Jurnal (6): ca Hitler sau ca Stalin…

Europa s-a luat de Putin. Pentru că Putin s-a luat de ea. Lumea s-a luat de Putin pentru că Putin s-a luat de ea. Şi lumea s-a luat de Putin ca de Hitler pentru că Putin ar fi atacat Ucraina ca şi Hitler. Pentru exemplificare:

Staţi puţin.

De ce-l complimentaţi aşa?

Pentru că în comparaţie cu Hitler Putin e o caricatură. El şi armata lui. Nu vreau să-l laud pe Hitler. Dar şi mai puţin pe Putin. Ceea ce armata rusă a realizat în acest război nu este decât puţin mai mult decât ce a realizat în prima fază a războiului cu Finlanda în 1940.

La fel Finlanda a fost izolată şi o victimă sigură. Doar că s-a vândut foarte scump.

La fel ca în 1940 când Finlandei i s-a cerut printr-un ultimatul să cedeze din teritoriu, acum Ucrainei i se cere acelaşi lucru.

Doar că acum Europa nu mai este doar Germania care să dea cu pumnul în masă şi cu tancurile primprejur.

Putin va rămâne în istorie mai odios ca Hitler. Pentru simplu motiv că realitatea opoziţiei împotriva lui şi a Rusiei este fără precedent. Indiferent dacă Ucraina va fi cucerită, guvernul înlocuit, constituţia schimbată ca să nu mai existe aderarea la UE, ucrainenii nu vor uita ce le-a făcut Putin şi Rusia aşa cum au uitat poate Holodomorul din cauza lui Hitler şi a crimelor comise de Wehrmacht.

Putin nu se mai poate întoarce odată războiul declanşat. Dar Rusia poate. Poporul rus nu este Putin. Să sperăm că nu va fi nevoie ca Putin să moară de bătrâneţe ca poporul să-şi elimine dictatorul!

Pentru că evident, Putin seamănă mai mult cu Stalin decât cu Hitler. Dar Putin va rămâne în istorie mai odios ca el. Nu numai în istoria Ucrainei, ci în istoria Europei, în istoria planetei.

Ar trebui ca cineva să verifice mormântul lui Stalin. A, Putin s-a născut cu puţin timp înainte de moartea lui Stalin. Nu s-o fi reîncarnat în Putin. Dar stafia lui poate că-l bântuie.

We need a hero, we need another Kennedy

Illuminati, iezuiții și prolificul Michael Benson

Ieri stăteam de vorbă cu ăla micu despre iluminism. Voltaire, Montesquieu, JJ Rousseau, curentul ideologic și cultural generat de secolul luminilor. I-am spus că Voltaire a fost educat de iezuiți, că rațiunea, credința, în sus și-n jos și că biserica era clerul, bla-bla, cele trei stări, exploatare, obscurantism, d-alea. Revoluția franceză…

Și cum în ergonomia livingului era la îndemînă cartea Dicționarul societăților secrete a lui Michael Benson, scoasă de Săptămîna financiară, îi spun ia uită-te la iezuiți și citește cu voce tare. Am luat cartea de la bibliotecă doar-doar le-oi stimula curiozitatea și mecanismul citirii. Geaba!

Și citește: …au fost inițial un ordin militar constituit de Vatican pentru a lupta împotriva dușmanilor bisericii și pentru a proteja secretele acesteia. NU SE POATE!!! Bine că nu citește copilul ăsta mai mult din cartea asta!

Nu Vaticanul i-a inventat pe iezuiți. Iezuiții nu erau militari. Arma lor cea mai tare era școala. Nu aveau ce secrete să protejeze decît în cazul în care duceau la îndeplinire misiuni diplomatice. Cum l-au școlit pe Voltaire, unul dintre cei mai mari dușmani ai bisericii, nu văd cum luptau ei împotriva dușmanilor bisericii.

Apoi: fondatorul grupului Illuminati, Adam Weishaupt, s-a inspirat din structura iezuiților atunci cînd și-a format societatea secretă. În următoarele două sute de ani, iezuiții au devenit tot mai independenți față de Vatican…

Deci illuminati au fost la originea iezuiților. Trez entereson!

Și după două pagini dăm de ioaniți. Mai că încep să-i înțeleg pe naziști că ardeau cărți. Și aprob Inchiziția că-i ardea pe autorii lor.

La școală i se spune de illuminati, discută cu prietenii despre illuminati, începe să creadă balivernele scrise de habarniști și colportate de ignoranți ce n-au citit în viața lor prea multe cărți sursă, ci au înghițit fără să verifice informații prelucrate de alții. Dar iluminați-vă cu informație de primă mînă, nu cu cea de a doua! Sau a treia!

Culmea: cartea are cîteva pagini de bibliografie și cîteva situri. Culmea culmilor: cartea nu are nici măcar o singură notă de subsol.

Cred că o să încep să redactez o listă neagră a autorilor ce o iau pe coclauri. Un nou Index! Cap de listă (deocamdată) Michael Benson.

Mai grav este faptul că individul ăsta a scris peste 30 de cărți în diferite domenii. Dacă toate sunt așa ca asta, propun deschiderea unei liste de semnături pentru păstrarea lui cît mai grabnică în cloroform în vederea studierii acestui individ atît de dotat. Să sperăm totuși că n-are urmași!

Rugă

Coposu și șleahta hoților, impostorilor și ipocriților de azi. Pentru ce a stat la închisoare Coposu și pentru ce stau azi politicienii? Mare diferență. Irepetabilă. Nu mai este onoare. Nu mai este cinste. Nu mai este sacrificiu.

Cum va arăta istoria secolului XXII?

sursa:http://www.historyofparliamentonline.org/

Mai ieri-alaltăieri îmi scormoneam creierul să găsesc un personaj mai de vază, unul demn de cărțile de istorie ale secolului XXII.

Dacă e să-i enumăr pe cei din cărțile de istorie pre-comuniste m-aș gîndi la domnitorii munteni și moldoveni. Bineînțeles numai la unii dintre ei. Apoi în materie de cultură, în afară de Barbu Lăutaru, cîțiva tenori și primadone, cîțiva pictori și scriitori, ba și niște poeți, unii oameni de știință și ingineri ce au studiat în străinătate, vreo două capete încoronate și vreo doi-trei miniștrii, urmează o mare pauză.

Perioada comunistă îi preia sau îi interzice pe unii dintre ei, dar și își fabrică personaje mai mult sau mai puțin fictive (Vasile Roaită de exemplu), la care se adaugă miturile eroilor în viață, acei comuniști importanți ce conduceau destinele poporului asociați cu unele personaje ce se deziseră de vechiul regim și trecură cu arma și bagaje de partea roșilor. Ulterior au fost și aceștia alungați de prin cărțile de istorie. Cultura română n-a putut nega creația artistică a celor ce și-au împletit talentul cu osanalele ridicate epocii Ceaușescu. O excepție o constituie poate sportivii. Deși o prioritate a regimului, chiar dacă unii sportivi au fost adulați în perioada comunistă, sportul nu s-a compromis la fel ca și cultura.

Apoi epoca post-comunistă. Cel mai mediatizat a fost Iliescu. Fără să-l uit pe meteoricul Petre Roman. Coposu, Rațiu și Câmpeanu erau mai tot timpul ținta presei ca exemple negative. Mihai I n-a făcut excepție. La capitolul ăsta intră și Năstase. Nu-i trec cu vederea nici pe auto-declarații eroi ai fotbalului jucat sau exploatat. Hagi, Popescu, dar și Gigi, frații Păunescu și alți cîțiva, au dobîndit notorietate jucînd sau exploatînd fotbalul mai ales după 1990.  Xate se vor rezolva. La noi, ca pe vremea comunismului, va fi raiul pe pămînt. Din cauza asta toți românii din străinătate vor reveni acasă. Pentru că cei plecați vor fi acuzați că își fac de rușine țara. Le-ar trebui un certificat de patriotism emis de o instituție anume, poate de un minister. Probabil Ministerul Patriei. Un fel de fatherland românesc. Și iarăși vom fi întrebați ce gîndim, ce credem și ce avem de gînd să facem.

După catedrala neamului, ce mi se pare absolut necesară, istoria neamului, politica neamului, alimentația neamului și moda neamului. (Probabil că se va cere desființarea penitenciarelor. Sunt anacronice într-o astfel de societate!) Să vedeți ce de patrioți vor răsări! Se va decerna titlul de Cel mai bun român. Se va plînge. De emoție. De diferite emoții.

Ce se vor bucura ungurii, bulgarii, ucrainenii, nemții, sîrbii, turcii, tătarii și alte naționalități conlocuitoare… În fine vor fi și ei români. Va urma o altă rescriere a istoriei, a geografiei, a muzicii, a poeziei, a sportului. Ce vorbesc eu, va fi revoluția pe care o așteptăm, o dorim, o visăm. Dar să sperăm că ne vom trezi la timp. Prea vom semăna cu Coreea. Aia mai friguroasă.

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului

sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri.

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (1)

Comunismul a fost contestat în țara noastră, dar acum mulți români regretă că nu mai trăiesc în comunism.

În primul rînd cîteva precizări de natură să clarifice unele amănunte deseori ignorate de nostalgici.

Foarte puțini români care regretă că nu mai trăiesc azi sub conducerea partidului comunist nu știu cum a ajuns comunismul la putere în România, cu atît mai puțin în Rusia sau în alte țări, nici nu cunosc scrierile teoreticienilor comunismului, Karl Marx și Friedrich Engels. Ei nu l-au citit nici pe V.I. Lenin și I.V. Stalin. Tot aici mai trebuie precizat că există foarte puțini români în viață ce au prins și perioada dinainte de venirea comuniștilor la putere ulterior datei de 23 august 1944. La aceasta se adaugă cei care au prins doar perioada bună a comunismului, între 1963-1980 și fac abstracție de perioada 1980-1989 cînd România se afunda tot mai tare în lipsuri de tot felul, în plină dictatură a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Ca urmare ei privesc doar la partea plină a paharului și o ignoră pe cea goală. Dac-ar fi așa de simplu…

From Russia with love…

Acum cîteva zile mă tot întrebam unde sunt geims bonzii britanici, remboii americani sau alți exponenți ai stilului liber de exprimare a succesului pe linie mortală pentru luarea prin surprindere și anihilarea forțelor ruse din Ucraina și/sau de la granițele ei vor să dea buzna tocmai la Kremlin ca să-i facă un implant de păr lui Putin. N-au reușit să-l facă spîn pe Castro, cu un spîn ca Putin poate ar avea șanse mai mari…

Dar nu, Occidentul își vedea de uichend cînd forțele ruse interveneau în Crimea, după principiul noroc c-avem babe, uite și pieptenii! NATO… NATi-O frîntă că ți-am dres-o.

În ceea ce urmează aș vrea să atrag atenția asupra pașilor făcuți de ruși, ex-sovietici pentru a pune în operă ocuparea unui obiectiv. Evident ar trebui să existe diferențe între obiectivele principale și cele secundare, dar întotdeauna rușii au fost maeștri în arta disimulării/minciunii.

Aș adăuga o întîmplare povestită pe cînd eram la Tecuci într-o unitate de rachete scoasă de mult la fier vechi, ce făcea o dată la doi trageri reale în cosmodromul/poligonul din Kazahstan: unul dintre ofițerii de stat major povestea că la o aplicație de stat major a tratatului de la Varșovia se punea ipoteza apărării unui obiectiv major. Aliații estici urmau să fie atacați de inamicul reprezentat de URSS. Totul era un joc de război simulat pe hărți. A fost pusă situația pe hărți și românii au sugerat necesitatea unei unități de intervenție rapidă în cazul unui desant aerian masiv. Au fost priviți cu scepticism pînă în momentul cînd pe situația tactică și-a făcut apariția un desant masiv într-o zonă complet neapărată. Era prea tîrziu. Nu mai trebuie să menționez cine a învins.

Uitîndu-ne un pic în urmă trebuie să ne aducem aminte că rușii au trupe ce pot acționa independent, pot ocupa prin surprindere cam orice și oriunde, pot captura sau anihila pe oricine. (Nu mai au forța URSS-ului, dar nu prea au cu cine să se compare în zonă.) Pentru a face acest lucru ei au studiat din timp obiectivele, le-au evaluat și au întocmit scenarii care au fost analizate și răs-analizate. Au învățat lecția asta despărțirii de Estonia, Lituania, Letonia, au exersat în Georgia și în alte conflicte regionale.

Ca urmare nu m-aș mira dacă Kievul va fi împînzit cu agenți ce vor paraliza activitățile vitale, dacă va începe războiul electronic și informatic, dacă anumite instituții vor fi ocupate de cetățeni înfuriați în uniforme de armată fără însemne și dacă unitățile ucrainene vor fi imobilizate înainte de a trece de porțile propriilor cazărmi. Dacă mă gîndesc că numai China a deplasat patru sateliți pentru un amărît de avion ce a dispărut recent, sutele de sateliți spion ai Rusiei veghează din înaltul cerului ca nimic neprevăzut să nu se întîmple. Nimic neprevăzut pentru trupele ruse, singurele ce se mișcă cum au chef în Ucraina.

Totuși nu știu dacă în toate mișcările astea pro-rusofone și anti-rusofone ar trebui să identificăm întreg poporul rus sau ucrainean cu această zbîrlire naționalistă cu iz totalitarist sovietic. La urma urmei, mai sunt și alte valori ce ne definesc ființa în afara limbii. Cu globalizarea asta parcă umanitatea a acceptat să-și minimalizeze identitatea lingvistică de dragul altor interese mai presante și mai actuale. From Russia with love… cîteva secvențe.

Celor cu memoria scurtă

În mitologia greacă, Europa, fiica unui rege fenician, a fost sedusă de Zeus care, metamorfozat în taur, a răpit-o, ducând-o în Creta. Mitul i-a inspirat pe grecii antici, care au început să folosească termenul „Europa” în sens geografic. În loc de Zeus putem să-l punem azi pe Putin. Un taur cam bătrînior…

Celor cu memoria scurtă vreau să le aduc aminte cîteva întîmplări din istorie. Sursa Wikipedia. Aduceți-vă aminte de fluturarea hîrtiei cu semnătura lui Hitler privind garanția păcii. S-a ars toată lumea. Ce proști au fost atunci politicienii și cum au fost crezuți mișeii. De dreapta, de stînga, de centru, nimeni nu a împiedicat măcelul care se profila atît de bine.

Odessa 1941

Istoria zbuciumată a Basarabiei

Să ne aducem aminte…

sursa: http://virgilburla.wordpress.com/2010/12/16/pentru-cei-fara-mormant/

Acum 21 de ani, niste banateni incapatanati si demni au refuzat sa paraseasca o slujba a carui pastor urma sa fie arestat. S-au adunat in fata unei biserici si si-au strigat libertatea in strada, gest de neconceput in vremurile cu pricina. In fata celor catorva zeci de curajosi de atunci ma inclin. Cei 90 de morti ai Timisoarei care s-au stins in urmatoarele doua zile sunt EROII, cei care n-au apucat sa-si traiasca visul. Cadavrele lor au fost trasportate la Bucuresti, arse in crematoriu, cenusa fiind aruncata intr-un canal din Leordeni. Voua, cei fara mormant, va multumesc.

O sărbătoare triplă şi scumpă

Ziua de 9 mai are triplă semnificaţie: proclamarea Independenţei de Stat a României, victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite împotriva Germaniei  naziste în cel de-al Doilea Război Mondial şi Ziua Europei.

La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au întrunit în sesiune extraordinară şi au proclamat independenţa de stat a României. Mihail Kogalniceanu, a rostit celebrul discurs în care a exclamat „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!” Declaraţia de independenţă a ţării a fost semnată de principele Carol I la 10 mai 1877.

 La 8 mai 1945 Germania nazistă a încetat să mai lupte împotriva Aliaţilor, România aflîndu-se din 23 august 1944 de partea învingătorilor. Cu toate că după spusele lui Stalin România a scurtat ostilităţile cu şase luni (nu ştim cu cît le-a prelungit însă de la data intrării în război împotriva URSS), ruşii ne-au luat din nou Basarabia şi Bucovina.

 

Robert Schuman, cetăţean german, dar etnic francez, avocat de meserie (ofiţer în armata germană), apoi după Primul Război Mondial cetăţean francez prin alipirea Alsaciei şi Lorenei, face parte din guvernele Raynaud şi Petain, fiind arestat de Gestapo (1940). Fuge din arestul la domiciliu alăturîndu-se Rezistenţei, după război este ministru de externe, de finanţe, de justiţie şi chiar prim-ministru. Între 1948-1952 a ocupat postul de ministru de externe şi a imprimat orientări noi în politica externă a Franţei. Dubla sa cultură a fost foarte utilă în realizarea reconcilierii franco-germane. În acelaşi timp, a pus fundaţia construcţiei europene, instalând o autoritate supra-naţională la Luxemburg – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului- care includea şi Germania. Procesul început prin Tratatul de la Paris din 1951, a fost continuat prin proiectul pieţei comune europene (CEE), ratificat la Roma în 1957. Între 1958 şi 1960 a fost primul preşedinte al Adunării parlamentare europene.

 

Ce am pierdut şi ce am cîştigat îşi vor da mai bine seama copiii noştri. Deocamdată începe să ne coste scump şi nu mai putem da vina pe Rusia. Cert este că toate trei sărbătorile au trecut neobservate de poporul român care se luptă cu trecutul, prezentul şi viitorul imediat. O luptă ce cere un efort triplu. Oare nu ne irosim forţele?

 

una din surse: Wikipedia

Pastila de istorie

O ilustraţie istorică pentru toate gusturile. Nu e prea feminină. Am numărat doar 7 femei. Cine nu se regăseşte să ridice mîna! Am lăsat ilustraţia aşa de mare pentru că altfel cele 100 de personaje nu s-ar fi putut distinge prea bine. Rămîne să identificaţi vulturul, norii, marea şi ţărmul. În rest avem de toate. Veniţi şi …identificaţi.

Dali, Ceauşescu şi suprarealismul „de partid şi de stat”

 http://www.pntcd.ro-usa.com/modules.php?name=News&file=print&sid=2087

La începutul lunii aprilie 1974, Dali, aflat la New York, abia auzise despre moartea fostului preşedinte francez Pompidou şi terminase de scris te­legrama de condoleanţe, când, la un moment dat, a fost şocat de un text intitulat „Le sceptre”, apãrut în „Le Monde”. În subtext, îşi amin­teşte criticul de artã Radu Varia, jurnaliştii francezi lãsau sã se înţeleagã o moralã trist-amarã: lui Ceauşescu, „doar sceptru-i mai lipsea”. 

Dali s-a hotãrât sã-i scrie lui Ceauşescu. O telegramã dalinianã, conceputã în tehnica „paranoia-criticã” prin care alãturarea unor cuvinte, obiecte sau imagini desprinse din realitatea imediatã creeazã efecte bizare de irealitate purã. „Apreciez profund actul dumneavoastrã istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dumnea­voastrã respectuos, SALVADOR DALI”. Atât. 

„Telegrama a cãzut ca o bombã la Bucureşti. Cei de la «Scânteia» şi de la CC erau teribil de speriaţi. Nu ştiau ce sã facã. Se întrebau dacã nu cumva a fost trimisã în derâdere. Dar dacã era scrisã cu bunã intenţie şi Conducãtorul afla cã n-a fost publicatã? Pânã la urmã, au tipãrit-o în «Scânteia», alãturi de telegramele unor regi şi preşedinţi de seamã. Oricum, cititorii români au murit de râs”, spune criticul Radu Varia, omul care a fost 25 de ani prieten cu „divinul şi genialul Dali”. 

Criticul român îşi amin­teşte cã întâmplarea cu telegrama şi sceptrul, de un suprarealism involuntar grandios, i-a amuzat copios pe amândoi: „Era în stilul lui. Dali se punea bine cu toţi dictatorii: cu Mussolini, cu Stalin, cu Hitler, cu Mao, cu Franco. Şi, pe urmã, spunea: «Îmi cer scuze, dar cine sã-mi mai dea decoraţii?!»”. Şi tot Radu Varia spune cã Dali s-a „proclamat, într-un poem dedicat României, „catolic, apostolic, roman şi român”.

Ieri 26 ianuarie, ar fi fost ziua lui Ceauşescu

Puteţi citi o analiză pertinentă a ceea ce a fost Nicolae Ceauşescu pentru noi la http://think.hotnews.ro/poporul-ceausescu-romania-la-o-aniversare.html

Istoricul Emil Cioroianu, fost ministru de Externe spune că:

Orice exercitiu de guvernare ofera o “lectie” (sau mai multe) celor dispusi la o analiza istorica. Cu atat mai mult o conducere de aproape 25 de ani, precum cea a lui Nicolae Ceausescu – un lider care, am convingerea, din multe puncte de vedere inca ii mai bantuie pe romani (1), pentru ca despartirea de el (desi dorita) a fost violenta si neasteptata, iar travaliul de doliu ulterior (da, istoricii vorbesc despre asa ceva (2) a lipsit cu desavarsire.

i) in primul rand, Ceausescu ramane in istoria noastra ca supranume al unei promisiuni onorate doar in parte.

(fragment)

Haiti: enslaved by its dark history

N-am fost în Haiti şi probabil că nu o să ajung niciodată acolo. Ţara are o istorie şocantă, dar ce ţară nu a avut o istorie şocantă, Groenlanda? De obicei se pune accentul pe lucrurile negative (că noi suntem mai „buni” ca ei), dar dincolo de istoria ţării respective, oamenii rămîn oameni pentru Dumnezeu, poate şi pentru noi. Tot de pe Telegraph.co.uk o analiză destul de nagativă a istoriei prezentată de Ian Thomson, redată parţial de mine, după cum urmează. Însă sunt sigur că dincolo de lucrurile negative, în Haiti a existat şi oameni buni, bucurie, fericire şi frică de Dumnezeu.

For 200 years the Caribbean nation has suffered from natural disasters and violent rulers, says Ian Thomson, Telegraph.co.uk.

By any standards, Haiti represents a very great concentration of misery and dashed hopes. In January 1804 – a key date in the history of a bedevilled country – the African slaves overthrew their French masters and declared the world’s first black republic. Haiti became an emblem of slavery’s longed-for abolition. And the slave leader, Toussaint L’Ouverture, was hailed by William Wordsworth, among other Romantics, as a “morning star” of the Americas.

Since independence, however, emperors, kings and presidents-for-life have misruled the Caribbean nation through violence and theft of public funds. The constitution is made of paper, they say, but the bayonet is made of steel.

Now more than ever, the motto of the Haitian republic, “L’Union Fait la Force” (Strength Through Union) seems a grim joke. For two centuries since independence Haiti has been split on every side. Mulatto against black; the military against democracy; African animism against Christianity. Aid workers may now try to maintain a semblance of law and order in Port-au-Prince, but looting is likely as the city jails have reportedly broken open.

Haitians say they are hard to understand, but all nations enjoy that vanity. The truth is, Haiti is a country that was never meant to be. Forged in the crucible of French colonialism, it was once the most profitable slave colony the world had ever known. The glittering prosperity of Nantes and Bordeaux, Marseilles and Dieppe, derived in part from commerce with this sugar-rich dependency of the ancien regime.

The prospect of a free black state founded on the expulsion and possible murder of its white community by Toussaint L’Ouverture horrified French colonials, as it did the whole of the Western world. As Talleyrand wrote to a French general in Washington: “The existence of a negro people in arms, occupying a country which it has soiled by the most criminal acts, is a horrible spectacle for all white nations.”

It was not until 1862 that the United States acknowledged Haiti’s independence. The country had become a dangerous symbol of redemption for African peoples, of racial equality and – most unforgivable – of anti-colonialism. So Haiti became a pariah, excluded from the family of nations and trapped in a time warp where there was little room for progress. Haitians were thought to be incapable of self-government because they were black. In fact, Haiti may yet prove to be ungovernable.

The 1957-1971 dictatorship of François “Papa Doc” Duvalier instilled fear in the population. Indeed, Duvalier entertained more than an anthropological interest in Vodou (or voodoo, in the old orthography). His wardrobe of black suits and bowler hats lent him the aspect, it was believed, of the animist divinity Baron Samedi, who haunts the cemeteries in a top hat and tails, smoking a large cheroot like a graveyard Groucho Marx.

Duvalier’s private militia – the dreaded Tontons Macoute – earned him the nickname “Lucifer of the Antilles”. Yet many Haitians mourn his loss and still plot to restore his son, Jean-Claude “Baby Doc” Duvalier, to power from his exile in Paris. In the aftermath of the earthquake it is likely that increasing numbers will clamour for the return of a strong man.

Democracy could hardly arrive overnight for a people whose ancestors were snatched from Africa to slave for Europe. Duplicity or cunning are considered heroic virtues in Haiti. To overcome your adversity is the great affair in life and the pity of the country is that it thrives on the survival of the fittest.

owever, Haitians are just as likely to show extraordinary resilience and selflessness as they rally together and find consolation in Vodou. Haitians are 80 per cent Catholic and – so they say – 100 per cent Vodouist. Vodou (from the Dahomean vodu, “spirit” or “deity”) is a peaceable New World religion that marries elements of Catholicism with the rites and rituals of ancestral Africa.

For most Haitians, Vodou is the only way to rise above the misery of poverty and the devastation wreaked by hurricanes, mud slides, storms and now this humanitarian catastrophe. When a Haitian is possessed by a loa (spirit) he is taken out of himself and transformed. At night, Port-au-Prince is now said to flicker with candles, as swaying, homeless Haitians offer prayers to the loas in hope of deliverance.

Vodou also reflects the rage and ecstasy that threw off the shackles of slavery. On the night of August 15, 1791, a ceremony was held in the north of Haiti that marked the beginning of the revolt. A rain of burning cane straw, sweet-smelling, drifted over the plantations as the slaves set them ablaze. Toussaint L’Ouverture was said to have taken part in this Vodou-inspired uprising – proof that religion is not always an opium of the people, but a prelude to action.

Two centuries after independence, however, Haiti is the battered pauper of the Americas and unimaginably destitute after the earthquake. The world’s first black republic – only 17 years younger than the United States – remains in many ways a police state.

Jean-Bertrand Aristide, a president in whom the world invested much hope, was overthrown in 2004 and now lives under police protection in South Africa. His successor, President René Préval, has pledged to restore the rule of law. Yet his home – the National Palace – has been destroyed and now he may have to face the daunting tradition of dechoukaj – the ferocious settling of scores and violence that follows the overthrow of a president. In Haitian creole, dechoukaj means to pull a tree out of the ground, roots and all, so that it will never grow again. There may well be a desire to rid Haiti of the old power structure, once and for all, and bring some hope of change.

Capcana istoriei

sursa: http://www.metrotrader.net/mousetrap.htm

Istoria e o capcană ce ne atrage, ne captivează şi pe unii ne prinde pe viaţă.

Vrem să aflăm adevărul şi numai adevărul.

Nu suntem mulţumiţi cu o carte, două pe acelaşi subiect.

Vrem mai multe păreri.

Vrem mai multe surse, vrem mai multe interpretări.

Căutăm surse secundare şi dincolo de raţionamentele elementare şi de bunul simţ dorim altceva.

Mai mult, mai bun, mai precis mai …inedit.

Căutăm explicaţii noi sau pur şi simplu le formulăm noi.

Le corelăm cu cele vechi sau le desfiinţăm, dar în final nu suntem cu mult mai mulţumiţi.

Căutăm în continuare.

Istoria e o capcană din care nu mai scapi.

Cel limitat nu o bagă în seamă, cel inteligent o sfidează, dar cel ambiţios crede că o s-o înfrângă, dar îşi găseşte sfârşitul în ea.

Istoria va spune despre el: „Cercetător ambiţios, autor al unei teorii noi despre ceva ce s-a petrecut în trecut. A trecut…”

Book Review: The Lost History of Christianity, Philip Jenkins

Reproduc integral o recenzie a cărţii menţionate în titlu. Mi se pare un alt punct de vedere asupra creştinismului cum îl ştiam până acum. 

 

The Lost History of Christianity:
The Thousand-Year Golden Age of the Church in the Middle East, Africa, and Asia — and How It Died
by Philip Jenkins, 2008, HarperOne.

This book could easily have been several things it is not: an academic treatise, an intemperate diatribe against Islamic violence, or an uncritical glamorization of Nestorian and Jacobite Christianity.

In the able hands of Philip Jenkins, The Lost History of Christianity becomes a balanced reading of the loss of a treasure of knowledge and culture the world is too ignorant about to mourn. While meeting all the standards of academic rigor, the book manages to avoid tedious prose. While firmly recognizing and decrying Islamic violence, Jenkin’s account recognizes both the culpability of non-Islamic violence and the reality in which religion becomes an excuse for violence seeking power. While lamenting the lost treasures of knowledge that would be afforded us had Middle Eastern Christianity survived, Jenkins is honest about the differences in doctrine in the Eastern churches.

The Lost History of Christianity is filled with little-known and infinitely intriguing facts:

-The world’s view of Christianity is tainted with a Western veneer that does not accurately reflect its historical genesis.

-While the Holy Roman Empire wallowed in ignorance and violence, the Middle Eastern Church was intimately familiar with classical literature and pursued peaceful relations with Islam and Buddhism.

-Great minds such as Timothy, Patriarch of the East in 780 C.E., have been all but lost to the destruction of Middle Eastern Christianity.

-Great works, including Syriac versions of classical literature which do not exist today and manuscripts of the Bible and other early Christian literature, were all in the possession of these churches which died an early death.

-Middle Eastern Christians preserved Semitic customs, calling Jesus Yeshua as late as the thirteenth century, calling themselves Nazarenes, an calling their scholars Rabbans!

-These Eastern churches possessed scrolls found in Jericho — perhaps some of the Dead Sea Scrolls now lost to us.

-The Eastern Churches mounted a monument in the East explaining the good news in Buddhist style to reach out peacefully to them (rather than the oppositional approach of later churches).

-The great surviving Patriarchate of the Middle Eastern Assyrian Christians is now in Chicago!

-The Eastern canon gives the lie to the claim that Christendom suppressed the apocryphal gospels for political reasons.

-The Karen Armstrong depiction of Muslim tolerance “beggars belief” (p.99).

-“Genocide” is a term coined to describe a massacre of Assyrian Christians by Muslims in 1933 (a fact to which Hitler alluded in a speech).

-100 years ago the Middle East was still 11% Christian (Muslims in America are 4.5% and Jews 2%), whereas today Christians are virtually zero percent of the Middle Eastern population.

-Vlad the Impaler (the figure who inspired Bram Stoker’s Dracula) was known for using the viscious methods of Turkish Muslims against them (hence his reputation for bloody cruelty).

-800,000 to 1,000,000 Armenians were slaughtered by the Ottoman Turks in a massacre rarely mentioned alongside other historical genocides.

-The word thought to mean “virgins” in the promises of the Koran to martyrs and killers of Jews and Christians may be a mistranslation of the word “raisin” in earlier Christian texts about the afterlife!!

Examples of Jenkins’ careful language about Islamic violence include this portion from page 30:

In stressing the role of conflict with Islam, we should not exaggerate the intolerant or militaristic nature of that religion. Some egregious examples of church extinction were perpetrated by other faiths, by Buddhists or followers of Shinto, or by Christians themselves, most thoroughly in the case of the Cathars. Nor did the spread of Islam chiefly result from force and compulsion at the hands of Muslim soldiers who supposedly offered a crude choice between the Quran and the sword. For several centuries after the original conquests, the great majority of those who accepted Islam converted quite voluntarily . . .

Yet Jenkins is equally critical of exaggerated claims of Islamic tolerance:

Karen Armstrong regularly contrasts Muslim tolerance with the bigotry so evident in Christian history. Writing of Islamic Spain in the ninth century, for instance, she remarks: ‘Like the Jews, Christians were allowed full religious liberty within the Islamic empire and most Spaniards were proud to belong to such an advanced culture, light years ahead of the rest of Europe. . . . As was customary in the Muslim world, Jews, Christians and Muslims had coexisted there for centuries in relative harmony.’ The persecutions [by Muslims] would also surprise the many Americans who derive their view of Muslim tolerance from the widely seen PBS documentary Empires of Faith, or the film Kingdom of Heaven, about the First Crusade. In reality, the story of religious change involved far more active persecution and massacre at the hands of Muslim authorities than would be suggested by modern believers in Islamic tolerance. Even in the most optimistic view, Armstrong’s reference to Christians possessing “full religious liberty” in Muslim Spain or elsewhere beggars belief.

More importantly, Jenkins’ book leaves the reader longing for the lost pearl of Middle Eastern Christianity. The literature, including classical, Biblical, and other religious texts, as well as the architectural and artistic wonders now lost, stagger the mind with lost possibilities and unrealized knowledge.

What would it be like if millions upon millions in the Middle East still referred to Jesus as Yeshua and their scholars as rabbans? Due to Western indifference, Muslim intolerance, and the tragic mixing of violent politics with religious claims, we will never know.

And what would Christianity look like today, and how might Christian-Jewish relations be different (not to mention Christian-Islamic and Christian-Buddhist relations) if the voice of Middle Eastern Christianity had not been silenced? Perhaps Post-Holocaust Christian theology would have turned to the Middle East for a third way of viewing these issues. And perhaps the blonde Jesus and the Roman-centric idea of Christianity would have a rival to at least broaden the world’s conception of who Jesus is.