15 septembrie


La 15 septembrie începe școală. Cu mici variații.

În iepoca comunistă cu excepția Suzanei Gîdea habar n-am avut cine a fost ministrul culturii și învățămîntului. Prima veste mare a fost schimbarea manualelor de la sitemul sovietic la cel autohton, schimbarea de la 10 clase școală medie, la 11, apoi 12 și denumirea de liceu în loc de școală medie. Apoi apariția liceelor cu profil indistrial. că de, ne industrializam să-i prindem din urmă pe capitaliști. De parcă cineva ne-ar fi oprit… A apărut școala obligatorie de 10 ani, nici un bai. Au apărut liceele cu profil sportiv, nu era rău că unii dintre noi eram mai dotați intelectual… Și așa mai departe. În învățămîntul universitar nu au fost așa de multe schimbări, dar erau facultăți și facultăți. Chiar cu profil dublu. Chiar aveam și institute de 3 ani. Și în definitiv cine nu voia să învețe prea mult mergea la o școală profesională, se califica la locul de muncă sau făcea un curs de te miri ce!

Bineînțeles că se dădeau atenții, dar nu nerușinate, bineînțeles că la biroul directoarei se schimba cam des covorul persan… se mai dădeau mese, se dădeau meditații pentru intrarea la liceu, la facultate, dar nimeni nu îndrăznea să dea bani ca să o cumpere. Apoi și studenții jucau poker cu profii, le dădeau cîte o agapă și toată lumea era mulțumită. Școala începea totdeauna la 15 septembrie și facultatea la 1 octombrie, fie că se mergea sau nu la culesul porumbului.

Aveam elevi buni și profi buni? Cine știe? Poate. Dar răul cel mai mare a fost pus în operă atunci cînd toată suflarea trebuia trecută, cînd trebuia realizat planul la învățămînt. Că se aduna mușețel, castane, hîrtie, fier vechi, sticlă sau se mergea la spectacole omagiale sau la serbări interminabile ce luau din timpul de școală? Ce conta? Asta trecea ca apa și pietrele rămîneau. Nu se muta școala din cauza asta. Nu se schimba programa. Sau poate se schimba, dar nu era un șoc.

După rivoluție, nu mai țineai minte cine e ministrul învățămîntului și ministerul avea tot altă denumire după cum îi pica prim-ministrului pe chelie. Și învățămîntul a luat-o tare pe lîngă. Școala începea pe 1, pe 8 pe 15 septembrie. Examenul din clasa a patra ce dispăruse prin 1960 a reapărut. Evaluări, hîrtii, planuri, reciclări, mastere, facultăți peste facultăți, universități peste universități și cu ce rezultat? Au apărut fabricile de diplome. Știm cîteva. Poate prea multe. Un vechi prieten ce a ajuns director de școală mi-a arătat dulapul plin de hîrtii. Într-un an se strînge acum un dulap. Pe vremea mașinii de scris era un biblioraft. Acum sunt 3 secretare. Atunci una. Și acum există și Internet!

De ce am scris toate astea? Pentru că ieri am vizionat un mic filmuleț pe youtube. Se făceau 40 de ani de la absolvirea liceului. În mod normal ar fi trebuit să fiu și eu acolo, dar sorții au decis altcumva. Printre cei prezenți era colegul meu de bancă din v-viii, aceiași directoare (oare cîți ani o fi avînd???) și alți colegi, unii chiar din clasa I-a. Unul dintre foștii colegi, ce și în clasa a V-a declama cu aplomb Ce-ți doresc eu ție dulce Românie s-a luat nitam-nisam de cît de rău arată liceul și cît de bine arăta în iepoca comunistă, că era o școală de elită (normal, cu el acolo…) și că acum unii duc o politică populistă. Mă întreb el ce făcea, că nu l-a întrebat nimeni ce părere are despre școală… Și așa m-a zgîndărit.

Păi în afară de Mircea Miclea de la Cluj, nu cunosc un alt ministru al învățămîntului care să fi pus condiții în legătură cu cît la sută din PIB să fie alocat în domeniu. Și cînd nu i s-a dat și-a luat pălăria și s-a ocupat de lucruri mai serioase. Apoi îmi aduc aminte de grevele din învățămînt. Halal! Nici una n-a durat destul ca guvernanții să zică că altă dată o să dea mai mult învățămîntului că profesorii sunt serioși și nu se glumeșete cu asta. Ba din contră. De la învățămînt ca de la armată, s-a tăiat totdeauna. N-am nimic cu armata, dar din 45 nu prea ne-am bătut cu nimeni și nici nu cred că o să o facem în viitorul apropiat, numai dacă ne atacă Pakistanul sau extratereștrii.

Ce mi se pare mie ciudat, este că profesorii, care sunt intelectuali, nu au găsit modalitatea deșteaptă de a convinge (într-un fel sau altul) oricare guvern că învățămîntul e ceva important în țara asta. Nu-i duce mintea? Nu cred. Nu au chef? Păi, e domeniul lor. Nu au inspirație? Păi, să se inspire din alte domenii, alte țări, alte timpuri, alte planete. Dar să facă ceva. Unde e creativitatea? Nu ei sunt cu inteligentia?

Profesorii, pentru că știu cum se fac și cum merg lucrurile ar trebui să fie mafia cea mai mare, amenințarea cea mai feroce. Cînd se culcă prim-ministru să se uite în stînga și în dreapta, sub pat, să vadă dacă nu cumva e ascuns un profesor acolo. Dacă nu cumva îl așteaptă ceva de genul nasti supraiz. (Păi cine să-i învețe chestii din astea pe profi, elevii?) Să lovească ca Nea Marin, Dartvader, ca Ciacnoris, ca Zmeul, Căpcăunul sau Făt-frumos lucrînd în echipă. Ca un ciocoflender cu alură de Mecartur cînd i-a luat prin surpriză pe chinezi și coreeni de l-au adus aim lui acasă ca pe Mesia. Și dacă nu merge nici așa, să meargă în străinătate și să vadă cum se face acolo. Ce-i așa de greu?

Zău așa!

Avioanele mele (1): „iepoca comunistă”


sursa:http://www.designboom.com/art/30-second-timelapse-of-airplanes-landing-at-san-diego-airport/

Avioanele apăruseră devreme în viaţa mea. Nu aveam prea mulţi ani cînd am început să fug la ferestrele ce dădea spre Sfatul Popular pentru a vedea cursa ce venea de la Bucureşti. Erau sovieticele IL 14 zgomotoase, monoplane, bimotor în stea, cu roată de bot. Cîteodată mai apărea şi cîte unul mai vechi cu bechie. Erau ale Taromului. De fiecare dată le urmăream cu privirea pînă cînd dispăreau, undeva în dreapta, peste clădirea ce adăpostea restaurantul „Bulevard” şi ARLUS-ul. În afara avionelor sovietice am dat fără o ordine anumită de o mulţime de alte aparate, mai vechi sau mai noi, am început să citesc cîte-n lună şi-n stele despre piloţi, constructori, raiduri, mitinguri aviatice, recorduri, baloane, avioane şi în cele din urmă rachete şi reactoare, sau avioane cu motoare cu reacţie.

În biblioteca şcolii am dat peste cîteva cărţi mai vechi, una dintre ele cu schema Bristolului Blenheim din Al doilea Război Mondial, cu secţiuni tridimensionale, date tehnice, tot tacîmul. Citeam extrem de mult despre aviatorii sovietici şi îmi amintesc cum unul dintre ei se lăuda că el a vrut să dea examenul de zbor mono comandă pe un aparat sovietic cu toate că era mai greu de manevrat. A capotat la aterizare din cauză că i-a alunecat cisma pe palonier. Comisia a sosit la locul accidentului, el ieşise deja de sub avion şi a dat raportul. Preşedintele comisiei l-a întrebat ce s-a întîmplat iar el i-a raportat că îşi făcuse singur o pereche de cisme pentru eveniment şi i-a alunecat talpa nou-nouţă. Ofiţerul a fost uimit, mai ales că şi-a ales un aparat sovietic mai dificil şi nu l-a dat afară din şcoală. În cele din urmă a ajuns un pilot foarte bun.

Tot ruşii zburau la foarte mare înălţime cu balonul, dar nimic despre dirijabilele nemţeşti sau despre alte baloane. După epoca sovietică începuseră să îşi facă apariţia şi cărţi cu eroii noştri naţionali. Am citit despre Vuia, încercările sale de zbor din Paris, apoi reuşita sa, eforturile brazilianului Santos Dumon şi ale lui Bleriot. Ajunsesem să ştiu ce e aia un biplan, un planor şi ce a făcut Otto Lilienthal care şi-a confecţionat propriile planoare. Nimic despre cei doi fraţi americani Wright.

În cele din urmă am dat şi de Aurel Vlaicu şi am citit despre încercarea sa de a ridica un planor în Bibţinţi, cînd o zburat sora sa mai mică. Nu exista literatură despre avioanele din Primul Război Mondial şi nu era posibil să găseşti pe cineva care să aibă aşa ceva, era o zonă interzisă. Apoi au apărut cîteva cărţi despre marile raiduri aeriene din perioada interbelică. Unul dintre piloţi aterizase forţat în Chile şi mersese pe jos printre gheţari timp de şase zile şi şase nopţi. A ajuns cu bine înapoi în civilizaţie. Apoi a mai fost un pilot ce a aterizat pe o cîmpie tot în America de Sud şi şi-a rupt trenul de ateriţare în singura groapă existentă pe sute de kilometri patraţi.

Tatăl unuia dintre prieteneii mei avea pe aripa din faţă de la bicicletă un aparat Stuka din aluminiu şi văzîndu-l în nişte benzi desenate din Cravata Roşie în serialul Tînăra Gardă, a cărui personaj principal era Zoia Kosmodemianskaia, am hotărît că trebuie să aflu mai multe despre el. Tata îmi povestea despre un Me 109 care a aterizat forţat în lunca Mureşului în Micălaca în Al doilea Război Mondial. Pilotul fusese dus la spital şi motorul avionului s-a oprit doar cînd s-a terminat benzina. Părea un basm!

La vîrsta aceea desenam avioane, ciopleam avioane, ca să zic aşa, răsuceam avioane (de hîrtie). Cel mai frumos vis, pe care nu-l voi uita niciodată a fost cînd am visat că zbor. Nu exista senzaţia de greutate. A fost fantastic!

Pe deasupra Aradului mai trecea cîte un mic bimotor, un Aero 45 cehoslovac, uneori apărea cîte un aviasan, de fapt un IAR 812 foarte asemănător cu un Fiesler Storch german din vremea războiului. Cel mai interesant a fost raidul aerian ce a trecut prin Arad şi zeci de avioane de mici dimensiuni au survolat oraşul după care au aterizat. Cel mai rar trecea vre-un elicopter al armatei, de provenienţă sovietică. Cam prin 1970 au apărut KA 28 bimotor, birotor sovietic, americanii avînd un aparat asemănător, mai vechi, dar cu motor cu piston. La sfîrşitul anilor 60 vedeam la televizor Ziua aviaţiei, cu planoare, Zlinuri şi Miguri făcînd acrobaţie vreme de vreo două ore. Era renumit Calotă Ştefan ce se tot învîrtea cu Zlinul dublă comandă şi nu pricepeam de ce stă pe locul din spate.

În fine mai trecea cîte un Mig 15 sau 17. După un timp Il 14 a fost înlocuit cu AN 24 cu care am zburat şi eu de cîteva ori şi ocazional de BAC 1-11 cu care am zburat doar o dată pînă la Bucureşti în jumătate din timpul făcut cu AN-ul şi fără zgomotul şi vibraţiile de rigoare. Cea mai lungă aventură a fost prin 1985, Arad-Bucureşti-Kogălniceanu şi retur. La retur pînă la trecerea Dunării parcă mergeam cu căruţa pe un drum cu gropi foarte adînci. Cînd cădeam într-un „gol de aer” stomacul rămînea pe loc ca şi senzaţia de coborîre a liftului, dar mai bruscă şi mai accentuată. Cea mai scurtă Arad-Timişoara circa 10 minute în aer.

Cel mai interesant a fost zborul de la Bucureşti la Arad, într-o iarnă cu circulaţia oprită. Cel mai util şi stresant a fost la revenirea din URSS în iarna lui 1977, cind am petrecut zece ore la Băneasa, după un zbor anulat din lipsă de vizibilitate, ca apoi să decolăm spre seară cu un avion îngheţat bocnă. Atunci am învăţat figura cu „lista de aşteptare”.

Între timp apăruse revista Sport şi tehnică şi acolo se anunţase începutul fabricaţiei aparatului Boeing 747. La vremea aceea era fără cocoaşă. În această revistă lunară am început să citesc detalii  despre avioane, aşa că am dat de Zlinurile cehoslovace de acrobaţie, de planoarele Blanik şi apoi de alte aparate, mai puţin vizibile la noi. Culmea documentaţiei a constituit primirea din partea revistei Science et Vie din Franţa a două numele hors serie, din care două erau dedicate avioanelor. Acolo erau tabele cu datele tehnice ale avioanelor de transport, de pasageri, militare, cu motoare cu piston sau cu reacţie, plus toate rachetele din lume, fie ele balistice intercontinentale, a.a. sau anti-tanc.

Impresionant. La scurt timp după primirea revistelor le ştiam de pe rost şi desenam Mirajul III în secţiune tridimensională. Devenisem o mică enciclopedie aviatică ambulantă, un statut invidiat de prietenii de aceiaşi teapă. La TV se putea urmări de ziua aviaţiei o sumedenie de acrobaţii, mai ales ale lui Calotă, pe Zlinul dublă comandă. Nu am înţeles la vremea aceea de ce pilota de pe postul din spate. Apoi la Arad a apărut Jurcă cu a lui Tempette. Se tot ritica şi lăsa în picaj deasupra oraşului.

Apoi a apărut Concordul, pe care deja îl urmăream în Sport şi Tehnică şi Tupolev 144.  Apoi  s-au mutat la Arad toate avioanele de la timişoara, pista fiind în reconstrucţie. Veneau la aterizare Migurile 21 pe acelaşi traseu ca şi cursa de Bucureşti. Noroc că nu decolau tot pe acolo. Ne-ar fi asurzit. Cam tot atunci am remarcat bangul sonic pe valea Mureşului. Cîinele lup al naşilor mei era terorizat săracul! Am dat şi de cărţile cu V1, 2 şi chiar 3 ale nemţilor. Americanii ajunseseră deja pe Lună. Apăruseră F 111 cu geometrie variabilă şi deja fuseseră retrase din Vietnam. Într-un Paris Match am citit despre un pilot israelian ce doborîse un Mig 21 egiptean.

Pe pista aeroportului am fost de vreo două ori cînd a avut loc la Arad concursul de aeromodele Aurel Vlaicu. Erau teleghidate prin radio, captive, planoare, machete. Pe o machetă cu anvergura de circa un metru şi jumătate a sta în picioare constructorul ei, demonstîndu-ne cît este de solidă construcţia. Era prin 1970. Mare scandal a fost cînd un pilot sovietic a plecat în Japonia cu un Mig 35. Am observat că după un timp sovieticii începuseră să-i imite pe america şi europeni la construcţia de avioane militare. De la priva centrală trecuseră la prize laterale. apoi începuseră să producă aparate cu geometrie variabilă, chiar şi bombardiere.

În cele din urmă în octombrie 1974, am plecat în armată. Acolo am dat de rachete. Nu îmi plăceau rachetele, le uram! Nu aveau aripi, ci doar aripioare, nu aveau elice, doar ajutaj, nu aveau pilot, ci giroscop, aveau coordonatele de zbor introduse, nu aterizau, numai decolau. În rest picau! În armată am citit Marele circ a lui Kloisterman, am dat de Tempest şi de Taifoon. În vară lucram la baza materială, în interiorul parcului auto destul de mare. În unitate  existau mai multe camioane decît şoferi. Făceam împreună cu nişte maiştrii militari, nişte tipi haioşi, mai ales electricienii şi electroniştii, nişte machete funcţionale ale rachetei din dotare, 8 K 18. Era material didactic pentru instruirea militarilor şi în principiu erau secţiuni care arătau ce se întîmplă cu racheta atunci cînd începe să fie manevrată şi este pregătită de lansare. Beculeţe, relee, chiar şi hidraulică, mult plexi şi desigur desenele ce le făceam eu împreună cu alţi doi colegi. Într-un gol de lucru am desenat un avion, cam ceva între Miraj şi Corsair, şi la încurajarea maiştrilor l-am lipit pe perete, să mai „înveselească locul”. Unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut. Nu era înregistrat ca document la biroul DS, cu avea număr de inventar, ne desconspira profilul, într-un cuvînt, nu aveam aprobare, ziceau cei din urmă. E frumos, au spus ceilalţi. În cele din urmă am plecat de acolo, probabil că avionul a fost făcut bucăţele.

Soldatul universal (1)


Cu ceva timp în urmă americanii ne-au lăsat lați cu filmul de acțiune Soldatul universal. Injectați și monitorizați acești soldați îndeplineau misiunea, ba dacă cumva erau atinși de gloanțele inamice, puteau fi recuperați și reparați. Visul oricărui general activ sau în retragere. Rezolvau orice problemă, depășeau orice obstacol și de ce nu, costau destul de puțin. Ceva extraordinar  în materie de biotehnologie aplicată. O mi-nu-neee!

Și ca o armă ca asta să fie mai eficientă desigur că se avea în vedere apariția unei armate de soldați universali. De aici și până la personajele mai recente din filme gen Ziua Independenței unde pilotul unui avion de vânătoare de ultimă generație poate pilota o rablă de aparat de zbor extraterestă sau Trinity din Matrix care după ce i se încarcă un program de  pilotare a unui elicopter se pune serios pe treabă, nu a fost decât un pas sau doi.

Cu toate acestea filmele nu redau realitatea, cu toate că mulți creduli din România nu sunt de acord cu afirmația aceasta și ar fi gata să citeze scene din filmele americane în sprijinul trecerii Mării Roșii de către Moise aflat în fruntea poporului Israel. Dacă nu sunt istorice, filmele ( la fel ca și cărțile și jocurile video) sunt de cele mai multe ori o anticipare a realității mai mult sau mai puțin apropiate. Îmi amintesc de părinții mei care atunci cînd americanii au inițiat programul de apărare anti-rachetă cu laser au zâmbit și mi-au povestit de raza morții din cărțile dinainte de Cel de-al doilea război mondial. Mi-am amintit și eu de Minunea inginerului Garin, o carte scrisă de un autor sovietic în care laserul distrugea o flotă întreagă și săpa către interiorul pămîntului unde găsea aur.

Dar, cu soldatul universal și cu provocările realității ne confruntăm în fiecare zi.

Și care-i legătura dintre cele două? Păi nu e! Păi cum așa? Păi simplu!

Care e legătura între blogării fundamentaliști care critică tot ce mișcă-n țara asta (nici măcar nu mai locuiesc aici) și realitatea românească?

Tot aia: nici una!

Păi cum?

Păi așa! Cum ce poți influența o societate doar dînd din blog sau dînd din gură dacă nu trăiești acolo?

Ăăă…

Păi vezi: cu nimic!

Aceiași legătură există între soldatul universal de tip ,,creștinul-bun-la-toate“ și realitatea în care ne bălăcim. Cu toate că știm precis că faptele vorbesc mai tare ca vorbele, facem exact pe dos.

De ce?

D-aia!

Alarmiștii cu homosexualii, curvele, corupții, săracii, bolnavii, pușcăriașii, etc dădeau din gură ca soldatul universal din mitralieră. Mai bine puneți mîna pe lopată și faceți ceva. Sau pe portmoneu. Sau pe ceva haine, medicamente sau mîncare…

Același lucru cu soldatul universal ce în ordinea de bătaie a unității tip biserică, tip adunare, tip mai-știu-eu-ce se găsește la rubrica pastor: mai lasă ciupilica de pastor, tresele și mănușile și la treabă! Nu ești soldatul universal chemat să salvezi lumea: fă ce scrie la carte, nu la mușchii tăi… Filmul nu bate viața decât la teve. Viața bate la caracter, la buzunar, la propriu și la figurat dacă confundăm realitatea cu ficțiunea.

Dacă papa și-a dat demisia nu îți va fi greu să recunoști că nu ai soluții. Eventual îți va fi rușine…

În plus ce să faci cu funcția dacă îți lipsesc gradele? Fii realist: dacă nu ai realizat nimic pînă acum, ce vei realiza dînd din gură în continuare?

Asta îmi aduce aminte de un fost prieten, fost prof, fost pastor, fost creștin poate (ai milă Doamne!), care spunea la începutul carierei de pastor că dacă nu face 12 ucenici  în primii doi ani pînă la proxima evaluare își va da demisia. N-a făcut. Nu și-a dat-o. A încurcat pe toată lumea de parcă era soldatul universal varianta zombi 2.