Ah, teologhia!


Image result for IOAN SCARARU;
Ah, teologhia!
 
Pe vremea cînd eram adolescent m-am rugat Doamne dac-o fi după voia ta, odată și-o dată mă voi întilni cu persoana aia! Și gata. Nu am insistat. Ne-am întîlnit după ceva timp, am stat de vorbă ore-n șir la telefon, etc, etc. S-a lăsat în final cu traume…
 
Am constatat că merg acolo unde nu-mi place, că viața se duce în alte direcții. Probabil că nici eu nu făceam ceva și așteptam să-mi pice para mălăiață… Era teologhia copilăriei…
 
Dar nu eram supărat pe Dumnezeu.
 
După un timp l-am cunoscut mai bine. În împrejurări oarecum dramatice. Dar nu asta m-a marcat. Apoi am ajuns să-l cunosc mai sistematic. Asta m-a marcat.
 
În cele din urmă am ajuns să-l cunosc mai profund. Descris divers de mai mulți oameni care-l cunoșteau. Asta m-a marcat mai tare. Era teologhie. Dar m-a și dat peste cap. Era ceva ce eu percepeam ca fiind un conflict. Un conflict inexplicabil. Cel dintre credința nativă, la purtător și teologhia gîndită, macerată la rece, de multe ori în scris. Interviu cu propria-mi conștiință de față cu un Dumnezeu absent uneori… Dar teologhie.
 
În teologhie, spre diferență de credologhie – dați-mi voie să inventez și să folosesc termenul acesta ce ține loc de credința personală, mai mult sau mai puțin biblică, cu convingeri proprii foarte puternice, dar fără alte explicații – e multă libertate. Pentru că dincolo de libertate se află Dumnezeu. Supunerea în libertate este dragoste și aici îl găsești pe Dumnezeu așa cum este el, nu cum mi-l închipui eu.
 
Dar pe acest drum pîndesc pericole asemenea dracilor din ilustrația sfîntului Ioan Scărarul, ce fac să cadă credincioșii de pe calea spre cer în vidul iadului. Doar privirea țintită asupra teleosului divin te călăuzește. Dar ce călauzire! Dar ce apropiere! Tot prin teologhisire…
 
În această teologhisire îmi dau seama că nu sunt singur. E o luptă, dar nu este doar lupta mea. Și dincolo de mine există cineva. Și în urma mea există cineva. Și asta mă face să-i accept pe toți. Împing imaginea Scărarului un pic mai departe. Pe scară se poate urca normal, ca pe orice scară. Și anormal, dar tot se urcă, pe partea mai periculoasă, în surplombă. Dar nu depinde de dificultatea urcării, ci depinde de calitățile și abilitatea celui care urcă. Harul este același pentru toți. Depinde cum îl folosim. Sau îl teologhisim.
 
De aceea nu mi se pare că este un conflict între teologhie și credologhie. Doar că teologhia necesită mai mult efort intelectual (poate…) și mai puțină credință. Doar că credologhia necesită mai multă credință și mai puțin scepticism.
 
Fiecăruia i s-a dat după capacitatea sa. În concluzie, dacă cerul ne va adăposti pe amîndoi, de ce n-am crede că este destul loc și-n lumea (cosmos) asta pentru noi împreună?
 
Dar totuși mă întreb și vă întreb, cum este posibil să rămîi blocat o viață-ntregă pe o treaptă a uneia sau a alteia, să nu urci dincolo de ce ai teologhisit sau credologhisit acum zece ani, băgînd de vină că toți cei ce te depășesc greșesc că nu stau pe aceeași treaptă ca/cu tine? Ăsta nu-i scepticism?
 
Din partea teologhiei…

Teologul și psihologul (1): de anima…


Image result for soul

Teologia are răspuns la toate. Teologul în schimb nu are. Cîteodată tace pentru că nu știe. Nu este pe aceeași lungime de undă cu teologia. Dar cîteodată teologul vorbește fără să știe, să cunoască. Și atunci greșește. Dogmatic. Cam așa sunt eu cîteodată.
 
Și atunci intervine psihologul. Psihologul nu se agață de dogmă. Pentru că deși lucrează cu sufletul, ca și teologul, el nu este amenințat de erezie. Așa este ea.
 
Căci pentru teolog pericolul în prima fază este erezia. Și în cea de-a doua lipsa de relevanță. Amenințarea psihologului vine din identificarea cu clientul. Delir în doi. Cea de-a doua în irelevanța iubirii. Clientul devine abuzator, iar psihologul devine captiv.
 
În ambele cazuri, salvatorul nu este a treia persoană. Este Mîntuitorul. Este mila și dragostea, este puterea lacrimii vărsată pentru cel în suferință. Așa este el.
 
Teologul se ceartă cu psihologul. N-am numărat victoriile. N-am numărat înfrîngerile. Pentru că cearta noastră nu este despre cine cîștigă. Este despre cine iubește. Cel ce iubește nu-și înseamnă pe răboj viața. Viața sa este trecută în carte. Cartea vieții. Acolo se regăsesc atît teologul, cît și psihologul.
 
Îmi plac certurile pentru că mă limpezesc. Pentru că îmi apropie teologia de suflet. Pentru că îmi dovedesc că trebuie să ai suflet ca să-ți pese. De celălalt. Pentru că și psihologul este un teolog. Așa cum teologul este un pic de psiholog.

 

Gînduri în patul dimineții sau de vorbă-n fața oglinzii… (1)


M-am însurat fără să știu (vorba vine…) cu o psiholoagă. Nu mi-a trecut prin gînd vreodată că o s-ajung teolog. Și așa avem în familie teologie, ca prima opțiune și psihologie ca o a doua. O să vă explic de ce. Mai încolo. A IX-a-mi bubuie-n urechi. Șmeker Bethoven ăsta cum alternează joasele, ce în mod normal dau depresii, cu înaltele acute: O Freunde…
 
Revenim.
 
De obicei teologii sunt reci. Nu reci că-s morți, dar nici departe. Teologia se bate în alb și negru, plutind într-o zonă gri. Cum zic francezii, gris shobolaine… Sau este percepția mea total subiectivă. Profii mei n-au fost așa. Adică n-au fost morți. Erau englezi, americani, evrei, scoțieni, irlandezi și de alte naționalități brexitiene. Erau vii și emoticonați. Din sala vecină bubuia cîteodată un rîs că ne-am fi transferat urgent la cursul cu pricina tocmai în acel minut. Îi invidiam. Pe moment.
 
M-am molipsit și eu. Dar a trebuit să mă lupt cu mine însumi. Cu ‘teologul’ din mine… Că-mi asumam acest rol. Eram ce credeam că eram. Cel puțin așa credeam eu…
 
A V-a sună bine. Se deschide poarta Templului. Lăv iu Bethoven!

Why we got it so wrong? (4): Libertatea și biserica vs Biserica și libertatea


Image result for ruined castle
Isus Cristos a redat omului libertatea ce o avea în Eden. L-a eliberat de boli, de draci, de propriile neputințe, redîndu-i vederea, mersul, orientarea și adevărul. Cu toate că după aceea omul era liber din nou să aleagă ce-i plăcea. Fructul oprit era tot acolo, redefinit.
Biserica a împins libertatea mai încolo integrîndu-l pe creștin (evreu sau barbar) într-o societate sclavagistă. Complicat, dar posibil. Erai liber ca soldat, ca sclav, ca stăpîn. Ca femeie, copil sau împărat. Trebuia însă să iei jugul lui Cristos. Nu cel al iudaizatorilor. Pe simplu motiv ca jugul lor era unul vechi, greu, inutil. Cristos i-a eliberat. Cristos te-a eliberat. Cristos ne-a eliberat.
Apoi nu știu cum ar fi mai bine de spus: cine a cucerit Imperiul? Libertatea, biserica sau Cristos? Revoluția creștinismului nu a fost una violentă pînă n-a intrat pe rol șeful cel mare: împăratul. Apocalipsa a fost amînată. S-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat după orice revoluție: restaurația. Stăpînii au rămas tot stăpîni, sclavii tot sclavi, bogații tot bogați și săracii tot săraci. Cu mici excepții.
Apoi în numele bisericii și a lui Cristos libertatea a fost restrînsă. Trebuia protejată instituția. Trebuia protejat Dumnezeu. Cine era împotriva lor trebuia să moară. Sau să tacă. Sau să plece. Să dispară. Pînă și lui Dumnezeu i-a fost confiscată libertatea de a decide cine și cînd avea să moară.
Biserica a definit libertatea de sus în jos, de la vîrful piramidei, făcînd abstracție de bază. Baza să tacă pentru că puterea era sus. Pentru că Cristos a spus să-i dăm cezarului ce-i a lui. Surprinzător, pentru un observator cît de cît obiectiv, Biserica a devenit foarte repede opresivă. Obsesiv de opresivă. Asocierea cu puterea seculară, dezvoltarea propriei puteri și abuzul de putere a plasat-o în opoziție cu libertatea lui Cristos. Smerenia a fost înlocuită cu supunerea față de superior. De parcă era cineva superior…
Biserica și-a pierdut libertatea pentru că a redefinit-o în termeni restrictivi. Gardurile sunt bune, dar gardurile cu sîrmă ghimpată sau electrificate dau de gîndit. Ele sunt la fel de mortale pentru cei ce vor să iasă, cît și pentru cei ce vor să intre. Cînd Isus a plecat în căutatea oii pierdute să le fi închis pe cele rămase cu un gard de felul ăsta? Cum de a evadat prizoniera cu matricola #100?
Și nu vă faceți iluzii gardurile realității virtuale, ale gîndurilor și ale gîndirii sunt la fel de electrificate și pline de ghimpii autorității, uneori patologic de paranoice.
Așa că mă întreb de ce or fi început să gîndească primii creștini și n-au rămas la cele primite pînă atunci? De ce au scris? De ce s-au întrebat cine e Isus, ce e cu Duhul Sfînt? Cine e Tatăl? De ce nu apare termenul Trinitate în Biblie? Pentru că atunci exista libertate!
Uitînd de libertate Biserica s-a transformat din fortăreața ce o apăra într-o ruină abandonată. Pentru că libertatea n-a mai fost găsită între zidurile ei.
Why we got it sooo wrong?

Why we got it so well ?(2): Ecclesia mater studiorum est…


 
Biserica nu este istoria bisericii. Biserica este istoria bisericii. Aș dori să reconciliez cele două afirmații oarecum paradoxale.
 
Aud spunîndu-se cu aplomb de cele mai multe ori: biserica noastră este altcumva. Noi nu suntem nici catolici, nici ortodocși, noi suntem adevărata biserică. Cît se poate de sigur…
 
Ei bine dacă ești biserică, indiferent din care pretinzi că ești sau nu ești, nu poți să nu recunoști că ai avut ceva legătură cu evenimentul petrecut în istorie, menționat în Fapte și denumit pogorîrea Duhului Sfînt. Pentru că dacă susții că n-ai nici o legătura cu el, nu ești deloc biserică. Fie Petru primul papă, caz în care s-a intersectat cu evenimentul, fie el doar apostolul de unde-ți tragi, cel puțin parțial, învățătura, fie el doar episcopul Romei sau dacă susții repetarea evenimentului în alte forme de-a lungul timpului făcînd abstracție de Petru, evenimentul în sine a marcat explozia publică a unui fenomen ce durează de aproape două mii de ani. Ești parte din el.
 
Cînd încerci să definești biserica trebuie să existe un punct de plecare. Unii spun că acest punct zero antedatează chiar și pogorîrea Duhului. El s-ar situa chiar în Eden, în intenția autorului de a face să apară biserica. Dar dacă împingem punctul zero pînă acolo, am putea tot atît de bine să-l împingem în veșnicii. Din veșnicie (adică nu știm de cînd de fapt, dar de ce ar fi asta important pentru noi oare?) Dumnezeu a hotărît existența bisericii. S-ar putea în acest caz ca unii să se întrebe dacă si evreii au fost în biserică de la început. De ce a mai existat templul, de ce a mai murit Cristos?
 
În mod clasic, alții prelungesc din Vechiul Testament existența poporului ales și spun că biserica este poporul ales după ce evanghelia a fost acceptată de barbari și evreii au ales să-l mai aștepte pe Mesia. Noi, biserica, cu alte cuvinte, suntem poporul ales. Simplu. Ușor de aplicat. Dar cum reconciliem două popoare alese în două seturi de scripturi ce au devenit pentru unii Scriptura plenară, pentru alții cine știe ce…
 
Iar alții cred că este nimerit să spună și să creadă că Biserica lor a apărut atunci cînd într-un fel sau altul, cineva și-a dat seama că Dumnezeu se intersecta cu viața sa. Anabaptiștii din Germania și Elveția din secolul XVI. John Smith ar fi un exemplu cît se poate de pertinent în ceea ce-i privește pe baptiști. Și alte tentative de acest fel, dintre care cea mai cunoscută poate este experiența lui Charles Fox Parham. Cu alte cuvinte, în aceste opțiuni, biserica a devenit mai personală, sau mai accidentală și cu discontinuități ce nu pot fi explicate logic, cultural sau social. Doar dogmatic.
 
Și în fine, în secolul acesta, cine, unde, cînd ar fi împiedicat să pretindă și să pună în aplicare o nouă, și cine știe, relevantă formă de biserică? Nici măcar acolo unde creștinismul este interzis. Din cîte se vehiculează pe internet Isus apare în visele musulmanilor și cumva ar trebui să apară și acolo o biserică. Poate mai puțin clasică în accepțiunea existenței bisericii de pînă acum.
 
Last but not least, aș încerca o privire spre viitor. Doar una. În cazul unei invazii (pașnice?) a unor alte forme de viață inteligente pe planeta noastră atît de plină de forme de organizare ale bisericii, cum ar trebui sa ne (re-)definim biserica? Ne vom accepta umanitatea în unitate ecclesială? Ne vom alia cu extratereștri aidoma bizantinilor (aflați în război civil) ce au făcut să cadă Constantinopolul mai întîi în mîinile latinilor si apoi în cele ale musulmanilor? Ne vom negocia asocierea pe baze ecumenice sau ne vom accepta tacit? Sau deloc și vom muri pe mîna noastră?
 
Ce observăm? În primul rînd indiferent de istorie oricare dintre biserici (sau biserica dacă vreți), dorește să se ancoreze în istorie. Asta o face părtașă Istoriei Bisericii. Nu poți să fii biserică dacă n-ai o istorie a existenței tale. Nu ești generația spontană. Dar, vrînd-nevrînd asta ne face să acceptăm ceva dat. Niște date pre-existente. Cîteva ar fi: cine este Dumnezeu, cum și cînd a intrat în contact cu omul, care este istoria relației dintre cei doi, care sunt bazele acestei relații și care este scopul omului în univers. Cu toate ca nu se confundă intrinsec, mecanic cu istoria ei (cel puțin așa cum o cunoaștem în momentul de față), biserica face parte din istorie. Biserica este omul angajat de-a lungul timpului într-o relație cu Dumnezeu. Dar nu numai atît. Pentru că pentru Dumnezeu timpul nu este ce este pentru noi. La fel și veșnicia. La fel și realitatea și înțelegerea ei. De aceea putem spune ecclesia mater studiorum est.
 
Și totuși biserica este istoria bisericii. Pentru că aproape oriunde ne întoarcem prin timp, prin istorie, după Cristos, dăm de ea. Nu mai putem face abstracție că ea a existat, există și cu voia Domnului va exista. În ciuda morții. Sau tocmai ca să-i facă ciudă morții. Și prejudecăților. A celor mai diverse prejudecăți. Și a celor mai abjecte. Atît în ciuda lucrurilor bune făcute în numele bisericii și a lui Dumnezeu, cît și în ciuda lucrurilor nespus de rele acceptate sau neacceptate de biserică. A noastră sau a lor.
 
În antichitate se spunea (Ciprian) că nu poți să ai biserica ca mamă dacă nu-l ai pe Dumnezeu ca Tată, și că există o singură biserică în care ești sau nu ești. Pentru că Dumnezeu e unul și biserica e una. Asta credem și asta mărturisim.
 
Why we got it sooo well?

 

Cum și-ar alege Iov prietenii pe Facebook?


 
Ieri un tip, al cărui nume nu-l rețin vrea să se facă prieten cu mine. Pe Facebook sunt prieten cu cei pe care-i cunosc cît de cît: foștii mei studenți, prieteni din copilărie, cunoscuți, vecini, foști și actuali colegi și prieteni din viața reală. Extrem de puțini necunoscuți. I-am expulzat pe cei cu care nu aveam nimic în comun, nici măcar la mulți anul tradițional. Cu toate acestea, dat fiind faptul că mă mai fac public din cînd în cînd, sunt deschis prieteniei de gen facebook dacă faci parte din comunitatea vizitată: probabil avem ceva în comun.
 
Deci, ieri omul (că nu era oamă) îmi trimite cererea. Și verific. Că de la un timp am acest prost obicei. Ce scrie, ce face, ce poze are, cu alte cuvinte, de unde ne știm. Cred că ne știam de pe vreo veste pe net sau dintr-o altă prietenie. Nu dintr-o altă viață. Era prieten cu un prieten apropiat. Și dau să văd o postare. Pune un filmuleț pe care l-am pus și eu, avem ceva în comun, zic eu. Citesc explicația lui, demnă de canalul Corint pentru navele transatlantice. Adică îngust. Îngust puțin zis. Citesc un coment al unui prieten de-al său. Tipic, precum vasele capilare. Nu trecea decît litera. Nu știu care… dar îmi spunea că un bun prieten de-al meu e rătăcit și se rătăcește în continuare că nu cunoaște Scripturile.
 
Sic transit gloria ecclesia… nostra.
 
Așa ca i-am șters cererea. Ce aștepta? Nu sunt Iov. Și apropo, în bula mea accept oameni dificili. Dar parcă viața e prea scurtă să suporți invective din partea unora ce spun că sunt prietenii tăi. Personal cred că Iov i-ar fi blocat. Se scărmăna el un pic cu Dumnezeu, dar pe prietenii ăia și pe ăsta i-ar fi blocat. Dacă ar fi avut cont pe Facebook.
 
Alea iacta est. Am aruncat zarurile de nu le-am mai găsit… Cred că Dumnezeu a pariat în tripoul din cer pe Iov contra Satanei. Satana a pierdut, dar nu în realitatea virtuală.

Why we got it so well? (1): Conformitate și conformism în Biserică


Încă de la început biserica a fost criticată pentru lipsa de conformitate. De ce nu este respectată Legea? De ce sunt primiți barbarii-n biserică? De ce se mănîncă cu barbarii la aceiași masă? De ce se mănîncă ce mănîncă barbarii? Trebuia biserica să se conformeze? Cît? Pînă unde? De ce? Pentru ce? A fost nevoie de o revelație specială. La capitolul meniu Petru visa.
Pavelul evreu întors pe dos a dus lucrurile mai departe. Chiar el? Au apărut loialiștii ce nu acceptau așa ceva. Se cerea întoarcerea la sursă. Cam așa cereau și renașcentiștii și reformatorii. Și noi nu? Sau și noi, nu? Dar care era sursa? Sau Sursa…
Sursa era Ierusalimul. Adunarea cremei creștine a decis împreună cu ceea ce unii dintre noi numesc o putere, alții a treia persoană a Trinității. Alții o numesc sinod sau conciliu. Adică noi cu noi am stat de vorba despre ei (de obicei). Nu despre noi. Și l-am luat pe Dumnezeu ca martor. Nu puțin a lipsit să și jure… Și am decis. Am decis ce este aceea conformitate, adică am decis că forma actuală este conformă, identică cu cea veche. Cu alte cuvinte este ortodoxă și catolică în accepțiunea largă a cuvintelor.
Desigur nu s-a sfîrșit aici. Pentru că conformiștii bănuiau o conspirație. Complotul de a distruge monoteismul. Uneltirea de a duce din nou poporul în robie. De a distruge templul. Și de a desființa Israelul.
Și ce să vezi, conformismul a avut dreptate. Prorocie nu alta! Conformiștii, acei oameni ce acceptau mecanic, necritic și se supuneau formal, docil, față de hotărîri și obiceiurile împămîntenite de mii de ani și-au văzut pulverizată mentalitatea tocmai de desfășurarea ulterioară a evenimentelor. A apărut Sfînta Treime. Poporul a fost dus în robie. Templu a fost distrus. Israelul a fost desființat.
Conformitatea a fost preluată de biserică. Dar oare nu ne paște și pe noi pericolul conformismului? Conformismul este un demon ce-și face de cap în rîndul religioșilor. Pentru că este greu de combătut. Pentru că este aproape imposibil de evitat. Pentru că nu vrea să moară. Pentru că nu se lasă trimis în adînc cu una, cu două. Ci doar cu conformitatea la Isus Cristos.
Why we got it sooo well?

Why we got it so wrong? (3): Ce a fost și ce a devenit biserica


Isus a venit, a stat și a plecat. Apoi am inventat biserica. Sau adunarea celor ce-au crezut că el a fost cine a fost, a făcut ce a făcut și este cine este. Și va mai fi.
 
La început era mult entuziasm. Și persecuție. Tatonări și greșeli. După un timp biserica a devenit Biserică. Cu nevoi, drepturi, privilegii, pretenții. Pămînturi, temple, angajați. Organizare, structură, autoritate. În final putere. Ritual, slujbe, moaște, separare. Cler. Profesionalism. Avere. Și mai multă putere. Plus un pic de inchiziție.
 
De ce n-o fi făcut-o Isus așa pe cînd atingea Pămîntul cu talpa piciorului lui? Ce-am făcut noi din biserică? Cînd și unde ne-am rătăcit? Care o fi calea spre biserică? Cine ne va călăuzi? Ce ne garantează că nu ne vom rătăci din nou? Două mii de ani de creștinism? Cîte încercări eșuate, cîte realizări strivite… De cine, de Diavol? De noi, de ei.
 
Și totuși calea spre biserică este la îndemîna oricui. Încă deschisă. Să n-o închidem. Să n-o facem mai dificilă decît este. Am uitat că este despre slujire. Despre acceptare. Despre iertare. Despre Isus și noi. Despre noi și Isus. Pentru că nu putem să ne facem robi puterii, banilor, culturii, ci doar lui. Altfel biserica devine un partid, o bancă, un club. Sfînt, dar nu al lui.
 
Biserica n-a fost sinagogă. Biserica n-a fost templu. Biserica a fost altceva. Biserica a fost mărturia vie a lui Isus. Ce a devenit biserica azi?
 
Why we got it sooo wrong?

Why we got it so wrong (2): De ce am complicat biserica?


I-a chinuit Isus pe oameni? Nu, pe draci. Mîntuirea era la o propoziție-două distanță. Credință se găsea pe toate drumurile: spre Emanus mai puțină, spre Gaza mai multă. Noroc că mai erau și ape prin unele văi…

Mîntuirea era accesibilă. Era simplu, dar nu era simplă. Încă nu murise Isus. O baie în zoaiele oilor la Betesda, niște noroi pe ochi, o rugăciune și un răspuns aproape instantaneu. De multe ori o propoziție.

Senzație de ce ușor și simplu e… Nu trebuia să înghiți nici măcar o pilulă amară. Nu era nevoie de with a spoonfull of sugar the medicine goes down… Isus împărțea mîntuire și evident fericire, în ciuda predicii de pe munte. Se contrazicea?

Apoi a înviat. Învierea a pus capăt minunilor? N-a mai beneficiat nici un om de o minune făcută de Isus după aceea. Chiar dac-a trecut prin pereți, chiar dacă se transloca pe orizontală sau pe verticală. Și apoi a trimis Duhul. Pe care l-au complicat. Cine? Apostolii, în special Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Luca, Matei și restul succesiunii apostolice. Nu-i bai că există. E bai că ne-am complicat!

În așa hal încît azi dacă cineva vrea să fie vindecat nu se mai poate ca atunci. Dacă cineva vrea să scape de-un drac are nevoie de aviz de la psihiatru. Dacă cineva vrea să fie mîntuit de ceva trebuie să, și să, apoi să nu și să nu… Și așa de mult am complicat Biserica că va mai găsi el credință pe Pămînt cînd va reveni?

Îi chinuim pe oameni. Îi muncim. Îi ducem acolo unde avem impresia c-ar fi vrut el să-i ducă. Doar unuia i-a spus că va fi cu el, dar nu c-o să-l ducă el. Altceva l-a dus acolo. O propoziție-două. O cerere. Și credința.

Cu ce-am înlocuit credința-n biserică? Cu activități și am devenit activiști. Cu cărți și am devenit cărturari. Cu bani și am devenit… Și altele ca ele. Și în loc de credință ne chinuim. Noi, nu Dumnezeu.

Why we got it sooo wrong?

So why we got it so wrong?


Image result for smashed cadillac
 
Am tot căutat o variantă românească a titlului, dar cred că cea englezească se potrivește de minune. Și cam toată lumea înțelege engleza…
 
Deci, despre ce-o fi vorba? Despre biserici goale sau cvasi goale. Despre ziduri de catedrală fără carne pe dinăuntru. Am fost la Milano. Am fost la dom. Era duminică. Ploua, dar era coadă la intrare. La intrările de la muzeu. Nu la intrările de la biserica adunată în dom. Acolo erau circa 40 de persoane. În rest, sute și sute de metri patrați de istorie pavată cu pietre, marmură, statui, altare, sarcofage ale sacerdoților. Pînă și acoperișul era de marmură. Ne-am plimbat pe el, ne-am pozat pe el. Și cît de mari erau coloanele! Ce spații!!! Goale.
 
Adam a fost evacuat din paradis unde era cîteodată în prezența lui Dumnezeu, dar și a diavolului. Afară nu era cu mult mai diferit. Doar condițiile de trai difereau. Apoi a apărut cortul. Unde locuia Dumnezeu. Probabil că doar cîteodată. Apoi a apărut ideea că și Dumnezeu locuiește printre evrei și are nevoie de o casă. O casă mare. Și frumoasă. Cum n-are nimeni. Un templu. Ca ceilalți zei…
 
Dacă Dumnezeul care a făcut cerul și pămîntul, stelele, marea și munții chiar a avut nevoie de o casă ca să-și odihnească (ce?)… e discutabil. Se odihnise el de primul sabat. Apoi chiar era nevoie de ceva omenesc cu care să fie asociat, ceva urît, în comparație cu ce crease el? Nu era destul omul? Așa că Dumnezeul lui Israel a distrus Templul. S-a dus în băjenie. Poporul.
 
Și ce să vezi, după un alt templu construit Dumnezeu deveni om. Declarînd mai apoi că omul este templul Duhului său. Și nu ne-am lăsat mai prejos ca alți idolatri și i-am clădit temple. Am neglijat templul ales de el flămînzindu-l, torturîndu-l, înjosindu-l și exploatîndu-l. Omorîndu-l în chinuri. De tot felul. Și cum rămîne cu sufletul? Al lui, al ei, al nostru?
 
So why we got it sooo wrong?

Dumnezeu Vechiului Testament și păstorul/pastorul Noului Testament


Mulți comentatori ai Vechiului Testament, prima parte a Bibliei ne anunță că Dumnezeul lui este sîngeros, de temut, mai mult decît justițiar, răzbunător. Ca urmare oferă un model de preot și proroc marcat de acest caracter dur, intransigent și aproape de neabordat. Dumnezeu este distant, de neatins, undeva într-un nor sau pe un munte, printre fulgere și tunete. Israelul este oastea Domnului, răzbunarea în persoană, legea în aplicarea lui cea mai strictă. Doar că nu e chiar așa.

Același Dumnezeu acceptă negocierea, admite excepții de marcă pe care le-am denumit har și iartă.

Majoritatea comentatorilor Noului Testament găsesc că întruparea se manifestă în Isus Cristos în special prin iertare, vindecare, eliberare. Deși sub autoritatea Tatălui, dar cu autoritatea sa proprie, prin Duhul, Isus reinițiază omenirea într-un nou Adam: cel spiritual. Dar nu numai spiritual. El oferă un nou model de preot. Acesta este accesibil tuturor. Nu este distant. Nu este răzbunator. Nu este inabordabil. Este ca noi.

Mă întreb de unde și de ce totuși modelul inadecvat al Dumnezeului Vechiului Testament s-a infiltrat și înțepenit în comportamentul multor preoți/păstori/pastori ai lui Isus Cristos… Prin ce duh? Prin ce asceză sau kenoza? A lui Cristos? De ce pastorul a devenit mai degrabă un judecător decît un distribuitor al harului lui Dumnezeu? Cum de el a devenit deosebit de noi, de cele mai multe ori atît de deosebit de noi încît este cu totul altceva, un atribut al unui Dumnezeu distant, Dumnezeul catedralelor Evului mediu.

Oare ne-am zidit catedrale în loc să ne zidim biserici? Oare am intrat într-un rol ce ne-a depășit? Cine ne-a forțat într-un tipar nerealist, străin și ireal vecin mai degrabă cu asta vreau, așa poruncesc; voința mea să țină loc de rațiune – Iuvenal, „Satirae”, VI, 223?

N-o să credeți, sunt un geniu!


Imagini pentru fix 2 giga memory slots

Duminică seara i-am zis lui Tudor:

Măi, ai încercat ăia 4 giga de memorie să vezi dacă merge calculatorul?

Nu!
Păi hai încearcă, că dacă nu-s buni, să-i ducă Marcus înapoi.

Zis și făcut. Ia jos capacul lateral de la măgăoaie și plasează cele două divaisuri în sloturi. Apoi dă drumul la calculator.

Nu merge!

Sigur?

Păi uite că se mișcă. Nu stau cum trebuie.

Care?

Trei din patru.

Păi două nu erau vechi?

Ba da. Dar nu mai stau. Se mișcă.

Să văd! Scoate-l din priză.

Le palpez, le mîngîi, la gîdil. Apoi le apăs mai zdravăn.

O să le strici!!!

Dă-le-n colo!

Uite cum se mișcă!

Și în cele din urmă le apăs pînă aud un clic. Apoi altul. și încă unul.

No încearcă acum.

Merge.

Tati, ești un geniu!

Simplu. Ce Eminescu, ce Enescu, ce Brancusi? Nici lui Einstein nu i-a zis fiu-su că-i geniu!

Ah, ce mi-am reparat stima de sine!

Fiu-meu e priceput la masaj. Ego-masaj în familie.

UEO și #memeuri.ueo


Imagini pentru #memes pastors

În urmă cu destui ani, dar în secolul acesta totuși, am predat (sau am încercat să fac asta) la UBEO. Adică la Universitatea Baptistă Emanuel din Oradea. Putea fi un loc extraordinar dacă…

Într-o seară caldă mă întorceam de la cantină împreună cu cîțiva studenți de la teologie, discutînd vrute și nevrute. Ne lălăiam împreună cu alți studenți înspre cămin. La un moment dat unul dintre studenții aflați la circa 10-15 metri mai în față ieși în evidență cu ceva. Jur că nu mai știu cu ce. Cineva din spatele meu făcu o remarcă cu voce tare și studentul remarcat răspunse cu alta. Apoi și eu m-am angajat în schimbul haios de replici, studentul vizat răspunzînd cu non-șalanță ceva de genul ‘las ca vezi tu…’ la care cei cîțiva studenți ce mă flancau au izbucnit în rîs împreună cu mine. Era clar că studentul nu sesizase că-i dăduse replica unui prof, nu unui coleg de studii. Ne-am despărțit undeva la parter, fiecare mergînd în treaba lui: bibliotecă, cameră, oraș.

După vreo jumătate de oră bate cineva la ușă. Era studentul cu replica care venise să-și ceară umil iertare că greșise, că depășise limita, că nu avusese intenția, că dac-ar fi știut, că… Evident l-am concediat, trimițîndu-l la plimbare cu cățelul.

Ești nebun? Și eu sunt om. Si eu am simțul umorului. Și eu am fost student. Și eu am făcut poante profilor. Ba unele mult mai grave, adică premeditate. S-a rîs, am rîs, împreună cu profii și asta ne-a apropiat. Umorul în general apropie. Crează legături.

Eram la UBEO, dar nu eram un usebist. Adică nu făceam parte din poliția spiritualității restrictive a UBEO.

Mă bucur și mă bucură că acum la U(B)EO există cîțiva studenți cu simțul umorului ce se manifestă inofensiv prin meme-uri. La #memeuri.ueo pe Instagram.

Ce nu mă bucură este faptul că poliția spirituală a UEO s-a pus în mișcare să-i amendeze. Însă se dă de ceasul morții și-și recunoaște public neputința. Probabil că se împlinește versetul ‘unde-ți este boldul moarte.’ Asta din pricină că poliția și-a depășit competența: în loc să-i aresteze pe delicvenții spirituali ai locului, încearcă să descopere care sunt stundenții în care a supraviețuit nealterat simțul umorului.

Ceva ar trebui să le dea de gîndit gaborilor euiști ce au declanșat terorismul institutionalizat: v-ați gîndit că s-ar putea să ajungeți în postura inspectorului Javert? Nu de alta, dar nu sunt singurul care crede că v-ați substituit lui Dumnezeu. Și cel mai bine, ca să nu ajungeți în postura inspectorului Javert ar fi să vă dați demisia! Asta ar însemna o reparație la acuzele nefondate la adresa studenților grupului #memeuri.ueo.

Ce ziceți frate inspector? Da, frate inspector șef?

Ce ne facem cu Istoria Bisericii-n mileniul III? (3): Istoria Bisericii ca pretext.


Să fiu sincer – de parcă pîn-acum n-am fost, mincinosul de mine… – nu mi-a plăcut Istoria Bisericii. La fel ca Istoria din clasa a v-a, IB mi-a fost predată de o tipă care preda pentru prima dată așa ceva. După cîțiva ani, mai precis vreo șapte, am înțeles-o. Predasem (oare?) si eu pentru prima dată materia. Era prea tîrziu. La tentativa mea de a mă împrieteni pe Facebook a zis nu. Normal. Așa că pe această cale le cer îndurare și iertare tuturor studenților și studentelor pe care i/le-am chinuit pe parcursul cursului de IB din varii instituții teologice! La vremea aceea eram fixat, setat și încorsetat…

Al doilea instructor în IB a fost tot un tip ce n-a predat IB și n-avea studii teologice. Dar le avea pe cele istorice. Ne-a fermecat într-un grup mai mic de pasionați de IB. Mulțumesc dr. Meic Pearse! Nu cred c-a fost doar dinamica de grup…

La unul dintre eseuri am ajutat-o pe o colegă. Ea a luat -A, eu +B. Ca să vezi. Predam deja? Argumentul meu a fost mai întortocheat… Nebănuite sunt căile tale Doamne!

Și după aceea, adică cîțiva ani de predare, IB a devenit un pretext. Pretext de discuții. Mai libere. Mai ieșite din context. Cu excepția seminarelor ce erau bătute în cuie. Cuie sfinte.

În definitiv ce este IB? Se poate fără IB? De ce? Nu se poate fără IB? De ce? Programa? Făghet ăbaut programă! Făghet ăbaut teorie, că ne omoară practica.

Ce ne facem cu Istoria Bisericii-n mileniul III (2): Apocalipsă, istoriocalipsă și senzaționalismită…


Cînd a apărut Apocalipsa nu a produs un șoc. Nu de alta dar la vremea respectivă existau destule apocalipse atribuite altor autori, altor prevestiri catastrofice. Apocalipsa era deja un stil consacrat de literatură mai mult sau mai puțin orală. În esență apocalipsa spune că sfîrșitul e aproape, îndurați că nu mai e mult, dar înainte de sfîrșitul favorabil lucrurile vor lua o turnură dramatică, catastrofică, răul aproape va triumfa. Dar ca prin minune, Dumnezeu va interveni și mai dramatic.
 
Istoria ebraică și cea creștină înregistrată în Vechiul și Noul Testament este martoră unor astfel de evenimente pe care nu le voi mai menționa aici. Cine a citit Biblia le cunoaște, cine n-a citit Biblia n-are decît să o facă. Cert este că în aranjamentul Bibliei Apocalipsa încheie colecția de scrieri și dă pentru unii certitudinea, pentru alții senzația, că istoria se va precipita cîndva într-un final asimptotic, apoteotic și fără putință de evitat printr-o teribilă înfruntare pe viață și pe moarte. Asta dacă nu cumva metafora ne-a jucat o festă instituționalizată de marinea unei meta-feste…
 
În istorie, și mai particular în istoria Bisericii, există mențiuni despre finaluri ce s-ar fi vrut apocaliptice. Aș menționa doar căderea Romei și a Constantinopolului, nu fără să adaug o precizare anti-apocalipsă.
 
Tradiția spune că în secolul V împărăteasa Evdochia a descoperit la Ierusalim icoana Maicii Domnului (Vlahernskaya). Aceasta va fi adusă la Constantinopol de către împărăteasă Pulheria, ce a așezat-o în Biserica din Vlaherne, unde era păstrat și Veșmântul Născătoarei de Dumnezeu. Ceva mai tîrziu, în 626, patriarhul Serghie al Constantinopolului a condus o procesiune cu icoana când orașul a fost asediat de avari, John Julius Norwich în a sa A Short History of Byzantium atribuind icoanei eșecul militar. Din cîte-mi aduc aminte și Iorga pomenește de așa ceva în istoria Imperiului Bizantin. Icoana și-a făcut treaba, n-a mai fost nevoie de îngeri.
 
Cert este că icoana, credința creștinilor sau Dumnezeu n-au mai re-editat miracolul în 1453 cînd turcii au cucerit Constantinopolul. Or fi intrat preoții cu elementele euharistiei în ziduri în așteptarea alungării necredincioșilor musulmani, dar icoana n-a fost străfulgerată de vreo febră apocaliptică în ciuda dramaticului eveniment. Nidles tu sei că icoana s-a refugiat la Athos, apoi la Moscova devenită ulterior bolșevică. Apocalipsa a fost amînată. La fel si istoriocalipsa, dorința după apocalipsă. Mari sunt planurile tale Doamne și orbi am ajuns…
 
Parafrazîndu-l pe Luca spun și eu: și așa am ajuns în secolul XX. Ba chiar în XXI. În XX am citit cărți despre Irak, Babilon, bătălia bătăliilor a lui Sadam (cel ce s-a ascuns de unul singur cu milioane de bani ai dușmanilor prin deșert… deștept, nu?), după ce am trecut zeci de ani prin amenințarea atomică ce n-a dispărut de fapt nici un minut: armele sunt tot acolo, apocalipsa este la distanță de un buton apăsare. Așa a ajuns lumea să fie bîntuită de o boală marcată de amenințarea drobului de sare atomic: senzaționalismita.
 
Dacă pică drobul în capul bietului copil? Să plîngem și să ne văităm ca cititorii bicisnici de istorie: dar dacă… Dacă existau arme de nimicire-n masă în Irak, dacă iranienii, dacă evreii, dacă rușii, dacă turcii, dacă nord-coreenii, dacă americanii, dacă papa, dacă Fiara, dacă Satana…
 
Ceea ce îmi aduce înapoi din memorie (brings mi bec memoris…) o întîmplare din apocalipsa comunistă trăită prin anii 80 cînd ne duceam forțați la mitingurile pentru pace ale tovarășului Nicolae Ceaușescu.
 
Unul dintre colegii de serviciu l-a întrebat pe domnul inginer Kleits (Claici): Mă Zoli, ce o să faci dacă ne bombardează americanii cu bomba atomică? La care după ce contemplă vreme de cîteva clipe tavanul afumat al atelierului de proiectare de la etajul II, domnul inginer, de altfel foarte ponderat, echilibrat și membru de partid răspunse: Mă, chiar m-am gîndit la așa ceva. Io cred că o să-mi pun un cearceaf în cap și o să mă îndrept spre cimitir fără a crea panică… Am picat pe jos de rîs cu toții! Cel mai bun vaccin pentru sanzaținalismită, boala secolului următor. M-am vaccinat, sunt imun!
 
Propun să-i vaccinăm, prin decret și pe apocalipticienii de serviciu ce se dau pe internet via Youtube cu luni hemofiliace, ruși antisemiți și chinezi agitatori de drapele roșii. Domnilor, moda s-a schimbat! La modă este apocalipsa Wuhan. Așa că o să vă pun o întrebare: de unde vine virusul, de la Dumnezeu, de la Satana sau de la oameni?
 
Dar înainte de a răspunde citiți un pic de istorie. Prinde bine!

Ce ne facem cu Istoria Bisericii-n mileniul III?


În general creștinii se arată neinteresați sau dezinteresați de istoria Bisericii. Este lungă, bîzîicioasă, ideologizată, anizată și inchiziționată. Și tot în general, că generalul e cel mai mare-n grad, au dreptate. Sau mai pe româneasca vechie, direptate…
 
Personal, ori de cîte ori am putut am scurtat-o. Pentru că o istorie lungă, nu-i așa, devine plicticoasă. Se bate apa-n piua instituției, se înfig dogmele-n păpușile hereticilor sau heterodocșilor și heterodoaxelor. Ba și unii și altele sunt trași la tigaie în foc deschis și public. Ca să nu mai bîzîie nimeni!
 
N-am avut obsesia anilor, nici măcar a seculilor, darămite a secuilor! Pentru mine toți erau buni. Așa că anii n-au contat. Cu Inchiziția m-am dat în leagăn, începînd cu aia comunistă, apoi cea neocomunistă și sfîrșind cu cea bicisnică. Adică a noastră. Trăiască Inchiziția noastră cea de toate zilele! Cea modernă. Și post-modernă. Și post-maternă, adică cea a Maicii Biserici. După cum zicea creștinul acela antic și de demult: Nu poți să-l ai pe Dumnezeu ca tată, dacă n-ai biserica ca mamă. Vă rog nu extindeți comparația dincolo de intenția autorului, că nu știu ce iese…
 
Parafrazînd și extrapolînd ca tot omul ce a citit un Arici-Pogonici din timpurile comunismului român stalinist de inspirație sovietică, trag răvășitoarea concluzie că: N-ai ce face cu plodul ce se numește Istoria Bisericii dacă nu l-ai moșit cu Istoria universală. Riști un siamez cu viață scurtă și cu o înțelegere pe măsură a Bisericii.
 
Deci, ca să zic așa, în mileniul III ne paște o Istorie și mai lungă. Scrisă de și mai mulți autori. Citită de tot mai puțini. În acest mileniu, ce a debutat cu evul post-adevăr, vom afla multe neadevăruri despre Biserică, i se vor inventa belele, catastrofe, dar și destule pocinoage. Omul vrea să fie mai liber decît a fost pînă acum, așa că se va elibera și de istorie, mai ales de istoria Bisericii ce cu siguranță va fi re-scrisă și răs-scrisă.
 
Cu speranța că ea nu se va pierde în derizoriu, că mistificările se vor limita la vechile si neinfomatele cărți denaturate ale istoriei ideologizate, sectare și sectante, propun să tezaurizăm cărțile bune de Istoria Bisericii. Să le ascundem pînă trece febra revizionistă, apărîndu-ne conștiința de revizionismul cultural al mileniului III ce exclude Biserica din civilizație. Și să nu uităm că nici îngrădit cu sîrmă ghimpată electrificată, păzit cu mitraliere din turnuri și transformat în cenușă adevărul a ieșit la iveală. Întotdeauna.
 
Un fost prof de Istoria Bisericii

În completare. Un scurt adaus adus articolului lui Teofil Stanciu, Evanghelicii români față cu viitorul.


Teofil Stanciu încadrează corect articolul său din Convergențe, Evanghelicii români față cu viitorul într-un context reactiv al comunităților evanghelice față de problemele existente în ultimii 30 de ani. Tonul reacțiunii cvasi-inutile este anunțat, aș spune mai degrabă trîmbițat pe plan internațional, dacă nu global (deci universal sau catolic dacă vreți…), de către Michel Onfray, în a sa Decădere. Viața și moartea iudeo-creștinismului. Adevărat, dar oare ce urmează, că pe mine mă interesează urmarea sau viitorul în dauna trecutului glorios sau epuizat și inutil.
 
Ca să pun textul meu pe linii directoare, fără vreo aluzie inutilă și false iluzii, aș spune că noi creștinii suntem marcați visceral de trecut, ne ancorăm în el, ne relaționăm la trecut și nu vrem să-l părăsim, țintind totdeauna spre trecut, cu toate ca viitorul ne bate la ușă, ne avertizează ca dincolo de apocalipsă mai urmează ceva. Paradoxal, ne dirijăm spre viața veșnică privind obsesiv mai mult în trecut, bagatelizînd de multe ori atît prezentul cît și viitorul. Ori, o judecată corectă ar trebui să ne focalizeze pe viitor mai mult decît pe orice altceva, rațiunea divină, întreg planul său fiind orientat spre ce va veni, nu spre trecutul aruncat la un moment dat în marea uitării.
 
Dincolo de cazuistica serios semnalată și abordată a articolului, autorul lasă să se ghicească o eventuală profilaxie la problemele devenite, aș zice eu cronice, ale mediului evanghelic. Cu toate acestea, cu toții trebuie să recunoaștem că mediului evanghelic îi lipsește oficiul, starea, emularea necesară de a urma o linie, o orientare controlată ce ar putea îndruma cultele, bisericile sau cu alte cuvinte comunitățile, spre altceva, adică spre un viitor conturat de succes social, politic și eclezial. Să lăsăm deocamdată la o parte succesul material…
 
Cu mici excepții, evanghelicilor le lipsește unitatea de gîndire, alinierea la o direcție motivatoare, forța exemplului ce merită imitat și susținut. Nu există ceva sau cineva care/ce poate marca pozitiv și definitiv solidaritatea ce ar trebui să fie evidentă în toate cele menționate de Teofil Stanciu. Dacă pînă-n decembrie 1989 statul comunist ne-a dat o singură culoare marcată prin etichete mai mult sau mai puțin adecvate, la apariția așa-zisei libertăți, lucrurile au luat o turnură negativă, interesele evanghelicilor clivînd asimptotic.
 
Conflictele între liderii evanghelici au marcat și ele intrarea într-o perioadă în care independența este mai apreciată ca unitatea, inițiativa personală mai la moda decît solidaritatea comunitară. Iată de ce azi nu se găsește nimeni să se jertfească pe altarul reușitei de grup la nivel macro, să preia conducerea în mod înțelept sau să accepte smerit direcționarea spre un succes limitat personal, dar benefic comunității.
 
Ce organism, ce conferință, seminarii sau orice fel ipotetic de adunare a capetelor mai mult sau mai puțin luminate ar dori să investească timp, resurse, pasiune spre a-i scoate pe evanghelici din conul de umbră al unei existențe reactive, cu toate riscurile ce decurg de aici? Cine sau ce îi va face să vadă dincolo de lungul nasului, pardon, al interesului imediat, pe ditamai liderul consacrat, pe președintele unui cult sau pe pastorul unei mai mari sau mai mici biserici independente, cînd la noi adunarea de vîrf a liderilor se poate confunda și acum cu secția de geriatrie a spitalului local?
 
Și chiar acceptînd o schimbare de mentalitate, pentru ca despre asta este vorba, care ar fi mecanismul/mecanismele prin care s-ar pune în mișcare ceva? Dincolo de conferințe, consfătuiri sau alte tipuri de întruniri informative, mai mult sau mai puțin informale, cine va trece la acțiune? Probabil că totul va cădea pe umerii unui lider local care va ieși timid din anonimat, care va risca pe cont propriu și care va suporta de unul singur critici concertate. Scepticismul izvorînd din trecut, adăpostul la streașina trecutului clar și scriptural nu poate fi riscat cu una cu două fără asigurări.
 
Și de aici mă întorc la reconsiderarea trecutului și a viitorului de dragul prezentului. Pentru că fără o fixare clară și definitivă a trecutului, pe baze scripturale desigur, nu va exista o lansare a prezentului spre limite viitoare cu o viziune clară, optimistă și motivatoare. Dincolo de probleme actuale ce trenează de prea mult timp, este clar că sursa acestora se găsește în modul în care se percepe timpul și investiția noastră în oameni. Ea nu depinde numai de resurse, nici numai de educație, chemare sau talent. Ea este o responsabilitate ce trebuie generalizată și aplicată în practică conștient la nivel personal.
 
În lipsa vreunui verset mobilizator sau al unui citat vibrant, vă las doar cu exemplul unui Alexandru Macedon supranumit cel Mare care la 30 de ani cucerise lumea. Reflectați!

Între prorocie și prognoză bisericească sau bîlbielile unui proroc scăpătat…


Niciunul din planurile liderilor religioși din România nu s-a aliniat voii speciale ale lui Dumnezeu. Exagerez? N-am impresia! Nu de alta, dar n-am auzit vreo prorocie să le confirme sau vreuna care să fie confirmată prin fapte de aceștia. Poate am fost surd sau orb, dar nu și absent din fărîmițata noastră lume bisericească.
Dacă mă uit mai bine, numai construcțiile (Învățătorule, uite ce ziduri…) au înregistrat trecerea la prorocii împlinite, dar oare cu ce risc și ce pierderi? Dumnezeu pare exilat undeva. Sau mai bine zis altundeva. În Scripturi. În afara granițelor. În lumi mai re(a)le și mai îndepărtate. Acolo unde încă se întîmplă minuni. De ce oare l-am exilat acolo? Cu buna-știință-am făcut-o? Prea tîrziu să încerc un răspuns. Important nu este să găsesc eu unul, ci să îl găsesc pe cel ce pare pierdut de noi.
Ce este un proroc? Cine este așa ceva? Sau cum arata Dumnezeul unui proroc? Mai are Dumnezeu proroci? Unde? Stau pe lîngă vreun pîrîu? Sunt la cheremul unor corbi? Sau li s-a uscat deja sîngele? Întrebări fără răspuns. Întrebări fără Dumnezeu? Întrebări pentru lideri sau pentru noi toți? Cît de departe sunt față de un proroc sau cit de proroc poți fi tu? Pentru mine. Cînd? Unde? De ce?
Peste tot apar prognoze, comentarii, analize și ilustrații. Ale noastre, ale muritorilor. În lipsa prorociilor… Dar unde ne sunt prorociile? Unde sunt comunicările directe, clare, răspicate, fără dubii? Unde au dispărut? În cărți? De ce se scriu cărți ce nu comunică nimic? De ce ne afișăm cu marfă ce n-are căutare? Pentru ce? Pentru mine? Pentru tine? Pentru cine?
Cînd am vrut să vorbesc despre tine m-am bîlbîit. Nu puteam spune nimic. Pentru că nimicul mă cotropise. Eliberează-mă Doamne!

Ce făcea Iranul pe cînd îi murea generalul?


 
Iranul făcea filme de propagandă. Pentru ca sunt ieftine, pentru că poți simula că ataci un portavion sau navele din escadra americană. Să simulezi, adică să te pre-faci că, dar să nu poți…
 
Dacă consultați internetul să vedeți ce capabilități militare are Iranul o să vedeți o mulțime de drone, de rachete și anti-rachete și niște tuneluri cu rachete. Bănuiesc că mai au și cîteva (zeci de) mii de candidați la martiraj.
 
De partea cealaltă SUA. Ca să nu mai spun ce s-a spus, singura asemănare între cele două țări este că Iranul folosește încă tehnică militară americană de pe vremea șahului, reparată cu (unele) piese de schimb americane de pe vremea lui Reagan. Cu alte cuvinte, folosește avioane și elicoptere pe care SUA le-a dat la fier vechi. Cam cum ne folosim noi Mig-urile dacă ne-am bate cu Rusia…
 
Dac-ar fi să ne uităm la contraste, Iranul deține supremația în armament doar la categoriile la care SUA a renunțat sau nu are nevoie la contactul cu un inamic atît de îndepărtat. Adică? La tunuri tractate, pentru că SUA are mai multe autotunuri (decît Iranul) și la vedete pentru patrularea litoralului. Cvasi-paritatea din marină nu poate fi luată în considerare pentru simplu motiv că numărul navelor nu este relevant. De exemplu, SUA are 10 portavioane, Iranul zero barat. Cam la fel și la celelalte nave ce contează: distrugătoare, corvete, puitoare de mine.
 
Aceiași discrepanță la forțele aeriene. Superioritate absolută la avioane, dar mai ales la elicoptere.
 
La tancuri și vehicule ale infanteriei la fel. Și în ciuda tuturor imaginilor belicoase cu rachete, drone și antirachete să nu uităm cîteva chestii evidente, dar de obicei trecute cu vederea:
 
1. Iranul, chiar dacă ar merge la război nu ar putea rezista prea mult. A demonstrat-o războiul cu Irakul. În momentul cînd o ofensiva costa pe atunci circa 800 de milioane de dolari (bani americani…) și Iranul n-a mai avut bani, iar religia interzicea împrumuturile, războiul s-a oprit. Acum cu toate sancțiunile valuta, fie și cea considerată a Satanei, e pe sponci… Mă mir de unde o să scoată cele 80 de milioane puși pe capul lui Trump…
 
2. Economia Iranului nu poate rezista unui război consumator de arme, resurse, armament și materiale ce se obțin din import. Or fi iranienii buni, dar nu sunt self-suficienți. Iranul nu produce prea multe ca să reziste unui război în care nu se pompează resurse.
 
3. În materie de know-how militar, Iranul este hăt-departe-n urmă. Ce făceau dronele iraniene cînd generalul era vînat? Ce făceau cele trei vechi avioane de supraveghere aeriană? Ce făceau experții în comunicații care vegheau? Sau nu vegheau? Iranul n-a reușit să producă un elicopter de asalt, are tot Cobrele din Vietnam… Iranul n-a reușit să producă clone ale Tomcatului american, darămite un alt avion pe măsură. Și last but not least, Iranul nu are capabilități nucleare. În caz că le va avea, le va avea pentru un timp extrem de scurt. Sper să nu apucăm așa ceva, că atunci chiar începe ultimul capitol…
 
4. Aliați? Spre deosebire de SUA care este membru NATO, ASEAN, etc și care are cu ce și cu cine negocia (cînd are chef), Iranul nu are decît aliați de circumstanță în Orientul Mijlociu și Coreea de Nord în cel îndepărtat. SUA se poate concentra pe Iran ca să cîștige fără ca aliatii săi să sufere pierderi însemnate într-un război asimetric, ce nu poate fi continuat eficient o dată Iranul atacat.
 
Puterea economică a celor doi este la un raport de cam 1/48 în favoarea SUA. Cea militară în unele cazuri (cele care contează) cam 1/100. Făcînd abstracție de capetele luminate. În ceea ce privește proștii (de oricare religie ar fi ei) cred că situația este în dezavantajul SUA. Nu de alta, dar ținînd cont de numărul de locuitori s-ar putea ca SUA să domine și la acest capitol. Totuși fanatismul religios al SUA poate fi egalat doar de media fanatismului religios din regiunea Levantului. Baiul e că în caz de război fanaticii religioși mor fericiți fără să se ucidă între ei…
 
Ce făcea Iranul nu mai este atît de important acum. Va fi important ce va face SUA atunci cînd Iranul va încerca să compenseze militar pierderea generalului, victima propriului sistem de supraveghere insuficient și ineficient.
 
Ca o concluzie în aceasta perioadă de tranziție și suspans, e bine de ținut minte că dacă n-ai capabilitățile unui stat avansat tehnologic n-ar trebui să-ți afișezi asasinii-n terțe țări. Chiar dacă duci un război asimetric. Mai ales cînd îl duci pe mai multe fronturi… Nu de alta dar comunicațiile sunt supravegheate.

 

Și ne iartă Doamne apocalipsele noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri…


Apocalipsa sau apocalipsele nu sunt despre iertare. Dimpotrivă. Apocalipsa este despre răzbunare. Pentru că asta vrem. Ne uităm la filme în care cei răi o încasează spre final și cei buni sunt răzbunați. Din 120 de minute îndurăm 100 de minute de nedreptăți, abuzuri dintre cele mai ne/obișnuite pentru a ne bucura de 10-20 de minute din final. Cam cum se întîmplă și acum în realitate: trăim o viață marcată de știrile de la ora 5 și sperăm să ne vom lua porția de apocalipsă la închiderea programului.
Pe plan religios lucrurile stau mai tranșant. În principiu, toată lumea ar trebui să ierte pe toată lumea. Dar… Și aici intervin inflamările, interpretările, reclama vreunui sporovăitor amvonatic cu accente apocaliptice sau situația internațională. Aia ce scapă de sub supravegherea/supravegherile maniacilor întru distrugerea omenirii, anunțarea judecății finale și a armaghedoniului israelit. Fiara sau mai bine zis fiarele cu sau fără semne, dar cu însemne (militare, ideologice și ilogice) stau la pîndă în bestiarul apocalipsei gata să ne dea peste cap concediul la munte sau la mare, planul de achiziționare a unei noi proprietăți sau locația deja buctată a nunții programate la primăria viitoarei sau viitorului. Viitorul nu sună deloc bine!
Nu ne mai gîndim la Iohannis, la USR sau la PSD. Toată atenția ni s-a mutat la est sau la vest. La America și Iran, la Irak, Babilon, Trump și alți politicieni belicoși din cale-afară. Facem calcule și amestecăm toate cîte le-o cuprinde planeta într-o axă imaginară a răului. Koreea de Nord, Iranul, Rusia, Al Shabaab, ISIS, Basar și întreg Levantul ne atrag ca un magnet. China stă cu ochii pe situație, hecării sunt pregătiți, rachetele cu coordonatele introduse, dronele în aer și sateliții se mișcă pe orbite localizînd ținte. Australia avertizeză că sistemul fumegă, mai lipsește-un vulcan, un țunami sau un cutremur într-o zonă dens populată să confirme că suntem pe marginea prăpastiei. Brusc încălzirea globală a devenit un mizilic fără sens.
Ziarele, siturile, diverși văzători și pre-văzători ne anunță că se apropie sfîrșitul. Eu în schimb sunt de partea lui Churchill: nu este începutul sfîrșitului, este abia sfîrșitul începutului. De abia de acum încolo vine distracția. So tu spic…
Din toată ecuația asta mare, lată și tremurată lipsește elementul de bază: cel ce a conceput apocalisa și deține copy-right-ul. Dacă te uiți la știri n-o să-l găsești. Nu-l mai găsești nici prin biserici, așa că nu-i de mirare. Dar noi îl plagiăm fără jenă. Dăm cu apocalipse-n stînga și-n dreapta. De la polul Nord la polul Sud. Că doar ce responsabilitate avem? Cine o să ne tragă la răspundere pentru c-am greșit cu… apocalipsa?
Cui i-ar trece prin cap, nu numai să spună, dar și să facă așa ceva: și ne iartă Doamne apocalipsele noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri… Pentru că apocalipsa nu este despre așa ceva?