Concedii comuniste (2): Călimăneşti

Tipic pentru toate concediile părinţilor mei era deplasarea cu trenul. Tata era angajat la CFR, aşa că aveam toţi permise de călătorie la clasa întîia. Noi cîte şase călătorii dus-întors, el douăsprezece. Erau gratuite şi nu prea. Fiecare permis trebuia completat cu cerneală cu staţia de plecare şi sosire şi trebuia vizat la casa de bilete unde se plătea o sumă modică reprezentată de unul sau două timbre galben şi roşu, de mici dimensiuni. Permisul se ştampila şi se rupea jumătatea de filă pe care era scrisă staţia de plecare şi destinaţia. Cînd venea controlorul se prezenta împreună cu Carnetul de călătorie ce atesta că tu eşti cine eşti şi că deţii Permisul. Oricum carnetul avea şi fotografia personală şi era vizat în fiecare an de o autoritate CFR. Că altfel nu primeai Permisul. Cum nu plecam în concediu decît o dată pe an, cele mai dese călătorii erau la bunicii de la Pecica, la 29 de kilometri de Arad. Biletul pînă acolo costa ceva mai mult de doi lei, dar în niciun an n-am epuizat toate călătoriile.

Tipic pentru călătoria cu trenul era mîncatul în tren. Veneam de acasă cu roşii, ardei, castraveciori, pîine, şniţele sau şuncă de Praga sau salam, fructe, toate într-o plasă. Plus o sticlă de apă sau limonadă făcută în casă. În fiecare compartiment era o măsuţă rabatabilă şi cum eram patru de cele mai multe ori tata, cunoscător al cefereului, lua locuri la fereastră. Acolo citeam avertizările E periculoso sporgersi, Ne pas vous empeche en dehors, şi un text în rusă ce trebuia să însemne acelaşi lucru. De obicei mizam pe trenul internaţional ce intra seara în ţară pentru că vagoanele erau mai bune. Dacă altcineva din compartiment, ce ocupa locurile cinci şi şase voia să mănînce, cerea politicos să fie lăsat la masă. Aşa că făceam schimb de locuri. O dată, de două ori, trecea prin tren un angajat CFR cu o măturiţă şi un făraş şi făcea curat. Ce vremuri…

Prin gări fete şi băieţi, tărănci mai tinere îţi ofereau mere, pere în cornete de hîrtie pentru cîţiva lei. Încă nu se foloseau pungi de plastic. Sucurile româneşti erau vîndute în sticle de un sfert de litru şi aveai mare noroc dacă la ghereta sau la restaurantul gării erau puse la ghiaţă. Pentru prima dată am băut Pepsi – cîţiva ani mai tîrziu – la Aprozar, magazinul unde se vindeau legume şi fructe. Cum a ajuns acolo, mare mister.

De obicei în gările mari călătorii coborau şi îşi umpleau sticlele cu apă de la cişmeaua gării, după ce întrebaseră prudenţi controlorul de bilete cît staţionează trenul. Apăreau surprize cînd era coada mare, apărea un nou tren garat între cişmea şi trenul din care coborau cei însetaţi. În anii 60 mai reuşeai să te urci din mers în trenul tras de locomotive cu abur, dar după ce tracţiunea a fost preluată de locomotivele diesel-electrice, am fost martorul unui abandon. Nu merita să ajungi sub roţi.

Unele trenuri aveau vagon restaurant unde puteai lua masa în timpul zilei. Cel mai bine am mîncat prin anii optzeci într-un vagon restaurant unguresc în drum spre Bucureşti, ideea unui coleg inginer cu care eram în delegaţie. Am stat acolo pentru că de fapt nu aveam locuri în compartiment. Şi da, la trenurile accelerat cumpărai un supliment de viteză, faţă de trenul personal sau Regio, cum îi spune azi şi tichet de loc, cu locul pe care trebuia să-l ocupi. Totul contra cost în funcţie de dstanţă şi clasă. Expresul era un tren superior acceleratului, mai scump şi mai direct. Nu ştiu dacă era superior altui tren, rapidul, care era oricum o clasă mai sus decît acceleratul.

Am plecat de data asta dis-de-dimineaţă, am mîncat şi priveam pe fereastra compartimentului. Spre deosebire de clasa a doua ce avea bănci de lemn, eventual cu o mică pernă de plastic, locurile la clasa I-a erau cu totul de pluş albastru. De data asta fără tata, ce venea cu motocicleta, un sovietic K 175 cmc. După ce am ajuns la destinaţie ne-a povestit că la un moment dat îşi fluturase vestonul ca să ne facă semn că trecem pe lîngă el, dar noi nu l-am văzut. Apoi rămăsese fără lichid în baterie din cauza scuturăturilor drumului pietruit. Un şofer amabil îl sfătuise să pună apă de ploaie dintr-o baltă ca să pornească, aşa că l-a ascultat şi ne-am văzut la destinaţie. La întoarcere a urcat motocicleta în vagonul de poştă, renunţînd la aventura mersului pe motocicletă. A trebuit golită toată benzina pentru că era interzisă transportarea materialelor inflamabile într-un tren de călători. Cu toate astea am păstrat în compartiment o sticlă cu amestec de benzină şi ulei pentru motoare în doi timpi. Ca să n-o împingă pînă acasă…

La Călimăneşti ne-am cazat tot la particulari, undeva pe o stradă secundară. Mergeam la Căciulata la izvor şi beam apă puturoasă. La început mai greu, spre sfîrşit nu mai simţeam mirosul de sulf. Se vindeau diferite sticle gradate, de diferite forme. Încă nu invadase plasticul. Coboram vreo 12-13 trepte, apăsam pe buton ca să curgă apa din izvor şi umpleam sticlele. Unii mai sensibili la mirosul de ouă clocite al apei sorbeau apa printr-un tub de sticlă – ce-i zicea pipetă – ce trecea prin dop. Noi n-am avut astfel de probleme.

Culoare locală era dialectul oltenesc, casele din lemn şi trecerea peste gardurile joase cu un fel de strungă, ce-i spunea pîrleaz. Ciudată pentru noi a fost şi o expresie locală. Am ţinut-o minte pînă-n ziua de azi, cu toate că s-a pierdut din exprimarea locală: De, coana mare! Aşa se evidenţia verbal ceva ce nu putea fi explicat sau exprimat, cum ar fi de exemplu dacă cineva povestea ceva şi intelocutorul – ca să nu jignească sau să nu fie dat pe faţă că n-a înţeles nimic – spunea în loc de ce chestie, nasol, nu ţi-ai dat seama – De, coana mare! Aşa că am preluat şi noi expresia, folosind-o din cînd în cînd în familie atunci cînd nu înţelegeam nimic.

Într-una din zile eram în parc pe malul Oltului şi tata îmi spune: Uite un şarpe! Unde, unde? Şi mă duce dincolo de gardul metalic înspre apă. Ne oprim şi un şarpe pe care nu l-am văzut pînă atunci sare ca din arc şi dispare în rîu. Mă uitasem mult prea departe… În graba noastră de a junge unde eram cazaţi am uitat pe bancă în parc hăinuţa deux-piece-ului pepit. Ne-am dat sema doar cînd am ajuns la gazda noastră, aşa că tata a plecat înapoi cu motocicleta, dar n-a mai găsit-o. A văzut-o în schimb pe un alt băieţel anul următor cînd s-a dus la tratament tot acolo.

Mama a răcit cumplit la un moment dat şi printre altele s-a tratat cu vată termogenă. Era o vată de culoare roz pe care dacă turnai oţet se înfirebînta şi-ţi ţinea de cald. O fi fost nemţească, sovietică? Cine ştie… Cert e că am păstrat-o mulţi ani de atunci încolo. Giast in cheis…

Tot de la Călimăneşti a primit mama o reţetă de salată oltenească – probabil – un amestec de zarzavaturi pus în sticle de un litru şi conservat cumva. Vara următoare a umplut cîteva sticle cu compoziţia respectivă după care am plecat – din nou – în concediu. La venire toate sticlele – vreo patru – erau goale. Intrase cineva în lipsa noastră în cămara apartamentului? Cămara, fie vorba, era o cameră neîncălzită de circa doi metri jumătate pe cinci metri, cu ferestră la fel de mare ca toate ferestrele din clădire, aproape la fel de mare ca suprafaţă ca bucătăria. Dar pe tavanul alb – foarte înalt – am observat cîteva urme colorate. Salata noastră fermentase şi explodase. Duşumeaua a oprit racheta, aşa că jetul gazelor s-a îndreptat spre tavan. Oare ce gust avea?

Ciudat, dar din acel concediu nu-mi amintesc mare lucru. Să fi fost ăsta primul şi cel din Slănic Moldova următorul? Poate…