine dintr-o familie de moşieri pakistanezi (Punjab). El mărturiseşte că este ateu, dar dincolo de ateismul declarat se poate observa un apologet al islamului. Spre deosebire de occidentali care se leapădă de orice fel de credinţă cu excepţia ateismului, Tariq nu poate fi acuzat că este ateu convins, ci doar că este ateu declarat în care sălăşuieşte cultura islamului pe care o apără contra tuturor celor care o atacă: imperialişti de tot felul, extremişti religioşi islamici sau creştini, lideri politici (de dreapta mai ales) cu interese pe termen scurt sau lung. De obicei ateii occidentali nu apără creştinsimul, fiind eventual doar naţionalişti, dar Tariq nu se încadrează în această categorie din ce în ce mai largă, el criticînd doar islamul de tip arab, catalogîndu-l ca naţionalism şi susţinînd naţionalismul de stînga în detrimentul celui de dreapta. Printre toate cîte le spune, şi credeţi-mă spune multe, Tariq susţine că în islam nu există cler ca în creştinism. Aici probabil trebuie să îi dăm dreptate, că nici la noi nu există, în principiu, dar ce mai contează un principiu vechi cînd trebuie să respectăm alte cîteva mii mai noi. Tot el se declară umanist, aducînd vorba de mulahii batjocoriţi de musulmanii copilăriei sale, de folclorul local. Şi aici stăm bine, şi noi ne batjocorim popii şi papii. Tariq este stabilit în Marea Britanie şi căsătorit cu o britanică, ceea ce nu îl califică ca fundamentalist, dar faptul că scrie despre acest subiect nu îl califică în mod neapărat ca şi specialist în domeniu.

Benazir Bhutto (născută în Karachi, într-o familie de suniţi de origine kurdo-persană), era fiica cea mai mare a lui Zulfikar Ali Bhutto, fost prim-ministrului al Pakistanului, preşedinte al PPP (Partidului Popular din Pakistan), executat după un simulacru de proces, după lovitura de stat a generalului Zia-ul Haq. Prim-ministru de două ori, îndepărtată ca urmare a acuzaţiilor de corupţie încă nedovedite, Benazir îşi aminteşte de primii pantofi cu toc în vremea adolescenţei. Renunţarea la burka vine la doar o zi după ce a constatat că o sufoca, decizia fiind acceptată de tatăl său, deja general, urmată de renunţarea mamei sale. Harvard şi Oxford au fost două universităţi de prestigiu care au marcat personalitatea sa, după cum şi Occidentul a imprimat dorinţa de libertate, democraţie şi adevăr. Rămas văduv după asasinarea soţiei sale Benazir Bhutto, Asif Ali Zardari este la ora actuală preşedintele Pakistanului. Reconcilierea se deschide cu marşul triumfal marcat de atentatul ce a curmat viaţa a zeci de oameni în ziua cînd Benazir se reîntoarcea în Pakistan în vremea regimului generalului Musharraf. În ciuda acestui atentat şi a tuturor ameninţărilor Benazir îşi pune întrebarea „Este inevitabilă ciocnirea civilizaţiilor?” încheind cu capitolul Reconcilierea. La vremea respectivă spera că acest lucru este posibil, dar nu a mai supravieţuit să vadă ce s-a întîmplat pentru că a fost asasinată la 27 decembrie 2007 într-un atentat combinat că bombă şi lunetişti.

Nu se poate să nu reacţionezi imediat la titlul cărţii lui Tariq, ce încă de pe copertă îţi atrage atenţia: cruciadele sunt plasate înaintea jihadurilor, cu toate că la început a fost… jihadul. Criticînd modernismul Tariq cade în păcatul postmodernismului. Într-o carte care face uz de date istorice, de propriile amintiri cu privire la evenimentele din Orient (cu precădere Pakistan, India şi Orientul Mijlociu), el inserează pasaje dintr-un roman care, prin definiţie, nu constituie o dovadă imparţială şi obiectivă referitoare la istorie, fiind expresia sentimentelor, crezului sau orientării(lor) scriitorului respectiv.

Dar, bineînţeles, care istorie mai e obiectivă în ziua de azi? Deci, Tariq distorsionează din start istoria pe care o prezintă, inserînd date care nu ar avea ce căuta într-un astfel de gen de carte. Apoi el face uz de Coran, o carte care a distorsionat istoria biblică și a pretins că este unica revelaţie nedistorsionată în detrimentul celei ebraice şi creştine. Perioada islamului arab expansiv din secolele 7-8 este idealizată, Carol Martel fiind menţionat ca „bastardul care a oprit expensiunea firească a islamului în Europa”.

„Povestea” lui Tariq se screme, ca să zic aşa, să atingă un obiectiv evident pentru toată lumea: antiteza dintre Occident şi Orient, cea dintre civilizaţia post-creştină şi cea islamică. Aruncate în oarecare ordine istorică, capitolele nu prea explică ce îşi propune, astfel că întreaga carte pare să fie o versiune pakistaneză de stînga a celebrei culegeri de basme orientale „O mie şi una de nopţi”! Ca să întărească această impresie, Tariq preia pretenţia Coranului, aceea de a fi singura şi ultima revelaţie nepervertită.

Cu toate acestea, scriind după apariţia eseului lui Huntington „Ciocnirea civilizaţiilor”, cartea nu aduce nimic nou, din contră, se foloseşte de un titlu devenit celebru. Tariq vrea să demonstreze că el nu acceptă  fundamentalism islamic sau creştin sau de altă factură. El îşi interpune propriile amintiri şi considerente în cadrul unui peisaj deja consacrat, mizînd pe cartea fricii. Pe aceiaşi carte a mizat Khomeini când a ocupat ambasada USA din Iran, fundamentaliştii islamici care s-au aruncat în aer cu bombe sau avioane şi Occidentul cînd a răspuns cu aceiaşi monedă.

Reconcilierea. Islamul, democraţia şi occidentul” scrisă de Benazir Bhutto şi apărută ceva mai tărziu decît cartea sa îndeamnă la meditaţie, şi de ce nu la o asumare a religiei în conformitate cu spiritul, nu cu litera ei. Spre deosebire de Tariq, pakistaneza Bhutto susţine o teză sensibil diferită, plecînd de la premize destul de asemănătoare. Lipsa de substanţă a lui Tariq se poate vedea mai ales la partea de teologie a islamului şi a creştinismului.

Beneficiari ai unei educaţii academice occidentale, cei doi autori cu două agende politice diferite ajung, în mod normal, la două concluzii diferite. Dar cu toate că Tariq are în mînă o carte de care trebuie să îţi fie frică, Bhutto pare să fie în avantaj. În finalul cărţii soţul şi copiii doamnei Bhutto scriu un cuvînt de încheiere:  „Această carte este despre tot ce ucigaşii ei nu au putut înţelege: democraţie, toleranţă, raţionalitate, speranţă, şi mai presus de toate, adevăratul mesaj al Islamului. Sau poate că au înţeles aceste lucruri şi s-au temut de ele, şi astfel s-au temut de ea. Ea a fost cel mai urît coşmar al fanaticilor. … Ne vom dedica viaţa transformării mesajului acestei cărţi în moştenirea ei, gîndindu-ne la viitorul unui Pakistan democratic. Şi suntem siguri că vom reuşi., fiindcă după cum spunea, „Timpul, dreptatea şi forţele istoriei sunt de partea noastră”. 

Tariq a fost deseori prezent pe micul ecran pentru a-şi susţine cauza. Dar, spre deosebire de Bhutto, care a murit pentru cauza pentru care a trăit, Tariq nici măcar nu reuşeşte să trăiască pentru cauza pentru care pretinde că o susţine. Tariq a scris o carte care se vinde pentru că a mizat pe frică, un sentiment instinctiv, primar, al fiecărei vieţuitoare, de la insectă la om. Bhutto a scris o carte ce face apel la valorile superioare ale omului ce transcend religia, fie acesta Islamul, creştinismul sau hinduismul. Ceea ce toată lumea poate înţelege, dar nu toată lumea poate accepta. „Coşmarul cel mai urît al fanaticilor” nu este pe gustul celui care vrea să pună în evidenţă fundamentalismul. Evident cei doi nu vorbesc aceeaşi limbă, cu toate că vorbesc despre acelaşi subiect. Dar pentru a înţelege Pakistanul şi pentru a ne face o imagine inteligibilă despre ceea ce se întîmplă acum în islam, ne lipseşte varianta militarilor şi a celor care sunt caracterizaţi fundamentalişti şi fanatici.

Adeptă a islamului, Benazir Bhutto pare mai în măsură să vorbească despre islam, decît Ali Tariq ce se declară ateu. Ali şi Benazir se ciocnesc la modul cum este interpretată perioada Bhutto, dar se aseamănă în mare parte la descrierea crizei ce a dus în final la apariţia statului Bangladesh. Cu toate acestea per ansamblu se remarcă deosebirea esenţială de perspectivă, hai să-i spunem la scară mai mare, strategică, în gîndire, faţă de Tariq care nu depăşeşte scara evenimentelor imediate, să zicem tactică. Amîndoi abordează terorismul islamic şi fac legătura dintre islam, masele manipulate, talibani, mujahedini şi interesele străine. Cu toate acestea, pe cînd Tariq joacă pe cartea teoriei conspiraţiilor în care totul se leagă tainic, el fiind singurul insaider care ne face cunoscut adevărul, Bhutto o joacă pe cea a idealurilor civilizaţiei superioare pentru care şi-a dat viața.

Care mesaj este mai veridic, care este cel care va cîştiga? Înclin să cred că schimbările declanşate recent în lumea arabă sunt cauzate mai degrabă de alternativa Bhutto, pentru care cineva este dispus să îşi dea viaţa, partizanii teoriilor conspiraţiei ascunzîndu-se pe sub paturi pentru a profita de pe urma sîngelui deja vărsat.

Vă recomand o carte: Mike Yankovski, Pe sub poduri, o aventură a credinţei pe străzile Americii


Mike Yankovski şi Sam Purvis străbat America ca doi boschetari creştini cu scopul de a verifica deschiderea Bisericii la această categorie de defavorizaţi.

Fără să consume droguri, fără să bea alcool, fără să fure, să mintă sau să înşele, cei doi au trăit sub cerul liber, pe străzi, la cheremul condiţiilor meteo şi al unora mai violenţi sau mai bine adaptaţi ca ei. Cîntînd cîntece creştine au întîlnit creştini ce i-au ocolit de la distanţă, i-au ignorat atunci cînd au dormit pe treptele bisericii sau au împărţit cu ei masa.

La rîndul lor s-au dovedit inimoşi şi darnici, martori ai lui Cristos într-o Americă ce se declară creştină mai ales în teorie. Practica lor te pune pe gînduri, dar şi-au demonstrat ceea ce au intuit la începutul proiectului: oricine are nevoie de Isus Cristos, chiar şi Biserica.

Printre cei de la marginea societăţii uneia dintre cele mai bogate şi mai puternice naţiuni, Mike şi Sam pleacă din Denver, trecînd prin Washinghton DC, Portland, San Francisco, Phoenix, San Diego, din 27 mai 2003 pînă în 3 noiembrie 2003, cînd revin acasă. Cu minimum de haine, fără medicamente, doar cu banii cîştigaţi din cerşit, aventurile celor doi constituie într-un fel o reeditare modernă a aventurilor lui Francisc de Assisi şi a tovarăşilor lui, pe drept numiţi „fraţii minoriţi”. În tot acest tinmp Mike slăbeşte 11 kilograme. La duşul din 2 noiembrie apa era încă cenuşie chiar şi după folosirea intensivă şi extensivă a săpunului.

Cartea nu numai că te pune pe gînduri, ci te face să iei hotărîri serioase.

„Yankovski pierde vremea împreună cu beţivii şi drogaţii. Trăieşte din cerşit şi caută haleală prin gunoaie. Mda, are tupeu, Dar şi credinţă.” Dean R Hirsch, preşedintele World Vision.