Știați că…


Știați că și evoluționiștii și creaționiștii cred că eroarea se află la baza gîndirii umane și a istoriei sale?

N-ar fi exista evoluție fără erori în celulele care s-au diferențiat. Și așa au apărut oamenii. N-ar fi existat om așa cum este el azi, nici mîntuire, dacă n-ar fi existat eroarea păcatului. Și istoria nu ar fi putut fi, nici n-ar fi putut fi scrisă fără erori. Că despre asta este vorba.

Vizuină și viziune între literal și literar (1): întrebări incomode


https://www.tutandgroan.com/wp-content/uploads/2017/01/TG-LandofMilkHoney.jpg

Cam toată lumea este la curent cu discursul unui anumit frate (întîmplător din biserica la care am aderat) ce din nebăgare de seamă, dar cu adîncă certitudine declarase filosofic în plenul școlii duminicale baptiste Vă dați seama fraților că pînă și vulpile au viziuni, dar Fiul Omului n-are unde să-și plece capul?” Cum destul de mulți foști studenți ai unui renumit stabiliment teologic își aduc aminte de fasul unuia dintre catedranții orădeni referitor la diferența dintre literal și literar. Uai em ai meichin saci a fas?

Pentru că(ci- sic!?) mă declar consternat, deranjat și ofuscat de lipsa de relevanță generală a bisericii. Și o percep, în această fază a existenței mele și ale ei, ca o lipsă de viziune. Dar și, un pic mai glumeț, dar și trist, ca o înlocuire a viziunii cu vizuina. Adică noi să stăm bine în Egipt că se luptă Domnul cu anachimii. Ce freș sunt castraveții ăștia! Literal. Sau literar?

Pentru cine nu știe sau a uitat, un anume Ken Robinson, spune despre viziune că „Oamenii vor reuși să producă miracole dacă sunt stimulați de o viziune stimulantă și de un simț al scopului.”1 Adică înțeleasă și adoptată, viziunea energizează, stimulează și prevalează. Să dau un exemplu mai mult sau mai puțin negativ în ceea ce privește poporul ales 1, evreii și apoi poporul ales 2, creștinii sau biserica.

Nu știu dacă evreii staționați în Egipt pe vremea lui Moise erau entuziasmați de viziunea Țării Promise. Dacă ați uitat, pe vremea aceea Canaanul era descris ca o țară (probabil un regat, un ținut, că țări ca acum cîteva sute de ani nu prea erau pe vremea aceea) în care, pe lîngă apă, curgea lapte și miere. Interesant, nu? Dacă ar fi să cuplez fizica cu laptele și mierea aș spune că era cald, dar nu foarte-foarte, ca animalele să se înmulțească și să dea lapte și mierea să fie destul de fluidă ca să curgă. Sau era miere de salcîm mai subțire. Dar nu era invers, adică frig și penurie de animale și albine. Apropo, dacă erau așa multe albine ca să curgă mierea, e clar că aveau ce să polenizeze, deci vegetație nenică, nu glumă!

Probabil, în ciuda unor proteste ulterioare izvorîte în deșert, referitoare la castraveți și alte gustări suculente, dorința majorității asuprite era să se elibereze de sub tutela celei mai avansate civilizații din lume (Din lumea pe care nu au văzut-o, dar oricum propaganda egipteană pretindea că e cea mai cea!). Plîngăcioșii protestanți probabil că erau niște lideri ce supravegheau mulțimea din ghetou și s-au văzut dați la o parte de noua conducere în aventura eliberatoare. Ei nu puteau să nu fie șefi. Ei nu puteau să fie în rînd cu plebea. Atunci și acolo ei erau șefi mulțumiți. Egiptenii aveau nevoie de ei. Evreii aveau nevoie de ei. Mai bine șefi în robie decît oameni liberi. Ei trebuiau să meargă înapoi. Mă mir că nu i-au lăsat să se ducă!

Credibilitatea viziunii L & M (lapte și miere) să fi fost zguduită de cele 12 de iscoade la intrare în zona liberă de exploatare? Ce dovezi au produs iscoadele? Confirmau ele viziunea ce spunea Nici o masă fără lapte și miere? Păi da. Textual, literal: Cu adevărat asta este o țară în care curge L & M.

Și nu prea. Iscoadele au produs rapoarte aproape identice. Mișunau uriașii (un fel de fosile vii, brontozaurus humanoidum), dar existau și niște strugurei ce abia puteau fi duși de două persoane ce probabil că mai ciuguliseră din ciorchine de la piață la locul de adunare. Piață ne-piață, cert este că doi spioni produseră o dovadă-n plus că se anunța vin din belșug.

La lapte însă era închis, albinarii erau în grevă normală, nu japoneză, așa că nu fuse posibil să se producă dovada supremă L & M. Sau cine știe, laptele se brînzise și probabil că mierea (ce rezistase chiar și în mormintele faraonilor îmbălsămați) fuse prea ispititoare și iscoadele păcătuiseră mîncînd-o. Cu toate acestea iscoadele confirmă că asta este țara în care curge L & M. Oare unde au văzut ei L & M?

Ce și cum gîndește poporul? Poporul nu este deziluzionat de absența fizică a produselor promise, de transformarea țării L & M în S & W (struguri and wine), ci de existența unei potențiale împotriviri armate. Deși le menționase popoarele ce ocupau temporar țara, Dumnezeu nu le pomenise evreilor că printre ele se aflau Goliați fioroși de înalți în cetăți mari și tari. L & M ar fi trebuit să motiveze destul de tare poporul ca să L & B (lupte și să biruie).

Dar logic, așa cum spuseseră cele 11 iscoade (12 minus Caleb; Iosua nu știu de unde răsărise… că nu era pe listă), era imposibil ca evreii să pună stăpînire pe țară. În ciuda promisiunii. Dă-l încolo de program laptele și cornul, pardon, laptele și mierea. Prea scump. Nu face! Morții nu mănîncă. Costurile nu justifică obiectivul. Și așa au ajuns eroi Iosua și Caleb.

Cat ză stori șort, după circa 40 de ani, obiectivele sunt atinse pe etape și în ciuda desființării firmei L & M, sintagma aceasta este menționată de cîteva ori ca realitate. Țara aia cu L & M era țara asta. Se confirmă. Dar nu literal. În ciuda absenței mierii și a laptelui. Poporul evreu nu mai părăsește Israelul decît înfrînt. Viziunea bate realitatea. A meritat.

Să trecem la biserică. Biserica a devenit poporul ales, i s-a promis intrarea în Canaanul ceresc. Dar biserica și-a făcut cu sacrificiile de rigoare, un Canaan pămîntesc unde pe alocuri chiar curge lapte și miere. Sau dacă nu curge literal, în lipsa anachimilor și goliaților se poate admite că L & M sunt acolo în principiu.

Chiar mă întreb de ce nu i-a dat prin cap vreunui creștin (sau evreu) să pună undeva un automat la care oricine să poată bea lapte și mînca miere pe gratis. Ca o transpunere în practică, o identificare concretă a țării unde curge L & M. N-ar fi nici prea costisitor, nici prea greu. Să vezi atunci reacții!

Poporul evreu a rămas în istorie, dar și-a pierdut menirea. Pentru că viziunea a devenit vizuină. Și i s-a luat. Apoi i s-a dat. Dar cu ce costuri!

Biserica este în istorie, dar și ea și-a pierdut menirea pentru că nu mai comunică viziunea unui Canaan ceresc infinit superior celui pămîntesc. În ciuda faptului că a devenit relevantă pentru societate. Și se luptă să rămînă așa. Viziunea s-a transformat în vizuină. Ceva în care te simți bine. Ceva lipsit de pericole. Ceva material. Și cum rămîne cu cerul? Literal sau literar? Depinde de viziune!

Dar o altă întrebare care apare este dacă biserica ar trebui să revină la viziunea inițială, a Canaanului ceresc sau va trebui să redefinească ce înseamnă pentru secolul XXI țara în care curge L & M?

1Ken Robinson, Școli creative, 316.

Poliția-i re. Și ce?


Profit Jokes | Funny Jokes, Cartoons, Inspirational Quotes

Cu toții știm că poliția-i rea. Sau exprimîndu-ne regional, re. Știam asta de cînd ne jucam de-a hoții și vardiștii. Cu toate că nu mai existau vardiștii, ci doar milițieni. Dar vardiștii erau și mai răi că apărau ordinea vechiului regim, cel burghezo-moșieresc. Apoi miliția deveni rea. Că se schimbă regimul. Și poliția deveni și mai rea pentru că în ciuda schimbărilor nu-și abandonase vechile metehne. Dar cui îi păsa de ea?

Îi păsa de ea celui/celei ce avea mare nevoie să intre-n ea. Să nu fiu interpretat greșit! Cu toate că este nevoie de o forță pentru menținerea ordinii, ceea ce demonstrează că există cerere, există și ofertă, dar a fi polițist înseamnă de multe ori lucruri diferite în diferite țări. Ba chiar și la noi.

Dar acum, globalistic poliția e re că maltratează tot ce nu e alb. Să vină tot ce nu e alb la noi să vadă cum poliția noastră maltratează tot ce e alb că n-are altă culoare de maltratat. Mai e și niște țigani, dar e puțini… Și în cazul nostru, cum ne place să fim victimizați, acei țigani precis au făcut ceva vrednic de maltratare din partea majorității noastre și a poliției ei. Ați văzut în ultimul timp vreau țigan polițist. Nu doar polițiști cu care te poți țigăni. Rasist mai sunt!

Ei, ideologia revizionismului cultural, etnic, istoric, religios și așa mai departe, bîntuie cam pe toate meridianele lumii. Nu a început necazul cu naziștii. nu. Unii faraoni decideau că defunctul pe care îl înlocuiau nu-și merita locul în istorie și decidea să marteleze (adică să ciocănească, la propriu) numele acestuia de pe inscripțiile publice. Îl ștergeau din istorie. Cartușul său dispărea. Cam ca o statuie. Nu știu dacă faraon avea poliție, dar precis avea informatori și asasini ce mențineau ordinea divină pe pămînt

Să nu uităm că în Imperiul roman statuile reprezentau zeii și împărații, iar o atingere adusă statuii se considera o atingere adusă persoanei. Cam la fel cum icoana sau statuia sfîntului sau divinității creștine era sacrosantă. Reprezentarea și metafora (icoana, statuia, numele) se contopeau în caracteristici și calități.

Umorul și-a făcut da cap cu măsură. Cînd întrecea măsura și atenta la esența metaforei piticul, poetul, scriitorul, pictorul sau chiar prorocul era scurtat cu un cap. De aici și expresia a-ți pierde capul. Nu după femeie…

Noroc c-a apărut libertatea de exprimare. Caricatura și fabula au inițiat crăpătura aidoma veveriței mezozoice ce-a crăpat ghiața rupînd lumea-n două. Miza nu era ghinda, ci adevăratele haine ale împăratului, prietenia boului din vîrf cu tinerii și libertatea de a urla, dar nu la lună. Poliția rea și-a făcut datoria politică arestînd pe cine trebuia. Justiția și-a făcut și ea datoria judecînd și condamnînd pe cine trebuia. Uneori achitînd pe zeloșii dreptății ce aparțineau de obicei puterii.

După imperialism (cum să denumesc traiul sub imperiu) și naționalismul și-a făcut apariția mutînd în locuri dosnice statui (mai mult maghiare decît austriece), redenumind ulițe, universități și avansînd o nouă ideologie a unității regionale, dar tot sub imperiul conducerii de la centru. Vezi Transilvania. Legionarii ne-au făcut mai ortodocși decît suntem de dragul nației noastre. Dacă regimul legionar ar mai fi durat precis Decebal nu ar fi fost per Scorilo, ci per Andrei.

Comuniștii n-au și-au pus în funcție poliția poporului, miliția ce se manifesta prin milițieni. Nu mai trebuie să amintesc că unitatea de măsură a inteligenței este țianul. Deci un milițian era și el foarte inteligent. Cît un mili-țian. Dar miliția menținea ordinea comunistă apărînd societatea comunistă după ce lupta de clasă a fost depășită prin întemnițări și asasinate legale.

Statuile, scrierile, operele de artă ale dușmanilor poporului au fost ascunse sau distruse. Interzise. Cine era de partea lor era dușmanul poporului. Și au apărut statui noi: Lenin, Stalin, diverși Decebali istorici. Denumirile localităților au fost schimbate să se conformeze cu noua realitate politică. Glogovăț, fost Glogowitz, a fost rebotezat Vladimirescu. S-a născut orașul Victoria, probabil Pobeda în varianta originală. Brașovul a devenit pentru cîțiva ani Orașul I.V. Stalin. Etcetera. Poliția s-a pliat pe toate aceste oscilări ideologice, religioase, culturale și sociale. Milițienii nu erau interesați de istorie. Nici de logică.

Colonialismul a luat cu el statui, instituții, autorități. Ultimul avanpost britanic, Hong-Kong-ul tocmai a fost cadorisit cu o nouă lege a securității. Ce să înțeleagă poliția din asta? Să înțeleagă că legea-i lege. Că nu mai contează acordurile prin care orașul a fost retrocedat. La fel cum nu mai contează atîtea granițe ce s-au modificat în ultimii 75 de ani. Poliția își face datoria indiferent de granițe. Sau de ideologii.

Și ajungem la ora actuală.

În istorie au existat multe distrugeri motivate și cauzate ideologic. Nimeni n-a fost scutit. Este un proces. Omul își va reconsidera istoria, obiceiurile, limba, legile și atitudinile. De aici preferințe sau antipatii. Indiferent pe cine bate poliția. Ce totdeauna va fi depășită de evenimente. Ce noroc pe noi!

Dar cumva, și asta cît de curînd, ar trebui să ne dăm seama că negru sau alb, nazist sau evreu, musulman sau creștin, femeie sau bărbat, copil sau bătrîn, cu toții suntem oameni. Ce sens are să ne omorîm între noi? Aici trebuie să lucrăm. Pornind de la ce suntem în esență.

Nu poliția ne va schimba. Chiar dacă poliția se va schimba.

 

Fasciști de extremă stînga?


Care o fi diferența dintre talibani, ISIS și revizioniștii (nu pe stil comunist) de tot felul? Cei din America și alte țări și care o fi legătura cu cei religioși care i-au ars oasele lui Augustin sau cei din exprimările președintelui SUA?

Citiți sau urmăriți imaginile.

https://uk.news.yahoo.com/armed-protesters-call-removal-giant-072201487.html

https://uk.news.yahoo.com/trump-struggles-totalitarianism-dark-independence-134752379.html

Șansa bisericii în post-pandemie (3): internetul


Love And Hate Cartoons and Comics - funny pictures from ...

La scurt timp după revoluție un pastor profesor (cu doctorat) de la Seminarul Baptist din București se căznea să-și facă campanie electorală. Discursul său mirosea a cadavru comunist cu arome proletcultiste. Se manifesta vehement de la amvonul bisericii în care-l ascultam lingînd în gînd, ăv cors, o lămîie imaginară. Mie nu-mi mai era greață, dar lui nu-i dădea saliva-n muștiuc ca să-i reteze logoreea. Ce să-i faci, trebuia și fostul colaborator al Securității să învîrtă cu făcălețul în zoaiele fricii imaginare. Va veni o judecată, vestul decadent o va încasa și o vom încasa și noi dacă preluăm computerizarea de acolo, ne avertiza aproape cu spume la gură. Și bineînțeles dacă el nu va fi ales președinte al uniunii.

Dincolo de computerizarea industrială inerentă cu care eram la curent, demonizarea computerului se profila din perspectivă bisericească, retrogradă, de-a dreptul prostească, cu nuanțe apocaliptice venite de la centru. Doar că după executarea celor doi Ceaușești nu prea mai mergea cu comenzi de la centru.

Apoi, după o perioadă în care mulți mastodonți au trecut în faza somnului (rațiunii) de fosilizare, a venit epoca internetului. Internet hulit direct sau indirect. Pentru resursele extraordinare precum și pentru libertatea extraordinară și facila înfășurare în păcat(e). Anonimat personal plus domenii imposibil de controlat egal explozie exponențială a imaginilor în imaginația la fel de personală. Confesionalele ar fi trebuit ocupate pe baza listelor de așteptare și priorități. Dar nu s-a întîmplat așa. Din motive lesne de înțeles.

Relația ambivalentă love-hate cu internetul s-a manifestat și la vîrf. (Bineînțeles că asta nu exclude păcătoșenia personală, ascunsă, dar facultativă a vîrfurilor.) De pe o poziție dogmatică de vîrf puteai avea blog că dădea bine. Îți făceai publicitate, erai perceput mai tînăr și deschis și te puteai stropși în termeni mai puțin bisericoși la problemele… lumii, că nu erai la amvon. Asta e love. Dar cum dogmatica ta e găina de aur ce nu trebuia atacată de nimeni, cum să faci ca să nu fie atacată? Foarte, foarte simplu. Nu dai voie nimănui să posteze comentarii. Ca să nu discriminezi între aliați și critici îi interzici pe toți. Că de aia ești infailibil. Deși nu ești papa. Asta este hate.

Al doilea val de semi-demonizare și demonizare apare, se manifestă și se va manifesta în domeniul rețelelor de socializare tip Facebook, ca să-l menționez pe cel mai accesat la noi. Hate-ul provenea tot din libertate oferită. Apoi din limitările sale datorate interdicțiilor de genul comunitatea Facebook nu acceptă… mai știu eu ce. (Căreia i-am căzut și eu victimă.) Dar cel mai ciudat relația ambivalentă hate-love se manifestă în neputința unor pastori de a avea un cont pe o astfel de rețea (tot Facebook, că la noi dacă nu ești pe Facebook nu exiști). Deci love cu Facebook/internet cu biserica care are cont aici și hate cu Facebook/internetul cu liderul aceiași biserici care n-are cont pe sus-numitul site de socializare. Măi, să fie! aceiași lideri absenți de pe Facebook ce-i criticau pe cei prezenți pe Facebook. Aveau/au și ei informatorii lor…

Presupun, fără să dețin dovezi, că este vorba despre relația love & hate dintre vulnerabilitate & inviolabilitate. Modelul presupus este Isus Cristos. Dar cu noi oamenii, sfințenia și autoritatea nu au ajuns la armonie. Nu poți să fii Isus & Cristos. Adică se poate, dar unii nu vor. Nu te poți face vulnerabil (la orice) și în același timp să fii perfect astfel încît nimeni să nu atenteze la persoana ta augustă. Fără a uita că Isus a fost neînțeles, trădat, batjocorit, torturat și executat. Dar a vindecat fără să facă fund-raising, match-funding, fără să ceară zeciuială, membralitate sau mai știu eu ce.

Și veni pandemia. Mama-mia!

Se dădură pe față tot felul de presupuse herezii ale unor presupuși pastori heretici. Se interziseră interdicții și se călcară comunicate, statute, autorități și para-autorități. Pe internet. În văzul lumii. În orbirea fariserilor și fariseicelor.

Și aproape că trecu pandemia cu distanțare mai mult sau mai puțin fariseică. Cu expunere sau fără expunere pe internet. Cu biserici goale. Cum de nimănui de la noi nu i-a trecut prin minte să cîrpească locurile goale din biserici ca cele de pe stadioanele de fotbal? Cu înregistrări de aminuri, cu aleluia, cu cîntări comune și perș virtual? Ei, mai e timp că se anunță valul al doilea. Vorba vine al doilea: e tot ăla da cu mai mulți deștepți.

Totuși întrevăd multe schimbări. Unele radicale. De exemplu, biserica numai pe internet. Biserica de acasă. Biserica ca realitate virtuală. Că unele biserici chiar că se manifestă de parc-ar fi vorba doar de o realitate virtuală încremenită-n timp! Care ar fi urmările? Cine știe? Poate o adevărată democrație. Poate o copie a teocrației. O dispersare a autorității. O biserică a tinerilor pe internet? Alta a bătrînilor? Una a femeilor. Alta a adolescentelor. Poate o întrupare a prostiei cu sceptru-ntr-o mînă și cu crucea-n cealaltă. De orice gen. Orice este posibil. Mai ales în spațiul virtual. Pe care poate-l vom demoniza. Sau îl vom sfinți. În care cel ce vine iar poate fi văzut de întregul Pămînt în aceiași fracțiune de secundă.

Cert este că oricine este liber să aleagă. Pe internet poți alege cine să-ți predice sau cînd. Pe internet nu trebuie să ai abonament plătit la biserică, ci doar la accesul la internet. Dar și asta s-ar putea schimba. Vor exista clasamente. Cu cei mai accesați. Cu cele mai accesate. Oare nu vor putea predica femeile pe internet? Nici homosexualii? Cine-i va împiedica, regulile unei anumite comunități tip facebook? Tip uniunea bisericilor independente și neatîrnate? Hilar! Ce și cum se va valida convertirea? Ce va însemna biserică? Dar biserică mare sau mică? Va exista biserica negrilor? Sau a albilor? Care va fi limba liturgică, engleza? Hackerii vor fi demonizați și Satana-i va coopta? Și multe alte întrebări pentru viitorul post-pandemie.

Asta pînă-n pasul doi cînd dincolo de laptop, tabletă și telefon deștept va exista posibilitatea montării unei unități bio și oricine-și va putea accesa situl preferat cu comenzi neuro. Atunci poți să stai într-o biserică și să te afli-n alta. Dar oare n-am experimentat asta de atîta timp? Pentru că în ultimă instanță ceea ce contează este despre relevanța cu impact personal a bisericii. În esență internetul (la fel ca banii) nu va schimba nimic. Doar forma va fi afectată. Un Matrix din care cine știe cine scapă. Cum, se știe.

Citat

That’s the Spirit:

“Senator (Obama), you’ve had a rough week.” And he looked at me and said, which was typical of him, “No. The single mom trying to put food on the table had a rough week. I’m fine.” So I prayed with him before he went on, and after that we had a deep relationship.”

via Conversation with Conservative Pastor Joel Hunter, Spiritual Advisor to President Obama

Conversation with Conservative Pastor Joel Hunter, Spiritual Advisor to President Obama

De Alexandru Nădăban Publicat în 2014

Șansa bisericii în post-pandemie (2): banii


https://usercontent1.hubstatic.com/13149210_f520.jpg

Spuneam în postul precedent că bisericile ar trebui să se gîndească în perioada post-pandemie și la finanțe. De parcă pînă acum nu s-ar fi gîndit…

O fi banul ochiul dracului, dar n-am văzut, nici n-am auzit de vreo biserică care să nu accepte și să ceară bani. Ca urmare nu voi discuta ce sunt banii, de ce există și de ce nu scăpăm de ei, chiar dacă cardurile și internetul ne duc într-o lume fără cheș. Ba îmi aduc aminte de o anumită lecție de economie politică de factură marxistă în care ni se spunea că în comunism banii vor dispare pentru că omul va produce după posibilități și va primi după nevoi. Raiul parcă pîndea după colț. Cel comunist. Colțul, nu raiul.

Ce s-a întîmplat în pandemie? Cam toată lumea, dar nu și biserica ar trebui să știe: încasările au intrat în picaj. Banii s-au împuținat. Ca și cînd ar fi o oarecare judecată asupra lumii ce pe de o parte se zbătea în sărăcie și pe de alta miza pe consum și cravașa individul spre succes financiar. Gîndul mă duce la individa din Apocalipsă, la semnul de pe mînă și cap, la imposibilitatea de a vinde și a cumpăra. Ce preocupare ciudată pentru secolul I A.D… Ce i-o fi trecut prin fața ochilor lui Ioan?

Totuși n-am auzit de vreo biserică să se pocăiască și să renunțe la bani. Nu. Dimpotrivă. S-au dat numere de conturi. Ba unii mai zeloși ar fi instalat și mese în aer liber pentru donații. Mai lipsea să le răstoarne Mîntuitorul cu biciul în mînă… Bani albi pentru zile negre? Probabil. Sau bani negri pentru zile albe. Eu mă tot întreb în secolul XXI cum de a rămas atît de adînc întipărită tradiția asta iudaică cu zeciuiala pentru Templu? Dacă Templul exista pe cînd Pavel era viu, de ce nu s-a dus zeciuiala odată cu Templul de la Ierusalim? De ce Duhul Sfînt locuiește în trupul nostru ce este templul său – metaforic, nu? – dar, zeciuiala nu s-a stins. Nici măcar metaforic. Banul a rămas ban deși nu mai exista instituția templului.

Să fi fost banul care a inventat templul creștin sau templul creștin a re-inventat banul? Detectivi, căutați cine profită de pe urma banilor. Evident, nu dracul…

Acum este tot evident că programele, proiectele, investițiile, evenimentele au suferit. Cred că – evident, sunt puțin ironic – toate astea plîngeau prin colțuri, implorîndu-l pe Dumnezeul banilor să aducă zile mai bune. Sau să sfințească banii. Ce să-i faci dacă biserica se confundă cu programele, proiectele, investițiile și evenimentele? Mai rămîne să căutăm oamenii.

Oare ce spune textul sacru despre așa ceva? Tace. Dar tradiția. Și ea. Nu chiar, dar mai bine o desființăm ca să nu vorbească. Și atunci cine ne vorbește despre uzul banilor în vreme de pandemie și post-pandemie. De obicei ne vorbesc experții. Ce se vor arăta după vreun an. Acum s-au dat la fund. Nu riscă. Interesant cum pînă acum au riscat pe banii noștri, nu pe ai lor. Știți cum este definit un adevărat investitor: cel ce investește banii altora.

Oare de ce Isus nu s-a atins de bani? Pentru că banii corup? Pentru că banii motivează? Pentru că banii n-au miros? Pentru că banii nu contează? Pentru că ban la ban trage? Pentru că money makes the world go round? Pentru că bogaților le este foarte greu să intre-n Împărăția cerurilor? Și cu toate astea nu a atenționat mai mult decît ne vorbește bunul simț.

Asta dacă nu cumva mai recent, pre-pandemie, vreun proroc a primit o înștiințare pe direct. Probabil că nu a fost cazul. Dacă era cazul zicea el ceva înainte de pandemie. Că textul sacru tot zicea, dar nu prea ni se părea că zice bine că noi eram motivați de dezvoltare, extindere, cheltuieli și prognoze pozitive. Praise the Lord and pass the ammunition adaptat ar fi acum pe timp de pace pandemică Praise the Lord and pass on the money bagg!

Evident că nimeni nu s-a gîndit la reducerea cheltuielilor, la Legea a II-a a termodinamicii, la apropierea apocalipsei și revenirea Domnului. Astea dau bine-n predici de evanghelizare, nu la politica financiară a bisericii.

Politica financiară a bisericii? Motivarea credincioșilor. Să dea. Să lucreze și să dea. Să producă și să dea. Că pe cel ce dă cu bucurie-l iubește Dumnezeu. Baiul e că acum a scăzut producția, au scăzut încasările și salariile. Pe cel ce nu dă cu bucurie cine-l iubește?

Politica financiară a templului s-a transferat. Să se dea zeciuiala. Cel puțin. Și mai ales să se dea bisericii. Instituției. Fără de care nu este posibilă mîntuirea. Extra ecclesiam nulla salus. De două mii de ani. Doar că la început nu existau creștini salarizați. Toți aveau cîte o meserie. Apoi nici nu existau cheltuieli cu „biserica.” Ciudat. Dar adevărat. De parcă în antichitate era pandemie una-ntr-una. Simplu. Eficient. De ce ne-am complicat? Și nici un proroc n-a zis nimic. Niciun creștin n-a intrat în greva foamei. Nici nu și-a dat foc. Că nu merită.

In God we trust. Ați văzut vreodată zicala asta? Unde? Pe ce? Pe dolarul american. Nu pe frontispiciul vreunei biserici. Cu toate că pe unele parcă așa pare că scrie.

În Noul Testament, dintre cei 12 apostoli, doar Iuda a ieșit în evidență în ceea ce privește banii: fura și trăda. Pe bani. Isus a scos banii pentru taxa templului dintr-un pește. Dacă taxa s-o fi plătit în fiecare an nu știu. Cert că cel puțin o dată peștele a plătit-o nu omul. O fi dat Isus & co 10% la Templu? Mă îndoiesc. Nu se spune așa ceva în tot Noul Testament. Taxa templului plătită de pește era impozitul pentru întreținerea templului, nu taxa pentru cult. Care se plătește azi.

Întrebarea post-pandemie ce se pune este dacă bisericile își vor menține aceiași politică financiară. Dacă cumva se vrea recuperarea pierderilor ca-n economie sau nu. Sau dacă restricțiile financiare vor reorienta dramatic existența bisericii. Să nu uităm că școlile teologice se resimt după criza din 2008. Unele și-au suspendat existența sau au trecut la învățămînt la distanță. Acum cu pandemia ce a devorat mii de miliarde de dolari, criza revine și se va menține. Care vor fi soluțiile?

Șansa bisericii în post-pandemie (1): co-participarea


https://www.riverchasechurch.org/wp-content/uploads/2017/07/Ideal-Church.jpeg

Am spus ceva mai devreme că pandemia a ajutat biserica să se debaraseze de cîteva clișee. Mersul la biserică este unul dintre ele. Cu toate rezultatele lui colaterale: plictis vs dorința continuă după noutate, șablonizare/rutinare vs originalitate, respectarea tiparului/tradiției vs recontextualizare. Și cîte și mai cîte.

Am mai atras atenția asupra cvasi-inutilității rezultate din construirea bisericii în schimbul investirii banilor în biserica vie, adică pietre de templu vs carămizi vii. Și de inversarea rolului lor, adică biserica vie trebuie să producă bani pentru biserica de piatră, adăugîndu-i încă un rol adiacent deloc pomenit în textele sacre. Dacă nu mai avem romani să demoleze Templul și să închidă sinagogile, avem un virus ecumenic, ba unul ce nu discriminează între religii, dar care a avut același efect .

Și am văzut în condițiile date cine a pus omul înaintea legii/Legii sau fărădelegii. Cu sau fără internet. Un alt efect roman: globalizarea și tehnologia. La care biserica a reacționat prea tîrziu. Ca de obicei, nu?

Dar ce se va întîmpla în post-pandemie? Fără să fiu sau mai precis fără să pretind că sunt proroc, aș pune pe tapetul bisericilor cîteva panseuri la care mi se pare c-ar trebui să se gîndească cineva.

Primul ar fi cel al finanțelor. Că zice că de la bani pornește totul, adică banul este sursa tuturor relelor. Despre asta în postarea următoare.

Al doilea este cel al internetului. Și despre asta în a treia postare

Al treilea, dar nu ultimul, cel al frecvenței întrunirilor/întîlnirilor. Poate cel mai subiectiv. Aș pune în balanță bisericile tradiționale vs cele ne-tradiționale. Indiferent de factură, confesiune, denominație sau cum vreți să-i spuneți. Pe de o parte bisericile în care de fiecare dată se întîmplă aceleași lucruri (dacă vreți să le spuneți așa) ce oferă regularitate, tradiție, conformitate și continuitate. De cealaltă parte sunt bisericile ce fac și altceva dincolo de acești patru indicatori. Cu toate că nu se pot rupe de regularitate, ele încearcă să o rupă cu tradiția, să pară ușor sau foarte non-comformiste, afirmînd în ciuda continuării creștinismului primar nu numai că ele sunt altcumva, ci că sunt altceva. Ridicînd semne de întrebare susceptibile.

Domnilor și doamnelor, frați și surori, parafrazîndu-l pe iubitul nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu care-și începea discursurile în străinătate cu Stimați tovarăși și tovarășe, domnilor și doamnelor, aș vrea să îmi dau și eu cu părerea după ce în aceste vremuri pandemice am fost captat de un spectacol pe care îl vizionez la nesfîrșit chiar de cîteva ori pe zi. Nu contează care spectacol, unde și cu cine. Nici ce face. Contează cu totul altceva. Pe scurt: este un spectacol în care cei de pe scenă fac spectacol de bună calitate. Ba chiar divers. Ba chiar tradițional. Ba și cîntă. Asta ca să vedeți că se poate și în domeniul ăsta. Și mai presus de orice fac ceva ce aș vrea să facă și biserica, dar a cam uitat. Să mă explic.

Omul ce a intrat la spectacolul respectiv a plătit un bilet. Bănuiesc că un preț destul de mare. Ce i se oferă? Un spectacol complet, conform așteptărilor: lumină și culoare, voci diverse, frumusețe, sinceritatea sentimentelor etalate, braț la braț cu autenticitate, calitate, implicare, participare, 100% decență. Într-un cuvînt calitate excepțională. Și ce i se oferă în plus față de ce a plătit? Pentru că știm că dacă plătești ceva și ți se oferă ceva în plus, ce n-ai cerut, ce n-ai visat, dar care te încîntă, ești în stare să mai dai circa 23-30% mai mult din buzunar, culmea, pe ceva ce deja ai consumat. (Uitați-vă pe internet la, citiți o carte despre eficiența unei bomboane oferită împreună cu nota de plată la restaurant, apoi de oferirea celei de-a doua la fel de gratis ca prima.)

Foarte simplu. Cei de pe scenă oferă publicului co-participarea la spectacol. Nu ca spectatori, ci ca interpreți. Public și artiști conlucrează cu bucurie, artistic, participativ, cei din urmă invitînd publicul ce se implică imediat, după regulile profesioniștilor scenei. Bomboana numărul doi vine la bis. Publicul nu numai că nu mai pleacă, ci se identifică cu scena. Publicul simte, crede că este una cu artistul, cu forma lui de exprimare, pentru că trăiește catharsis-ul. În metempsihoza ca hipnoză (autorul fiind decedat, dar prezent prin actul artistic bilateral), el se identifică cu textul, sunetul și exprimarea sa personalizată pusă în scenă de artistul sincer, deschis ca o carte.

Este o formă cinstită de recunoaștere a valorii și de participare sau mai bine zis de co-participare. În timp ce artistul este pe scenă și plătitorul biletului în public, rolurile se inversează, dînd impresia că scena se mută sau nu mai există pentru că a înghițit benefic tot publicul care participă entuziasmat. Culmea, după ce a plătit biletul, tot publicul este cel ce face spectacolul. Dar ce mai contează? Atît publicul, cît și artiștii (din diverse roluri) sunt fericiți. Sunt una. Dar spectacolul are și un sfîrșit în care toată lumea e mulțumită, cam din aceleași motive.

Și toată lumea își va aminti de eveniment și va reveni pentru ceva asemănător. Cînd? Cu prima ocazie. Dacă se poate chiar mîine. Sau duminica viitoare. Dar nu se poate.

Asta cred că-i lipsește bisericii. Co-participare. Nu democrația sau teocrația, ci interschimbarea rolurilor. În armonie. În frumusețe. În fericire. Pentru ca omul să revină. Sau să nu mai vrea să plece. Pentru că spectacolul nu este pentru bani, ci pentru viața într-o paradigmă în care orice altceva își pierde importanța.

Ungaria și România


Se spune că… înainte ca SUA să intre în al doilea război ce va deveni mondial, un înalt funcționar al departamentului de stat a stat de vorbă cu ambasadorul Ungariei la Washinghton. Redau discuția:

Ungaria este republică?

Nu, domnule, este regat.

Prin urmare aveți un rege.

Nu domnule, avem un admiral.

Aveți prin urmare flotă.

Nu, pentru că nu avem mare.

Aveți revendicări față de cineva, indiferent cine?

Da.

Față de Statele Unite ale Americii.

Nu.

Față de Anglia.

Nu.

Față de Rusia.

Nu.

Atunci față de cine aveti revendicări?

Față de România.

Veți intra prin urmare în război contra României.

Nu, domnule, suntem aliați.

Și istoria se repetă!

No așe!


Nu am apucat să-mi dau seama cînd m-am născut. Și m-au botezat. Dacă știam… Cum tata era musulman, era s-o pățesc. Între timp mama a trecut la iudaism și iar mi-a făcut-o. A durut! După un timp nu mai știam dacă sunt băiat sau fetiță. Am cerut un CI neutru. O să mă decid mai încolo. Citeam multe cărți, așa că aș fi vrut să fiu prieten pe viață cu Baloo. Am cerut un CI de animal și mi-au băgat undeva și un cip. Bine cu nu m-am declarat oaie sau vacă că îmi puneam cercei… Discriminare!

Am trecut și de faza asta. Plictisitor. Cînd zburam cu avionul călătoream numai în cala cu animale. Nu aveam acces în unele locuri, mai ales la zoo. La circ era altceva. Ce să vorbesc de cinema!

Cu timpul mi-au dat hormonii. În afară de vulturul bărbos sau zăgan n-am văzut alt animal cu barbă, așa c-am zis să-mi fac o operație de schimbare de sex. Din animal în animală. A fost greu pentru că nu toate clinicile mai experimentau pe animale. Cele mai multe se mulțumeau cu oameni. Dar m-am realizat. Acum sunt o ea. Nu mai suport să lase cineva ridicat capacul de la toaletă. Ce jignire! Dar din nou am probleme la aeroporturi. Mă iau ăia la întrebări de parc-aș avea bomba atomică în sutien! Nesuferiții!

Nu știu de ce, în ultimul timp, cînd zbor cu avionul sau văd un film la cinema mi se face mai cald cînd văd anumite scene… Cred că trebuie să mă cumințesc. Mă mărit. Chiar am dat de-un tip, dar e cam bisericos.

No așe, no!

Banii sau viața? Sau Banii și viața?


Banii sau viața este somația clasică a tîlharilor.  Echivalentul ei se regăsește în pilda împăratului. El răsplătește inconștienții și pedepsește conștienții. Împăratul a fost flămînd, însetat, străin, gol, bolnav și la închisoare. Ciudat împărat, nu?

Realitate identică pentru toți participanții la acțiunile de binefacere. Cu surprize. Cine nu l-a văzut așa (adică: flămînd, însetat, străin, gol, bolnav și la închisoare), dar a avut grijă de cei ce aveau aceleași nevoi (secrete) ca ale acestui împărat (hrană, apă, haine, companie), a fost răsplătit. Hmmm…

Împăratul a dat o lege, un anunț, o circulară, o enciclică sau o sobornicească cu cerințele? NU. Dar fiind cu toții în aceiași împărăție, se pare că da.

Împăratul a dat vreo interdicție de genul să nu-mi faceți mie? Sau să nu faceți asta și cineva a călcat legea? Nu. Exact pe dos. Împăratul a zis faceți bine celor ce n-au parte de bine.

Cei ce au fost foarte atenți să-i ducă și să-i facă împăratului (și numai lui) tot ce era de dus și făcut, și-au pierdut în final viața. Nu se spune nimic de farisei, de CPEx sau de Consiliul bisericesc. Da chiar nu se spune nimic?

Amîndouă grupurile de aleși (atenție calviniști și necalviniști, aici e vorba de 2/două, alegeri; sau predestinări?), unii pentru răsplata pozitivă, alții pentru cea negativă, au fost conștienți de cerințe. Amîndouă grupurile le-au îndeplinit. Împăratul face diferențierea și ia ca un afront personal ceea ce au făcut caprele. Caprele se scuză că nu l-au văzut niciodată nenorocit și lipsit. Explicația vine din gura împăratului. Nu le-ați făcut lor, nu mi-ați făcut mie.

Ordinea e un pic inversată. Mai întîi sentința. Nu este anunțată, dar deducem că despărțirea odată efectuată nimic nu se mai schimbă. Hotărîrea a fost luată. În mod normal răsplata celor ce nu visau la răsplată ar fi trebuit să vină ultima. Pentru cititorul actual este o surpriză de proporții.

Apoi vine dialogul cu condamnarea. Apoi condamnarea definitivă cu enunțarea sentinței. Aici e o altă surpriză. Cum, noi care am făcut planuri de management, am căutat investitori, ne-am dat peste cap, nu te-am văzut? Noi te-am văzut, noi am acționat, noi am făcut. Caprele nu spun că n-au făcut, ci că totdeauna i-au făcut împăratului. Era un program. Era o viziune. Era o implicare. Era ceva premeditat. Adică planificat. La zi. Conform graficului. Cu estimări, cu procente, așa cum vrea banca…

De fapt, în inconștient rămîn cu somația împăratului: Banii sau viața?

Nici nu știu dacă pune în balanță că a face ceva este mai important ca a da bani.

Cu toate că aș vedea mai multe elemente pozitive în a face nu în a da bani. Dar cred că rămîne somația: Banii sau viața!

Prieteni şi duşmani


Dacă încercăm o trecere în revistă a subiectului ,,prieteni” în literatura română vom constata o sărăcie lucie. Periplu prin manualele trecute şi prezente nu ne oferă o schimbare pozitivă. O fi de vină ministerul, autorii de manuale sau pur şi simplu marii şi micii noştri scriitori? O fi de vină poporul român ancorat în destinul implacabil al țăranului mioritic, al meșterului gata să-și termine biserica cu jertfa soaței decît să își protejeze familia sau a aceluiași cioban lichidat de tovarășii săi și răzbunat cu tăișul baltagului? Nu îl mai punem la socoteală pe Toma Alimoș a cărui măruntaie se varsă în goana calului. E clar că Marea nu era prietenul său dată fiind diferența de clasă socială și ocupația Tomei…

În Răscoala, Ion, Pădurea spînzuraților, Moromeții, Șatra, Frații Jderi, ca și în atîtea poezii de dragoste, patriotice sau despre natură, nu ne împiedicăm de mari prietenii. Cu mici excepții dramaturgii noștri nu ne-au fixat în memoria colectivă vreun personaj pe care să-l purtăm cu noi din copilărie la senectute ca un etalon al prietenului ideal. Cu fabulele situația e și mai clară: ele semnalează falșii prieteni, dușmanii prefăcuți și nasurile prea sus cocoțate pentru a-și face prieteni.

Un evaziv Pierre Vaillant după care Anton Lupan gonește o viață întreagă lasă să se întrevadă doar amiciția existentă într-un echipaj gata să înfrunte primejdiile, la fel ca și zbaterea Cireșarilor la o vîrstă mai fragedă. Amiciţia dintre Eminescu și Creangă nu ne lasă să privim prea adînc într-o relaţie sporadică ce seamănă mai mult cu vizite de lucru decît de o prietenie marcată de sacrificii, lepădare de sine şi acţiuni comune. Ca urmare, pe primul loc în clasamentul literaturii universale se situează Cei trei muschetari ai lui Alexandre Dumas.

Francezi, catolici, regalişti, justiţiari, dar nu în extremis, deviza celor patru străbate nu numai cugetul românului, ci rezonează, cu mici excepţii, pe toate meridianele. Toți pentru unul, unul pentru toți, premerge (cel putin în desfășurarea acțiunii romanului) Libertate, egalitate, fraternitate. Mai limitată, dar mai personală, deviza muschetarilor a prins mai bine și a rezonat dincolo de clauza socială. Prietenii și dușmanii au resimțit-o. Nu se poate spune însă că cea de-a doua deviză n-a fost influentă. Din contră. A divizat prietenii, familii, popoare.

Cu toate acestea, care ar fi soluția, sau de unde ar trebui să începem pentru a planta sămînţa prieteniei? Cît de devreme ar trebui ea plantată şi care ar fi procesul prin care prietenia ar dăinui? Sau cu alte cuvinte, cum să îţi faci prieteni şi să-i păstrezi?

Pentru epoca actuală o întrebare complementară ar fi Sunt prietenii virtuali nişte prieteni adevăraţi?

În paralel sau mai bine în antiteză cu prietenii se află duşmanii. Plecăm de la premiza că nu toţi ce nu ne sunt prieteni ne sunt neapărat şi duşmani. În caz contrar ne-ar fi aproape imposibil să ne facem noi prieteni.

În această direcţie literatura română excelează: turcii, tătarii, ruşii, austriecii, ungurii, bulgarii, mongolii, nemţii, polonezii, grecii, nemeşii, mercenarii lui Basta au fost definiţi ca şi duşmani tradiţionali. Dar să nu disperăm şi să ne dăm cu stîngu-n dreptul: nu ducem lipsă de boieri autohtoni, domni,  şi patroni, lideri politici de dreapta sau de stînga catalogați ca scursorile neamului.

Din direcția bisericii ne vin semnale mixate: s-ar găsi niscaiva prieteni, dar aici ascultarea, lepădarea de sine, smerirea sunt impuse de sus în jos așa că se așterne atmosfera potrivită pentru zîmbete mierose, vorbe aprobatoare, gînduri suprimate de dragul nestresării mai-marilor. Ei ți-s cei mai buni prieteni de care ai nevoie. Dacă ți-ai face prieteni nu riști ca aceștia sa te vîndă tocmai lor. Și așa prieteniile eclesiale de genul Cornilescu-Popescu se sting în fașă. Dispar de parcă n-ar fi existat. Rămîn doar ponseurile despre Ionatan și David, cele ale înțeleptului Eclesiast și ale proverbialului Solomon. Să mori de ciuda, nu alta!

La una dintre ceremoniile de absolvire de la Universitatea Emanuel din Oradea unul dintre invitații academici, dar neteologici o introduse în ecuația absolvirii pe studenta lui Dante, Beatrice. Mare prietenie, respect și neînțelegere pentru sexul opus în catedrala mîntuirii baptiștilor. Adică ăsta a fost efectul: schimbam fel de fel de priviri de genul masculin și feminin, cînd cu mine, cînd audiența. Deci, teren minat. Foarte minat! Mine de tot felul. Prietenie doar de gen. Ca la regulament. Altfel te trezeai cu dușmanii care ascultă și pîrăsc. Adică fac ce știu ei să facă mai bine.

În sport nu mă pronunț cum este cu prietenii și dușmanii, e destul să deschid televizorul. În armată nici atît, că am făcut-o acum 45 de ani și era cu informare la ofițerul CI. Sau la altul…

La locul de muncă era mai ușor, dar nu totdeauna. Nici în familie nu ne simțeam prea bine.

Care ar fi principiile universale ale prieteniei? Dar ale dușmăniei? Și ce facem mai departe?

A primi sau a nu primi, that is the question


Totdeauna am fost de principiul că Biserica care este altceva decît statul, nu ar trebui să primească bani de la stat. Politicienii noştri fac o greşeală gravă cînd consideră că Biserica este o instituţie a statului. Bănuiesc de unde provine această greşeală şi care este intenţia atunci cînd se proclamă că Biserica este o instituţie a statului.

Într-un articol din Christianity Today se poate citi o scurtă analiză a disputei baptiştilor referitor la fondurile primite de la stat. De exemplu, Bunaciu spune că  „While larger churches may have several Western partners who can support their efforts, many of the small churches do not have such friends and would accept support from local authorities.”

Întrebarea mea este de ce trebuie ca bisericile baptiste mari să aibă astfel de prieteni care să le dea bani tot timpul? Este o practică ce se regăseşte în Noul Testament sau în Statut? Să nu se înţeleagă greşit, nu am nimic împotriva ajutorării bisericii în caz de nevoie, dar de multe ori ajutorul financiar venit din vest se opreşte la sponsorizarea pastorilor sau la sponsorizarea construcţiei clădirii adunării sau a unei anexe a acesteia. Și pe termen lung la sponsorizarea școlii.

Oare liderii acelor biserici mari, dacă tot sunt mari, nu pot să se descurce  cu banii proveniţi de la proprii enoriaşi? Dacă le trebuie mai mulţi nu cumva biserica cade în capcana banului, face proiecte care vor depinde totdeauna de ajutorul din vest şi acele proiecte sunt  artificiale făcute de dragul banilor? Unde este izvorul evanaghelic ce stă la baza bisericii?

Și revin la spusele unui mare partizan al folosirii banilor pentru scopurile bisericii: Paul Negruț. Reverendul frate baptist, fost președinte al cultului timp de două mandate (Mamă, cîți bani erau pe vremea domniei sale!), rector cu mandate fără număr și evident pastor pînă la ultima suflare.

Refusing funds would not doom churches but may scuttle certain projects, said Negrut. „Just follow the future development of those churches that have accepted money to see which is doing better in witness, integrity, and impact. Western Europe speaks volumes.”

Eu aș spune că și aprovizionarea cu bani din partea sponsorilor spics volium. Aș da doar două exemple. Pe cînd făceam parte din personalul didactic al UEO un decedat frate mă trăgea de limbă promițîndu-mi un post în instituția sa bucureșteană. Interesant, nu?

Al doilea exemplu despre banii veniți de la un autor american ce a sponsorizat tipărirea ideilor sale la Oradea, să mai afle și poporul român cum stau lucrurile. La vremea respectivă cam 30000 de verzișori. Ce conteză banii dacă ni se dau. Bine că nu ni se iau!

Și închei cu memorabila scenă din biroul rectorului care, la acea vreme, tetatet cu un prieten, profesor, pastor, afacerist, afirma profetic: Cînd un proiect este de la Dumnezeu totdeauna se găsesc bani pentru a-l pune-n aplicare!

Se știe cît de adevărată este această afirmație. Pînă și Iuda a primit ceva bani pentru proiectul său. Mă tot întreb dacă același personaj mai crede în prorocia sa sau are impresia că acum Satana și-a băgat coada înbîrligată prin Oradea. Meic iu sink…

De ce de la o vreme nu prea se găsesc bani pentru proiectele din România?

Haosul și credința


Se spune că la început a fost un haos total. Gigantic, aproape fără limite. Iar apoi s-a făcut ordine. Mă îndoiesc, dar asta nu înseamnă că n-am credință. O explicație logică ar fi că Dumnezeul care a creat totul n-a creat un haos ca mai apoi să pună totul în ordine ca un prea ocupat locatar al unui univers intrat în criză de timp. Bănuiesc că de la început a fost ordine. Atît cît se poate. În rest să își stoarcă creierii materialiștii cu apariția și frămîntările materiei. Tot n-au ce face…

Dar am observat de-a lungul scurtei mele vieți că haosul poate fi ordonat de un principiu superior. În cazul meu, credința. În cazul altora, treaba lor! Și mă întrebam  dacă el funcționează și în prezent. Adică ordonarea informațiilor în funcție de un principiu, sau de o logică aparte.

De exemplu la Michael Benson, ce a scris o carte despre societățile secrete, criteriul fiind cît de secretă a fost sau este o organizație. Pentru el Vaticanul este o astfel de organizație secretă. Dacă ar fi consultat arhivele Vaticanului și-ar fi dat seama că nu este așa. Mi se pare ciudat că Benson nu include în dicționarul său de organizații secrete niciunul dintre partidele existente sau mai ales dintre cele trecute.

Mă gîndesc la carbonarii, la socialiști, anarhiști, bolșevici, comuniști și alții ca ei. Principiul, dacă pot spune așa, pe care-l pune în funcție pentru a scrie acest anemic dicționar este cel al selectivității. M. Benson alege doar ce-i convine. Cuvîntul de ordine este secret. Doar că un cercetător mai atent vede că de fapt, dicționarul său este organizat în jurul unui alt principiu: haosul.

Același lucru se poate face în teologie. Alegi un principiu și îți organizezi teologia sau demonstrezi că cineva și-a organizat teologia conform acestui principiu. Doar că în domeniul academic, atunci cînd vrei să dovedești ceva, nimeni nu te ia în serios dacă nu respecți cîteva reguli, printre care cele de formă. Ele demonstrează că lucrarea ta este serioasă, ține cont de ce au descoperit alții în domeniu și datele tale nu se bazează pe ficțiune, interpretările tale nu sunt păreri, ci ceva obiectiv. Academia pleacă de la credință pentru a ajunge la obiectiv, dar nu abandonează credința, ci o întărește.

Acum cîțiva ani un oarecare român american s-a năpustit asupra unui subiect demonstrînd ceva. Să fiu sincer, nici nu mai țin minte ce. L-am luat la pieptănat conform principiilor academice de formă. Scrierea nu le întrunea. Era o varză, nici măcar murată! Dar unii cu credință mai mare i-au luat apărarea afirmînd că de fapt eu n-am adus nici un argument împotriva ideilor sale, ci doar i-am criticat forma. Așa că n-am dreptate. Evident, mai ales dacă îmi pui în cîrcă că sunt liberal, apostat și imoral.

Dar spre deosebire de mine, un alt român, acum tot american, a scris cîteva cărți, o teză de doctorat organizînd haosul personal în jurul unei idei. Pe aceleași principii. Nimeni n-are nici o problemă cu el. Nici cu ea. O fi haosul organizat în jurul credinței sau invers? Ciudat cum pica muștele-n plasa credinței haotice.

Mai simplu, mai complicat sau…?


Sezonul taifunurilor continuă. Taifun la Nagasaki? Nu. Taifun în viața mea. Dar ce este taifunul? Este un ciclon tropical din regiunile estice ale Asiei, în timpul schimbării direcției musonilor. Oarecum previzibil deci.

Cum ar suna mai simplu viața mea? Să iau totul de-a gata. Asta e viața. Nu pot să fac nimic, trebuie să cred, să accept, să fiu pozitiv, să nu mă bag unde nu-mi fierbe  oala, să stau la locul meu. Să fac ce mi se spune, să nu contest, să nu judec, să ciocu mic, să mă scol cînd sună ceasul, să beau ceaiul și să bat fierul cît e cald, să-mi văd de treabă, Să nu deranjez și să nu uit să fac asta și aia, că asta-i datoria mea. Cam asta-mi spun ei.

Ce-mi trece mie prin cap? Să-mi complic viața. Să cercetez. Să contest. Să pus sub semnul întrebării. Să văd dacă mai există o alternativă. Să-mi folosesc materia cenușie. Să am îndoieli. Să cer o a doua opinie. Să mă orientez după busola, nu după turmă (sau liderul de turmă…), după ce am luat busola de la reparat. Să am curajul să spun nu. Sau da. Să nu fiu un iesmen. Să-mi complic viața pentru că e viața mea. Cam asta spun eu.

Ce simplu ar fi să fie simplă viața. Și ce anost! Mai bine un taifun periculos, decît o viață infect(at)ă de platitudini.

 

.

Ce e urât? Ceva ce nu e frumos. Dar ce e frumos?


Se spune că gusturile nu se discută. Indiscutabil! Cu toate astea există ceva ce se numește estetică.

Dacă vrei să faci un cadou de obicei cumperi ceva frumos. Dacă îți cumperi ceva în casă vrei tot ceva frumos. Dacă tot dai bani. Pînă și mașina dacă nu arată bine nu prea contează ce are sub capotă. La fel stau lucrurile și cu mîncarea. Dacă miroase bine, dacă arată bine, îți vine ceea ce se numește pofta de mîncare. Idem la filme, cărți, muzică, peisaj, sport și sex. Ceva ce te încîntă, te și motivează.

În contrast cu astea toate, vine urâtul: când vezi cadavre, miroase pestilențial, când formele n-au nici o noimă și când nu înțelegi nimic din muzică, din ceea ce vezi, auzi, miroși și guști, ți se pare abject sau cel puțin deplasat, spui că e urât, întorci capul și dacă nu vomiți spui cel puțin în gînd: pfui!

Cei care au gusturi mai ciudate sunt considerați excentrici sau cel puțin originali. Ca Dali cu furnicarul pe care îl plimba prin Paris. Sau ca operele sale de artă. Și poate lansezi o modă. Dar acum s-au înmulțit excentricii. Nu mai e normal să fii normal. E mult mai interesant să nu fii.

Normalitatea înfățișării omenești diferă de la o cultură la alta. În Europa nu folosim inele ca să ni se lungească gâtul, nici chinezoaicele nu își mai strâng laba piciorului să fie cât mai mică. Nici nu ne vopsim pielea ca să arate mai albă sau mai puțin albă. Eventual ne bronzăm. Chiar și artificial.

Pușcăriașii erau tunși zero, așa că nimeni nu risca să se facă de pomină cu asemenea tunsoare non-conformistă. S-ar fi făcut haz de tine și te-ai fi simțit prost. Dar moda s-a schimbat. Tonsura Kojac e acum banală.

Muzica nu mai e ce a fost: acum cântă toți bâlbâiții, sîsîiții, pelticii și afonii. Computerul face restul. Nu mai repetăm, ajustăm din butoane și facem play-back. Aș vrea să văd o orchestră simfonică făcând asta.

Frumosul a devenit în mare parte monopolul celor cu bani, dar există și mulți oameni ce au bani, dar n-au gust. Mai trebuie să dau exemple?

În fine piața sau banul a decis ce e frumos. Interesant criteriu. Totuși parcă e mai bine decât cu un dictator obsedat de stilul arhitectonic al tinereții tale. Vezi casa poporului lui, că a mea nu e.

Comuniștii și naziștii au reușit să pună în aplicare arta mobilizatoare, morala și estetica proprie. Noroc că s-a terminat cu ea. Încă o generație și am ieșit. Dar ce am pus în loc?

Multe frumuseți de aiurea: Michi Maus în loc de Șoricelul Chiț, Tom și Jerry în loc de Motanul încălțat, Supermen în loc de Făt-frumos din lacrimă și Alien în loc de Zmeul Zmeilor. Frumuseți și urîciuni străine în locul celor autohtone. Să continui: mecuri în loc de chiftele, hot dogi în loc de cârnați, chili în loc de ardei iute și așa mai departe.

Concluzia? După ce frumosul străin a câștigat în fața frumosului autohton, pînă și urîtul străin cîștigă teren în fața urîtului național.

Cu o singură excepți: cea a politicienilor și a guvernanților, fie ei bărbați sau femei. Ce-i al nostru nu ni-l poate lua nimeni, nu că nu am vrea să scăpăm de ei! De pildă Gigi Becalli. A fost parlamentar european. Credeam că vom scăpa de el. Aș! Bine că nu-și face televiziune proprie, dar cine știe, poate  l-ar ignora celelalte posturi…

Viitorul a început ieri: reconfigurarea bisericii?


What Will Our Society Look Like When Artificial ...

În urmă cu ceva timp am dat peste un autor ce explica transformarea monarhiei în vremea lui Ludovic XIV. De la nucleul dur al cavalerilor în armură ce dictau în lupte prin forță și angajament fizic, la cel al prezenței în jurul regelui în palat, la Versailles, gata să ducă la îndeplinire ordinele regelui, dar și dezbrăcarea de armură în schimbul dansului, manierelor și conspirațiilor totdeauna prin cuvinte, gesturi, eleganță. Curtea s-a schimbat. Nu mai mirosea a cai asudați, ci a parfumuri. Armurile au fost înlocuite cu mătase, catifea și dantelă. Scutul și sabia de două mîini cu spada sau floreta și pumnalul. Glasul sonor și răgușit cu vorba meșteșugită, șlefuită, gata să domine prin răsuciri și zorzoane mințile mai slabe.

Rezultatul a fost dictat de rege. Regele ce devenise Regele Soare. Și Franța deveni centrul Europei.

O schimbare asemănătoare presupuneam că se întîmplase și în biserică. De la micile întruniri în case la marile adunări ce trebuiau dominate de o persoană cu autoritate n-a fost decît un pas dictat nu de doctrină, tradiție sau revelație. Organizarea, extinderea și aglomerarea au impus schimbări ce trebuiau făcute cu toate că nu existau percepte creștine în acest sens.

Ca urmare, liderul ajustat la condițiile vremii este acela ce vorbea clar, nu se pierdea în fața unei mulțimi, se îmbraca corect. El nu altul conducea pentru că nu poate fi imitat, contestat sau depășit în prestație. Dovada umblării cu Duhul nu mai era necesară pentru că el făcea dovada prezenței de spirit în felul cum se exterioriza. Prin stăpînire de sine el insufla stabilitate, atît individului, cît și congregației. Ca urmare era ascultat, urmat și respectat. Cine putea contesta că inspirația sa nu provenea de sus? Doar unul mai bun ca el. Unul cel puțin tot așa de bun ca el însă nu există decît în comunitatea vecină aflată la o oarecare distanță. Era episcopul. El încapsula garanția legăturii cu Isus Cristos. El era singurul ce putea confirma ortodoxia învățăturii după revelația divină originală.

Dacă în cazul lui Ludovic XIV transformarea a venit prin conformarea la puterea absolută a monarhului și la organizarea Curții, prin prezența cît mai apropiată de tron, în cazul bisericii și a episcopului (denumit de unii episcop monarhic) transformarea s-a petrecut ca o reacție deși legitimă, ruptă de esența creștinismului ce implica întîi de toate primatul caracterului, iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu. Cu complicațiile de rigoare.

Curînd creștinismul a fost legalizat și modelul organizatoric s-a solidificat, istoria e cunoscută.

Ei revenind în prezent, cu gîndul la viitor, ce se poate detecta în vreme de pandemie? O criză a conducerii? O criză a caracterelor? O criză de sistem? O revoluție ce mocnește? Sau aceeași mult vehiculată, de la Reformă încoace, revenire la origini?

Pandemia ne-a demonstrat, o dată-n plus, dacă mai era nevoie, că bisericile mari pot intra în criză, dar pot și supraviețui. Că programele, programările și investițiile în cele ecleziale pot fi suspendate sine die. Că mersul LA biserică nu este obligatoriu. Cine vrea să se vadă într-o biserică de 1000 de oameni cu cei 980 pe care nu prea-i cunoaște? Ce importanță mai are închinarea cu sau fără trupă de excitare spirituală cînd acum contează altceva? Ce importanță mai are duminica în vremea interdicției de circulație, asociere și în lipsa unui program de lucru de 8 ore? Cele trei luni de inutilitate a construcțiilor ecleziale vor fi cumva luate în seamă în viitor? Pînă unde și cum funcționează autoritatea? Ar sau nu trebui reconsiderate sacramentele? Dar relațiile între confesiuni?

Adică în esență, ce se va întîmpla de la pandemia asta încolo, privind cu un ochi la autoritățile statului, cu altul la cele ecleziale și cu al treilea la Apocalipsă? Ce este important și ce nu? Ce înseamnă a trăi? Care este diferența dintre viață și moarte? Și cît de universale sunt răspunsurile pe care biserica ar trebui să le dea într-o refigurare ce nu ține de doctrină, tradiție sau revelație. Sau ține? Viitorul a început… ieri.