Mihai supranumit Viteazul


De la finele secolului al XIX-lea, pînă la al doilea Război Mondial istoriografia românească îl consemna pe Mihai și sub numele de Mihai Bravul. Nu știm dacă Nicolae Bălcescu se face unilateral vinovat de vitejia sa descrisă mai pe larg în volumul Țara Românească supt Mihai-vodă Viteazul. Cert este că nu au existat mai mulți voievozi cu numele Mihai care trebuiau departajați cumva într-o perioadă în care domnii (peste patruzeci la număr în secolul XVII) se schimbau foarte des din motive pecuniare, militare sau politice. De remarcat că în acea perioadă principalii jucători politici de anvergură erau Imperiul Otoman (sau Poarta), Austria habsburgică și Polonia. Alți influensări de mai mică importanță, dar foarte incisivi, erau tătarii și cazacii ce făceau incursiuni soldate cu jafuri pustiitoare.

Născut în 1558 lîngă Craiova, dintr-o familie de negustori de succes de origine greacă, Mihai n-a fost ceea ce se numește azi român. Pentru simplu motiv că la acea vreme nimeni nu se numea român. El era valah, locuitor al țării ce se numea Valahia, cunoscută prin manualele de istorie mai ales sub numele de Țara Românească.

Își începe cariera politică în 1588 ca stolnic, adică dregător ce are grijă ca domnitorul să mănânce ce avea chef când avea chef atunci când existau șaome, dar nu se inventase încă McDonalds-ul. Acest domn era Mihnea Turcitul, un alt valah (dacă i se poate spune așa…) născut în Turcia și convertit la islam. Nu știm dacă Mihai s-a achitat bine de sarcini, dar după înlocuirea la domnie a lui Mihnea probabil că și-a luat concediu, a fost dat în șomaj sau pur și simplu și-a dat demisia pentru că nu-i plăcea stilul culinar al următorului la tron, Ștefan Surdul. Exasperat de cât de tare de urechi era acest Ștefan ar fi plauzibil că Mihai a început să strige foarte tare, ceea ce l-a dus cu gândul că poate ascede la o poziție superioară de conducere. Pentru că la noi îl recunoști pe șef dintr-o mie. E cel ce strigă cel mai tare.

Zis și făcut. Fără să fie deocamdată viteazul, dar cu o voce tunătoare, Mihai ajunge într-o altă funcție publică, evident mai importantă, aceea de ban al Craiovei, în vremea domniei efemere de circa treisprezece luni a lui Alexandru cel Rău. Pe vremea aceea banul era cel mai mare oficial al domnului din zona desemnată, Craiova în cazul lui Mihai. Destinul viitorului domn apare într-o nuvelă istorică originală cu titlul MihaiuViteazul și călăul de N. D. Popescu, tipărită în 1895 la București și reluată mai apoi de alți autori români. Impresionat sau mai degrabă hipnotizat de privirea semeață și de statura falnică a lui Mihai, temutul călău nu cutează să-i taie capul, prevestind, ascendența sa.

Aici aș vrea să fac o paranteză declanșată de memoria-mi infantilă. Înainte de zece anișori personali citeam o poezie, astăzi dispărută, compusă de masonul – asta nu știam eu atunci – fost revoluționar pașoptist, fost ministru al cultelor (nici asta din urmă n-o știam), macedonean aromân și decedat în mizerie Dimitrie Bolintineanu, cu titlul Mihai și călăul. Bănuiesc că era bazată tot pe o legendă ce circula prin secolul XIX-lea.

Dar Mihai nu este doar un tip cu o voce impresionantă ce își pune în valoare body-language-ul atunci când se află în pericol de moarte. Mihai vrea să domine din vârful scării a cărui ascensiune a început-o. El reușește să adune suficienți bani (aproape jumătate de milion de monede de taleri de argint, adică peste unsprezece tone de metal sau peste 1100 kilograme de aur dacă a fost vorba de florini, cam 283 de milioane de lei la valoarea actuală) din împrumuturi și din pușculița proprie ca să mituiască factorii de decizie din Istanbul: marele vizir, sultanul, divanul sultanului. Ca urmare, după spusele lui N. Bălcescu, în septembrie 1593 este numit domn al Valahiei de către sultanul Murad al III-lea Piosul și ca urmare a sprijinului din partea patriarhului ecumenic al Constantinopolului, Maxim al IV-lea.

O lună mai târziu Mihai este instalat la București cu tot fastul: interdicție de circulație, coloană oficială de limuzine, lasere, focuri de artificii, cordon bleau cu pilaf și oaie la proțap pentru reprezentanții Porții și manele de inspirație turcească. Glumesc!

Pesemne că intrat un an mai târziu în incapacitate de plată, în noiembrie 1594, viteazul și calculatul domnitor Mihai îi adună la București pe creditori (turci, evrei, greci) ca să le dea ce le datorează. Mihai pune tunurile pe ei și pe garnizoana turcă. Același lucru îl pățește și un bei turc însoțit de oaste ce trebuia să-l captureze pe Mihai. După aceasta Mihai trece la atacarea, asedierea și prădarea cetăților turcești de la graniță: Giurgiu, Rusciuk, Hârșova, Silistra, Târgul de Floci pe care-l distrug definitiv. Turcii din toată țara sunt atacați și lichidați ca urmare a exceselor din ultimii ani. O combinație eficientă de curățire etnică, noaptea sfântului Bartolomeu de factură valaho-ortodoxă și politică naționalistă. Bineînțeles cu ajutor unguresc și secuiesc din Transilvania.

In God we trust! – sau În cine credem?


În 1990 unui baptist i s-a propus să intre în PNȚ. S-a speriat și n-a intrat. Era perioada Tîrgu Mureș. Cea a inventării dosarelor ca și colaborator al Securității tuturor celor ce nu erau pe placul FSN. N-a contat că o soră mai credincioasă avusese un vis în care el ajunsese președintele României. Fiecare visează ce aiureli vrea… În definitiv tipul era pastor al unei bisericuțe de oraș, avea contacte afară și prieteni de marcă. Familie, studii de terminat, mașină, casa, etc.
Apoi a apărut fenomenul Dugulescu. Apoi, un cunoscut, tot baptist, a dat sfoară-n țară dacă să se bage-n politică sau nu. Tot în PNȚ. I-am spus că mai bine nu. A ales da. A ieșit după vreo douăzeci de ani mototolit bine. Dar în viață.
L-am mai știut pe Popa Dorel. Eram cîndva colegi de liceu. Am jucat fotbal împreună. Ba țin minte pînă-n ziua de azi unul dintre golurile pe care mi le-a marcat într-o oră de educație fizică. Am vrut să boxez mingea în loc să mă întind după ea… Și listele de protest la adresa uniunii baptiste în favoarea sa pe care am obținut semnăturile unora din biserica pe care o frecventam.
La întîlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului n-a avut timp să vină. Era primar din partea PSD fără să fie membru al partidului. Apoi am aflat că s-a dus într-un loc mai bun. După ce n-a mai fost reales. Era și el pastor.
Dugulescu, celălalt frate sau Dorel Popa au făcut politică. Poate bine sau foarte bine. Dar se poate spune că au făcut ce au putut sau au știut. Sau mai bine zis, ce n-au știut. Pentru simplu fapt că nimeni nu i-a învățat să facă politică. Pentru că au avut bun simț au făcut totuși față. Chiar dacă în vremea apusă unii au dat cu subsemnatul.
Apoi ne-am luat de cap. Unii cu alții. Pe diverse motive. Dar nu pe alea politice. Am făcut șvaițer bisericile, școlile, în general cam tot. Și acu vrem napoi în politică. Cu fețe noi. Că astea vechi s-au dus. Fără prea multe urme, testamente sau influențe. de ce făra astea? Pentru că nu-mi amintesc Legea Dugulescu în favoarea persoanelor cu handicap. Sau Legea pastor cutărescu în favoarea altei categorii de persoane defavorizate.
Și au apărut secretari de stat, ba chiar miniștrii pocăiți. Pe cine reprezintă? Cui slujesc? Cînd? Impresia pe care-au lăsat-o este că n-au nici o treabă cu God. Pentru că nu se vede. Pentru că nu se aude. Pentru că e doar politică și nimic mai mult.
O dată am dat și eu mîna cu un senator din ăsta. Nu-i țin minte numele. Precis că l-a uitat pe-al meu în secunda următoare. Costumul îi venea turnat.
Apoi a venit Costea. Cu surle și trîmbițe. Cu susținere. După publicitatea referendumului. Fîs…
Și așa ajungem la Alternativa, la dreapta și la alte alternative. Acum ceva timp Mihail Neamțu era cam zglobiu prin parlament fluturînd tricolorul prin fața nasului unei vipere. Și? Fusesem prieten cu el pe Facebook. L-am desfrienduit după mai multe afirmații pe care le-am considerat ciudate. L-aș caracteriza ca un profitor ieftin cu ambiții mari. De ce? De aia. De șopîrla alunecoasă. De Boris Johnson creștin.
De ce spun asta riscînd să-mi antagonizez prietenii, frații? Pentru că se știe încă din antichitate, creștinii sunt naivi. Mai ales în materie de politică. Sunt vulnerabili la minciuni. La minuni. La ceva ce pare o minune. De exemplu la Constantin. Știți care. La Napoleon. La Hitler. La Ceaușescu. Mai țineți minte osanalele la adresa lor. Și doar o infimă minoritate a fost contra. A riscat. A fost persecutată. Sau lichidată. Asta în vreme ce biserica se bucura de pace… Ce pace! Vecină cu moartea.
Care creștin de marcă a stat pe tronul cezarului? Sau să o iau mai nuanțat: care creștin de marcă a devenit papă? Unii spun că nici măcar Petru…
Și ar mai fi de lămurit ceva. Treacă de la mine botezul lui Constantin pe patul de moarte. Treacă de la mine sîngele vărsat în numele Bisericii sau a lui God. Sau banii cheltuiți că în God we trust. Cei ce au ca mărturisire de credință botezul adulților, nașterea din nou, apartenența la o biserica vie ar trebui să-i voteze pe cei ce miros a creștinism pentru că tămîiază-n stînga și-n dreapta cu pompă intelectuală? Că se aseamănă cu domnii veacului acestuia?
Doar pentru că cineva luptă pentru dreptate, nu înseamnă că este și de partea lui God. Și în Germania lui Hitler hoții mergeau la închisoare. Iar homosexualii în lagăr. Nu puțini creștini au ajuns în lagăre. Doar că cei mai mulți n-au ajuns. Și nu au ridicat vocea. Nu au sabotat nazismul. Ba din contra. Au fost buni patrioți. Dar cum rămîne cu God și cu politica? Trebuie să creadă politicianul în God?
Să nu mă înțelegeti greșit. Nu sunt contra unui creștin care face politică. Sunt doar contra oricărui creștin care-l folosește pe God în numele partidului, al său personal pentru avantaje politice. Ce este el? Un alt tip de proroc mincinos. Sau de profitor. Profitor cu convingeri creștine. Ce, n-ați mai văzut așa ceva? Deschideți o carte de Istoria Bisericii. Oricare!
Domle, ești creștin și vrei să faci politică? Dă-i drumul! Dar nu amesteca bărcile că ți se udă poponeața! Vrei să schimbi lumea? Încearcă! Poate vei reuși. Dar nu amesteca Apocalipsa și agenda ta politică că s-ar putea să iasă rău. Chiar dacă creștinii sunt naivi, ceilalți nu sunt. Și ei n-au milă.
Încă un argument în defavoarea creștinismului amestecat cu politica? S-a constatat că prorocii mincinoși au adepți mai loiali decît cei adevărați, considerați banali. Nu credeți? Să vă spun de ce. După ce mincinosul a greșit data declanșării apocalipsei, adepții săi nu puteau să admită că au fost duși de nas. Că au fost prostiți. Așa că l-au susținut, l-au urmat, l-au crezut. În continuare. Nu puteau admite că EI au greșit. Sau cine știe, God a mai dat har…
Aveți grijă să nu cădeți în categoria asta de credincioși super-creduli. Și nu uitați încă un lucru sau mai bine zis o avertizare: spre deosebire de prorocii mincinoși acei proroci poate banali prin adevărurile pe care le enunță se remarcă de obicei printr-o calitate negativă: deranjează!
Te-am deranjat cumva? N-am nici un merit! In God I trust!

Nostalgia comunismului autohton (2)


În prima parte (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/10/07/nostalgia-comunismului-autohton-1/) am încercat o succintă analiză a ceea ce a făcut bine sau aproape bine Ceaușescu. În ceea ce urmează voi încerca să analizez succint, fără să fiu exhaustiv, cîteva dintre hibele acestui regim.

Epoca Ceaușescu a început după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR. Acesta a început trecerea de la stalinism la un comunism autohton, mai independent față de Moscova, mai aproape de român. Sub Dej a început industrializarea, sub Ceaușescu a continuat intensiv, extensiv și păgubos. De exemplu, în materie de industrie a mobilei România avea vreo 20 de combinate de prelucrare a lemnului care făcea PAL. Canada avea doar două. O discuție purtată cu un proaspăt absolvent al facultății silvice în anii 70 m-a informat că pădurile noastre sunt foarte bolnave. Și ce dacă?

În materie de industrie petrolieră nu se știe de ce exploatarea petrolului a început în zona de vest a țării la circa 20 de ani după ce germanii au prospectat zona în anii 40. Dar ungurii au început cu vreo 10 ani înaintea noastră. Tot în această branșă s-a construit termocentrala de șisturi bituminoase, undeva pe vîrf de munte. O idee epocală, nici americanii nu au ajuns la performanța asta… Doar că atunci cînd venea în vizită Ceaușescu termocentrala folosea mii de tone de păcură pentru a produce curent electric. Tehnologia românească nu atingea performanțele necesare pentru ca raportul cheltuieli/producție megawați să fie rentabil. Dar banii s-au cheltuit.

S-au investit sute de milioane de dolari și mărci în industrie: Pitești, Craiova, Brașov produceau autoturisme, respectiv camioane sub licență Renault, Citroen și Man. Doar că după 10 ani se produceau aceleași modele cu mici variații. Ele nu se mai puteau concura modelele din vest și se vindeau la prețuri mai mici. Se fabricau autobuze, microbuze și autospeciale. În afară de armament… Tancuri, amfibii, taburi, tunuri, mitraliere, aruncătoare de mine, elicoptere, pontoane, etc plus muniția aferentă.

În materie de material rulant CFR, cu toate că s-a produs cea mai mare platformă existentă din lume (se închiria în străinătate pe valută) se mai fabricau vagoane supraetajate sub licență RDG (licență veche dinainte de anul 1940).

În materie de mașini-unelte, un domeniu favorizat ideologic pentru că producția de mașini-unelte (strunguri, freze, raboteze, mașini de prelucrare a metalelor în general) s-a investit mult cumpărîndu-se licențe și unele mașini de precizie. Dar unele licențe erau învechite. De exemplu la Aris (Fabrica de strunguri Arad) încă se producea în 1990 strungul DLZ (licență RDG) proiectat în 1939. La fel strungurile revolver DRT.

Apoi s-a redeschis canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect abandonat de regim în anii 50. Ideologic era locul unde opozanții regimului își ispășeau crezul politic dacă nu cumva erau exterminați. Proiectul s-a dovedit o mare inepție tehnică și a fost sistat, vinovații (comuniști) fiind trași la răspundere de regim. Ca să dovedească că poate să facă ce n-a făcut predecesorul său (criticat de Ceaușescu la un congres PCR), Ceaușescu a redeschis șantierul și a realizat canalul cheltuind sume enorme.

Alt proiect inutil a fost construcția Casei Poporului, un fel de catedrală seculară a mîntuirii neamului în chip politic, comunist. Industria a produs pentru această clădire ce n-a produs pentru nimeni unicate de mari dimensiuni pe care le-a plătit poporul.

Înainte de această perioadă, Ceaușescu a făcut o vizită de pomină în China, Kampucia și Coreea de Nord. Revenit acasă a început schimbările: s-a trecut la reduceri. S-au redus dimensiunile paginilor la ziare, reviste, publicații în general. Au dispărut publicații. S-au tăiat banii de la cultură, tv, cinematografie. S-a trecut la indigenizarea produselor de import. S-a raționalizat consumul de benzină, alimente și electricitate. Nu se mai putea cumpăra în rate decît mașina și casa (după care așteptai cîțiva ani să le primești). Dacă erai tînăr căsătorit pînă în 25 sau 30 de ani puteai să-ți iei mobilă în rate.

Programele tv s-au redus la 2 ore în timpul săptămînii, vreo 12 sîmbăta și 17 duminica. Excepție făceau meciurile de fotbal internaționale, olimpiadele, congresele partidului și mitingurile la care vorbea Ceaușescu. Filmele de la tv aveau nume schimbate și erau căsăpite pînă la o oră și zece minute pentru a nu plăti drepturi de autor. Circula o vorbă: Ceaușescu se lupta să unească telejurnalul de seară cu cel de noapte. Și uneori așa se întîmpla dacă vizita vreun obiectiv important, o țară sau primea vizita unui important om de stat.

Nu știu de ce-i apucă nostalgia pe unii. Poate după tinerețe, poate după ieftina mulțumire că ai găsit ceva ce pînă mai ieri se găsea pe toate gardurile sau pur si simplu pentru simplitatea si predictibilitatea vieții de zi cu zi. Și cine știe, poate pentru bucuria de a face o baia fierbinte o data pe săptămînă, pentru cea de a apăsa pe întrerupător și de a vedea că se aprinde lumina sau pentru nostalgia ședințelor de partid instruite de B.O.B. al intreprinderii nu se mai contenea cu critici, autocritici la adresa cutărui tovarăș.

Aplauze tovarăși!

Filmul vieții


Se spune că în momente de stres deosebit îți trece prin fața ochilor filmul vieții. Undeva în creierul nostru se află memorate toate momentele vieții noastre. Chiar și alea pe care le-am uitat. Atunci și acolo, de obicei în împrejurări vecine cu moartea, cineva, poate Dumnezeu, poate ADN-ul imprintat în noi ca oameni ne joaca o festă. Căci cum altcumva s-ar putea numi ultimul film din viață, cel la care nu poți să dai replay. Cel care nu mai poate fi modificat.

Eu n-am avut ocazia să-mi văd filmul acesta. Cel puțin nu pînă acum. Deși au existat supraviețuitori care au povestit cum se desfășoara fenomenul, este cert că toate imaginile înregistrate nu pot fi șterse, alterate, trucate. Este exact ce am trăit, nimic altceva. Ceea ce este bine. În fine nu ne mai putem minți și vedem cine am fost. Visătorul din noi dă nas în nas cu propria-i realitate. Ne este un film artistic, este unul documentar. Istoric. Și deși poate regretăm unele scene, suntem bucuroși că am scăpat cu viață. Recunoscători Cerului că am mai primit o păsuire. Căci cum altfel s-ar putea numi ea?

Ei bine, ieri am fost la întîlnirea de 45 de ani de la terminarea liceului. Pe vremea cînd liceul industrial se făcea cinci ani. Ne-am văzut circa 60-65 de tineri de 64 și 65 de ani. Cîte unul mai fentase sistemul și înncepuse școala cu un an mai devreme… O droaie de păr cărunt sau lipsă de păr. Doar unul dintre noi mai era blond, neschimbat în ciuda cîtorva kile în plus. Mulți ochelari și multe cămăși foarte rotunde. Pînă și eu m-am îngrășat…

Mulți, poate prea mulți absenți pentru care am ținut un moment de reculegere. Dar dincolo de partea tristă, am depănat amintiri, am încercat să refacem filmul vieții și să-l împărtășim cu ceilalți. Am reușit întrucîtva. Din fosta mea clasă, D, am reușit să ne vedem doar 12. Dar ce 12! Din Germania, Israel, România. Nemți, maghiari, slovaci, evrei, români fără alte naționalități.

Au fost cel puțin doi colegi ce nu i-am văzut de 45 de ani. A fost un coleg dintr-o clasă paralelă, cetățean american, ce l-am confundat cu un coleg de armată. Și cireașa de pe tort, au fost prezenți patru profi, din care trei ai clasei mele. Proful de istorie, profa de română și proful de chimie ce în ianuarie face 90 de ani și a fost de față cînd baronul Neuman a fondat echipa de fotbal UTA, multiplă campioană națională. Acum cinci ani ne-a promis ca va fi prezent la întîlnire și s-a ținut de cuvînt. De data asta ne-a promis că va fi prezent și la următoarea, peste cinci ani. Să de-a Domnul să ne revedem cu toții! Filmul vieții să continue!

De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (2)


Deci o scurtă trecere în revistă a epocii apostolice și a celei imediat următoare este binevenită pentru a vedea unde a ajuns biserica după despărțirea de Isus Cristos.

După episodul morții lui Ștefan a urmat plecarea multor creștini din Ierusalim. Convertirea lui Pavel și călătoriile lui misionare, împreună cu cele ale lui Barnaba au lărgit sfera influenței creștine, dar trebuie menționat că la finele secolului I creștinismul era un fenomen mai degrabă izolat decît unul de masă.

Literatura creștină nu era cunoscută, iar epistolele nu ajunseseră să cunoască titulatura de scriptură. Doar în preajma dispariției apostolilor și a celor apropiați lor au început să fie consemnate scrierile ce se vor numi mai apoi evanghelii, scrise nu de către apostolii însuși, ci de către așa-zișii evangheliști. După cum afirmă majoritatea specialiștilor, prima trebuie să fi fost a lui Marcu, apoi Matei și Luca cu partea a doua faptele apostolilor care în mod normal ar trebui să se găsească imediat după cartea evangheliei sale, și în cele din urmă evanghelia lui Ioan.

Puțini cercetători au decis că Ioan este totuși o scriere mai veche, mai ebraică decît greacă, aducînd în sprijinul afirmațiilor lor dovezi mai mult sau mai puțin plauzibile. Din punctul meu de vedere, dacă Ioan evanghelistul este tot una cu Ioan apostolul, este posibil ca vîrsta sa fragedă, în comparație cu ceilalți apostoli, să fi permis înregistrarea unor amănunte mult mai precise și inedite în comparație cu a martorilor maturi ai fenomenului Isus Cristos.

În acest prim secol scrie și Ioan apocalipsa, de unde ne parvin unele elemente noi.

De exemplu bisericile aveau cîte un înger responsabil. Ciudat. Așa ceva nu se confirmă în alte locuri în Scriptură. Prorociile sunt extrem de personale cu toate că situația generală și imagistica dau să se înțeleagă că panorama este mult mai largă. Însă nu se pomenește cu numele nici un conducător al lumii, dar în esență ei sunt, dacă nu uneltele Satanei, o altă reprezentare sau materializare a ei.

Lumea nu mai este cîmpul de misiune din perioada apostolică, ci un cîmp de bătălie care face să curgă extrem de mult sînge. Ba Ierusalimul este Babilonul, curva cea mare. Ciudat, dacă nu de-a dreptul inexplicabil.

Și totuși contrastul vine de dincolo de dimensiunea pămîntească, de ceea ce un om poate face sau concepe. Un pămînt nou și o cetate nouă? Așa ceva nu s-a văzut în nici o metanarațiune. 1000 de ani de domnie a Mielului și apoi a revitalizare a Satanei ca apoi totul să se încheie cu ultima judecată. Bine e să știi viitorul, dar la ce-ți ajută să-l știi dacă n-ai habar ce reprezintă? E ca și cînd aș vedea secvențe dintr-un film fără prea mult sonor, de-a valma și cu explicații incomplete. Cîte interpretări ale apocalipsei există? Prea multe. Mai ales că nici una nu este satisfăcătoare. Și totuși, care este legătura cu Constantin?

Unii îl văd ca fiind cel care a salvat creștinismul, s-a identificat cu el, a devenit fratele creștinilor. Alții îl văd ca fiind cel care a pus capăt unei perioade în care biserica nu avea legături cu statul, legalizarea creștinismului ducînd la pervertirea bisericii. Anabaptiștii au fost cei care au afirmat că între biserică și stat nu există nici o legătură și că între 313 și apariția lor nu a mai exista o biserică.

La această greșeală subscriu și unii teologi români de factură evanghelică susținînd fără să aducă dovezi că sub Constantin creștinismul a devenit religia imperiului roman. Fals, mai ales că în vremea sa numărul creștinilor nu a depășit nici 5% din totalul populației imperiului.

De ce o fi vrut Constantin să favorizeze o religie minoritară? Să fi fost un excentric? Un vizionar? Sau de fapt decretul de toleranță religioasă nu are o legătură unilaterală cu creștinismul, influența sa fiind mult mai redusă decît se crede?

Cert este că între biserica apostolică și cea din epoca lui Constantin au exista diferențe, ba chiar s-a produs o evoluție foarte substanțială. Aș enumera cîteva dintre ele.

În Faptele apostolilor Luca povestește cum la alegerea diaconilor apostolii s-au dezis de slujirea la mese în favoarea unei slujiri superioare cu cuvîntul. Aici cred că intervine cea mai sensibilă desprindere de epoca bisericii tip grup de ucenici, parafată de o declarație. Se face o distincție, chiar dacă nu așa de tranșantă și clară, între dedicarea pentru teorie și pentru practică.

Dar înainte de aceasta bazele au fost puse de acțiunea concertată a grupului de ucenici ce se identifica cu Templul și cu etosul acestuia în conjuncție cu activitatea directă a Cuvîntului și a Duhului. Ecclesia nu se putea desprinde de afirmarea dreptății celor ce o compuneau în contrast sau în contradicție cu vinovăția vechii religii: după cum declara Petru, voi sunteți aceia care l-ați răstignit pe Domnul slavei… știm că din neștiință ați făcut voi toate astea…  preoții și mai-marii poporului, însoțiți cu neamurile … erau adevărații vinovați …dar cu toate astea nimeni nu cuteza să stea lîngă ei, ceea ce indică puritatea din prezența lui Dumnezeu chiar în Templu și chiar sub acțiunea directă a Duhului. Întreg norodul, fără să-i pese de mai-mari, îi lăuda în gura mare, o altă dimensiune confirmării participării în asociația Dumnezeu-Templu-Duh-Isus-Mesia-Logos-Evanghelie, prin confirmarea convertirilor datorate dezvăluirii Adevărului.

Și aici, în acest context intervin minunile, opoziția sinedriului, apoi a lui Irod, întemnițarea și eliberarea lui Petru.

Martirajul lui Ștefan, a lui Iacov (de fapt abia menționat) și cel potențial a lui Petru duc importanța credinței mai departe, nelăsînd să-i scape inițiativa din mînă.

Revenind la declarația apostolilor și instituirea oficiului diakoniei trebuie făcute cîteva observații:

1. Demnitatea era oarecum inferioară

2. Exista deja o slujbă (cea a apostolilor) ce necesita o reprezentare mai înaltă a Bisericii

3. Nu oricine putea accede la ea.

Astfel apare distincția între instituția ce se numește biserică cu dimensiunea ei reprezentativă exterioară existentă și practica sau etosul low-church ce conviețuia cu unele tensiuni datorate (cel puțin la modul declarativ) distincției evrei-neamuri.

Amintiri din copilărie (1)


Habar n-am cum au fost alții în copilăria lor. Dacă discutau cu ei înșiși. Ce temeri aveau. Ce le teroriza viața. Cu ce atracții irezistibile s-au confruntat. Și cînd. Cert este că familia, vecinii, căminul sau grădinița, animalele din preajmă, locul unde locuiești și cel în care te joci, toate fac parte dintr-un univers personal. La toate astea se adaugă prietenii sau prietenele tatei și a mamei, vecinii bunicilor, unchii și mătușile, verișorii sau verișoarele mai în vîrstă. De obicei copiii mai mici nu contau.

Țin minte două din prietenele mamei. Una venea la noi și se confesa cu privire la Sergiu, un bărbat imposibil cu care s-a întîmplat, oare de ce, să se fi căsătorit. Confesiunile aveau vehemența unui discurs politic, anti-imperialist. Habar nu mai am cum o chema, dar avea și ea doi băieți pe care nu-i vedeam niciodată. Pe unul țin minte în schimb că îl chema Tibi. Cînd mama mă tîra spre policlinica cefere ne opream cîteodată și la casa vehementei pentru încă o porție de confesiuni din care nu mai țin minte nimic în afara tonului, a figurii încrîncenate cu ochi negri, păr șaten închis, un pic vîlvoi, gesturi astenice de femeie osoasă și un nas mare ce se potrivea de minune cu gura pe măsură în continuă mișcare. Apoi s-a pierdut în neantul existenței mele…

Cea de-a doua prietenă a mamei era Nita. Habar n-am de unde-i venea numele și nici nu mi-a trecut prin cap să întreb vreodată. Dar suna bine. Locuia în piața Avram Iancu la etajul întîi a uneia dintre cele mai vechi clădiri din oraș. Cînd ne plimbam sau mergeam la cinematograful Herbak o vizitam, așa pe nepusă masă. Băteam la ușă și ne deschide cu un zîmbet larg pe bunze. Avea o fiică mai mare ca mine, la fel de bine-dispusă și prietenoasă ca mama ei. În casa asta habar n-aveam ce se discuta, dar nici nu conta că nu suferea nimeni. Nu știu dacă Nita avea soț sau nu, dar nu apăruse nici un fel de Sergiu pe acolo, nici măcar în discuție.

Într-una din vizitele noastre am fost martor ridicării statuii eroilor căzuți în lupta pentru eliberarea poporului român sau a țării noastre de sub jugul hitlerist. Ceva mai tîrziu aveam să-mi dau seama că nu fusese un jug, ci o alianță, dar asta chiar era o afacere politică ulterioară. Cert este că pe drum spre Nita ne opream la una dintre cofetăriile existente și ulterior dispărută, de unde cumpăram o turtă dulce cu miere, împachetată în celofan. Un dreptunghi dulce și pufos de proaspăt ce era cu marginile rotunjite. Mierea nu se vedea, dar se putea simți. La fel și scorțișoara.

Rareori mergeam cu tramvaiul în plimbările noastre. În tramvaiul 1, un tramvai mic alb-roșu, cu pantograf ce se rotea cu ajutorul unei frînghii, vatman ce conducea la ambele capete și taxatoare ce stătea în picioare, am avut o mică aventură. Tramvaiul era prevăzut cu uși pe ambele părți în cazul în care-și schimba sensul de mers. Ușile erau de obicei blocate cu un bolț. Dar ce să vezi, pe cînd se afla în timpul mersului, nu știu prin ce minune și care să fi fost mobilul personal, mă sprijin cu toată greutatea mea de mic copil pe mînerul ușii din spate ce ar fi trebuit să fie blocată, iar aceasta se deschide în timpul mersului. N-aș fi putut cădea sub roți pentru că ușa se afla după boghiu, dar zgomotul, senzația de gol și sperietura mamei și a cunoștiinței cu care discuta mi-au fixat-o dată pentru totdeauna. N-am primit bătaie, n-am fost urecheat, n-am fost întrebat ce m-a apucat, a fost bine că totul s-a terminat cu bine. Am coborît la prima și am traversat drumul spre casă.

Tot în perioada în care mama era casnică, în paranteză fie spus, ai mei se descurcau cu un salar de ceferist cu doi copii, chirie, ce era vreo 21 de lei și cîțiva bani, mergeam la film dimineața. Bineînțeles că nu singur. Eram o mică teroare că nu știam să citesc încă. Dar mă străduiam că voiam să fiu mare… Cîteva filme mi-au rămas adînc întipărite în memorie. Un documentar despre Auschwitz în care un buldozer gigantic împingea schelete descărnate într-o groapă comună, filmul sovietic Ultima primăvară cu tancuri hitleriste ce erau distruse rapid, ocupanții sărind rapid afară și atacînd cu automatul în poziția la șold, după care ridicau mîinile sus predîndu-se eroicului soldat sovietic și un alt film, redegist, cu niște evadați din lagăr ce se ascundeau într-un subsol în vreme ce hitleriștii îi căutau sistematic în timpul nopții. Alb-negru, muzică adecvată acțiunii și subiectului,  iac-șa am fost expus la filmul de groază de factură sovietică. Dar ce noroc pe mine, mai aveam cărți de la biblioteca cefere, albume de artă a căror file miroseau a cerneală tipografică color imprimată pe pagini de hîrtie cretată de bună calitate și bineînțeles Arici Pogonici, Luminița, Cravata Roșie și Uniunea Sovietică. Era anul 1960.

Turcii sunt niște ardeleni sadea…


Ieri flicăiam printre canale. Nu vă neliniștiți, nu sunt noul houmles cu doctorat în teologie. Priveam la ecranul plat căutînd ceva. Cine știe ce, că în cele 40 de canale nu găsești mai nimic… Cînd peste ce am dat? Peste niște ardelenii ce vorbeau turcește. Să pic din fotoliu!

Se uitau unii la alții, se gîndeau, se gîndeau, se gîndeau și după aia vorbeau. Scurt. În propoziții. Și lent. Să înțeleagă tot turcu, unguru, olteanu, restu românilor. Mă bătu un gînd: dacă erau drogați? Cu așa țoale? Cu așa priviri? NU. Nu se poate.

Mă uitam din întîmplare la Korum. Korum, această Anastasie cu mielul în brațe ce devine sultană de fac frații noștri ardeleni un serial serios.

Ar trebui să se rescrie istoria poporului ardelean. Influențe maghiare? Cine știe? Dar dacă nu ne-au influențat turcii, e clar că noi i-am influențat pe ei. Ca romanii pe daci. Sau invers. Ca românii pe țiganii. Sau invers.

Eu zic să schimbăm și steagul. Semiluna să o facem lună. E mai universală. Și Biserica cu Lună din Oradea să fie prima moskeie creștină a califatului ardelenesc. Mai trebuie să umblăm un pic la muzică, la președinte și la limba oficială. Da zic să lăsam același imn. Merg și cuvintele, ce ziceți? Doar să zică că-i ardelenesc, d-a nost!

PS: știați că dușman vine din limba turcă? Düşman!

Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

Istoria ca pildă


Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Kătănie 74-76


– Gata băi, soldat?
– Gata tovarăşu… Am mîzgălit un alfabet cu litere mari de tipar, un altul cu litere mici de tipar, unul înclinat la şaptezeci de grade şi altul drept. Peniţa Redis era cam veche şi agăţa.
– Îl faci furier, măi Gîlcă? Fruntaşul, plin de importanţă, se uită semnificativ la sergentul ce trăgea cu sete dintr-un Carpaţi cu filtru. Gîlca, un tip de talia mea îi arătă alte cîteva foi scrise.
– Ia uite ce concurenţă: trebuie să îi bată pe ăştia doi şi după aia mai am unu pe care nu l-am văzut. Dintr-o privire fugară am putut observa că nu prea aveam şanse.

– Măi Şandru, nu aşa! Învăţătorul o înghesui pe fetiţă spre mine. Începu să îi conducă mîna dreaptă printre spaţiile caietului de clasa întîia. Peniţa aluneca pe hîrtia netedă lăsînd dîre de cerneală.
– În sus subţine, în jos gros. În sus uşor, în jos apăsat! Vedeam cu coada ochiului ce ieşea din acest proces. Complicat. Degetele-mi pătate de cerneală strîngeau asidu tocul. Aproape că îmi tremura mîna. Dar din încleştarea asta ieşeau litere.
– Hai, dă-i drumul. Cu grijă! Învăţătorul se ridică, privi spre caietul meu. Mi-am ţinut răsuflarea.
– Bine. Dă-i nainte.

– Băi pufi, mai aştept după tine? Pufoşii, pufarinii, eram noi, cei care nu ne crescuseră încă penele. I-am întins hîrtia şi tocul cu o privire neutră. Probabil că nu-i de mine. Plecă fără să mai spună nimic, în vreme ce alţi pufoşi mă priveau cu o oarecare invidie în ochi.
– Gata pauza. Alinierea!

Ţigara mea a rămas pe altă dată. Tropotim cu toţii spre sala de mese. Miros specific, lumină slabă, vaselă soioasă de aluminiu. Ne înghesuim cîte şapte pe nişte bănci vechi, masa e acoperită cu o muşama verde. Sergentul pleacă cu alţi foi pufoşi să ne ridice porţiile. Fasole şi pîine neagră. Mîncăm. De pe ultima bancă un „veteran” se lasă pe spate, ochind undeva în depărtare, de fapt spre fundul sălii, o rachetă imaginară: „Bătaie 100… Gisment 50… Fff…” Apare un ofiţer. Se comandă „încetaţi”. Banca aproape răsturnată de greutatea veteranului belicos îşi revine ca prin minune. Veteranii şoptesc: „Mereanţu! Mereanţu!” Nu este un alt termen militar. E numele ofiţerului. Gesturi repezite panicate. Sergentul nostru ascunde ceva sub masă. Ofiţerul cu trei stele mari pe epoleţii albi se răsteşte la unul dintre veterani. Iese la fel de repede cum a intrat. Avea o privire de aparat roetgen.
– Ăsta-i medicul unităţii. Are grijă de mîncare.
– Fffoc! Fără alte pregătiri veteranul îşi lansă proiectilul spre mesele bateriei a şasea. Colţul de pîine se învîrtea în aer urmînd parcă traiectoria balistică ideală. Puţin mai sus lovea tavanul. Puţin mai tare lovea peretele din spatele ultimei mese. Ateriză direct în farfuria unui pufos împroşcînd fasolea statului peste uniformele ştoc. Şoc! Habar n-au avut de unde i-a lovit proiectilul. Începură să se certe cu cei de la masa vecină. Printre hohote de rîs strîngeam farfuriile şi lingurile.

Nu-i chiar aşa de tragic în armată!

Istorie și isterie


Istoria noastră e plină de evenimente sîngeroase. Și isterice. În ciuda creștinismului, a islamului și a altor religii ce îndeamnă la pace și război. Acum că citesc Sun Tze, mi se pare că în China se punea mai mare accent pe eficiență în război. Ce sens are să începi un război pe care îl pierzi?

Ne uităm la Noaptea Sf Bartolomeu din Franța. Isterie sîngeroasă. Nimeni nu știe precis nici în ziua de azi cine a dat semnalul declanșării masacrului. Dar îi știm pe toți actorii principali implicați. Știm că francezii, nu alții, au masacrat francezi. Ca nu cumva să piardă puterea. Căci, despre putere era vorba. Regele, Carol IX, mama sa, Caterina de Medici și ducele de Guise Henric I cu ajutorul locuitorilor Parisului îi asasinează pe protestanți. Crimele se generalizează în întreaga Franță.

Cu foarte mici excepții, cîțiva protejați ai regelui și doi prinți, protestanții, protestanții sunt vînați chiar dacă au fost ascunși de prieteni catolici. Vive la France! Rănit în urma unui atentat, amiralul protestant Coligny este ucis, cadavrul aruncat în Sena, apoi pescuit, emasculat, lăsat să putrezească 3 zile, apoi spînzurat. Dragoste de aproapele á la 23-24 august 1572. L′amour toujours!

S-au scris cărți, s-au făcut filme.

Dar să nu uităm că anterior acestui eveniment sîngeros, protestantul Luther cere masacrarea țăranilor răsculați scriind la 1525 Împotriva hoardelor criminale de hoți ale țăranilor. Crima lor era activismul extremist în numele Evangheliei, nesupunerea față de autorități și auto-intitularea frați întru Domnul, astfel implicîndu-l pe Dumnezeu, Isus Cristos în activitățile lor criminale. 100000 de țărani, bărbați, femei, copii, tineri și bătrîni, băieți și fetițe au fost masacrați în numele ordinei și disciplinei. Puterea a dat tonul. La isterie.

Probabil că și invers ar fi fost la fel, țăranii ar fi instaurat revoluționar împărăția de 1000 de ani, precum în Münsterul anabaptist. Împărăția cerurilor era foarte aproape! Oare ce părere avea Dumnezeu despre asta?

S-au scris cărți, s-au făcut filme.

Creștini vehemenți cer azi o noapte a unui sfînt oarecare. După Halloween și Paris vreau un alt sfînt de groază să omoare balaurul islamist. Sf Gheorghe ar fi destul de bun? Sau Sf Putin, cel neprihănit, mărturisitorul de bombe…

E de groază. E de groază și creștinismul sau ce-a mai rămas din el. E de groază și islamul sau ce au  făcut din el. In God un trust se aliază cu Allahu Akbar în numele lui Mamona. Fiarele se dezlănțuie într-un dans macabru abrutizat de politica puterii. Adios idealism pacifist, umanist. Ce isterie!

Se scriu cărți, se fac filme, se vînd suflete.

Cît valorează unul și ce ar da cineva să-și-l mîntuie? Dar mai ales cum…

Anunț de ultimă oră: experimentul a reușit!


Deschide cartea de istoria bisericii!

Indiferent ce carte românească ai deschide despre istoria bisericii NOASTRE vei constata că autorii consemnează, susțin și argumentează că ființa acesteia a fost conservată în Transilvania prin credința poporului. Vezi mai ales rezistența la impunerea Reformei în aceiași provincie. Vezi rezistența românilor adesea violentă împotriva unirii cu Roma, mai ales între 1700 și 1764. Vezi un pic mai tîrziu botezarea forțată întru credința ortodoxă a ungurilor de către răsculații lui Horea, Cloșca și Crișan, ale căror imortalizare în vitralii se poate constata dincolo de poarta episcopiei din Oradea.

Poporul, poporul și iar poporul. Măria Sa Poporul este lingușit, este împuternicit și este slăvit. N-am nimic împotrivă. Ba chiar îmi place acum.

Dar oare de ce acum?

Acum pentru că a treia zi după potop prea-fericirea sa bisericească a hotărît ca Biserica Ortodoxă Română se implică şi face slujbe speciale la Colectiv şi pentru victime la patru zile după tragedie, patriarhul Daniel oficiind, marţi dimineaţă, o slujbă de pomenire la Catedrala Patriarhală, după care a mers la slujba de îmormântare a femeii de serviciu de la clubul Colectiv şi la înmormântarea lui Claudiu Petre. La clubul Colectiv au fost trimişi trei preoţi de la Administraţia Cimitirelor, care au ţinut o slujbă, în timp ce mulţi preoţi au făcut slujbe în ţară, unii dintre ei donând sânge pentru răniţi. (vezi Mediafax)

De ce TOCMAI acum?

Pentru că patriarhul aceluiași popor iese public (ah, ce-mi place, să sperăm că nu e adevărat!).  După slujba pentru femeia angajată la negru de la clubul Colectiv, patriarhul a fost asaltat de jurnalişti care l-au întrebat de ce slujbele speciale au fost făcute cu întârziere. „Nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce rol are ea. Învăţaţi mai bine ce-i credinţa ortodoxă.” (Mediafax)

Și a spus asta după patru zile, confirmînd că experimentul strict secret preotul invizibil a reușit. Biserica se poate lăuda că a depășit secretele laboratoare din Zona 51, Los Alamos, Celeabinsk și Stara Zagora. Preoții de altfel ultra vizibili în odăjdii colorate, firuite cu aur și personalizate specific, ca nu cumva să se confunde cu poporul de rînd, au reușit, în ciuda tuturor piedicilor puse de stat, popor, istorie și Satana, să fie prezenți la clubul Colectiv încă din prima zi, dar să fie INVIZIBILI.

Ba, în ciuda atîtor afirmații că Biserica invizibilă nu există, Biserica Ortodoxă Română a demonstrat că tocmai ea este această biserică invizibilă. Cel puțin pentru cîteva zile. Nu vă supărați, nici altele nu au demonstrat altceva. Am văzut un singur Monsenior acolo…

Cu chiu, cu vai patriarhul a dat dezlegare la invizibilitate. Nu se cădea, dar și-a călcat pe inimă. Din respect pentru cei morți. Pentru cei vii. Pentru firma ce trebuia protejată. Adînc resemnat, patriarhul a apăsat pe butonul VIZIBIL. Cu mare RETICENȚĂ. Cu durere în inimă. Cu regrete, poate eterne…

Deci, să se facă ziuă! Să vină morții la Biserică. Să le arate preoții și prea-fericirea sa personal ce înseamnă credință. Că politicienii le-au arătat ce înseamnă înaltă ținută morală. Și spirit civic. Și modestie. Și dragoste de țară. Și trai decent. În loc de să trăiți bine, SĂ MURIȚI BINE!!!

Mint oare cărțile de istoria bisericii scrise de școliți preoți ortodocși că acest popor este cel ce conservă și duce credința ortodoxă mai departe? Ce va spune istoria bisericii în legătură cu aceste evenimente?

Poporul român și arabii musulmani


În august 1968 am văzut pe viu cum autoritățile comuniste le-au permis cehoslovacilor, ce nu aveau curajul să se întoarcă acasă prin Ungaria, să fie cazați pe gratis la internatul Școlii Sanitare din centrul Aradului. Oamenii veneau din Bulgaria sau își petrecuseră concediul pe litoralul nostru. Nu am habar dacă au contactat autoritățile din țara lor de origine.

Opinia publică era de partea lor nu numai aici, ci mai peste tot. În plus, România nu contribuise la invazia sovietică, deci era vorba de o confirmare oficială a poziției lor. Nu știu dacă au primit altceva în afara cazării, dar asta nici nu mai contează.

Contează că atunci reacția opiniei publice a coincis cu cea a autorităților. Eram cam aceiași cultură, aveam același dușmani, voiam aceiași libertate. Îi simpatizam că erau mai curajoși și începuseră reformele. În ciuda invaziei pactului de la Warșovia și a iminenței invadării țării noastre eram plini de optimism și aveam confirmarea că ceva se va schimba. Se întîmpla ceva bun.

S-a întors o foaie atunci.

Apoi cehoslovacii au plecat acasă.

Acum e război în Africa de Nord și în Orientul Apropiat. Opiniei publice din țară nu îi pasă. Războiul de acolo nu numai că nu ne comunică nimic, dar e vorba de un dușman tradițional, istoric și direct. În cei 12 ani de școală din țară am fost învățați că ne-am bătut cu asupritorul turc, l-am omorît pe mohamedanul setos de sînge, femei, prunci, bir, haraci, peșcheș, bacșiș și ciubuc. Halvaua, rahatul, sarailile și baclavaua nu au convins. Mircea, Ștefan, Mihai, Peneș Curcanul și sergentul din Vaslui ne povesteau despre Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna și Smîrdan. Nici un lucru pozitiv despre turci sau despre religia lor.

Filme, cărți, manuale, muzee adînceau prăpastia istoriei dintre noi și turci, dintre ortodocși și musulmani. Pentru noi musulmanul de acum este musulmanul de atunci. Arabul de acum e turcul de atunci. Moarte, pustiire nu azil, înțelegere și mîntuire.

Cote obligatorii de refugiați în România? Păi ce e aici, Germania? Nu pot alții să ne învețe ce nu au putut sovieticii! Cine se cred? Noi suntem aici pe veci stăpîni. Opinia publică nu vrea refugiați, azilanți, emigranți musulmani arabi, negri sau de alte culori. Noi vrem albi, creștini, dacă se poate cît mai ca noi.

Nu mă înțelegeți geșit. Nu sunt insensibil la suferința străinilor. Doar că poporul meu nu poate înțelege suferința lor. Am fost dresați cu privire la dușmanii noștri, la suferința proprie ce este mult mai importantă decît a altora. Și dresajul a prins bine.

Cred că de fapt suntem mult mai comuniști decît am crezut, că suntem și mult mai puțin creștini decît am crezut că suntem. În ciuda istoriei recente.

Nu vedem în suferința arabilor musulmani nimic să rezoneze cu cultura noastră, cu trecutul, prezentul sau viitorul nostru. Și asta ne orbește. Cel puțin momentan.

Europa, s-ar putea să ai dreptate și să fii salvarea musulmanilor arabi. Noi încă nu vedem asta. Și nu vedem necesitatea implicării noastre. S-ar putea ca generația noastră să piardă o ocazie unică. Dar nouă nu ne pasă. Am fost, suntem, vom fi. Suntem ca Dumnezeu. Sau poate suntem Dumnezeu. Îmi pare rău, dar opinia noastră publică are dreptate. Pentru că e a poporului meu.

Cu tristețe,

Alexandru Nădăban

Mărturisirea de credinţă de la Westminster


Scriam în 2010:

Dincolo de redactarea mediocră şi prezentarea evazivă a Mărturisirii de credinţă de la Wesminster, această mărturisire baptistă marchează o piatră de hotar pentru Biserica Baptistă din Marea Britania, rămînînd extrem de relevantă şi pentru baptiştii romîni de după 1989. În anii 90 am primit și eu mai multe exemplare ale acestei mărturisiri din care citez.

Înainte de 1689 baptiştii din Anglia erau categorisiţi printre sectanţi în Marea Britanie. Statul anglican îi persecuta. Dar în 1689 s-a dat un decret de toleranţă religioasă şi ca urmare baptiştii şi-au modificat Mărturisirea de credinţă. Printre punctele mai interesante pentru noua situaţie socială din regat se află:

CAPITOLUL 23 – DESPRE LEGAMINTE SI JURUINTE

O juruinta (legala) este o parte din inchinarea religioasa, prin care o persoana jura in adevar, neprihanire, si judecata, il cheama pe Dumnezeu ca martor la ceea ce a jurat, pentru a-l judeca potrivit cu adevarul sau cu falsul continut in juramantul respectiv.

Numele lui Dumnezeu este singurul pe care oamenii ar trebui sa jure; si astfel sa fie folosit cu teama sfanta si reverenta; asadar a lua in desert prin juramant acel nume glorios si de temut, sau a jura pe orice alt lucru este pacat si trebuie desfiintat; totusi pentru confirmarea adevarului si incheierea conflictelor, juramantul este garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu; asa ca un juramant dupa lege, impus de autoritati acreditate in asemenea situatii, trebuie facut;

Oricine face un juramant garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa ia in considerare greutatea unui act asa de solemn, si sa nu faca nimic altceva in afara de ceea ce stie ca este adevarat; caci prin juramintele false, Dumnezeu este provocat, si pe aceia ce le fac ii plange pamantul.

Un juramant trebuie luat in sensul simplu si obisnuit al cuvintelor, fara echivoc sau rezerve mentale.

Un juramant, care nu trebuie facut niciunei creaturi, ci numai lui Dumnezeu, trebuie facut cu toata credinciosia si grija religioasa; dar juramintele monastice, monahale de viata izolata perpetua, de saracie declarata, si de ascultare obisnuita, sunt atat de departe de a fi trepte ale unei perfectiuni mai inalte, incat sunt capcane superstitioase si pacatoase, in care nici un crestin nu trebuie sa se incurce.

CAPITOLUL 24 – DESPRE MAGISTRATUL CIVIL

Dumnezeu, Domnul si Regele suprem al intregii lumi, a poruncit sa existe functia de magistrat civil, sub El, deasupra oamenilor, spre gloria lui si pentru binele societatii; si pe acestia I-a inarmat cu puterea sabiei, pentru apararea si incurajarea celor care fac binele si pentru pedepsirea celor ce fac raul.

Nu este o incalcare de lege pentru crestini sa accepte si sa execute slujba de magistrat cand sunt chemati la aceasta; aceasta slujba constand in mentinerea dreptatii si pacii, conform cu legile fiecarui regat si grup de state, pentru ca acum, sub Noul Testament, sa declare razboi in situatii cand aceasta este necesar si drept.

Magistratilor civili, fiind randuiti de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus li se cuvine supunere in toate lucrurile legii poruncite de ei, trebuie sa ne supunem noi in Domnul, nu doar de teama de manie, ci si de dragul constiintei, si noi trebuie sa facem rugaciuni si cereri pentru imparati si pentru toti cei care sunt in autoritate, pentru ca sub stapanirea lor sa putem trai in pace si liniste, o viata cinstita si dupa voia lui Dumnezeu.

O paralelă palidă după 1989 ar fi accesul neîngrădit al evanghelicilor în învățămînt, armată, poliție, barouri și diplomație. Cu toate că Scriptura a rămas neschimbată, condițiile sociale s-au modificat astfel că s-a schimbat și teologia evanghelicilor. Să nu uităm și să nu ne mințim: teologia se face într-un anume context cultural, politic, social.

Deci cum vom interpreta Scriptura și Mărturisirile de credință? Sau care dintre acestea două primează? Ce mai spunem despre conștiință?

Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin „examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de „ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost „şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul „Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul „sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

Viața ca o praștie (1): În loc de introducere.


N-am făcut rezistență anticomunistă. Aș fi vrut eu, dar eram prea fricos. N-am făcut nici măcar rezistență socială. O singură dată i-am spus indignat unui prieten ce era redactor la ziarul local, Flacăra Roșie că nici pîine nu mai găsești la Alimentara duminica dimineața. Tatăl său era activist de partid și se ocupa cu ferma partidului. De parcă nu eram toți ai partidului! N-am sabotat economia socialistă decît prin propria incompetență. Mă făceam și eu că lucrez cînd ei se făceau că mă plătesc. Fiecare-i făcea în ciudă celuilalt. Cred că eu am rezistat mai mult.

N-am spart nici măcar un pahar ca să vină chelnerul mai repede ca un alt tînăr ce a fost condamnat pentru distrugere. Ghinionul lui a fost că în același restaurant stăta la altă masă un colonel de miliție în civil. Cel puțin nu l-au împușcat ca pe traficantul de jeanși din URSS condamnat la moarte la cererea specială a lui Hrusciov. O singură dată la beție, în plină noapte am spart un abajur de felinar stradal motivat mai curînd de euforia bahică a gaudeamusului decît de o umbră de rezistență împotriva sistemului.

N-am văzut pe nimeni făcînd rezistență anti-comunistă în afara pletoșilor îmbrăcați cu pantaloni de jeans cu trapez cam la vreo 70 de centimetri. Miliția-i tundea și le strîmta pe gratis pantalonii asemenea ițarilor. Dar poate aș fi fost condamnat pentru speculă că mai cumpăram un săpun Amo, o ciocolată Africana și cîteva pungi de vegeta în epoca socialismului biruitor la orașe și sate, cînd nu se mai găsea aproape nimic prin magazine. Era epoca în care pekinezii, cîini mai fini, nu puteau mînca salamul socialist împănat cu soia. Noi mîncam unt cu margarină și beam cafea cu năut. Eram inconștienți cît de sănătos mîncam și trăiam. Sistemul m-a pus cu botu pe labe într-o seară cînd am mîncat pe nerăsuflate doi cremvuști cumpărați de la un birt. A doua zi eram internat comfortabil la spital.

Testam sistemul să văd dacă mai are ceva viață-n el. Eu eram la limită. Pe cînd eram în spital chinezu ăla cu pungile de plastic pline de nudîl reușea să oprească o coloană întreagă de tancuri grele în Pekin. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă-ar fi avut o armă… Dar eu stăteam bine mersi în spital visînd la mîntuirea neamului. Nu peste mulți ani alții vor pune în operă și visul meu după interesele lor: o catedrală numai bună pentru așa ceva. Probabil va costa cît piramida lui Keops și nu va fi vizitată de tot atîția turiști. O să ne mîntuiască de bani sau de sărăcie?

Nu prea aveam prieteni, dar la ce să ai prieteni cînd mai toată lumea gîndea la fel… Ca să mă diversific mă duceam la sala de lectură a bibliotecii municipale. Ne speteam citind reviste de politică și propagandă românească ca să răspundem bine la socialism științific. Dacă ăsta științific arăta așa, oare cum arăta cel empiric? Bănuiam că era raiul pe pămînt, dar secretul era secret. Nu aveam să aflăm decît cu un minut înainte de a intra în comunism, că altfel s-ar fi pierdut efectul. Bănuiam eu că era așa ceva, dar nu aveam prea multe dovezi în afara defilărilor de 1 Mai și 23 August, de spectacolele cu montaje literare și excursiile în zona de sud-est a țării.

Viața se desfășura, ba chiar se întindea între două achiziții: una materială de pe piața neagră și alta, așa-zis spirituală, din viața politică atent îndrumată de specialiști. Viața era ca o praștie. Se-ntindea, se relaxa. Și iar și iar. Lipsea numai piatra. Era prea periculos să ni se repartizeze cîte o piatră-două ca buteliile prin sindicat. Se putea ajunge la excese. Cel puțin în viziunea mea. Dar în unele cazuri guma de lapte ce servea drept coardă se rupea. Cîteodată cu zgomot. Cîteodată la radio-șanț, la Europa liberă sau chiar în ședință de partid. Atunci era grav! Probabil că era prea subțire sau prea întinsă, de proastă calitate sau fusese sabotată.

Ce știam pe-atunci, noi copiii?

Fascismul din retorica lui Putin


Nu mai este o noutate că Putin minte. A mințit despre uniformele rusofonilor, despre faptul că Rusia n-are nici un amestec, despre faptul că nu există trupe ruse în Ucraina, despre faptul că rușii vor pace, etc. Dacă stau bine să mă gîndesc, cu toate că el vrea să semene cu Stalin, nu prea aduce cu tătucu, ci cu unul dintre personajele basmului românesc: cu Gerilă! Minte de îngheață apele. Dacă n-ar fi așa de tragic, mai că-ți vine să rîzi…

Mă tot uitam pe net, motivat de retorica lui Putin, a ministrului lui de externe (ăsta cu cine vrea să semene?) și a aparatului lui de propagandă referitor la fasciștii din Ucraina. Am văzut babuște nevricoase cu fanioane rusești manifestînd cu sîrg și cu gură mare împotriva fascismului ucrainean. O fi, nu contest. Dar mă tot întreb cam cum erau anti-fasciștii ăștia acolo de unde provine hitlerismul sau altfel spus fascismul lui Hitler? Ceea ce m-a făcut să sap mai departe.

Peste ce dau? Peste niște poze din 1927 a liderului Partidului Comunist din Germania, Ernst Thälmann în fruntea detașamentului cel mai devotat al partidului, o Securitate pe cale de devenire dacă pune mîna pe putere:

sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Rotfrontk%C3%A4mpferbund

Ah, ce frumos se îmbina în 1927 asfaltul cu șinele de tramvai! Dar astea nu sunt  atît de importante. Ce mai vedem însă?

Vedem uniforme, vedem cisme, centuri, diagonale, chipie, bransarde, tobe, paradă cu cetățeni pe margine. Stînga cu Frontul Roșu ce saluta cu pumnul stîng ridicat la tîmplă, gata să impună dictatura proletariatului asupra fasciștilor cu care se asemăna atît de mult. Fasciștii însă nu s-au ascuns de frică.

În vechile cărți de istorie editate în România lui Dej se spunea că la alegerile ce au urmat Partidul Comunist German conta pe 3 milioane de voturi. Era inexplicabil de ce a ajuns la putere Hitler! A ajuns (și aproape nimeni nu a știut și nici nu știe acum, dar și dacă știe e prea tîrziu) pentru că Stalin a decis să scufunde Partidul Socialist. El a decis ca simpatizanții comuniști să voteze împotriva socialiștilor. Ca urmare a cîștigat Hitler. Ori dacă Stalin chiar voia să evite o confruntare cu nazismul german putea să o facă. Dar el miza pe revoluția roșie… Apoi am aflat că banii rușilor l-au sprijinit tot pe Hitler. Să nu uităm că deja mai multe companii germane construiau și testau în RSFSR avioane, tancuri, armament.

Deci N.S.D.A.P. sau partidul nazist a cîștigat alegerile, Hitler a devenit cancelar și așa mai departe. Apoi Germania atacă URSS și este înfrîntă de Aliați. Armata Roșie ocupă Berlinul. S-a zis cu nazismul. Naziștii sunt judecați, lichidați, torturați. Nu numai ei, ci cea mai mare parte a poporului german. Cine vrea să se convingă să se uite pe http://pictureshistory.blogspot.ro/2011/01/massacres-by-russian-soldiers-during.html Da, n-am uitat de crimele nemților în țările ocupate, inclusiv în URSS.

Vreau să spun doar că atunci cînd sunt în joc banii și puterea nu mai contează culoarea politică, neamul, ci altceva. În esență fascismul a fost rău, dar mă gîndesc că ar trebui să existe niște nuanțe. Nu toți cei de dreapta sunt fasciști, chiar dacă comuniștii i-au catalogat și pe socialiști ca fiind fasciști și i-au lichidat. Nu credeți? Documentați-vă! Apoi nu toți cei de stânga sunt comuniști, chiar dacă stînga, mai ales în SUA este catalogată ca fiind comunistă.

De aceea ar trebui ca Putin, ministrul său de externe, babuștile și filo-rușii să se uite prima dată în propria ogradă, să-și caute și să-și declare fasciștii acolo. În Rusia neo-fasciștii declarați serbează ziua de naștere a lui Hitler. Maltratează străinii pe stradă. Declară că-i vor lichida. Au adoptat salutul fascist. Instigă la ură, crime. Se antrenează cu arme. Susțin că holocaustul este un mit și distribuie literatură despre acest subiect. Musulmanii, evreii și imigranții sunt cel mai mare pericol pentru Rusia. Și strigă în gura mare salutînd în chip  fascist: Slavă Rusiei!!! Cam tot ce spun și fac filo-rușii sau rusofonii din Ucraina. Ciudat măi!

Și atunci cum și cînd mai poți să-l crezi pe Putin, guvernul său, media rusă? Cetățeanul rus ce are la dispoziție doar surse sovietice și ex-sovietice crede tot ce i se spune. Și mai susține și extrema dreaptă. Doar că este ciudat să fi fascist în Rusia. Dar nu imposibil! Mai rămîne doar să-ți conciliezi sentimentele naționale cu invadarea unei alte țări pe care o declari tot fascistă. Dacă stau să mă gîndesc, cineva-i nebun în toată treaba asa. Sper să nu fiu eu!

Și încă ceva, așa ca cireașa de pe tort sau crema de ciocolată de pe înghețată. Precis vă aduceți aminte de străzile cu denumirea Gheorghe Dimitrov. Dimitrov a fost conducătorul Partidului Comunist Bulgar din 1946, secretar al Federației Sindicatelor înainte de război, parlamentar înainte de Primul Război Mondial, întemnițat pentru că a votat împotriva intrării în război, condamnat la moarte în contumacie pentru că s-a opus noului guvern militar în 1923. Fugit în Rusia el devine conducătorul Internaționalei a II-a sau a Comniternului, fiind prieten cu Stalin. În 1933 pe cînd se afla în Germania este arestat și judecat pentru incendierea Reichstagului, dar este declarat nevinovat. Contribuția sa la teoria marxist-leninistă constă în teza ce susține că fascismul este dictatura celor mai reacționare elemente ale capitalismului financiar. Asta mi s-a spus din pruncie la școală.

Ei, din ce familie provine Dimitrov? Ați ghicit! Dintr-o familie protestantă. Cel puțin mama sa, Parashkeva Doseva era.

Și în final, preluînd definiția fascismului a lui Dimitrov și ceea ce face Putin, mă tot întreb cum stă treaba cu fascismul ăsta. Mai ales în Rusia.

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului


sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri. Continuă lectura

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (1)


Comunismul a fost contestat în țara noastră, dar acum mulți români regretă că nu mai trăiesc în comunism.

În primul rînd cîteva precizări de natură să clarifice unele amănunte deseori ignorate de nostalgici.

Foarte puțini români care regretă că nu mai trăiesc azi sub conducerea partidului comunist nu știu cum a ajuns comunismul la putere în România, cu atît mai puțin în Rusia sau în alte țări, nici nu cunosc scrierile teoreticienilor comunismului, Karl Marx și Friedrich Engels. Ei nu l-au citit nici pe V.I. Lenin și I.V. Stalin. Tot aici mai trebuie precizat că există foarte puțini români în viață ce au prins și perioada dinainte de venirea comuniștilor la putere ulterior datei de 23 august 1944. La aceasta se adaugă cei care au prins doar perioada bună a comunismului, între 1963-1980 și fac abstracție de perioada 1980-1989 cînd România se afunda tot mai tare în lipsuri de tot felul, în plină dictatură a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Ca urmare ei privesc doar la partea plină a paharului și o ignoră pe cea goală. Dac-ar fi așa de simplu… Continuă lectura

O Rusie dreaptă și bine-intenționată creștinește


Nu o să reiau argumentele lui V. Suvorov pentru a demonstra politica externă și internă a Rusiei. Lecțiile istoriei se uită imediat ce contextul lor, deși relevant, nu mai este actual. Ca urmare, nu este important că Hitler a cotropit Europa de Vest în locul lui Stalin care a cotropit doar Europa de Est și o parte din Europa Centrală. Ar fi fost însă deosebit de relevant pentru cei din vest dacă ar fi știut mai multe despre suferințele celor cotropiți de Stalin și Rusia în formula Armata Roșie eliberatoare, comunismul impus cu forța și apoi exportat de URSS.

Nu știu de ce, dar mă tem că vestul a confundat războiul rece cu un joc de-a baba-oarba la scară mondială… În fine, revenind la subiect, cîteva repere istorice.

Teritoriile ruse au fost invadate de către mongoli/tătari. Rușii au plătit tribut și izbînda conducătorului poporului rus, cneazul Igor am citit-o pe cînd eram mic copil în Din marile legende ale lumii de Al. Mitru, vol. I. Apoi am aflat de Ivan cel Groaznic (și-a ucis fiul) și ulterior am aflat și alte lucruri. De exemplu:

Istoricul britanic Runciman atrage atenţia asupra faptului că încă destul de devreme, în 1390 patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Anton i-a scris marelui cneaz Vasile I al Moscovei pentru “a-i aduce aminte că indiferent ce se va întâmpla, împăratul din Constantinopol era încă singurul împărat adevărat, locțiitorul Dumnezeului ortodox pe pământ.”[1]

Continuă lectura