Illuminati, iezuiții și prolificul Michael Benson


Ieri stăteam de vorbă cu ăla micu despre iluminism. Voltaire, Montesquieu, JJ Rousseau, curentul ideologic și cultural generat de secolul luminilor. I-am spus că Voltaire a fost educat de iezuiți, că rațiunea, credința, în sus și-n jos și că biserica era clerul, bla-bla, cele trei stări, exploatare, obscurantism, d-alea. Revoluția franceză…

Și cum în ergonomia livingului era la îndemînă cartea Dicționarul societăților secrete a lui Michael Benson, scoasă de Săptămîna financiară, îi spun ia uită-te la iezuiți și citește cu voce tare. Am luat cartea de la bibliotecă doar-doar le-oi stimula curiozitatea și mecanismul citirii. Geaba!

Și citește: …au fost inițial un ordin militar constituit de Vatican pentru a lupta împotriva dușmanilor bisericii și pentru a proteja secretele acesteia. NU SE POATE!!! Bine că nu citește copilul ăsta mai mult din cartea asta!

Nu Vaticanul i-a inventat pe iezuiți. Iezuiții nu erau militari. Arma lor cea mai tare era școala. Nu aveau ce secrete să protejeze decît în cazul în care duceau la îndeplinire misiuni diplomatice. Cum l-au școlit pe Voltaire, unul dintre cei mai mari dușmani ai bisericii, nu văd cum luptau ei împotriva dușmanilor bisericii.

Apoi: fondatorul grupului Illuminati, Adam Weishaupt, s-a inspirat din structura iezuiților atunci cînd și-a format societatea secretă. În următoarele două sute de ani, iezuiții au devenit tot mai independenți față de Vatican…

Deci illuminati au fost la originea iezuiților. Trez entereson!

Și după două pagini dăm de ioaniți. Mai că încep să-i înțeleg pe naziști că ardeau cărți. Și aprob Inchiziția că-i ardea pe autorii lor.

La școală i se spune de illuminati, discută cu prietenii despre illuminati, începe să cradă balivernele scrise de habarniști și colportate de ignoranți ce n-au citit în viața lor prea multe cărți sursă, ci au înghițit fără să verifice informații prelucrate de alții. Dar iluminați-vă cu informație de primă mînă, nu cu cea de a doua! Sau a treia!

Culmea: cartea are cîteva pagini de bibliografie și cîteva situri. Culmea culmilor: cartea nu are nici măcar o singură notă de subsol.

Cred că o să încep să redactez o listă neagră a autorilor ce o iau pe coclauri. Un nou Index! Cap de listă (deocamdată) Michael Benson.

Mai grav este faptul că individul ăsta a scris peste 30 de cărți în diferite domenii. Dacă toate sunt așa ca asta, propun deschiderea unei liste de semnături pentru păstrarea lui cît mai grabnică în cloroform în vederea studierii acestui individ atît de dotat. Să sperăm totuși că n-are urmași!

Cum va arăta istoria secolului XXII?


sursa:http://www.historyofparliamentonline.org/

Mai ieri-alaltăieri îmi scormoneam creierul să găsesc un personaj mai de vază, unul demn de cărțile de istorie ale secolului XXII.

Dacă e să-i enumăr pe cei din cărțile de istorie pre-comuniste m-aș gîndi la domnitorii munteni și moldoveni. Bineînțeles numai la unii dintre ei. Apoi în materie de cultură, în afară de Barbu Lăutaru, cîțiva tenori și primadone, cîțiva pictori și scriitori, ba și niște poeți, unii oameni de știință și ingineri ce au studiat în străinătate, vreo două capete încoronate și vreo doi-trei miniștrii, urmează o mare pauză.

Perioada comunistă îi preia sau îi interzice pe unii dintre ei, dar și își fabrică personaje mai mult sau mai puțin fictive (Vasile Roaită de exemplu), la care se adaugă miturile eroilor în viață, acei comuniști importanți ce conduceau destinele poporului asociați cu unele personaje ce se deziseră de vechiul regim și trecură cu arma și bagaje de partea roșilor. Ulterior au fost și aceștia alungați de prin cărțile de istorie. Cultura română n-a putut nega creația artistică a celor ce și-au împletit talentul cu osanalele ridicate epocii Ceaușescu. O excepție o constituie poate sportivii. Deși o prioritate a regimului, chiar dacă unii sportivi au fost adulați în perioada comunistă, sportul nu s-a compromis la fel ca și cultura.

Apoi epoca post-comunistă. Cel mai mediatizat a fost Iliescu. Fără să-l uit pe meteoricul Petre Roman. Coposu, Rațiu și Câmpeanu erau mai tot timpul ținta presei ca exemple negative. Mihai I n-a făcut excepție. La capitolul ăsta intră și Năstase. Nu-i trec cu vederea nici pe auto-declarații eroi ai fotbalului jucat sau exploatat. Hagi, Popescu, dar și Gigi, frații Păunescu și alți cîțiva, au dobîndit notorietate jucînd sau exploatînd fotbalul mai ales după 1990.  Xate se vor rezolva. La noi, ca pe vremea comunismului, va fi raiul pe pămînt. Din cauza asta toți românii din străinătate vor reveni acasă. Pentru că cei plecați vor fi acuzați că își fac de rușine țara. Le-ar trebui un certificat de patriotism emis de o instituție anume, poate de un minister. Probabil Ministerul Patriei. Un fel de fatherland românesc. Și iarăși vom fi întrebați ce gîndim, ce credem și ce avem de gînd să facem.

După catedrala neamului, ce mi se pare absolut necesară, istoria neamului, politica neamului, alimentația neamului și moda neamului. (Probabil că se va cere desființarea penitenciarelor. Sunt anacronice într-o astfel de societate!) Să vedeți ce de patrioți vor răsări! Se va decerna titlul de Cel mai bun român. Se va plînge. De emoție. De diferite emoții.

Ce se vor bucura ungurii, bulgarii, ucrainenii, nemții, sîrbii, turcii, tătarii și alte naționalități conlocuitoare… În fine vor fi și ei români. Va urma o altă rescriere a istoriei, a geografiei, a muzicii, a poeziei, a sportului. Ce vorbesc eu, va fi revoluția pe care o așteptăm, o dorim, o visăm. Dar să sperăm că ne vom trezi la timp. Prea vom semăna cu Coreea. Aia mai friguroasă.

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului


sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri. Continue reading

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (1)


Comunismul a fost contestat în țara noastră, dar acum mulți români regretă că nu mai trăiesc în comunism.

În primul rînd cîteva precizări de natură să clarifice unele amănunte deseori ignorate de nostalgici.

Foarte puțini români care regretă că nu mai trăiesc azi sub conducerea partidului comunist nu știu cum a ajuns comunismul la putere în România, cu atît mai puțin în Rusia sau în alte țări, nici nu cunosc scrierile teoreticienilor comunismului, Karl Marx și Friedrich Engels. Ei nu l-au citit nici pe V.I. Lenin și I.V. Stalin. Tot aici mai trebuie precizat că există foarte puțini români în viață ce au prins și perioada dinainte de venirea comuniștilor la putere ulterior datei de 23 august 1944. La aceasta se adaugă cei care au prins doar perioada bună a comunismului, între 1963-1980 și fac abstracție de perioada 1980-1989 cînd România se afunda tot mai tare în lipsuri de tot felul, în plină dictatură a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Ca urmare ei privesc doar la partea plină a paharului și o ignoră pe cea goală. Dac-ar fi așa de simplu… Continue reading

From Russia with love…


Acum cîteva zile mă tot întrebam unde sunt geims bonzii britanici, remboii americani sau alți exponenți ai stilului liber de exprimare a succesului pe linie mortală pentru luarea prin surprindere și anihilarea forțelor ruse din Ucraina și/sau de la granițele ei vor să dea buzna tocmai la Kremlin ca să-i facă un implant de păr lui Putin. N-au reușit să-l facă spîn pe Castro, cu un spîn ca Putin poate ar avea șanse mai mari…

Dar nu, Occidentul își vedea de uichend cînd forțele ruse interveneau în Crimea, după principiul noroc c-avem babe, uite și pieptenii! NATO… NATi-O frîntă că ți-am dres-o.

În ceea ce urmează aș vrea să atrag atenția asupra pașilor făcuți de ruși, ex-sovietici pentru a pune în operă ocuparea unui obiectiv. Evident ar trebui să existe diferențe între obiectivele principale și cele secundare, dar întotdeauna rușii au fost maeștri în arta disimulării/minciunii.

Aș adăuga o întîmplare povestită pe cînd eram la Tecuci într-o unitate de rachete scoasă de mult la fier vechi, ce făcea o dată la doi trageri reale în cosmodromul/poligonul din Kazahstan: unul dintre ofițerii de stat major povestea că la o aplicație de stat major a tratatului de la Varșovia se punea ipoteza apărării unui obiectiv major. Aliații estici urmau să fie atacați de inamicul reprezentat de URSS. Totul era un joc de război simulat pe hărți. A fost pusă situația pe hărți și românii au sugerat necesitatea unei unități de intervenție rapidă în cazul unui desant aerian masiv. Au fost priviți cu scepticism pînă în momentul cînd pe situația tactică și-a făcut apariția un desant masiv într-o zonă complet neapărată. Era prea tîrziu. Nu mai trebuie să menționez cine a învins.

Uitîndu-ne un pic în urmă trebuie să ne aducem aminte că rușii au trupe ce pot acționa independent, pot ocupa prin surprindere cam orice și oriunde, pot captura sau anihila pe oricine. (Nu mai au forța URSS-ului, dar nu prea au cu cine să se compare în zonă.) Pentru a face acest lucru ei au studiat din timp obiectivele, le-au evaluat și au întocmit scenarii care au fost analizate și răs-analizate. Au învățat lecția asta despărțirii de Estonia, Lituania, Letonia, au exersat în Georgia și în alte conflicte regionale.

Ca urmare nu m-aș mira dacă Kievul va fi împînzit cu agenți ce vor paraliza activitățile vitale, dacă va începe războiul electronic și informatic, dacă anumite instituții vor fi ocupate de cetățeni înfuriați în uniforme de armată fără însemne și dacă unitățile ucrainene vor fi imobilizate înainte de a trece de porțile propriilor cazărmi. Dacă mă gîndesc că numai China a deplasat patru sateliți pentru un amărît de avion ce a dispărut recent, sutele de sateliți spion ai Rusiei veghează din înaltul cerului ca nimic neprevăzut să nu se întîmple. Nimic neprevăzut pentru trupele ruse, singurele ce se mișcă cum au chef în Ucraina.

Totuși nu știu dacă în toate mișcările astea pro-rusofone și anti-rusofone ar trebui să identificăm întreg poporul rus sau ucrainean cu această zbîrlire naționalistă cu iz totalitarist sovietic. La urma urmei, mai sunt și alte valori ce ne definesc ființa în afara limbii. Cu globalizarea asta parcă umanitatea a acceptat să-și minimalizeze identitatea lingvistică de dragul altor interese mai presante și mai actuale. From Russia with love… cîteva secvențe.

Celor cu memoria scurtă


În mitologia greacă, Europa, fiica unui rege fenician, a fost sedusă de Zeus care, metamorfozat în taur, a răpit-o, ducând-o în Creta. Mitul i-a inspirat pe grecii antici, care au început să folosească termenul „Europa” în sens geografic. În loc de Zeus putem să-l punem azi pe Putin. Un taur cam bătrînior…

Celor cu memoria scurtă vreau să le aduc aminte cîteva întîmplări din istorie. Sursa Wikipedia. Aduceți-vă aminte de fluturarea hîrtiei cu semnătura lui Hitler privind garanția păcii. S-a ars toată lumea. Ce proști au fost atunci politicienii și cum au fost crezuți mișeii. De dreapta, de stînga, de centru, nimeni nu a împiedicat măcelul care se profila atît de bine. Continue reading

Istoria pe baricade: Eforturile maghiare pentru convertirea românilor din Transilvania (1)


Scopul acestui capitol este dublu.

 Mai întâi, el trasează complexul mediul politic, social şi eclezial în care a existat Biserica Ortodoxă Română din Transilvania până la unirea cu Biserica Romano-Catolică. Fără consistenţă cu faptele, teza ortodoxă română pretinde nereuşita Reformei printre credincioşii ortodocşi din comunităţile transilvane. În contrast cu această teză, teza greco-catolică pretinde succesul absolut al Reformei în comunităţile rurale din Transilvania şi modificarea ireversibilă a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române. Ca răspuns la această polarizare acest capitol oferă o explicaţie nouă şi echilibrată care argumentează în favoarea unui succes limitat al Reformei.

În al doilea rând, capitolul angajază pretenţii sociologice specifice găsite atât în teza Bisericii Ortodoxe Române cât şi în cea a Bisericii Greco-Catolice. Prima pretinde că în vremea Reformei, în ciuda tuturor măsurilor restrictive impuse de protestanţii maghiari împotriva Bisericii Ortodoxe Române, credinţa ţăranilor needucaţi i-a asigurat acesteia supravieţuirea. Cea de-a doua pretinde că atât de profundă şi sistematică a fost interferenţa protestantă maghiară încât Biserica Ortodoxă Română şi-a pierdut identitatea sa bizantină.

Acest capitol neagă aşa-numita “supravieţuire miraculoasă” a Bisericii Ortodoxe Române şi totala şi ireversibila alterare a dogmei şi practicii ei în perioada Reformei din Transilvania.

Capitolul mai acuză ambele teze mai sus-amintite că sunt selective în felul cum folosesc datele pentru a justifica concluziile lor contrastante: motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut sau nu nevoie de unirea cu Biserica Romano-Catolică.

Pentru a fi consistent cu dezvoltarea ulterioară a tezei capitolul se referă la elementele principale ale credinţei comunităţilor rurale din Transilvania ca la dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române.

5.1. Politica romano-catolică maghiară în Transilvania

Regii apostolici maghiari şi-au protejat graniţele răsăritene prin colonizarea Transilvaniei. Ei i-au adus din Europa de vest pe saşi, ultimul grup etnic care a intrat în Transilvania, cândva în secolul al XII-lea. În perioada domniei regelui Andrei II, până în august 1225, Ordinul Teuton a staţionat o scurtă periodă în Transilvania pentru a apăra graniţele de sud-est. În ceea ce priveşte religia, trăsătura comună a populaţiei ce a intrat în Transilvania dinspre vest, a fost romano-catolicismul. Totuşi, dincolo de graniţele Transilvaniei, dincolo de Carpaţi spre sud şi est, locuiau tot români, aceeaşi populaţie băştinaşă ca în Transilvania. În Ţara Românească şi Moldova, ca şi în Transilvania, Biserica Ortodoxă Română era sub jurisdicţia episcopilor ortodocşi români. Ei erau în comuniune cu patriarhul ecumenic din Constantinopol.

Sub regele Andrei II şi a fiului său Bela IV, Transilvania a fost ocupată total de maghiari. Dar Transilvania nu a fost anexată la regatul Ungariei, ci a rămas autonomă ca un voievodat separat. Noua administraţie a împărţit Transilvania în trei: Terra hungarorum, sau pâmântul stăpânit de maghiari, în Transilvania centrală şi de vest; Terra saxonum, sau ţinutul săsesc, regiunile ocupate de saşi; şi Terra siculorum sau Fundus regius, sau ţinutul secuiesc, regiunea ocupată de secui. Noii stăpâni nu au considerat existenţa poporului băştinaş destul de semnificativă ca să merite recunoaşterea ca Terra valachorum, chiar dacă la acea dată românii, numiţi vlahi, formau majoritatea populaţiei din Transilvania.

Faptul că în acea perioadă nu exista un stat român în Transilvania sau pe partea de vest a Carpaţilor a dat naştere ideii că românii (sau vlahii) erau oameni de o speţă joasă. De acum încolo, cele trei naţiuni dominante, maghiarii, saşii şi secuii vor considera această ordine ca fiind status quo din Transilvania.

Ca resultat al invaziei mongole a Transilvaniei şi Ungariei sub Bathu-han în 1241 şi a înfrângerii regelui Bela IV în bătălia de la Câmpia Muhi (sau Mohi) la 12 aprilie 1241 (cu pierderea a 40 000 de maghiari) a existat o perioadă de pace relativă. Înfrângerea a cauzat deasemenea slăbirea puterii celor trei naţiuni dominante în Transilvania. La începutul celui de-al patrusprezecelea secol regele Andrei III (1290-1301) al Ungariei a murit (punându-se astfel capăt dinastiei Arpad) şi a fost urmat de către un membru al familiei Angevine din Neapole. Fiul regelui Neapolelui, Carol Robert d’Anjou (1301-1342) a fost chemat pentru a ocupa tronul apostolic al Ungariei. Al doilea rege din aceeaşi familie, Ludovic I cel Mare (1342-1382) a luat una dintre cele mai influente măsuri pentru dezvoltarea ulterioară atât a Ungariei cât şi a Transilvaniei.  El a decis continua servitute a şerbilor, cărora nu le era permis să părăsească pământul pe care trăiau fără permisiunea proprietarului.

5.2. Efectul celui de-al patrulea Conciliu lateran în Transilvania

Avansarea catolicismului maghiar şi implementarea noii legislaţii în Transilvania după Cel de-al patrulea Conciliu Lateran (1215) a însemnat şi sfârşitul proprietăţii româneşti asupra pământului: doar romano-catolicii aceau voie să posede pământ. În aceste condiţii în Transilvania, regele Ludovic d’Anjou a decis să recunoscă ca nobili doar pe acei români a căror viţă nobilă a fost deja certificată de regii maghiari precedenţi. Consecinţele acestei decizii au fost următoarele: întâi, credincioşii români ortodocşi care nu au acceptat romano-catolicismul şi-au pierdut poziţia socială şi politică pentru că şi-au pierdut titlul nobiliar şi feuda; a doua, că ţăranii români liberi care nu aveau un titlu au fost deposedaţi de pământ şi au devenit şerbii proprietarilor romano-catolici maghiari, saşi şi secui. Astfel aceştia au devenit singurii proprietari legali ai pământurilor din Transilvania. Puşi în faţa pierderii titlului şi a feudei, marea nobilime română a acceptat romano-catolicismul. Dar acceptarea romano-catolicismului a fost asociată cu acceptarea identităţii maghiare: românii ortodocşi şi-au schimbat numele cu cele maghiare şi în curând au început să vorbească maghiara ca limbă maternă ceea ce a dus la pierderea identităţii româneşti. Din aceste motive ei au fost asimilaţi de cultura maghiară romano-catolică.[1]

Aceasta a însemnat o pierdere uriaşă pentru poporul român: s-au pierdut singurii români care puteau să îşi asume conducerea politică în Transilvania în numele întregului popor. Deasemenea acest aspect va atrage atenţia asupra două consecinţe viitoare: a) importanţa singurei autorităţi româneşti care nu a fost abrogată, acea a episcopului Bisericii Ortodoxe Române; b) dată fiind importanţa acestui oficiu după dispariţia nobilimii române, metodele folosite de către maghiari pentru convertirea românilor şi slăbirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

5.2.1. Rolul episcopului ortodox român după Cel de-al patrulea conciliu lateran în Transilvania

Pentru că statutul social şi economic al preotului ortodox nu era diferit de cel al unui iobag român, oricare credincios român îl identifica pe preotul român cu unul dintre ai săi. Totuşi, ţăranii erau conştienţi de diferenţa cultică: doar preotul era responsabil de menţinerea legăturii comunităţii cu Dumnezeu şi de efectuarea ritului. Probabil că acest model a fost proiectat şi asupra episcopului acesta fiind identificat ca singura autoritate existentă ce le-ar fi prezentat doleanţele în faţa autorităţilor. În cazul unei crize, acest model de reprezentare constituia unica bază a dialogului dintre poporul român şi autorităţile neromâne.

Istoricii români sugerează existenţa mai multor episcopi români în Transilvania. De exemplu, Pascu presupune existenţa unei episcopii române la Dăbâca între secolul IX şi XI.[2] Anghel menţionează o episcopie românească la Râmeţ până la 1377.[3] Totuşi surse scrise indică o organizare consistentă ortodoxă română a bisericii doar în vremea Reformei în Transilvania.

Pentru că nobilii români care şi-au asumat conducerea politică au dispărut,[4] oficiul episcopului din Biserica Ortodoxă Română, a devenit cea mai importantă autoritate a românilor. Românii nu aveau o altă alternativă politică. De aceea importanţa acestui oficiu trebuie văzută la adevărata sa valoare, adică ca fiind unica alternativă pentru ca un conducător român să fie acceptat de către toţi românii şi să nu fie contestat de naţiunile dominante.

Chiar dacă românii nu au fost recunoscuţi ca naţiune autorităţile celor trei naţiuni dominante şi mai apoi Imperiul habsburgic se vor adresa capului Bisericii Ortodoxe Române ca şi capului întregului popor român din Transilvania. Din această cauză oricare autoritate transilvană (catolică, protestantă, austriacă sau maghiară) va trata cu capul Bisericii Ortodoxe Române ca şi cu singura personă care putea sau/şi trebuia să îi conducă pe români. Din nefericire de cele mai multe ori acest posibil canal de dialog a existat doar pentru a transmite poruncile de sus în jos, din vârful ierarhiei la bază.

5.2.2. Rezistanţa română în faţa metodelor romano-catolice maghiare de convertire

Pop descrie metodele ce erau folosite pentru a-i convinge pe români să părăsescă Biserica Ortodoxă Română în favoarea Bisericii Romano-Catolice:

Pe parcursul câtorva sute de ani de la cucerirea Transilvania de către maghiari până la Reformă, presiunile catolicilor asupra românilor s-au axat cam pe aceleaşi metode, adaptate, desigur, împrejurărilor: combaterea până la deposedarea de avere, şi alungarea preoţilor şi ierarhilor ortodocşi, ameninţări şi convertiri forţate, împiedicarea desfăşurării serviciului divin, şi a construirii bisericilor de piatră sau de zid, condiţionarea nobilităţii şi a deţinerii pământurilor de apartenenţa la catolicism, desconsiderare faţă de credinţa răsăriteană, îndepărtarea elitei româneşti ca ‘stare’ din viaţa politică a Transilvania etc.[5]

Astfel de metode agresive erau obişnuite pentru romano-catolici pentru că ele se regăseau pretutindeni unde ei deţineau puterea. Prin deposedarea românilor de avuţia lor, de statutul lor politic şi prin interzicerea ritul ortodox, maghiarii au făcut o greşeală firească ce a decurs din poziţia lor dominantă. Din această cauză românii din Transilvania au asociat romano-catolicismul cu convertirea forţată la religia stăpânilor. În ciuda faptului că vestul creştin a penetrat spre Răsărit, în aceste circumstanţe comunităţile româneşti nu au vrut să înţeleagă că romano-catolicismul era mijlocul prin care mântuirea era posibilă. În secolele XIV şi XV încercările romano-catolice maghiare de a-i câştiga pe credincioşii ortodocşi pentru Biserica Romei prin construirea de biserici şi mănăstiri şi prin instituirea unei noi episcopii pentru românii catolici (1374) dar şi asocierea acestora cu o mare diversitate de ameninţări, nu au adus un număr semnificativ de convertiţi.[6]

Politica agresivă a regilor apostolici maghiari în Transilvania poate fi explicată în diferite moduri. De exemplu, Nouzille crede că aceste măsuri au fost luate pentru a preveni apariţia celui de-al treilea principat românesc în Transilvania.[7] Cu toate acestea, Pop atrage atenţia asupra faptului că în Moldova, romano-catolicismul a avut oarecare succes printre români. Astfel că în 1234 s-a exprimat dazamăgirea faţă de folosirea de către preoţii catolici maghiari a altei limbi decât cea românească şi s-a cerut Romei un episcop băştinaş. Era evident că în condiţiile acceptării romano-catolicismului românii îşi apărau identitatea etnică şi eclezială. Explicând cum Biserica română a ajuns sub jurisdicţie bizantină, Pop atrage atenţia asupra faptului că regii maghiari au înlocuit dimensiunea spirituală a convertirii cu una politico-militară care avea în vedere expansiunea graniţelor maghiare prin mijloace violente. Scurtcircuitând legătura directă dintre Roma (Avignon) şi principatele române regii maghiari i-au forţat pe români să se orienteze spre Constantinopol (celălalt centru de legitimare a puterii) pentru independenţă.[8]

5.2.3. Unio trium nationum, alianţa politică a nobililor împotriva ţăranilor

Condiţia românilor din Transilvania s-a deteriorat progresiv sub regii maghiari. Limba, religia[9] şi pământul lor erau sub control străin şi majoritatea timpului ei erau victime ale abuzurilor de tot felul. Fără nici o protecţie din partea legilor feudale şi lipsiţi de protectori, românii îşi părăseau căminele pentru a emigra la sud sau la est de Carpaţi în Ţara Românească şi Moldova – a doua lor patrie. Ei plecau pentru că împărtăşeau aceaşi identitate culturală: biserica era ortodoxă, şi populaţia locală vorbea aceeaşi limbă, româna.

Curând această stare de lucruri a generat conflicte. În 1437, episcopul maghiar romano-catolic György Lépesy[10] a decis să accepte doar monede noi pentru plata decimei către biserică. El a cerut de asemenea plata impozitului pe trei ani în avans. Rezultatul a fost declanşarea unei răscoale de mare anvergură în Transilvania. Sub influenţa ideilor husite tăranii români, secui şi maghiari s-au ridicat la luptă şi i-au învins pe domnii feudali la Bobâlna. Armata voievodului transilvan  Ladislau Csáki a fost înfrântă şi s-a încheiat un tratat între ţărani şi nobilime la 7 iunie 1437 la Cluj-Mănăştur.[11] Totuşi, în anul următor situaţia militară s-a inversat, ţăranii fiind învinşi. Pentru a preveni astfel de mişcări sociale în viitor, cele trei naţiuni dominante din Transilvania au semnat un tratat la Căpâlna în 1437 numit Unio trium nationum. Scopul principal al pactului a fost să organizeze nobilimea celor trei naţiuni dominante (maghiarii, saşii şi secuii) împotriva unei posibile revolte a ţăranilor. În plus, tratatul a legalizat în termenii cei mai drastici relaţiile dintre nobilime (posesoare a pământurilor) şi ţărănime (ajunsă în stare de iobăgie). Tratatul nobilimii[12] era de fapt îndreptat împotriva românilor care constituia majoritatea şerbilor. În acest sens Constantinescu afirmă că

Trebuie să remarcăm că termenul de naţiune nu are un sens etnic, ci social; înseamnă doar că nobilii aparţineau celor trei naţiuni… Acest pact începe prin a avea o semnificaţie socială, dar sfârşeşte şi prin a avea, şi un sens etnic. Naţiunea română confundându-se cu clasa ţărănimii, dar formând în acelaşi timp marea majoritate a Transilvaniei, era exclusă pentru totdeauna din viaţa politică a ţării.[13]

O interpretare obiectivă a Unio trium nationum duce la o concluzie cât se poate de simplă: pactul noblililor romano-catolici minoritari era îndreptat împotriva majorităţii învinse, a ţăranilor ortodocşi români.

Un alt episod cu adânci semnificaţii politice şi sociale pentru Transilvania a avut loc în 1514 când s-a declanşat o nouă răscoală. Liderul acesteia, secuiul Gheorghe Doja, a condus armata unei cruciade proiectate[14] împotriva turcilor (din vecinătatea Budei, capitala Ungariei) pentru a lupta împotriva nobilimii transilvane. Totuşi nobilimea unită a reuşit să înăbuşe răscoala dar efectele ei au fost hotărâtoare pentru desfăşurarea imediată a situaţiei politice şi religioase în Transilvania.

În primul rând, o nouă lege, Opus Tripartitum,[15] a stabilit că şerbii erau legaţi de pământ pentru totdeauna (mera et perpetua servitute), devenind astfel supuşii domnilor lor până la moarte (dominis suis terrestribus mera et perpetua rusticitate sint abjecti). Acest document stabileşte teoria constituţională a ‘Sfintei Coroane[16] argumentând că libertatea nobilimii era chintesenţa statului.[17] Dieta a decis să fixeze prestaţia legală de clacă a ţăranilor pentru domnii lor la o zi pe săptămână. Au fost fixate cinci taxe ca să se impună îndeplinirea obligaţiilor ţăranilor faţă de nobili, coroană şi de episcopul romano-catolic. Cea mai dramatică declaraţie a aristocraţiei a fost etichetarea tuturor ţăranilor care au participat la răscoală ca “trădători” şi transmiterea aceastei etichete asupra urmaşilor lor pentru totdeauna.[18]

În al doilea rând, nobilimea i-a pedepsit pe toţi ţăranii rebeli capturaţi cu tăierea braţului drept pentru că au folosit sabia, o armă interzisă tuturor cu excepţia nobilimii. Această măsură neînţeleaptă a condamnat atât Transilvania cât şi Ungaria la dominarea lor de către turci. Rămasă fără infanterie, care în mod tradiţional era compusă mai ales din ţărani înarmaţi, doar cavaleria regelui Ludovic II şi nobilimea s-au mobilizat pentru a face faţă invaziei turce conduse de sultanul Soliman Magnificul. Regele însuşi şi cea mai mare parte a armatei ungare (în jur de 38000 oameni) au fost ucişi la Mohács (29 august 1526), permiţând turcilor să se îndrepte spre Viena. Ungaria a fost împărţită în trei: un paşalâc turc, un regat a cărui coroană a fost însuşită de Ferdinand de Austria şi un alt regat avându-l ca rege pe Ioan Zápolya. Ferdinand a luptat pentru a prelua controlul asupra Ungariei şi Transilvaniei, dar la fel a făcut şi Ioan Zápolya, care a fost încoronat rege la Buda (1529). Cei doi au semnat un tratat de pace la Oradea în 1538, care stipula că după moartea lui Ioan Zápolya, regatul său se va întoarce sub habsburgi.[19]

În al treilea rând, în această perioadă Transilvania a continuat să existe independent de Ungaria ca şi un principat autonom[20] în Imperiul Otoman, la fel ca şi cele două Principate Române. De asemenea înfrângerea regatului ungar a creat premizele pentru toleranţa religioasă în Transilvania unde măsurile regelui Ludovic II împotriva Reformei apobate de Dieta de la Rákos din 1524 nu au putut fi aplicate în practică.[21]

5.2.4. Concluzii: eşecul romano-catolicismului de a converti poporul român

Eforturile romano-catolice de peste cinci secole pentru asimilarea ortodocşilor români din Transilvania nu au avut succes. Totuşi, presiunile politice şi eccleziale i-au forţat pe nobilii români să accepte romano-catolicismul. Indiferenţa lor etnică i-a lăsat pe românii din Transilvania cu un singur lider: episcopul Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, importanţa acestei poziţii a devenit maximă. În ciuda presiunii combinate exercitate de către Biserica Romano-Catolică şi de către monarhia maghiară, nu există surse care să ateste vreo alterare a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

După Mohács (1526), romano-catolicismul încă domina în Transilvania. Imperiul otoman nu a alterat organizarea administrativă şi ordinea socială din Transilvania astfel că politica acestuia de toleranţă religioasă a menţinut status quo-ul religios referitor la români şi celelalte naţiuni din Transilvania. Singura schimbare majoră a venit din vest sub forma Reformei.[22]


[1] I.-A. Pop, ‘Etnie şi confesiune: Geneza medievală a naţiunii române moderne’ în Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII-XIX) (Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994), vezi 47. Pop pretinde rezistenţa celor mai multe familii româneşti, care chiar înobilate oficial şi catolicizate în secolelel XIV-XV au păstrat pentru un timp îndelungat identitea etnică şi se autodenumeau nobiles Valachi. Acesta atrage atenţia ‘statelor’ (naţiunilor legal recunoscute) să vegheze ca românii să nu aibă acces printre naţiunile privilegiate din cauza marelui număr al acestora.

[2] Pascu, Monumentele, vezi 14.

[3] G. Anghel, Dela vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la episcopia de Alba Iulia (Alba Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1993), vezi 15.

[4] I. Chirilă, ‘Etnie şi confesiune – evoluţia termenilor în cadrul istoric transilvănean în secolele XIII-XVII’ în Leb, I.V., ed., Teologie şi cultură transilvană în contextul spiritualităţii europene în sec. XVI-XIX (Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999), vezi 30-32.

[5] Pop, ‘Etnie,’ 41.

[6] Ş. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I (Bucureşti: Dacia, 1986), vezi 452.

[7] J. Nouzille, Transilvania zonă de contacte si conflicte (Bucureşti: Enciclopedică, 1995), vezi 90.

[8] Pop, ‘Etnie,’ vezi 33-34.

[9] Ritul slavo-bulgar a fost introdus şi impus printre români în vreme ce aceştia se aflau sub dominaţia Imperiului vlaho-bugar în secolul al X-lea; limba liturgică era greaca sau slavona. Limba română a fost introdusă în Biserica Ortodoxă Română doar în 1860, prin reformele principelui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.

[10] În vreme ce Sigismund de Luxembourg era rege al Ungariei.

[11] Nobilimea a acceptat să abandoneze unele privilegii însemnate.

[12] Nobilimea sau cele trei naţiuni dominante erau diferenţiate de populaţia din Transilvania prin privilegii şi imunităţi fiind şi de religie romano-catolică.

[13] L. J. Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei (Bucharest: Jurnalul Literar, 1997), 24.

[14] Organizat de papa Leon X la închiderea ultimei sesiuni (a şesea) a Celui de-al cincilea Conciliu Lateran, care a dat printr-o bulă absolvirea de păcate, eliberarea de iobăgie şi completa libertate pentru cei ce s-ar fi înrolat, pentru proprietăţile lor şi pentru familiile lor de acasă.

[15] Cunoscut sub numele de Werboczi’s Tripartitum, după numele autorului, documentul (în trei părţi) menţiona că “a fost scris cu sânge de iobag.”

[16] Coroana apostolică a regilor maghiari.

[17] Constantinescu, Chestiunea, vezi 26.

[18] D. Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (Bucharest: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), vezi 350-351.

[19] M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I (Bucharest: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992), vezi 495.

[20] Principele de Transilvania era ales de  Dieta formată din marea nobilme. Sultanul, căruia I se plătea tribut, îl  investea.

[21]W. Wünsch, ‘Ideea de toleranţă din perspectivă săsească ardelenească,’ în I.V.Leb, ed. Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIXX (Cluj-Napoca: Limes, Presa Universitară Clujeană, 2001), vezi 145.

[22] A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma (Bucharest: Ştiinţifică, 1974), vezi 258-259.

Să ne aducem aminte…


sursa: http://virgilburla.wordpress.com/2010/12/16/pentru-cei-fara-mormant/

Acum 21 de ani, niste banateni incapatanati si demni au refuzat sa paraseasca o slujba a carui pastor urma sa fie arestat. S-au adunat in fata unei biserici si si-au strigat libertatea in strada, gest de neconceput in vremurile cu pricina. In fata celor catorva zeci de curajosi de atunci ma inclin. Cei 90 de morti ai Timisoarei care s-au stins in urmatoarele doua zile sunt EROII, cei care n-au apucat sa-si traiasca visul. Cadavrele lor au fost trasportate la Bucuresti, arse in crematoriu, cenusa fiind aruncata intr-un canal din Leordeni. Voua, cei fara mormant, va multumesc.

O sărbătoare triplă şi scumpă


Ziua de 9 mai are triplă semnificaţie: proclamarea Independenţei de Stat a României, victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite împotriva Germaniei  naziste în cel de-al Doilea Război Mondial şi Ziua Europei.

La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au întrunit în sesiune extraordinară şi au proclamat independenţa de stat a României. Mihail Kogalniceanu, a rostit celebrul discurs în care a exclamat “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!” Declaraţia de independenţă a ţării a fost semnată de principele Carol I la 10 mai 1877.

 La 8 mai 1945 Germania nazistă a încetat să mai lupte împotriva Aliaţilor, România aflîndu-se din 23 august 1944 de partea învingătorilor. Cu toate că după spusele lui Stalin România a scurtat ostilităţile cu şase luni (nu ştim cu cît le-a prelungit însă de la data intrării în război împotriva URSS), ruşii ne-au luat din nou Basarabia şi Bucovina.
 
Robert Schuman, cetăţean german, dar etnic francez, avocat de meserie (ofiţer în armata germană), apoi după Primul Război Mondial cetăţean francez prin alipirea Alsaciei şi Lorenei, face parte din guvernele Raynaud şi Petain, fiind arestat de Gestapo (1940). Fuge din arestul la domiciliu alăturîndu-se Rezistenţei, după război este ministru de externe, de finanţe, de justiţie şi chiar prim-ministru. Între 1948-1952 a ocupat postul de ministru de externe şi a imprimat orientări noi în politica externă a Franţei. Dubla sa cultură a fost foarte utilă în realizarea reconcilierii franco-germane. În acelaşi timp, a pus fundaţia construcţiei europene, instalând o autoritate supra-naţională la Luxemburg – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului- care includea şi Germania. Procesul început prin Tratatul de la Paris din 1951, a fost continuat prin proiectul pieţei comune europene (CEE), ratificat la Roma în 1957. Între 1958 şi 1960 a fost primul preşedinte al Adunării parlamentare europene.
 
Ce am pierdut şi ce am cîştigat îşi vor da mai bine seama copiii noştri. Deocamdată începe să ne coste scump şi nu mai putem da vina pe Rusia. Cert este că toate trei sărbătorile au trecut neobservate de poporul român care se luptă cu trecutul, prezentul şi viitorul imediat. O luptă ce cere un efort triplu. Oare nu ne irosim forţele?
 
una din surse: Wikipedia
By Alexandru Nădăban Posted in Istorie Tagged

Pastila de istorie


O ilustraţie istorică pentru toate gusturile. Nu e prea feminină. Am numărat doar 7 femei. Cine nu se regăseşte să ridice mîna! Am lăsat ilustraţia aşa de mare pentru că altfel cele 100 de personaje nu s-ar fi putut distinge prea bine. Rămîne să identificaţi vulturul, norii, marea şi ţărmul. În rest avem de toate. Veniţi şi …identificaţi.

Dali, Ceauşescu şi suprarealismul „de partid şi de stat”


Dali, Ceauşescu şi suprarealismul „de partid şi de stat”

 http://www.pntcd.ro-usa.com/modules.php?name=News&file=print&sid=2087

La începutul lunii aprilie 1974, Dali, aflat la New York, abia auzise despre moartea fostului preşedinte francez Pompidou şi terminase de scris te­legrama de condoleanţe, când, la un moment dat, a fost şocat de un text intitulat “Le sceptre”, apãrut în “Le Monde”. În subtext, îşi amin­teşte criticul de artã Radu Varia, jurnaliştii francezi lãsau sã se înţeleagã o moralã trist-amarã: lui Ceauşescu, “doar sceptru-i mai lipsea”. 
Dali s-a hotãrât sã-i scrie lui Ceauşescu. O telegramã dalinianã, conceputã în tehnica “paranoia-criticã” prin care alãturarea unor cuvinte, obiecte sau imagini desprinse din realitatea imediatã creeazã efecte bizare de irealitate purã. “Apreciez profund actul dumneavoastrã istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dumnea­voastrã respectuos, SALVADOR DALI”. Atât. 
“Telegrama a cãzut ca o bombã la Bucureşti. Cei de la «Scânteia» şi de la CC erau teribil de speriaţi. Nu ştiau ce sã facã. Se întrebau dacã nu cumva a fost trimisã în derâdere. Dar dacã era scrisã cu bunã intenţie şi Conducãtorul afla cã n-a fost publicatã? Pânã la urmã, au tipãrit-o în «Scânteia», alãturi de telegramele unor regi şi preşedinţi de seamã. Oricum, cititorii români au murit de râs”, spune criticul Radu Varia, omul care a fost 25 de ani prieten cu “divinul şi genialul Dali”. 
Criticul român îşi amin­teşte cã întâmplarea cu telegrama şi sceptrul, de un suprarealism involuntar grandios, i-a amuzat copios pe amândoi: “Era în stilul lui. Dali se punea bine cu toţi dictatorii: cu Mussolini, cu Stalin, cu Hitler, cu Mao, cu Franco. Şi, pe urmã, spunea: «Îmi cer scuze, dar cine sã-mi mai dea decoraţii?!»”. Şi tot Radu Varia spune cã Dali s-a „proclamat, într-un poem dedicat României, „catolic, apostolic, roman şi român”.

Ieri 26 ianuarie, ar fi fost ziua lui Ceauşescu


Puteţi citi o analiză pertinentă a ceea ce a fost Nicolae Ceauşescu pentru noi la http://think.hotnews.ro/poporul-ceausescu-romania-la-o-aniversare.html

Istoricul Emil Cioroianu, fost ministru de Externe spune că:

Orice exercitiu de guvernare ofera o “lectie” (sau mai multe) celor dispusi la o analiza istorica. Cu atat mai mult o conducere de aproape 25 de ani, precum cea a lui Nicolae Ceausescu – un lider care, am convingerea, din multe puncte de vedere inca ii mai bantuie pe romani (1), pentru ca despartirea de el (desi dorita) a fost violenta si neasteptata, iar travaliul de doliu ulterior (da, istoricii vorbesc despre asa ceva (2) a lipsit cu desavarsire.

i) in primul rand, Ceausescu ramane in istoria noastra ca supranume al unei promisiuni onorate doar in parte.

(fragment)

Haiti: enslaved by its dark history


N-am fost în Haiti şi probabil că nu o să ajung niciodată acolo. Ţara are o istorie şocantă, dar ce ţară nu a avut o istorie şocantă, Groenlanda? De obicei se pune accentul pe lucrurile negative (că noi suntem mai “buni” ca ei), dar dincolo de istoria ţării respective, oamenii rămîn oameni pentru Dumnezeu, poate şi pentru noi. Tot de pe Telegraph.co.uk o analiză destul de nagativă a istoriei prezentată de Ian Thomson, redată parţial de mine, după cum urmează. Însă sunt sigur că dincolo de lucrurile negative, în Haiti a existat şi oameni buni, bucurie, fericire şi frică de Dumnezeu.

For 200 years the Caribbean nation has suffered from natural disasters and violent rulers, says Ian Thomson, Telegraph.co.uk.

By any standards, Haiti represents a very great concentration of misery and dashed hopes. In January 1804 – a key date in the history of a bedevilled country – the African slaves overthrew their French masters and declared the world’s first black republic. Haiti became an emblem of slavery’s longed-for abolition. And the slave leader, Toussaint L’Ouverture, was hailed by William Wordsworth, among other Romantics, as a “morning star” of the Americas.

Since independence, however, emperors, kings and presidents-for-life have misruled the Caribbean nation through violence and theft of public funds. The constitution is made of paper, they say, but the bayonet is made of steel.

Now more than ever, the motto of the Haitian republic, “L’Union Fait la Force” (Strength Through Union) seems a grim joke. For two centuries since independence Haiti has been split on every side. Mulatto against black; the military against democracy; African animism against Christianity. Aid workers may now try to maintain a semblance of law and order in Port-au-Prince, but looting is likely as the city jails have reportedly broken open.

Haitians say they are hard to understand, but all nations enjoy that vanity. The truth is, Haiti is a country that was never meant to be. Forged in the crucible of French colonialism, it was once the most profitable slave colony the world had ever known. The glittering prosperity of Nantes and Bordeaux, Marseilles and Dieppe, derived in part from commerce with this sugar-rich dependency of the ancien regime.

The prospect of a free black state founded on the expulsion and possible murder of its white community by Toussaint L’Ouverture horrified French colonials, as it did the whole of the Western world. As Talleyrand wrote to a French general in Washington: “The existence of a negro people in arms, occupying a country which it has soiled by the most criminal acts, is a horrible spectacle for all white nations.”

It was not until 1862 that the United States acknowledged Haiti’s independence. The country had become a dangerous symbol of redemption for African peoples, of racial equality and – most unforgivable – of anti-colonialism. So Haiti became a pariah, excluded from the family of nations and trapped in a time warp where there was little room for progress. Haitians were thought to be incapable of self-government because they were black. In fact, Haiti may yet prove to be ungovernable.

The 1957-1971 dictatorship of François “Papa Doc” Duvalier instilled fear in the population. Indeed, Duvalier entertained more than an anthropological interest in Vodou (or voodoo, in the old orthography). His wardrobe of black suits and bowler hats lent him the aspect, it was believed, of the animist divinity Baron Samedi, who haunts the cemeteries in a top hat and tails, smoking a large cheroot like a graveyard Groucho Marx.

Duvalier’s private militia – the dreaded Tontons Macoute – earned him the nickname “Lucifer of the Antilles”. Yet many Haitians mourn his loss and still plot to restore his son, Jean-Claude “Baby Doc” Duvalier, to power from his exile in Paris. In the aftermath of the earthquake it is likely that increasing numbers will clamour for the return of a strong man.

Democracy could hardly arrive overnight for a people whose ancestors were snatched from Africa to slave for Europe. Duplicity or cunning are considered heroic virtues in Haiti. To overcome your adversity is the great affair in life and the pity of the country is that it thrives on the survival of the fittest.

owever, Haitians are just as likely to show extraordinary resilience and selflessness as they rally together and find consolation in Vodou. Haitians are 80 per cent Catholic and – so they say – 100 per cent Vodouist. Vodou (from the Dahomean vodu, “spirit” or “deity”) is a peaceable New World religion that marries elements of Catholicism with the rites and rituals of ancestral Africa.

For most Haitians, Vodou is the only way to rise above the misery of poverty and the devastation wreaked by hurricanes, mud slides, storms and now this humanitarian catastrophe. When a Haitian is possessed by a loa (spirit) he is taken out of himself and transformed. At night, Port-au-Prince is now said to flicker with candles, as swaying, homeless Haitians offer prayers to the loas in hope of deliverance.

Vodou also reflects the rage and ecstasy that threw off the shackles of slavery. On the night of August 15, 1791, a ceremony was held in the north of Haiti that marked the beginning of the revolt. A rain of burning cane straw, sweet-smelling, drifted over the plantations as the slaves set them ablaze. Toussaint L’Ouverture was said to have taken part in this Vodou-inspired uprising – proof that religion is not always an opium of the people, but a prelude to action.

Two centuries after independence, however, Haiti is the battered pauper of the Americas and unimaginably destitute after the earthquake. The world’s first black republic – only 17 years younger than the United States – remains in many ways a police state.

Jean-Bertrand Aristide, a president in whom the world invested much hope, was overthrown in 2004 and now lives under police protection in South Africa. His successor, President René Préval, has pledged to restore the rule of law. Yet his home – the National Palace – has been destroyed and now he may have to face the daunting tradition of dechoukaj – the ferocious settling of scores and violence that follows the overthrow of a president. In Haitian creole, dechoukaj means to pull a tree out of the ground, roots and all, so that it will never grow again. There may well be a desire to rid Haiti of the old power structure, once and for all, and bring some hope of change.

Capcana istoriei


sursa: http://www.metrotrader.net/mousetrap.htm

Istoria e o capcană ce ne atrage, ne captivează şi pe unii ne prinde pe viaţă.

Vrem să aflăm adevărul şi numai adevărul.

Nu suntem mulţumiţi cu o carte, două pe acelaşi subiect.

Vrem mai multe păreri.

Vrem mai multe surse, vrem mai multe interpretări.

Căutăm surse secundare şi dincolo de raţionamentele elementare şi de bunul simţ dorim altceva.

Mai mult, mai bun, mai precis mai …inedit.

Căutăm explicaţii noi sau pur şi simplu le formulăm noi.

Le corelăm cu cele vechi sau le desfiinţăm, dar în final nu suntem cu mult mai mulţumiţi.

Căutăm în continuare.

Istoria e o capcană din care nu mai scapi.

Cel limitat nu o bagă în seamă, cel inteligent o sfidează, dar cel ambiţios crede că o s-o înfrângă, dar îşi găseşte sfârşitul în ea.

Istoria va spune despre el: „Cercetător ambiţios, autor al unei teorii noi despre ceva ce s-a petrecut în trecut. A trecut…”

Book Review: The Lost History of Christianity, Philip Jenkins


Reproduc integral o recenzie a cărţii menţionate în titlu. Mi se pare un alt punct de vedere asupra creştinismului cum îl ştiam până acum. 

 

The Lost History of Christianity:
The Thousand-Year Golden Age of the Church in the Middle East, Africa, and Asia — and How It Died
by Philip Jenkins, 2008, HarperOne.

lost-history-jenkinsThis book could easily have been several things it is not: an academic treatise, an intemperate diatribe against Islamic violence, or an uncritical glamorization of Nestorian and Jacobite Christianity.

In the able hands of Philip Jenkins, The Lost History of Christianity becomes a balanced reading of the loss of a treasure of knowledge and culture the world is too ignorant about to mourn. While meeting all the standards of academic rigor, the book manages to avoid tedious prose. While firmly recognizing and decrying Islamic violence, Jenkin’s account recognizes both the culpability of non-Islamic violence and the reality in which religion becomes an excuse for violence seeking power. While lamenting the lost treasures of knowledge that would be afforded us had Middle Eastern Christianity survived, Jenkins is honest about the differences in doctrine in the Eastern churches.

The Lost History of Christianity is filled with little-known and infinitely intriguing facts:

-The world’s view of Christianity is tainted with a Western veneer that does not accurately reflect its historical genesis.

-While the Holy Roman Empire wallowed in ignorance and violence, the Middle Eastern Church was intimately familiar with classical literature and pursued peaceful relations with Islam and Buddhism.

-Great minds such as Timothy, Patriarch of the East in 780 C.E., have been all but lost to the destruction of Middle Eastern Christianity.

-Great works, including Syriac versions of classical literature which do not exist today and manuscripts of the Bible and other early Christian literature, were all in the possession of these churches which died an early death.

-Middle Eastern Christians preserved Semitic customs, calling Jesus Yeshua as late as the thirteenth century, calling themselves Nazarenes, an calling their scholars Rabbans!

-These Eastern churches possessed scrolls found in Jericho — perhaps some of the Dead Sea Scrolls now lost to us.

-The Eastern Churches mounted a monument in the East explaining the good news in Buddhist style to reach out peacefully to them (rather than the oppositional approach of later churches).

-The great surviving Patriarchate of the Middle Eastern Assyrian Christians is now in Chicago!

-The Eastern canon gives the lie to the claim that Christendom suppressed the apocryphal gospels for political reasons.

-The Karen Armstrong depiction of Muslim tolerance “beggars belief” (p.99).

-“Genocide” is a term coined to describe a massacre of Assyrian Christians by Muslims in 1933 (a fact to which Hitler alluded in a speech).

-100 years ago the Middle East was still 11% Christian (Muslims in America are 4.5% and Jews 2%), whereas today Christians are virtually zero percent of the Middle Eastern population.

-Vlad the Impaler (the figure who inspired Bram Stoker’s Dracula) was known for using the viscious methods of Turkish Muslims against them (hence his reputation for bloody cruelty).

-800,000 to 1,000,000 Armenians were slaughtered by the Ottoman Turks in a massacre rarely mentioned alongside other historical genocides.

-The word thought to mean “virgins” in the promises of the Koran to martyrs and killers of Jews and Christians may be a mistranslation of the word “raisin” in earlier Christian texts about the afterlife!!

Examples of Jenkins’ careful language about Islamic violence include this portion from page 30:

In stressing the role of conflict with Islam, we should not exaggerate the intolerant or militaristic nature of that religion. Some egregious examples of church extinction were perpetrated by other faiths, by Buddhists or followers of Shinto, or by Christians themselves, most thoroughly in the case of the Cathars. Nor did the spread of Islam chiefly result from force and compulsion at the hands of Muslim soldiers who supposedly offered a crude choice between the Quran and the sword. For several centuries after the original conquests, the great majority of those who accepted Islam converted quite voluntarily . . .

Yet Jenkins is equally critical of exaggerated claims of Islamic tolerance:

Karen Armstrong regularly contrasts Muslim tolerance with the bigotry so evident in Christian history. Writing of Islamic Spain in the ninth century, for instance, she remarks: ‘Like the Jews, Christians were allowed full religious liberty within the Islamic empire and most Spaniards were proud to belong to such an advanced culture, light years ahead of the rest of Europe. . . . As was customary in the Muslim world, Jews, Christians and Muslims had coexisted there for centuries in relative harmony.’ The persecutions [by Muslims] would also surprise the many Americans who derive their view of Muslim tolerance from the widely seen PBS documentary Empires of Faith, or the film Kingdom of Heaven, about the First Crusade. In reality, the story of religious change involved far more active persecution and massacre at the hands of Muslim authorities than would be suggested by modern believers in Islamic tolerance. Even in the most optimistic view, Armstrong’s reference to Christians possessing “full religious liberty” in Muslim Spain or elsewhere beggars belief.

More importantly, Jenkins’ book leaves the reader longing for the lost pearl of Middle Eastern Christianity. The literature, including classical, Biblical, and other religious texts, as well as the architectural and artistic wonders now lost, stagger the mind with lost possibilities and unrealized knowledge.

What would it be like if millions upon millions in the Middle East still referred to Jesus as Yeshua and their scholars as rabbans? Due to Western indifference, Muslim intolerance, and the tragic mixing of violent politics with religious claims, we will never know.

And what would Christianity look like today, and how might Christian-Jewish relations be different (not to mention Christian-Islamic and Christian-Buddhist relations) if the voice of Middle Eastern Christianity had not been silenced? Perhaps Post-Holocaust Christian theology would have turned to the Middle East for a third way of viewing these issues. And perhaps the blonde Jesus and the Roman-centric idea of Christianity would have a rival to at least broaden the world’s conception of who Jesus is.