Turcii sunt niște ardeleni sadea…


Ieri flicăiam printre canale. Nu vă neliniștiți, nu sunt noul houmles cu doctorat în teologie. Priveam la ecranul plat căutînd ceva. Cine știe ce, că în cele 40 de canale nu găsești mai nimic… Cînd peste ce am dat? Peste niște ardelenii ce vorbeau turcește. Să pic din fotoliu!

Se uitau unii la alții, se gîndeau, se gîndeau, se gîndeau și după aia vorbeau. Scurt. În propoziții. Și lent. Să înțeleagă tot turcu, unguru, olteanu, restu românilor. Mă bătu un gînd: dacă erau drogați? Cu așa țoale? Cu așa priviri? NU. Nu se poate.

Mă uitam din întîmplare la Korum. Korum, această Anastasie cu mielul în brațe ce devine sultană de fac frații noștri ardeleni un serial serios.

Ar trebui să se rescrie istoria poporului ardelean. Influențe maghiare? Cine știe? Dar dacă nu ne-au influențat turcii, e clar că noi i-am influențat pe ei. Ca romanii pe daci. Sau invers. Ca românii pe țiganii. Sau invers.

Eu zic să schimbăm și steagul. Semiluna să o facem lună. E mai universală. Și Biserica cu Lună din Oradea să fie prima moskeie creștină a califatului ardelenesc. Mai trebuie să umblăm un pic la muzică, la președinte și la limba oficială. Da zic să lăsam același imn. Merg și cuvintele, ce ziceți? Doar să zică că-i ardelenesc, d-a nost!

PS: știați că dușman vine din limba turcă? Düşman!

Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

Istoria ca pildă


Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Kătănie 74-76


– Gata băi, soldat?
– Gata tovarăşu… Am mîzgălit un alfabet cu litere mari de tipar, un altul cu litere mici de tipar, unul înclinat la şaptezeci de grade şi altul drept. Peniţa Redis era cam veche şi agăţa.
– Îl faci furier, măi Gîlcă? Fruntaşul, plin de importanţă, se uită semnificativ la sergentul ce trăgea cu sete dintr-un Carpaţi cu filtru. Gîlca, un tip de talia mea îi arătă alte cîteva foi scrise.
– Ia uite ce concurenţă: trebuie să îi bată pe ăştia doi şi după aia mai am unu pe care nu l-am văzut. Dintr-o privire fugară am putut observa că nu prea aveam şanse.

– Măi Şandru, nu aşa! Învăţătorul o înghesui pe fetiţă spre mine. Începu să îi conducă mîna dreaptă printre spaţiile caietului de clasa întîia. Peniţa aluneca pe hîrtia netedă lăsînd dîre de cerneală.
– În sus subţine, în jos gros. În sus uşor, în jos apăsat! Vedeam cu coada ochiului ce ieşea din acest proces. Complicat. Degetele-mi pătate de cerneală strîngeau asidu tocul. Aproape că îmi tremura mîna. Dar din încleştarea asta ieşeau litere.
– Hai, dă-i drumul. Cu grijă! Învăţătorul se ridică, privi spre caietul meu. Mi-am ţinut răsuflarea.
– Bine. Dă-i nainte.

– Băi pufi, mai aştept după tine? Pufoşii, pufarinii, eram noi, cei care nu ne crescuseră încă penele. I-am întins hîrtia şi tocul cu o privire neutră. Probabil că nu-i de mine. Plecă fără să mai spună nimic, în vreme ce alţi pufoşi mă priveau cu o oarecare invidie în ochi.
– Gata pauza. Alinierea!

Ţigara mea a rămas pe altă dată. Tropotim cu toţii spre sala de mese. Miros specific, lumină slabă, vaselă soioasă de aluminiu. Ne înghesuim cîte şapte pe nişte bănci vechi, masa e acoperită cu o muşama verde. Sergentul pleacă cu alţi foi pufoşi să ne ridice porţiile. Fasole şi pîine neagră. Mîncăm. De pe ultima bancă un „veteran” se lasă pe spate, ochind undeva în depărtare, de fapt spre fundul sălii, o rachetă imaginară: „Bătaie 100… Gisment 50… Fff…” Apare un ofiţer. Se comandă „încetaţi”. Banca aproape răsturnată de greutatea veteranului belicos îşi revine ca prin minune. Veteranii şoptesc: „Mereanţu! Mereanţu!” Nu este un alt termen militar. E numele ofiţerului. Gesturi repezite panicate. Sergentul nostru ascunde ceva sub masă. Ofiţerul cu trei stele mari pe epoleţii albi se răsteşte la unul dintre veterani. Iese la fel de repede cum a intrat. Avea o privire de aparat roetgen.
– Ăsta-i medicul unităţii. Are grijă de mîncare.
– Fffoc! Fără alte pregătiri veteranul îşi lansă proiectilul spre mesele bateriei a şasea. Colţul de pîine se învîrtea în aer urmînd parcă traiectoria balistică ideală. Puţin mai sus lovea tavanul. Puţin mai tare lovea peretele din spatele ultimei mese. Ateriză direct în farfuria unui pufos împroşcînd fasolea statului peste uniformele ştoc. Şoc! Habar n-au avut de unde i-a lovit proiectilul. Începură să se certe cu cei de la masa vecină. Printre hohote de rîs strîngeam farfuriile şi lingurile.

Nu-i chiar aşa de tragic în armată!

Istorie și isterie


Istoria noastră e plină de evenimente sîngeroase. Și isterice. În ciuda creștinismului, a islamului și a altor religii ce îndeamnă la pace și război. Acum că citesc Sun Tze, mi se pare că în China se punea mai mare accent pe eficiență în război. Ce sens are să începi un război pe care îl pierzi?

Ne uităm la Noaptea Sf Bartolomeu din Franța. Isterie sîngeroasă. Nimeni nu știe precis nici în ziua de azi cine a dat semnalul declanșării masacrului. Dar îi știm pe toți actorii principali implicați. Știm că francezii, nu alții, au masacrat francezi. Ca nu cumva să piardă puterea. Căci, despre putere era vorba. Regele, Carol IX, mama sa, Caterina de Medici și ducele de Guise Henric I cu ajutorul locuitorilor Parisului îi asasinează pe protestanți. Crimele se generalizează în întreaga Franță.

Cu foarte mici excepții, cîțiva protejați ai regelui și doi prinți, protestanții, protestanții sunt vînați chiar dacă au fost ascunși de prieteni catolici. Vive la France! Rănit în urma unui atentat, amiralul protestant Coligny este ucis, cadavrul aruncat în Sena, apoi pescuit, emasculat, lăsat să putrezească 3 zile, apoi spînzurat. Dragoste de aproapele á la 23-24 august 1572. L′amour toujours!

S-au scris cărți, s-au făcut filme.

Dar să nu uităm că anterior acestui eveniment sîngeros, protestantul Luther cere masacrarea țăranilor răsculați scriind la 1525 Împotriva hoardelor criminale de hoți ale țăranilor. Crima lor era activismul extremist în numele Evangheliei, nesupunerea față de autorități și auto-intitularea frați întru Domnul, astfel implicîndu-l pe Dumnezeu, Isus Cristos în activitățile lor criminale. 100000 de țărani, bărbați, femei, copii, tineri și bătrîni, băieți și fetițe au fost masacrați în numele ordinei și disciplinei. Puterea a dat tonul. La isterie.

Probabil că și invers ar fi fost la fel, țăranii ar fi instaurat revoluționar împărăția de 1000 de ani, precum în Münsterul anabaptist. Împărăția cerurilor era foarte aproape! Oare ce părere avea Dumnezeu despre asta?

S-au scris cărți, s-au făcut filme.

Creștini vehemenți cer azi o noapte a unui sfînt oarecare. După Halloween și Paris vreau un alt sfînt de groază să omoare balaurul islamist. Sf Gheorghe ar fi destul de bun? Sau Sf Putin, cel neprihănit, mărturisitorul de bombe…

E de groază. E de groază și creștinismul sau ce-a mai rămas din el. E de groază și islamul sau ce au  făcut din el. In God un trust se aliază cu Allahu Akbar în numele lui Mamona. Fiarele se dezlănțuie într-un dans macabru abrutizat de politica puterii. Adios idealism pacifist, umanist. Ce isterie!

Se scriu cărți, se fac filme, se vînd suflete.

Cît valorează unul și ce ar da cineva să-și-l mîntuie? Dar mai ales cum…

Anunț de ultimă oră: experimentul a reușit!


Deschide cartea de istoria bisericii!

Indiferent ce carte românească ai deschide despre istoria bisericii NOASTRE vei constata că autorii consemnează, susțin și argumentează că ființa acesteia a fost conservată în Transilvania prin credința poporului. Vezi mai ales rezistența la impunerea Reformei în aceiași provincie. Vezi rezistența românilor adesea violentă împotriva unirii cu Roma, mai ales între 1700 și 1764. Vezi un pic mai tîrziu botezarea forțată întru credința ortodoxă a ungurilor de către răsculații lui Horea, Cloșca și Crișan, ale căror imortalizare în vitralii se poate constata dincolo de poarta episcopiei din Oradea.

Poporul, poporul și iar poporul. Măria Sa Poporul este lingușit, este împuternicit și este slăvit. N-am nimic împotrivă. Ba chiar îmi place acum.

Dar oare de ce acum?

Acum pentru că a treia zi după potop prea-fericirea sa bisericească a hotărît ca Biserica Ortodoxă Română se implică şi face slujbe speciale la Colectiv şi pentru victime la patru zile după tragedie, patriarhul Daniel oficiind, marţi dimineaţă, o slujbă de pomenire la Catedrala Patriarhală, după care a mers la slujba de îmormântare a femeii de serviciu de la clubul Colectiv şi la înmormântarea lui Claudiu Petre. La clubul Colectiv au fost trimişi trei preoţi de la Administraţia Cimitirelor, care au ţinut o slujbă, în timp ce mulţi preoţi au făcut slujbe în ţară, unii dintre ei donând sânge pentru răniţi. (vezi Mediafax)

De ce TOCMAI acum?

Pentru că patriarhul aceluiași popor iese public (ah, ce-mi place, să sperăm că nu e adevărat!).  După slujba pentru femeia angajată la negru de la clubul Colectiv, patriarhul a fost asaltat de jurnalişti care l-au întrebat de ce slujbele speciale au fost făcute cu întârziere. “Nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce rol are ea. Învăţaţi mai bine ce-i credinţa ortodoxă.” (Mediafax)

Și a spus asta după patru zile, confirmînd că experimentul strict secret preotul invizibil a reușit. Biserica se poate lăuda că a depășit secretele laboratoare din Zona 51, Los Alamos, Celeabinsk și Stara Zagora. Preoții de altfel ultra vizibili în odăjdii colorate, firuite cu aur și personalizate specific, ca nu cumva să se confunde cu poporul de rînd, au reușit, în ciuda tuturor piedicilor puse de stat, popor, istorie și Satana, să fie prezenți la clubul Colectiv încă din prima zi, dar să fie INVIZIBILI.

Ba, în ciuda atîtor afirmații că Biserica invizibilă nu există, Biserica Ortodoxă Română a demonstrat că tocmai ea este această biserică invizibilă. Cel puțin pentru cîteva zile. Nu vă supărați, nici altele nu au demonstrat altceva. Am văzut un singur Monsenior acolo…

Cu chiu, cu vai patriarhul a dat dezlegare la invizibilitate. Nu se cădea, dar și-a călcat pe inimă. Din respect pentru cei morți. Pentru cei vii. Pentru firma ce trebuia protejată. Adînc resemnat, patriarhul a apăsat pe butonul VIZIBIL. Cu mare RETICENȚĂ. Cu durere în inimă. Cu regrete, poate eterne…

Deci, să se facă ziuă! Să vină morții la Biserică. Să le arate preoții și prea-fericirea sa personal ce înseamnă credință. Că politicienii le-au arătat ce înseamnă înaltă ținută morală. Și spirit civic. Și modestie. Și dragoste de țară. Și trai decent. În loc de să trăiți bine, SĂ MURIȚI BINE!!!

Mint oare cărțile de istoria bisericii scrise de școliți preoți ortodocși că acest popor este cel ce conservă și duce credința ortodoxă mai departe? Ce va spune istoria bisericii în legătură cu aceste evenimente?

Poporul român și arabii musulmani


În august 1968 am văzut pe viu cum autoritățile comuniste le-au permis cehoslovacilor, ce nu aveau curajul să se întoarcă acasă prin Ungaria, să fie cazați pe gratis la internatul Școlii Sanitare din centrul Aradului. Oamenii veneau din Bulgaria sau își petrecuseră concediul pe litoralul nostru. Nu am habar dacă au contactat autoritățile din țara lor de origine.

Opinia publică era de partea lor nu numai aici, ci mai peste tot. În plus, România nu contribuise la invazia sovietică, deci era vorba de o confirmare oficială a poziției lor. Nu știu dacă au primit altceva în afara cazării, dar asta nici nu mai contează.

Contează că atunci reacția opiniei publice a coincis cu cea a autorităților. Eram cam aceiași cultură, aveam același dușmani, voiam aceiași libertate. Îi simpatizam că erau mai curajoși și începuseră reformele. În ciuda invaziei pactului de la Warșovia și a iminenței invadării țării noastre eram plini de optimism și aveam confirmarea că ceva se va schimba. Se întîmpla ceva bun.

S-a întors o foaie atunci.

Apoi cehoslovacii au plecat acasă.

Acum e război în Africa de Nord și în Orientul Apropiat. Opiniei publice din țară nu îi pasă. Războiul de acolo nu numai că nu ne comunică nimic, dar e vorba de un dușman tradițional, istoric și direct. În cei 12 ani de școală din țară am fost învățați că ne-am bătut cu asupritorul turc, l-am omorît pe mohamedanul setos de sînge, femei, prunci, bir, haraci, peșcheș, bacșiș și ciubuc. Halvaua, rahatul, sarailile și baclavaua nu au convins. Mircea, Ștefan, Mihai, Peneș Curcanul și sergentul din Vaslui ne povesteau despre Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna și Smîrdan. Nici un lucru pozitiv despre turci sau despre religia lor.

Filme, cărți, manuale, muzee adînceau prăpastia istoriei dintre noi și turci, dintre ortodocși și musulmani. Pentru noi musulmanul de acum este musulmanul de atunci. Arabul de acum e turcul de atunci. Moarte, pustiire nu azil, înțelegere și mîntuire.

Cote obligatorii de refugiați în România? Păi ce e aici, Germania? Nu pot alții să ne învețe ce nu au putut sovieticii! Cine se cred? Noi suntem aici pe veci stăpîni. Opinia publică nu vrea refugiați, azilanți, emigranți musulmani arabi, negri sau de alte culori. Noi vrem albi, creștini, dacă se poate cît mai ca noi.

Nu mă înțelegeți geșit. Nu sunt insensibil la suferința străinilor. Doar că poporul meu nu poate înțelege suferința lor. Am fost dresați cu privire la dușmanii noștri, la suferința proprie ce este mult mai importantă decît a altora. Și dresajul a prins bine.

Cred că de fapt suntem mult mai comuniști decît am crezut, că suntem și mult mai puțin creștini decît am crezut că suntem. În ciuda istoriei recente.

Nu vedem în suferința arabilor musulmani nimic să rezoneze cu cultura noastră, cu trecutul, prezentul sau viitorul nostru. Și asta ne orbește. Cel puțin momentan.

Europa, s-ar putea să ai dreptate și să fii salvarea musulmanilor arabi. Noi încă nu vedem asta. Și nu vedem necesitatea implicării noastre. S-ar putea ca generația noastră să piardă o ocazie unică. Dar nouă nu ne pasă. Am fost, suntem, vom fi. Suntem ca Dumnezeu. Sau poate suntem Dumnezeu. Îmi pare rău, dar opinia noastră publică are dreptate. Pentru că e a poporului meu.

Cu tristețe,

Alexandru Nădăban

Mărturisirea de credinţă de la Westminster


Scriam în 2010:

Dincolo de redactarea mediocră şi prezentarea evazivă a Mărturisirii de credinţă de la Wesminster, această mărturisire baptistă marchează o piatră de hotar pentru Biserica Baptistă din Marea Britania, rămînînd extrem de relevantă şi pentru baptiştii romîni de după 1989. În anii 90 am primit și eu mai multe exemplare ale acestei mărturisiri din care citez.

Înainte de 1689 baptiştii din Anglia erau categorisiţi printre sectanţi în Marea Britanie. Statul anglican îi persecuta. Dar în 1689 s-a dat un decret de toleranţă religioasă şi ca urmare baptiştii şi-au modificat Mărturisirea de credinţă. Printre punctele mai interesante pentru noua situaţie socială din regat se află:

CAPITOLUL 23 – DESPRE LEGAMINTE SI JURUINTE

O juruinta (legala) este o parte din inchinarea religioasa, prin care o persoana jura in adevar, neprihanire, si judecata, il cheama pe Dumnezeu ca martor la ceea ce a jurat, pentru a-l judeca potrivit cu adevarul sau cu falsul continut in juramantul respectiv.

Numele lui Dumnezeu este singurul pe care oamenii ar trebui sa jure; si astfel sa fie folosit cu teama sfanta si reverenta; asadar a lua in desert prin juramant acel nume glorios si de temut, sau a jura pe orice alt lucru este pacat si trebuie desfiintat; totusi pentru confirmarea adevarului si incheierea conflictelor, juramantul este garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu; asa ca un juramant dupa lege, impus de autoritati acreditate in asemenea situatii, trebuie facut;

Oricine face un juramant garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa ia in considerare greutatea unui act asa de solemn, si sa nu faca nimic altceva in afara de ceea ce stie ca este adevarat; caci prin juramintele false, Dumnezeu este provocat, si pe aceia ce le fac ii plange pamantul.

Un juramant trebuie luat in sensul simplu si obisnuit al cuvintelor, fara echivoc sau rezerve mentale.

Un juramant, care nu trebuie facut niciunei creaturi, ci numai lui Dumnezeu, trebuie facut cu toata credinciosia si grija religioasa; dar juramintele monastice, monahale de viata izolata perpetua, de saracie declarata, si de ascultare obisnuita, sunt atat de departe de a fi trepte ale unei perfectiuni mai inalte, incat sunt capcane superstitioase si pacatoase, in care nici un crestin nu trebuie sa se incurce.

CAPITOLUL 24 – DESPRE MAGISTRATUL CIVIL

Dumnezeu, Domnul si Regele suprem al intregii lumi, a poruncit sa existe functia de magistrat civil, sub El, deasupra oamenilor, spre gloria lui si pentru binele societatii; si pe acestia I-a inarmat cu puterea sabiei, pentru apararea si incurajarea celor care fac binele si pentru pedepsirea celor ce fac raul.

Nu este o incalcare de lege pentru crestini sa accepte si sa execute slujba de magistrat cand sunt chemati la aceasta; aceasta slujba constand in mentinerea dreptatii si pacii, conform cu legile fiecarui regat si grup de state, pentru ca acum, sub Noul Testament, sa declare razboi in situatii cand aceasta este necesar si drept.

Magistratilor civili, fiind randuiti de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus li se cuvine supunere in toate lucrurile legii poruncite de ei, trebuie sa ne supunem noi in Domnul, nu doar de teama de manie, ci si de dragul constiintei, si noi trebuie sa facem rugaciuni si cereri pentru imparati si pentru toti cei care sunt in autoritate, pentru ca sub stapanirea lor sa putem trai in pace si liniste, o viata cinstita si dupa voia lui Dumnezeu.

O paralelă palidă după 1989 ar fi accesul neîngrădit al evanghelicilor în învățămînt, armată, poliție, barouri și diplomație. Cu toate că Scriptura a rămas neschimbată, condițiile sociale s-au modificat astfel că s-a schimbat și teologia evanghelicilor. Să nu uităm și să nu ne mințim: teologia se face într-un anume context cultural, politic, social.

Deci cum vom interpreta Scriptura și Mărturisirile de credință? Sau care dintre acestea două primează? Ce mai spunem despre conștiință?

Riturile de trecere (1)


Apariția în lume sau Botezul

Naşterea, căsătoria, moartea sunt cîteva dintre riturile de trecere ale civilizaţiei noastre. Ar mai fi şi maturitatea, marcată mai de mult prin “examenul de maturitate”, apoi prin sărbătorirea împlinirii a 18 ani, cînd statul te consideră matur sau adult. Totuşi trebuie remarcat că fetele sunt considerate apte de căsătorie la 16 ani, pe cînd băieţii nu. Legislaţia nu le dă voie. Probabil legislatorul s-a gîndit că pînă la acea vîrstă nu este voie să lucreze 8 ore, aşa că nu îşi poate întreţine singur familia. Parcă după 18 poate…

Certificatul de naştere marca apariţia unui noi pămîntean în România. Dacă era vorba de tripleţi sau mai mult, erau mediatizați. Statul începea să îţi dea o sută de lei la salar pentru un copil şi scăpai de impozitul că nu aveai  copii. După naștere se făcea și o petrecere. Nu se făcea mare tam-tam, dar dacă lucrai undeva trebuia să aduci ceva de băut, eventual şi de mîncat. Acasă îţi invitai rudele şi după ceva timp avea loc botezul în biserică, după care urma o masă dată de obicei acasă.

Faptul că erai la +1 îşi dădea avantajul să ceri sindicatului încă o cameră şi să speri în repartizarea unui apartament cu două sau trei camere. Dar s-au văzut, în special spre finele perioadei comuniste familii cu cîte 3-4 copii locuind într-o garsonieră. Bineînţeles că dacă erai miliţian, securist, activist sau alt tip de “ist” aveai prioritate în faţa altor membri ai clasei muncitoare.

Ritul era marcat și de cadouri, în funcţie de posibilităţi. De obicei ceva de îmbrăcat pentru ăla micu, sau bani. La serviciu se strîngeau bani şi colegii îți luau câte ceva pentru copil. De obicei suma acoperea tot ce cheltuise omul pentru mica petrecere în cinstea noului-născut. Regimul burghezo-moşieresc dădea un ajutor de bani de naştere şi altul de deces. La un deces socialist făceai o cerere către conducere ca să-ți facă sicriul la tîmplăria intreprinderii. Era mai ieftin.

Un rit de trecere secular şi de o mai mică importanţă este cel de la 14 ani cînd statul te consideră responsabil pentru deciziile luate şi puteai fi tras la răspundere penal. Pentru asta ţi se dă cardul de identitate. Pe vremea comuniştilor primirea buletinului de identitate, documentul care atesta că poţi fi urmărit în justiţie şi care purta toate datele tale esenţiale şi trebuia să îl ai la tine tot timpul. Înmînarea lui era un eveniment care se desfăşura de multe ori într-un cadru festiv, la fel ca şi alte rituri comuniste de trecere cum erau primirea în organizaţia de pionieri (n-am fost “şoim al patriei”, dar probabil că era la fel) –  U.T.M. sau U.T.C. şi organizaţia de partid, adică P.M.R. şi P.C.R.

Buletinul de identitate era sfânt, păstrat cît mai bine pentru că deteriorarea se pedepsea cu amendă. Niciodată nu puteai ști când din senin apărea un milițian și îți cerea buletinul.

În fine, cel mai important rit de trecere pentru cei vii era nunta sau căsătoria, iar pentru cei morţi era înmormîntarea, dar ce le mai păsa acestora din urmă că erau prezenţi doar fizic şi în stare de descompunere…

Nunta

Căsătoria era neapărat făcută la sediul “Sfatului popular” (în rusă s-ar numi sediul “sovietului”). Acolo un ofiţer al stării civile îţi îndruga vreo două paragrafe despre grija statului român pentru familie şi cum ocroteşte el familia. Aceleaşi minciuni. Nu am văzut vreo familie ocrotită de statul comunist. Oricine putea merge la canalul Dunăre-Marea Neagră, la Casa Poporului indiferent care era situaţia lui familiară.

De fapt în tandem cu ajungerea la 18 ani şi de obicei înainte de căsătorie mai exista un rit specific băieţilor, un fel de trecere spre statutul de bărbat: încorporarea. Doi în cazul marinei sau un an și patru luni la restul armelor, armata era scurtată la şase luni în cazul celor cu facultate ce ieşeau ofiţeri în rezervă. Armata (sau perioada cînd soţul lipsea de acasă motivat) era mult timp considerată principala piedică în calea căsătoriei. Dacă voiai să te căsătorești erai întrebat de viitorii socrii: Ai făcut armata? Dacă ai făcut-o erai considerat apt, dacă nu ai făcut-o erai privit ca un bărbat în devenire. Mai aveai de așteptat că ce va face ea când tu ești plecat?

De obicei la căsătorie erau prezente rudele celor doi soţi, colegi, prieteni. Se făceau fotografii şi se dădea o masă, după încheierea ceremoniei din partea statului. Căsătoria religioasă era o opţiune suplimentară, după cea civilă, după cum este şi acum. Îmbrăcămintea de nuntă era şi este una specifică, dar nu este tipizată.

Acum totul e mai elaborat.

urmează Decesul și înmormîntarea

Viața ca o praștie (1): În loc de introducere.


N-am făcut rezistență anticomunistă. Aș fi vrut eu, dar eram prea fricos. N-am făcut nici măcar rezistență socială. O singură dată i-am spus indignat unui prieten ce era redactor la ziarul local, Flacăra Roșie că nici pîine nu mai găsești la Alimentara duminica dimineața. Tatăl său era activist de partid și se ocupa cu ferma partidului. De parcă nu eram toți ai partidului! N-am sabotat economia socialistă decît prin propria incompetență. Mă făceam și eu că lucrez cînd ei se făceau că mă plătesc. Fiecare-i făcea în ciudă celuilalt. Cred că eu am rezistat mai mult.

N-am spart nici măcar un pahar ca să vină chelnerul mai repede ca un alt tînăr ce a fost condamnat pentru distrugere. Ghinionul lui a fost că în același restaurant stăta la altă masă un colonel de miliție în civil. Cel puțin nu l-au împușcat ca pe traficantul de jeanși din URSS condamnat la moarte la cererea specială a lui Hrusciov. O singură dată la beție, în plină noapte am spart un abajur de felinar stradal motivat mai curînd de euforia bahică a gaudeamusului decît de o umbră de rezistență împotriva sistemului.

N-am văzut pe nimeni făcînd rezistență anti-comunistă în afara pletoșilor îmbrăcați cu pantaloni de jeans cu trapez cam la vreo 70 de centimetri. Miliția-i tundea și le strîmta pe gratis pantalonii asemenea ițarilor. Dar poate aș fi fost condamnat pentru speculă că mai cumpăram un săpun Amo, o ciocolată Africana și cîteva pungi de vegeta în epoca socialismului biruitor la orașe și sate, cînd nu se mai găsea aproape nimic prin magazine. Era epoca în care pekinezii, cîini mai fini, nu puteau mînca salamul socialist împănat cu soia. Noi mîncam unt cu margarină și beam cafea cu năut. Eram inconștienți cît de sănătos mîncam și trăiam. Sistemul m-a pus cu botu pe labe într-o seară cînd am mîncat pe nerăsuflate doi cremvuști cumpărați de la un birt. A doua zi eram internat comfortabil la spital.

Testam sistemul să văd dacă mai are ceva viață-n el. Eu eram la limită. Pe cînd eram în spital chinezu ăla cu pungile de plastic pline de nudîl reușea să oprească o coloană întreagă de tancuri grele în Pekin. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă-ar fi avut o armă… Dar eu stăteam bine mersi în spital visînd la mîntuirea neamului. Nu peste mulți ani alții vor pune în operă și visul meu după interesele lor: o catedrală numai bună pentru așa ceva. Probabil va costa cît piramida lui Keops și nu va fi vizitată de tot atîția turiști. O să ne mîntuiască de bani sau de sărăcie?

Nu prea aveam prieteni, dar la ce să ai prieteni cînd mai toată lumea gîndea la fel… Ca să mă diversific mă duceam la sala de lectură a bibliotecii municipale. Ne speteam citind reviste de politică și propagandă românească ca să răspundem bine la socialism științific. Dacă ăsta științific arăta așa, oare cum arăta cel empiric? Bănuiam că era raiul pe pămînt, dar secretul era secret. Nu aveam să aflăm decît cu un minut înainte de a intra în comunism, că altfel s-ar fi pierdut efectul. Bănuiam eu că era așa ceva, dar nu aveam prea multe dovezi în afara defilărilor de 1 Mai și 23 August, de spectacolele cu montaje literare și excursiile în zona de sud-est a țării.

Viața se desfășura, ba chiar se întindea între două achiziții: una materială de pe piața neagră și alta, așa-zis spirituală, din viața politică atent îndrumată de specialiști. Viața era ca o praștie. Se-ntindea, se relaxa. Și iar și iar. Lipsea numai piatra. Era prea periculos să ni se repartizeze cîte o piatră-două ca buteliile prin sindicat. Se putea ajunge la excese. Cel puțin în viziunea mea. Dar în unele cazuri guma de lapte ce servea drept coardă se rupea. Cîteodată cu zgomot. Cîteodată la radio-șanț, la Europa liberă sau chiar în ședință de partid. Atunci era grav! Probabil că era prea subțire sau prea întinsă, de proastă calitate sau fusese sabotată.

Ce știam pe-atunci, noi copiii?

Fascismul din retorica lui Putin


Nu mai este o noutate că Putin minte. A mințit despre uniformele rusofonilor, despre faptul că Rusia n-are nici un amestec, despre faptul că nu există trupe ruse în Ucraina, despre faptul că rușii vor pace, etc. Dacă stau bine să mă gîndesc, cu toate că el vrea să semene cu Stalin, nu prea aduce cu tătucu, ci cu unul dintre personajele basmului românesc: cu Gerilă! Minte de îngheață apele. Dacă n-ar fi așa de tragic, mai că-ți vine să rîzi…

Mă tot uitam pe net, motivat de retorica lui Putin, a ministrului lui de externe (ăsta cu cine vrea să semene?) și a aparatului lui de propagandă referitor la fasciștii din Ucraina. Am văzut babuște nevricoase cu fanioane rusești manifestînd cu sîrg și cu gură mare împotriva fascismului ucrainean. O fi, nu contest. Dar mă tot întreb cam cum erau anti-fasciștii ăștia acolo de unde provine hitlerismul sau altfel spus fascismul lui Hitler? Ceea ce m-a făcut să sap mai departe.

Peste ce dau? Peste niște poze din 1927 a liderului Partidului Comunist din Germania, Ernst Thälmann în fruntea detașamentului cel mai devotat al partidului, o Securitate pe cale de devenire dacă pune mîna pe putere:

sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Rotfrontk%C3%A4mpferbund

Ah, ce frumos se îmbina în 1927 asfaltul cu șinele de tramvai! Dar astea nu sunt  atît de importante. Ce mai vedem însă?

Vedem uniforme, vedem cisme, centuri, diagonale, chipie, bransarde, tobe, paradă cu cetățeni pe margine. Stînga cu Frontul Roșu ce saluta cu pumnul stîng ridicat la tîmplă, gata să impună dictatura proletariatului asupra fasciștilor cu care se asemăna atît de mult. Fasciștii însă nu s-au ascuns de frică.

În vechile cărți de istorie editate în România lui Dej se spunea că la alegerile ce au urmat Partidul Comunist German conta pe 3 milioane de voturi. Era inexplicabil de ce a ajuns la putere Hitler! A ajuns (și aproape nimeni nu a știut și nici nu știe acum, dar și dacă știe e prea tîrziu) pentru că Stalin a decis să scufunde Partidul Socialist. El a decis ca simpatizanții comuniști să voteze împotriva socialiștilor. Ca urmare a cîștigat Hitler. Ori dacă Stalin chiar voia să evite o confruntare cu nazismul german putea să o facă. Dar el miza pe revoluția roșie… Apoi am aflat că banii rușilor l-au sprijinit tot pe Hitler. Să nu uităm că deja mai multe companii germane construiau și testau în RSFSR avioane, tancuri, armament.

Deci N.S.D.A.P. sau partidul nazist a cîștigat alegerile, Hitler a devenit cancelar și așa mai departe. Apoi Germania atacă URSS și este înfrîntă de Aliați. Armata Roșie ocupă Berlinul. S-a zis cu nazismul. Naziștii sunt judecați, lichidați, torturați. Nu numai ei, ci cea mai mare parte a poporului german. Cine vrea să se convingă să se uite pe http://pictureshistory.blogspot.ro/2011/01/massacres-by-russian-soldiers-during.html Da, n-am uitat de crimele nemților în țările ocupate, inclusiv în URSS.

Vreau să spun doar că atunci cînd sunt în joc banii și puterea nu mai contează culoarea politică, neamul, ci altceva. În esență fascismul a fost rău, dar mă gîndesc că ar trebui să existe niște nuanțe. Nu toți cei de dreapta sunt fasciști, chiar dacă comuniștii i-au catalogat și pe socialiști ca fiind fasciști și i-au lichidat. Nu credeți? Documentați-vă! Apoi nu toți cei de stânga sunt comuniști, chiar dacă stînga, mai ales în SUA este catalogată ca fiind comunistă.

De aceea ar trebui ca Putin, ministrul său de externe, babuștile și filo-rușii să se uite prima dată în propria ogradă, să-și caute și să-și declare fasciștii acolo. În Rusia neo-fasciștii declarați serbează ziua de naștere a lui Hitler. Maltratează străinii pe stradă. Declară că-i vor lichida. Au adoptat salutul fascist. Instigă la ură, crime. Se antrenează cu arme. Susțin că holocaustul este un mit și distribuie literatură despre acest subiect. Musulmanii, evreii și imigranții sunt cel mai mare pericol pentru Rusia. Și strigă în gura mare salutînd în chip  fascist: Slavă Rusiei!!! Cam tot ce spun și fac filo-rușii sau rusofonii din Ucraina. Ciudat măi!

Și atunci cum și cînd mai poți să-l crezi pe Putin, guvernul său, media rusă? Cetățeanul rus ce are la dispoziție doar surse sovietice și ex-sovietice crede tot ce i se spune. Și mai susține și extrema dreaptă. Doar că este ciudat să fi fascist în Rusia. Dar nu imposibil! Mai rămîne doar să-ți conciliezi sentimentele naționale cu invadarea unei alte țări pe care o declari tot fascistă. Dacă stau să mă gîndesc, cineva-i nebun în toată treaba asa. Sper să nu fiu eu!

Și încă ceva, așa ca cireașa de pe tort sau crema de ciocolată de pe înghețată. Precis vă aduceți aminte de străzile cu denumirea Gheorghe Dimitrov. Dimitrov a fost conducătorul Partidului Comunist Bulgar din 1946, secretar al Federației Sindicatelor înainte de război, parlamentar înainte de Primul Război Mondial, întemnițat pentru că a votat împotriva intrării în război, condamnat la moarte în contumacie pentru că s-a opus noului guvern militar în 1923. Fugit în Rusia el devine conducătorul Internaționalei a II-a sau a Comniternului, fiind prieten cu Stalin. În 1933 pe cînd se afla în Germania este arestat și judecat pentru incendierea Reichstagului, dar este declarat nevinovat. Contribuția sa la teoria marxist-leninistă constă în teza ce susține că fascismul este dictatura celor mai reacționare elemente ale capitalismului financiar. Asta mi s-a spus din pruncie la școală.

Ei, din ce familie provine Dimitrov? Ați ghicit! Dintr-o familie protestantă. Cel puțin mama sa, Parashkeva Doseva era.

Și în final, preluînd definiția fascismului a lui Dimitrov și ceea ce face Putin, mă tot întreb cum stă treaba cu fascismul ăsta. Mai ales în Rusia.

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului


sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri. Continue reading

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (1)


Comunismul a fost contestat în țara noastră, dar acum mulți români regretă că nu mai trăiesc în comunism.

În primul rînd cîteva precizări de natură să clarifice unele amănunte deseori ignorate de nostalgici.

Foarte puțini români care regretă că nu mai trăiesc azi sub conducerea partidului comunist nu știu cum a ajuns comunismul la putere în România, cu atît mai puțin în Rusia sau în alte țări, nici nu cunosc scrierile teoreticienilor comunismului, Karl Marx și Friedrich Engels. Ei nu l-au citit nici pe V.I. Lenin și I.V. Stalin. Tot aici mai trebuie precizat că există foarte puțini români în viață ce au prins și perioada dinainte de venirea comuniștilor la putere ulterior datei de 23 august 1944. La aceasta se adaugă cei care au prins doar perioada bună a comunismului, între 1963-1980 și fac abstracție de perioada 1980-1989 cînd România se afunda tot mai tare în lipsuri de tot felul, în plină dictatură a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Ca urmare ei privesc doar la partea plină a paharului și o ignoră pe cea goală. Dac-ar fi așa de simplu… Continue reading

O Rusie dreaptă și bine-intenționată creștinește


Nu o să reiau argumentele lui V. Suvorov pentru a demonstra politica externă și internă a Rusiei. Lecțiile istoriei se uită imediat ce contextul lor, deși relevant, nu mai este actual. Ca urmare, nu este important că Hitler a cotropit Europa de Vest în locul lui Stalin care a cotropit doar Europa de Est și o parte din Europa Centrală. Ar fi fost însă deosebit de relevant pentru cei din vest dacă ar fi știut mai multe despre suferințele celor cotropiți de Stalin și Rusia în formula Armata Roșie eliberatoare, comunismul impus cu forța și apoi exportat de URSS.

Nu știu de ce, dar mă tem că vestul a confundat războiul rece cu un joc de-a baba-oarba la scară mondială… În fine, revenind la subiect, cîteva repere istorice.

Teritoriile ruse au fost invadate de către mongoli/tătari. Rușii au plătit tribut și izbînda conducătorului poporului rus, cneazul Igor am citit-o pe cînd eram mic copil în Din marile legende ale lumii de Al. Mitru, vol. I. Apoi am aflat de Ivan cel Groaznic (și-a ucis fiul) și ulterior am aflat și alte lucruri. De exemplu:

Istoricul britanic Runciman atrage atenţia asupra faptului că încă destul de devreme, în 1390 patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Anton i-a scris marelui cneaz Vasile I al Moscovei pentru “a-i aduce aminte că indiferent ce se va întâmpla, împăratul din Constantinopol era încă singurul împărat adevărat, locțiitorul Dumnezeului ortodox pe pământ.”[1]

Continue reading

Bandiera rossa


1961: La școală ni se spunea că țara este condusă de către partidul muncitorilor și țăranilor, Partidul Muncitoresc Român. În principiu, la vîrsta aia nu era rău. Istoria pe care am învățat-o ne spunea că țăranii s-au răsculat de multe ori, dar nobilii i-au înfrînt sabotînd instaurarea unei orînduiri mai drepte. Țăranii dădeau foc avuțiilor însușite prin înșelăciune și forță de către nobili. Deși Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a dus la apariția primului stat al muncitorilor și țăranilor, un exemplu de ce pot face muncitorii și țăranii, doar al doilea război mondial ne-a adus eliberarea de moșieri, nobili, burghezi și capitaliști datorită Armatei Roșii. Avanpremiera a fost războiul civil din Spania care cu toate că s-a terminat cu victoria fasciștilor prevestea apariția zorilor pentru cei obidiți. În cărțile de muzică puteam găsi o strofă din Bandiera rosa (pe care îl asociam involuntar cu războiul civil din Spania) pe care o lălăiam cu entuziasm muncitoresc în gura mare și care suna cam așa:

Bandiera Rossa (Drapelul roșu în italiană) sau mai cunoscut ca și Avanti Popolo după primele cuvinte este un alt cîntec italian al mișcării de stînga. În rolul principal drapelul roșu (greva din Chicago 1890 parcă) simbolul mișcării comuniste și socialiste. Textul îi aparție lui Carlo Tuzzi și a fost scris în 1908; linia melodică este preluată de la două cîntece populare din Lombardia.

Există diferite variante ale acestui cîntec în funcție de orientarea partidelor, adică socialistă sau comunistă. Ultimele două versuri au fost adăugate după acapararerea puterii de către Benito Mussolini “Evviva il comunismo e la libertà“, fiind alterat și începutul, din “Compagni avanti alla riscossa” în “Avanti o popolo, alla riscossa“. “Comunismo” de la finele refrenului a fost de multe ori schimbat în “socialismo“, mai ales în ultimul timp. Dar trebuie să recunosc marșul e incitant. Melodia e frumoasă. Cuvintele te fac să te gîndești…

Avanti o popolo alla riscossa/bandiera rossa, bandiera rossa/avanti o popolo alla riscossa/bandiera rossa trionferà./Bandiera rossa la trionferà/bandiera rossa la trionferà/bandiera rossa la trionferà/evviva il comunismo e la libertà.

Avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione, rivoluzione/avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione vogliamo far./Rivoluzione noi vogliamo far/rivoluzione noi vogliamo far/rivoluzione noi vogliamo far/evviva il comunismo e la libertà.

Dai campi al mare alle miniere/rosse bandiere rosse bandiere/dai campi al mare alle miniere/rosse bandiere sventoleran./Bandiera rossa la si innalzerà/bandiera rossa la si innalzerà/bandiera rossa la si innalzerà/evviva il comunismo e la libertà.

Non più nemici, non più frontiere/sono i confini rosse bandiere/o proletari alla riscossa/bandiera rossa trionferà./Avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione, rivoluzione/avanti o popolo tuona il cannone/rivoluzione vogliamo far.

Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!


sursa:http://www.libridaleggereassolutamente.com/index.php?id=1984-di-george-orwell

Citindu-l pe Suvorov mi-am dat seama cam ce libertate ne-ar fi adus Stalin dacă Hitler nu începea războiul cu URSS în 21 iunie 1941. Asta făcînd abstracție (dacă putem) de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord.

La granițele României staționau unități ale Armatei Roșii ce așteptau semnalul invaziei. Pe Dunăre staționa o flotilă de monitoare ce trebuiau să urce în amonte. Existau divizii NKVD ce trebuiau să curețe spatele frontului. Katin, Babi Iar și alte locuri s-ar fi reeditat și pe la noi. În cîteva ore corpurile de desant ar fi atacat și ocupat, probabil și aruncat în aer toate instalațiile petroliere de pe valea Prahovei. În maximum 2 zile zona petrolieră ar fi fost ocupată de blindatele sovietice. Cu ajutorul conducerii PCR ce staționa în URSS se prelua puterea și se înființa Republica Sovietică Română ce ar fi cerut alipirea de URSS. Și apoi venea lichidarea proprietății private, a figurilor proeminente din toate domeniile vieții poporului român.

Ne-ar fi condus cozile de topor, ofițerii ruși ce ar fi ocupat funcțiile de răspundere peste tot. Dacă am mai fi existat am fi așteptat ca Gorbaciov să fie detronat, PCUS scos în afara legii și apoi, cine știe, să ne declarăm poate independența.

În 1941 armata română avea în dotare tancuri franceze Renault fabricate imediat după terminarea primului război mondial. Viteza: sub 20 km/h. Armament: 1 mitralieră. Echipaj: 2 oameni. Blindaj: anti-glonț.

Mai bine că după trei ani s-a strigat Stalin și poporul rus libertatea ne-au adus. Numai că nu ne-au adus libertatea, România nu fusese ocupată de Germania. Parțial de URSS și de Ungaria și Bulgaria.

Apoi a venit lozinca Stalin și poporul rus stau cu pieptu-către-Apus! Că cică ei ne apără de invazia imperialiștilor occidentali. Dar cît ne-o doream!!!

La scurt timp circula underground și lozinca modificată: Stalin și poporul rus stau cu fundu-către-Apus. Ca să vadă tot apusu ce obraz mai are rusu! Scuzați cuvîntul rusu!!!

Rusu Stalin, ce nu era rus ar fi vrut să ne desființeze. Rusu Hrusciov ce speria lumea bătînd în masă la ONU cu pantoful și cu bomba termonucleară de 57 de megatone ar fi vrut să ne transforme în grînarul URSS că după 50 de ani de socialism la ei se flămînzea. (În 1980 PCUS preconiza să se intre în comunism.) Noi n-am vrut. sau mai bine zis Dej n-a vrut. Apoi a venit Ceaușescu ce era un Stalin adaptat la condițiile românești. Nu mai vă pomenesc bancurile despre el și ea. ajunge scena balconului din decembrie 89.

Prin clasele primare, dar numai primele două cred, ni se spunea că în URSS în curînd curentul electric va fi gratis, fiecare familie va primi un apartament gratis, banii nu vor mai exista pentru că toți cetățenii URSS vor munci după puteri și vor primi după necesități (dar nu au spus unde; în Gulag erau locuri berechet). Transportul va fi gratis, magazinele nu vor mai avea vînzători pentru că avansata conștiință comunistă nu mai necesita controlori.

Cu toate astea Suvorov își întreabă politrukul cu gura unui cadet prin anii 60 dacă se va desființa carcera în comunism. Carcera NU!!!

Ce și-o fi închipuit George Orwell cu Nineteen Eighty-Four (1984) ăla? Cînd l-a scris? Cu mult înainte. În 1949.

De ziua MRS din Octombrie


Adică de 7 noiembrie ziua Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Cîndva se făceau bancuri că revoluția din octombrie se sărbătorea în noiembrie. Nu mai conta că nu se mai sărbătorea, dar am prins zile în care se poavaza, se dădea muzică sovietică, la radio erau programe despre așa ceva și la școală activități pentru pionieri și utemiști. Țin minte un teatru radiofonic ce m-a marcat prin tragismul și absurdul situației. Dar era ceva normal în Uniunea Sovietică, ba chiar în țara noastră. Era vorba de Tragedia optimistă. Acum îmi dau seama că a fost și un film, dar eu nu l-am văzut la vremea aceea.

Scena ce mi-a rămas în minte (n-am găsit-o încă în film) este executarea de către matrozii revoluționari a doi foști ofițeri ce se întorceau de pe frontul de vest. Unul dintre ei era surd. Se contramandează execuția, dar ordinul ajunge prea tîrziu. Tipic pentru cei ce voiau să credem că lucrurile rele se întîmplau pentru că destinul își băgase coada, comuniștii nu erau așa de răi. (min 07 după 1 oră)

În 24 octombrie/7 noiembrie 1917 bolșevicii atacă prin surprindere sediul guvernului democratic al Rusiei. Lenin apăruse de curînd în Rusia din Finlanda, fiind finanțat cu banii germanilor ce urmăreau să scoată Rusia din război. Ca urmare între cele două puteri se încheie pacea de la Brest-Litovsk, Rusia cedînd mari suprafețe de pămînt.

Revoluția pune capăt războiului Rusiei, trupele ruse dezertează în masă, astfel că rămasă singură pe frontul de este România este nevoită să accepte pacea de la Buftea cu Puterile Centrale. Dar revoluția declanșează teroarea împotriva burgheziei, nobilimii și clerului, extinzîndu-se ca o molimă spre est pînă la Vladivostok. Armata Roșie organizată de Trotsky învinge orice opoziție. Apare poliția secretă comunistă, sunt invadate țările vecine. Se practică exportul revoluției, scopul fiind ca toate țările să fie molipsite de acest microb mortal.

Afiș cu revoluționarul roșu ce atacă fiara aidoma sfîntului Gheorghe. Pe Bastionul comunist (ce negru este!) pe cele două flamuri (oare de ce nu au pus doar una în vîrf?) stă scris RSFSR, adică Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă. Cam un fel de Statele Unite Sovietice, dar ce diferență! La trei ani de la revoluție.

Poate traduce cineva textul.

Tovarăşi, să triplăm avântul nostru, Călcând pe arme şi păduri de suliţi Cu bucurie sărbătorim, luptînd la sânge, Aniversarea a treia a revoluţiei din octombrie. Ea e garanţia apropiatei noastre victorii Noi niciodată nu vom mai fi robi Ignorând eşecuri şi necazuri trecătoare Noi mărşăluim în luminoasa împărăţie a Muncii. Răpus de sabia proletariatului Dragonul imperialist îşi dă suflarea Republica sovietică, federativă, socialistă, Mondială – trăiască autoritatea ei!

Au tradus-o Dana și Yan Sisoev. Mulțumesc!

Țările Baltice, Germania, Ungaria, Armenia, Gruzia, Georgia, Ucraina, Belarus cad victime acestei epidemii. Nu și Moldova ce se unește cu România, dar Rusia nu va uita acest lucru, pedepsindu-i pe moldoveni. Și Polonia rezistă în 1920, generalul Pilsudski reușind în ultima clipă să întoarcă soarta războiului chiar în fața Warsoviei. Rezultatul în 1939 este pactul Molotov-Ribbentrop cînd Polonia este împărțită în secret de Stalin și Hilter, creîndu-se astfel premizele pentru al doilea război mondial. La scurt timp Basarabia este alipită forțat de URSS. Țările Baltice sunt ocupate, se declanșează războiul fino-sovietic.

Apoi, la terminarea celui de-al doilea război mondial Poloniei i se iau mari întinderi de pămînt din est și i se dau teritorii în vest. Prusia, Danzigul dispar.  Țările Baltice devin republici ale URSS. Cît pe-aci să devină și România. Rușii își exportă orînduirea comunistă în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est și Yugoslavia. În cartea Ultima republică Suvorov, fost cadru GRU explică eșecul lui Stalin și a URSS din 1945. În loc să reușească exportul revoluției comuniste conform directivelor lui Lenin, URSS nu reușește decît o clară delimitare est-vest ce nu mai permite înghițirea Europei de vest și extinderea mondială a domniei proletariatului, de fapt domnia terorii.

Cu toate că Stalin l-a crescut pe Hitler și l-a folosit ca să macine resursele vestului și să pregătească intervenția URSS pentru eliberarea Europei, lovitura preventivă a Germaniei ce nu era pregătită de război cu URSS, îi dă planurile peste cap. URSS era pregătită de un război ofensiv dus pe teritoriul străin, nu de unul de apărare. URSS, ce conform tezei oficiale nu era pregătită de război, depășea la momentul atacului german, 22 iunie 1941, la toate capitolele Germania despre care tot teza oficială pretinde că era pregătită de război. Cu doar un an și ceva înainte URSS cîștigase războiul cu Finlanda la temperaturi de minus 41 C forțînd cu tancurile o linie fortificată amplasată pe o adîncime de circa 100 kilometri. Realizase imposibilul. URSS avea de 7 (șapte!!!) ori mai multe tancuri ca și nemții, avea sub arme de două ori mai mulți oameni. În timp ce URSS avea în jur 1000 de tancuri mijlocii ultramoderne (T 34, KV 1) Germania nu avea nici unul. Germania nu avea nici un tanc cu tun de 75 de milimetri, rușii aveau. Și așa mai departe…

Erorile exportului revoluției, a conducerii bolșevice ce a mizat pe un război de export la care ar fi participat cel puțin 500000 de parașutiști (îmi aduc aminte cărțile despre parașutiștii sovietici citite în copilărie…) au făcut ca nemții să ajungă pînă la porțile Moscovei. Asaltul sovietic al vestului miza pe înglobarea tuturor țărilor, nu numai a celor din Europa, ca republici sovietice a URSS. Ați auzit de Palatul Sovietelor ce nu a mai fost construit? Dar de statuia lui Lenin a cărui cap ar fi încăput o sală de congrese? S-a lucrat la așa ceva. Palatul se construia ca în el să fie primită ultima republică, poate RSS Argentina…

Cîteva versuri sovietice de tristă amintire, unele chiar pe muzică din 1918:

O ultimă luptă, o luptă totală, Arde-n arena mondială. Cu baioneta-n atac voinicesc Răsturna-vom întreg glob pămîntesc!

Sau e deajuns să citim versurile Internaționalei, imnul proletarilor de pretutindeni:

Sculați, voi oropsiți ai vieții,
Voi, osîndiți la foame, sus!
Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
Să-nceapă al lumii vechi apus!
Sfîrșiți odată cu trecutul negru,
Sculați, popor de osîndiți!
Azi nu sînteți nimic în lume,
Luptați ca totul voi să fiți!

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaționala
Prin noi s-o făurim!

Sculați, nu-i nici o mîntuire
În regi, ciocoi sau dumnezei!
Unire, muncitori, unire,
Și lumea va scăpa de ei!
Prea mult ne-au despuiat tîlharii
Ce-n lume, lux, desfrîu se scald:
Să ne unim toți proletarii,
Să batem fierul cît e cald!

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaționala
Prin noi s-o făurim!

Țărani și muncitori, noi sîntem
Partidul, mare muncitor!
Pămîntul este-al celor harnici,
Cei leneși plece unde vor!
Cînd vulturi lacomi, corbi de pradă,
N-or mai pluti nori negri-n vînt,
Pe cer luci-va-ntotdeauna
Al înfrățirii soare sfînt.

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaționala
Prin noi s-o făurim!

Obiectivul comunismului mondial i-a rămas de pus în aplicare și lui Hrusciov care îi condamnă la moarte mai întîi pe temutul Beria (devenit primul om în stat) pentru deviația de a afirma că în țările ocupate din Europa nu trebuie să se facă colectivizare și că Germania trebuie să devină o țară neutră, și ca urmare trupele sovietice ar trebui să părăsească această țară. Apoi este lichidat Malenkov ce ințial era de acord cu Beria, dar l-a trădat și a fost acuzat de deviere de la linia marxist-leninistă. El a afirmat public (ce drepate avea!) că în cazul izbucnirii celui de-al treilea război mondial nu vor există învinși și învingători, planeta fiind distrusă de efectul bombelor atomice. Ca urmare revoluția mondială nu își mai avea sensul, ci doar rezolvarea problemelor în care se zbătea populația de sclavi sovietici: alimentele, hainele, locuințele, educația, etc.

Malenkov a mai înțeles că revoluția mondială n-avea sens pentru că în întrecerea cu capitaliștii îndemnul mobilizator Să-i ajungem din urmă și să-i întrecem, a lui Lenin, ordinul Să-i ajungem din urmă și să-i întrecem, a lui Stalin și repetarea isterică Să-i ajungem din urmă și să-i întrecem a lui Hrusciov au avut efectul contrar. Niciodată un sistem socialist controlat de stat nu va birui unul liber capitalist!

Privire de milițian (1)


Era uniforma. Chipiu albastru cu dungă roșie, pe mijloc cu stema R.P.R. Epoleți roșii cu trese argintii metalice. Mai late sau mai înguste. Sau amestecate. Petlițe roșii. Pantaloni albaștri cu vipușcă îngustă tot roșie. Veston albastru cu nasturi de metal argintiu. Încheiat pînă sus. Buzunare peste tot. Apoi centura cu diagonală, porthartul și de la caz la caz, port-pistoletul cu arma și un încărcător de rezervă. Pantofi banali, negri.

Era serios. Totdeauna serios. Niciodată vesel. Poate uneori mai supărat. Dar serios.

Era un sfînt. Sau mai bine zis un înger. Da, un înger. Nu putea fi om pentru că nu greșea. Nu putea fi doar sfînt, adică tot om. Era altceva. Era… perfect. Dar era în slujba omului. A noastră.

Era atot-știutor. Știa totul. Nu putea fi contrazis. Nimeni nu-l contrazicea.

Normal. Ca urmare el nu fugea niciodată, nu era grăbit. Mergea agale uitîndu-se calm, rece, de jur-împrejur. Privea pe toată lumea direct, în ochi. Nu întorcea capul. Nici măcar după femei.

Cîteodată saluta. Pe un alt milițian sau pe un ofițer din armată. Rareori pe civili și atunci numai pe unii. Probabil pe cei aleși și mai buni. Pentru ceilalți avea un fluier. Ce mult mi-ar fi plăcut să am și eu un fluier din ăla. Aveau și arbitrii, dar ca orice arbitru, era doar un om important într-o joacă a oamenilor mari. Sau cel puțin mai mari ca mine.

Nu îl salutam deși îl vedeam în fiecare zi. Îl cunoșteam, dar era un necunoscut. Precis mă cunoștea. Poate știa și cum mă cheamă.

Câteodată mai avea și un baston. Alb-roșu. Potrivit de lung, potrivit de subțire. Sau de gros. Cu măner, curelușă. Atunci dirija circulația. Ce n-aș fi dat să stau și eu pe podiumul acela să dirijez circulația. Era un înger și voiam să fiu ca el. Risc, putere, atenție. Toată lumea se uita la el. Toată lumea îl asculta. Indiferent cine era. El era cel mai mare. Ce n-aș fi dat să fiu mare. Cel mai mare!

Apoi au pus semafoare. Milițianul ne privea din ghereta lui alb-roșie cu pereți de stică și apăsa pe butoane. Verde, treci. Galben, atenție. Roșu, te oprești. Simplu? În fața primăriei? În centrul-centrului? Nu la patru semafoare. El era cel ce decidea soarta. Dacă voia el, traversai. Dacă nu voia, așteptai. Pînă voia el.

Cînd voi fi mare mă voi face milițian.

Avioanele mele (1): “iepoca comunistă”


sursa:http://www.designboom.com/art/30-second-timelapse-of-airplanes-landing-at-san-diego-airport/

Avioanele apăruseră devreme în viaţa mea. Nu aveam prea mulţi ani cînd am început să fug la ferestrele ce dădea spre Sfatul Popular pentru a vedea cursa ce venea de la Bucureşti. Erau sovieticele IL 14 zgomotoase, monoplane, bimotor în stea, cu roată de bot. Cîteodată mai apărea şi cîte unul mai vechi cu bechie. Erau ale Taromului. De fiecare dată le urmăream cu privirea pînă cînd dispăreau, undeva în dreapta, peste clădirea ce adăpostea restaurantul “Bulevard” şi ARLUS-ul. În afara avionelor sovietice am dat fără o ordine anumită de o mulţime de alte aparate, mai vechi sau mai noi, am început să citesc cîte-n lună şi-n stele despre piloţi, constructori, raiduri, mitinguri aviatice, recorduri, baloane, avioane şi în cele din urmă rachete şi reactoare, sau avioane cu motoare cu reacţie.

În biblioteca şcolii am dat peste cîteva cărţi mai vechi, una dintre ele cu schema Bristolului Blenheim din Al doilea Război Mondial, cu secţiuni tridimensionale, date tehnice, tot tacîmul. Citeam extrem de mult despre aviatorii sovietici şi îmi amintesc cum unul dintre ei se lăuda că el a vrut să dea examenul de zbor mono comandă pe un aparat sovietic cu toate că era mai greu de manevrat. A capotat la aterizare din cauză că i-a alunecat cisma pe palonier. Comisia a sosit la locul accidentului, el ieşise deja de sub avion şi a dat raportul. Preşedintele comisiei l-a întrebat ce s-a întîmplat iar el i-a raportat că îşi făcuse singur o pereche de cisme pentru eveniment şi i-a alunecat talpa nou-nouţă. Ofiţerul a fost uimit, mai ales că şi-a ales un aparat sovietic mai dificil şi nu l-a dat afară din şcoală. În cele din urmă a ajuns un pilot foarte bun.

Tot ruşii zburau la foarte mare înălţime cu balonul, dar nimic despre dirijabilele nemţeşti sau despre alte baloane. După epoca sovietică începuseră să îşi facă apariţia şi cărţi cu eroii noştri naţionali. Am citit despre Vuia, încercările sale de zbor din Paris, apoi reuşita sa, eforturile brazilianului Santos Dumon şi ale lui Bleriot. Ajunsesem să ştiu ce e aia un biplan, un planor şi ce a făcut Otto Lilienthal care şi-a confecţionat propriile planoare. Nimic despre cei doi fraţi americani Wright.

În cele din urmă am dat şi de Aurel Vlaicu şi am citit despre încercarea sa de a ridica un planor în Bibţinţi, cînd o zburat sora sa mai mică. Nu exista literatură despre avioanele din Primul Război Mondial şi nu era posibil să găseşti pe cineva care să aibă aşa ceva, era o zonă interzisă. Apoi au apărut cîteva cărţi despre marile raiduri aeriene din perioada interbelică. Unul dintre piloţi aterizase forţat în Chile şi mersese pe jos printre gheţari timp de şase zile şi şase nopţi. A ajuns cu bine înapoi în civilizaţie. Apoi a mai fost un pilot ce a aterizat pe o cîmpie tot în America de Sud şi şi-a rupt trenul de ateriţare în singura groapă existentă pe sute de kilometri patraţi.

Tatăl unuia dintre prieteneii mei avea pe aripa din faţă de la bicicletă un aparat Stuka din aluminiu şi văzîndu-l în nişte benzi desenate din Cravata Roşie în serialul Tînăra Gardă, a cărui personaj principal era Zoia Kosmodemianskaia, am hotărît că trebuie să aflu mai multe despre el. Tata îmi povestea despre un Me 109 care a aterizat forţat în lunca Mureşului în Micălaca în Al doilea Război Mondial. Pilotul fusese dus la spital şi motorul avionului s-a oprit doar cînd s-a terminat benzina. Părea un basm!

La vîrsta aceea desenam avioane, ciopleam avioane, ca să zic aşa, răsuceam avioane (de hîrtie). Cel mai frumos vis, pe care nu-l voi uita niciodată a fost cînd am visat că zbor. Nu exista senzaţia de greutate. A fost fantastic!

Pe deasupra Aradului mai trecea cîte un mic bimotor, un Aero 45 cehoslovac, uneori apărea cîte un aviasan, de fapt un IAR 812 foarte asemănător cu un Fiesler Storch german din vremea războiului. Cel mai interesant a fost raidul aerian ce a trecut prin Arad şi zeci de avioane de mici dimensiuni au survolat oraşul după care au aterizat. Cel mai rar trecea vre-un elicopter al armatei, de provenienţă sovietică. Cam prin 1970 au apărut KA 28 bimotor, birotor sovietic, americanii avînd un aparat asemănător, mai vechi, dar cu motor cu piston. La sfîrşitul anilor 60 vedeam la televizor Ziua aviaţiei, cu planoare, Zlinuri şi Miguri făcînd acrobaţie vreme de vreo două ore. Era renumit Calotă Ştefan ce se tot învîrtea cu Zlinul dublă comandă şi nu pricepeam de ce stă pe locul din spate.

În fine mai trecea cîte un Mig 15 sau 17. După un timp Il 14 a fost înlocuit cu AN 24 cu care am zburat şi eu de cîteva ori şi ocazional de BAC 1-11 cu care am zburat doar o dată pînă la Bucureşti în jumătate din timpul făcut cu AN-ul şi fără zgomotul şi vibraţiile de rigoare. Cea mai lungă aventură a fost prin 1985, Arad-Bucureşti-Kogălniceanu şi retur. La retur pînă la trecerea Dunării parcă mergeam cu căruţa pe un drum cu gropi foarte adînci. Cînd cădeam într-un “gol de aer” stomacul rămînea pe loc ca şi senzaţia de coborîre a liftului, dar mai bruscă şi mai accentuată. Cea mai scurtă Arad-Timişoara circa 10 minute în aer.

Cel mai interesant a fost zborul de la Bucureşti la Arad, într-o iarnă cu circulaţia oprită. Cel mai util şi stresant a fost la revenirea din URSS în iarna lui 1977, cind am petrecut zece ore la Băneasa, după un zbor anulat din lipsă de vizibilitate, ca apoi să decolăm spre seară cu un avion îngheţat bocnă. Atunci am învăţat figura cu “lista de aşteptare”.

Între timp apăruse revista Sport şi tehnică şi acolo se anunţase începutul fabricaţiei aparatului Boeing 747. La vremea aceea era fără cocoaşă. În această revistă lunară am început să citesc detalii  despre avioane, aşa că am dat de Zlinurile cehoslovace de acrobaţie, de planoarele Blanik şi apoi de alte aparate, mai puţin vizibile la noi. Culmea documentaţiei a constituit primirea din partea revistei Science et Vie din Franţa a două numele hors serie, din care două erau dedicate avioanelor. Acolo erau tabele cu datele tehnice ale avioanelor de transport, de pasageri, militare, cu motoare cu piston sau cu reacţie, plus toate rachetele din lume, fie ele balistice intercontinentale, a.a. sau anti-tanc.

Impresionant. La scurt timp după primirea revistelor le ştiam de pe rost şi desenam Mirajul III în secţiune tridimensională. Devenisem o mică enciclopedie aviatică ambulantă, un statut invidiat de prietenii de aceiaşi teapă. La TV se putea urmări de ziua aviaţiei o sumedenie de acrobaţii, mai ales ale lui Calotă, pe Zlinul dublă comandă. Nu am înţeles la vremea aceea de ce pilota de pe postul din spate. Apoi la Arad a apărut Jurcă cu a lui Tempette. Se tot ritica şi lăsa în picaj deasupra oraşului.

Apoi a apărut Concordul, pe care deja îl urmăream în Sport şi Tehnică şi Tupolev 144.  Apoi  s-au mutat la Arad toate avioanele de la timişoara, pista fiind în reconstrucţie. Veneau la aterizare Migurile 21 pe acelaşi traseu ca şi cursa de Bucureşti. Noroc că nu decolau tot pe acolo. Ne-ar fi asurzit. Cam tot atunci am remarcat bangul sonic pe valea Mureşului. Cîinele lup al naşilor mei era terorizat săracul! Am dat şi de cărţile cu V1, 2 şi chiar 3 ale nemţilor. Americanii ajunseseră deja pe Lună. Apăruseră F 111 cu geometrie variabilă şi deja fuseseră retrase din Vietnam. Într-un Paris Match am citit despre un pilot israelian ce doborîse un Mig 21 egiptean.

Pe pista aeroportului am fost de vreo două ori cînd a avut loc la Arad concursul de aeromodele Aurel Vlaicu. Erau teleghidate prin radio, captive, planoare, machete. Pe o machetă cu anvergura de circa un metru şi jumătate a sta în picioare constructorul ei, demonstîndu-ne cît este de solidă construcţia. Era prin 1970. Mare scandal a fost cînd un pilot sovietic a plecat în Japonia cu un Mig 35. Am observat că după un timp sovieticii începuseră să-i imite pe america şi europeni la construcţia de avioane militare. De la priva centrală trecuseră la prize laterale. apoi începuseră să producă aparate cu geometrie variabilă, chiar şi bombardiere.

În cele din urmă în octombrie 1974, am plecat în armată. Acolo am dat de rachete. Nu îmi plăceau rachetele, le uram! Nu aveau aripi, ci doar aripioare, nu aveau elice, doar ajutaj, nu aveau pilot, ci giroscop, aveau coordonatele de zbor introduse, nu aterizau, numai decolau. În rest picau! În armată am citit Marele circ a lui Kloisterman, am dat de Tempest şi de Taifoon. În vară lucram la baza materială, în interiorul parcului auto destul de mare. În unitate  existau mai multe camioane decît şoferi. Făceam împreună cu nişte maiştrii militari, nişte tipi haioşi, mai ales electricienii şi electroniştii, nişte machete funcţionale ale rachetei din dotare, 8 K 18. Era material didactic pentru instruirea militarilor şi în principiu erau secţiuni care arătau ce se întîmplă cu racheta atunci cînd începe să fie manevrată şi este pregătită de lansare. Beculeţe, relee, chiar şi hidraulică, mult plexi şi desigur desenele ce le făceam eu împreună cu alţi doi colegi. Într-un gol de lucru am desenat un avion, cam ceva între Miraj şi Corsair, şi la încurajarea maiştrilor l-am lipit pe perete, să mai “înveselească locul”. Unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut. Nu era înregistrat ca document la biroul DS, cu avea număr de inventar, ne desconspira profilul, într-un cuvînt, nu aveam aprobare, ziceau cei din urmă. E frumos, au spus ceilalţi. În cele din urmă am plecat de acolo, probabil că avionul a fost făcut bucăţele.

De ce Jeanne d’Arc, dar nu și Cleopatra


Am fost provocat să scriu ceva despre personajele care m-au fascinant. Păi ia de aici:

Eram copil cînd am auzit pentru prima dată de Jeanne. Mi-a picat cu tronc, ca să zic așa. Am citit și o carte despre istoria Franței. Mi-a plăcut că englezii au încasat-o. Sincer să fiu, cred că era și efectul propagandei comuniste ce marșa pe apărarea celui mai slab și anatemizarea agresorului. Nu se pomeneau prea multe despre latura teologică. Dar nici nu mă interesa. În definitiv ceea ce se vedea clar era incapacitatea regelui francez de a lua decizii și invidia englezilor și a celor ce au judecat-o pe Jeanne. Jeanne te face să fi un bărbat mai curajos, un bărbat mai bărbat.

Am vizitat catedrala din Reims și am regretat că țara noastră nu are în afară de Ana Ipătescu o figură de eroină mai cunoscută. Fiica lui Decebal? Se spune că era frumoasă și atât. Muma lui Ștefan cel Mare? O poezie scrisă de un bărbat despre o mamă dură care probabil la vremea bătăliei respective era oale și ulcele. Principesa Maria, Carmen-Sylva, Ana Pauker sau ,,Tovarășa″ nu m-au convins. Nu m-au convins nici șefele de pe unde am lucrat. Erau doar niște bărbați cu fustă. Poate că Ecaterina Teodoroiu s-ar fi încadrat în tiparul eroinei războinice, dar impactul ei a fost limitat.

Pentru prima dată am întîlnit o femeie ce m-a impresionat în urmă cu vreo zece ani. Pe lîngă că era frumoasă (ceea ce nu este neapărat un must) și ocupa un post de conducere (acum a ajuns în politică), mi-a pus o întrebare ce nu mi-a trecut prin minte. Dacă mi-o puneam eu mai devreme și dacă răspundeam așa cum era cel puțin firesc traiectoria vieții mele era alta, eram mai împlinit, eram mai relaxat, etc. Mi-a dat de gîndit, dar este cert că România nu are o Brunhilda, o Caterina de Medicis sau o Florence Nightingale. Roberta Anastase, Udrea și mătușa Tamara se încadrează la o altă categorie și n-au nimic de-a face cu Jeanne d’Arc.

Apoi a fost Cleopatra. A mai fost și Zenobia, dar nu m-a interesat. Am citit o carte despre Cleopatra, dar nu m-a convins. Să fiu sincer nu mai țin minte nimic din ea. Dacă m-ar fi interesat aș fi citit=o de mai multe ori, așa cum s-a întîmplat cu multe alte cărți. Nu am uitat că pe copertă era chipul ei și că era o carte veche de prin 1930-40. Apoi am aflat că frumoasa Cleopatra avea un nas mare și că îl punea sub masă pe Antoniu. Cât de departe a fost Elizabeth Taylor de personajul ăsta! Merită un ri-meic? Poate de dragul bătăilor computerizate și a scenelor sexi cu Cezar și Antoniu… Dar ce mai rămâne atunci din celebrul personaj? Ce te face să simți Cleopatra? Un bărbat ce poate fi manipulat, un bărbat care își pierde capul și viața. Și aici vine întrebarea ce îi lovește pe bărbați în moalele capului: pentru cine? Pentru ce?

În concluzie, nu am fost niciodată fermecat de o femeie sexi ca și Cleopatra, ci de o femeie, de fapt aproape o fetiță, ca și  Jeanne d’Arc. Amândouă au ocupat un loc rezervat bărbaților, amândouă au murit din cauza lor. De fapt lumea asta nu aparține bărbaților, dar ei dau impresia că sunt uniți împotriva femeilor. Total greșit!

Femeile nu pot face ce face un bărbat, dar ce bine că nici bărbații nu pot face tot ce face o femeie. În definitiv, dacă credem că ne-a creat Dumnezeu, nu putem schimba esențial nici bărbatul, nici femeia, dar vorba unui individ care știe ce vorbește în materie de relații femeie-bărbat și invers: Be nice to the girl! Ce simplu ar fi ca bărbatul să își iubească soția și ce lume frumoasă am avea…