Să nu ştie stânga ce face dreapta?

Cîteva rînduri din 2021. S-a schimbat ceva?

Proababil că v-a fugit gândul la versetul despre facerea de bine şi netrîmbiţarea ei. E bine. Dar nu e foarte bine. Mie mi-a fugit gândul – că s-a cam speriat – la cu totul altceva. Mi-a fugit rău de tot la uniunea PNL-PSD. Păi nu zice şi scriptura că dacă stânga face ceva să nu ştie nici măcar dreapta? Şi invers dacă dreapta face ceva, să nu ştie stânga? Ba da. Dar acum la noi în politică nu mai există stânga şi dreapta. Amândouă mâinile şi-au dat mâna – ca să zicem aşa – să facă cea mai mare (a)facere de bine: să guverneze poporul român. Cu maximă eficienţă.

În toate astea se bagă şi UDMR, care nu e nici mână, nici picior. Poate ceva ce se găseşte între acestea din urmă. Indiferent pe care parte. Adică în faţă sau în dos. De ce? Pentru oricum vor s-o-ntoarcă ambidextri, UDMR tot ajunge la guvernare. Deci UDMR care nu-i nici de dreapta, nici de stânga, sau şi de dreapta şi de stânga, e cel mai profitor partid, care să fim drepţi, care – în afară de ceva unguri – nu place nimănui. Un partid etnic cam cum este Uniunea Germanilor din România, un alt partid – sau ce-o fi – din care a răsărit preşedintele. Care, mai nou, nici el nu mai place nimănui.

Dar ce să mă mai mir, îmi aduc aminte că la un moment dat PSD-ul l-a propus pe actualul preşedinte pentru funcţia de premier acum câţiva ani. Refuzat de un informator al Securităţii. Nu degeaba UDMR vrea o republică parlamentară. Într-una prezidenţială nu cred că o să ajungă vreun ungur preşedinte. Bucureştiul nu este un Paris care să merite o liturghie… Nici UDMR-ul nu-i un partid nemţesc ca să dea un Carol.

Deci liberalii s-au înfrăţit cu comuniştii de se întoarce-n mormânt atât Ceauşescu, cât şi Maniu. Oare ce face Vlad Ţepeş? Stă şi cugetă… Păcat. Mai bine-ar învia!

Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap, vai de muzica din …biserică (5)

La zece ani după apariţia postărilor despre viziune, strategie şi tactică, mi-a răsărit o continuare. Cine-o fi de vină? Păi este cel care a descoperit şi accesat numărul (3). Şi a rămas acolo. Între timp am evoluat. Deci, încă o dată despre muzică. De unde mi s-a căşunat? Să vă spun:

A fost un articol de churchleaders despre imitarea marilor biserici în muzică. Apoi a fost unul care a tradus practic articolul. Big dil! Şi mi-am recitit articolul de acum jde mii de ani despre muzică. După care mi-a trecut prin cap să mă uit pe iutiub la ceva muzică care-mi place. Am gusturi cam bătute-n cuie: ba muzică grecească, ba marşuri nemţeşti cu trupeţi şi fanfară, ba niscaiva formaţii mai trecsărite, pe lîngă haimanalele de Betovăn (van!!!), Moţart şi Vivaldi. Ăsta din urmă chiar la chitară electrică. Cu una bucată blondină.

Da şocul veni încet-încet la un spectacol pe stadion al metalicilor. De la Metalica. Tocmai se terminase o piesă. Zgrepţăna nişte acorduri aşa parcă de-a moaka. Nu prevesteau nimic. Nici măcar o manea de succes. Cînd ce să vezi şi să auzi?

Urlete de bucurie! La recunoaşterea piesei muzicale. Un nou bis. După alte cîteva acorduri publicul cîntă. Ştie versurile. O melodie compusă în 1992 şi reluată în concert şi anul trecut.

Cum ştie lumea versurile? De ce ştie lumea acordurile şi recunoaşte piesa? Şi asta nu-i nimic. Habar n-am cum, dau peste o altă formaţie. N-am auzit de ea în viaţa mea (destul de lungă). Nu recunosc bucata pe care o cîntă. Nici nu-mi place. Dar publicul era în delir. Ceva nu era în regulă! Erau The Cranberries cu Zombies, 1999.

Behehe! Deci revin la oile noastre.

1. Evident, piesele muzicale de mai-sus n-au fost compuse ca să le facă pe plac fanilor. Nu s-au gîndit hm, oare ce le-ar place? Pus şi simplu au fost compuse. Şi cîntate. Punct. Şi publicul le apreciază. Se vede cum. Şi cît.

2. Nu prea le am cu muzica bisericească. Pe lîngă că nu ţin minte melodiile, cuvintele nici atît. Ba cînd se pun pe OHP/retroproiector nu le recunosc, că destul de des se pun aiurea şi se rupe ritmul…

3. Unora nu le place că se dau melodii de succes cu texte nedoctrinare. Aşa o fi.

4. Altora nu le place că se dau melodii ale unor cîntăreţi sau formaţii consacrate cu texte creştine. Alea or fi fost sau nu doctrinare?

5.

Democraţie? Ce democraţie?

Mirages of Democracy

Un subiect despre care nu scrie nimeni (2)

De la jucătorul de fotbal ce intră pe teren şi-şi face mai ştiu eu ce semne după care rupe un smoc de iarbă de pe teren pe care-l munceşte în vreun fel, la mîţa neagră ce se uită la tine prea insistent, oglinda ce nu trebuie s-o spargi ca să-ţi salvezi căsnicia, cel puţin pe următorii şapte ani, să nu atingi mortăciuni şi să nu-i vorbeşti de rău pe morţi – de ce oare? – fel de fel de superstiţii abundă în al nostru popor. De ce? Pentru că nu avem alte explicaţii. Dar iată o altă înmormîntare: cea comunistă.

Eu eram prin clasa a doua. Poate a treia. El a fost tatăl unui coleg de şcoală cu cîţiva ani mai mare. Nu ştiu de ce murise. Era bătrîn. Dacă-l comparam cu mine. Tînăr, dacă-l comparam cu tata. Alexa locuia lîngă doi dintre colegii mei de clasă, gemenii Zernea, aproape de Policilinica CFR, sursa visurilor mele războinice din copilărie. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată, dar prezenţa tatălui meu trebuie să fi fost în legătură cu CFR-ul. Adică fusese angajat CFR.

Lume multă. Destul de cald. Soare. N-am văzut preot. Nici n-am auzit pe cineva să fi ţinut vreun spici. Dar poate a fost unul. De ce? Pentru că sicriul a fost urcat pe platforma unui camion drapat cu stofă ieftină de culoare roşie. Culoarea steagului comunist.

Şi gata. Fără fanfară. Am plecat acasă. Cimitirul din oraş era departe. Prea departe. Ce s-a întîmplat în continuare? Habar n-am. Cert este că amîndoi, cel mort la sat îngropat în rit ortodox şi cel mort la oraş îngropat în rit comunist au ajuns cam tot acolo: în cimitir. Ambii îngropaţi. Două căi spre aceiaşi destinaţie imaterială. Poate…

Cert este că niciunul n-a înviat.

Ceva mai tîrziu am mai văzut cel puţin două înmormîntări comuniste. Prima a lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej, la televizor în alb-negru, pe cînd eram în clasa a IV-a, a doua trecea prin centrul oraşului cu fanfara, sicriul acoperit cu flori şi în jurul lui vreo şase indivizi ce păreau foarte importanţi.

Tatăl prietenului meu din copilărie ne-a spus că la unele înmormîntări muzica era asigurată de lăutari şi era veselă. În contrast cu acestea, uneori cînd deschideam radioul se difuza doar muzică sobră, semn că murise un mare grangur comunist, şi se declarase mai mult sau mai puţin oficial, doliu naţional.

Urmează alte înmormîntări, unele la care n-am participat pentru că-mi îndeplineam serviciul militar la UM 01589 Tecuci şi n-am primit permisie.

Adevărul despre Tramp

Nate White, a British writer penned the best description of Donald Trump I’ve ever read:

“Why do some British people not like Donald Trump?”

A few things spring to mind. Trump lacks certain qualities which the British traditionally esteem. For instance, he has no class, no… pic.twitter.com/3wmkNUvyp9

— Republicans against Trump (@RpsAgainstTrump) April 13, 2024

Cînd prorocii n-au habar de politică sau gînduri despre apocalipsă (2)

În urmă cu aproximativ două zeci de ani, dacă nu mai mult, am auzit din gura unuia dintre misionarii americani stabiliţi temporar la Oradea ceva ce n-am mai auzit. Sau am auzit, dar n-am băgat în seamă. Deşi făcusem un curs pe Islam în anii 90. Americanul meu zicea că preşedintele Iranului, pe atunci Mahmud Ahmadinejad, susţinea că războiul cu Israelul trebuie provocat pentru a declanşa venirea lui Mahdi. Mahdi, adică Mesia, despre care citim în Vechiul şi Noul Testament. Precum şi în Koran. Şi culmea, spre deosebire de evrei sau de Vechiul Testament ce nu-l identifică personal pe Mesia sfîrşitului de vremuri, atenţie, nu de timp, atît Noul Testament, cît şi Koranul îl identifică pe cel ce re-vine în persoana lui Isus Hristos.

Dar cum prorocii autohtoni n-au fost interesaţi să purice Koranul sau să asculte ameninţări ale liderilor musulmani la adresa Israelului, şi a altor ţări, au tot dat nainte cu Rusia, Rusia, Rusia, marele Bau-Bau, Fiara şi Anti-Hristul ce va încerca să distrugă Israelul. Ba mai fixau şi data cînd se va întîmpla asta. Eroare, după eroare.

Dar aşa cum zice tradiţia profetică şi cea a proastelor investiţii, dacă tot ai crezut o gogonată, dacă ţi-ai investit toţi banii într-o afacere ce merge rău, doar n-o să-ţi abandonezi credinţa toocmai acum la sfîrşit. Atîta aşteaptă diavolul. Şi Bursa de pe Wall Street. Aşa că plusezi, că numai tu ai credinţă că sfîrşitul, aşa cum ţi-l imaginezi, este aproape. Foarte aproape. Şi aştepţi să-ţi fie răsplătită credinţa. Care nu-i cît un bob de muştar, ci mare cît un munte…

Şi deodată, zbang! Iranul atacă Israelul. Ba se zice că e foarte aproape, dacă nu chiar a trecut deja de limita de timp în care putea să fabrice propria-i armă atomică. Dacă nu i-a împrumutat vreuna Koreea de Nord…

Ca urmare cresc acţiunile producătorilor de adăposturi anti-atomice, se vînd arme cu duiumul, dar mai ales în America, se golesc rafturile magazinelor (de parcă se întoarce Covidul, nu Mesia…), guvernarea democrată, tot din America, pare o comedie, alte complicaţii politice, militare, sociale, religioase. Parcă totul se duce pe rîpă. Bursa ce zice? Dar China? Rămîn aştia cu marfa nevîndută în caz de război, sau după război o vînd la preţuri triple?

În fine, dincolo de ce decide Israelul, dacă întoarce celălalt obraz, ceea ce mă îndoiesc, şi ce decide SUA, depinde ce se întîmplă în continuare. Dacă Irakul a fost survolat de rachete şi drone iraniuene, dacă va fi survolat de vectori israeliţi, ce vor face trupele americane de acolo şi din regiune, şi ce se va întîmpla cu portaviaonele americane aflate în vecinătate? Şi apropo, ce arme ce n-au fost folosite încă niciodată, vor fi folosite în curînd?

Dacă Iranul sau Israelul va folosi una sau mai multe încărcături atomice, Rusia va uza de acest precedent pentru a lovi Ucraina sau ce ţară vrea ea, cu acest tip de muniţie încadrată la mijloace de nimicire în masă. Şi atunci să vezi… Gaza nici nu mai contează. Cineva, intenţionat din greşeală va da cu ceva mare şi acolo. Turcia se va inflama. Şi este membru NATO. Dacă Turcia va fi atacată, cine ştie de cine, ar fi posibil să ceară ajutor NATO, care nu va intervani. Şi aşa se poate duce NATO pe rîpă. Iar Rusia jubilează.

Un haos total este posibil. Şi o declarare a stării de necesitate, război sau alte stări oriunde pe glob. Bani pierduţi, concedii pierdute, înreruperi de internet, curent, aprovizionare în general. Apocalipsa la un minut distanţă. Ei, şi? Şi ce vor face prorocii? Păi ce vor face? Se vor ascunde sub paturi sau în vreun bunkăr subteran. Ca să iasă după dezastru. Dar n-o fi vreun Ilie pe aproape?

Sincer, aş prefera să nu fie nimic adevărat din cele scrise acum. Mai vedem… Poate se întoarce Mesia. Atunci să vezi!

PS Cum, nu-i mai papa Fiara?

Dă citit: ”Less Than Conquerors: How Christians Entered the 20th Century” de Douglas Frank

The book has examined the spiritual importance of these events mainly by comparing them to a biblical comprehension of the word of God. This review explores the tactics devised by evangelicals to regain their lost status and power². From the start, the author pointed out some personal postulations regarding the history of evangelism.

The author seems to hate the theology or gospel of prosperity³. In addition, he abhorred seeing Christianity as a strong cultural force, and seemed to detest the industrialization aspect. Other criticism are spread throughout the book: Frank is against prosperity, hates people who make big businesses and terms naïve people who are optimistic about the history of the world, and enjoys suffering images of prophets.

He understood faithfulness as a form of mysticism and not obedience. The author indicated that Calvinism was a theology of desolation: spirituality was wraithlike.

Tot textul pe https://ivypanda.com/essays/less-than-conquerors-how-christians-entered-the-20th-century-by-douglas-frank

Cînd prorocii nu citesc cărți sau gînduri despre apocalipsă (1)

Cînd tradiția e confundată cu altceva

Citește de șapte ori textul de mai jos și vei atrage o minune în viața ta

Ce să facem sau ce să nu facem?

Biblia începe cu Dumnezeu care face ceva. Apoi omul face ceva ce n-ar fi trebuit să facă. Pentru că șarpele a făcut ceva. După care din nou Dumnezeu face ceva. Și de atunci încolo omul trebuie să facă încontinu ceva: să muncească din greu.

Ioan Botezătorul începe să facă ceva ce nu se făcea. Vin oamenii la el și-l întreabă: Noi ce să facem?

Isus face multe minuni și le spune oamenilor ce să facă. Petru le vorbește oamenilor după învierea lui Isus și ei întreabă: Ce să facem?

Și de atunci paleta de ceea ce trebuie sau nu trebuie să facem s-a diversificat.

Când vom vedea rușii în stradă, în număr tot mai mare, să știm că momentul schimbării din interior a venit iar Sistemul a dat voie la proteste și chiar le încurajează discret, pentru a „legitima” democratic înlocuirea Marelui Conducător și a încerca să reia un nou ciclu istoric de păcălire a Occidentului

Putin, ultimul asalt

Un subiect despre care nu scrie nimeni (1)

De fapt există mai multe subiecte despre care nu scrie nimeni. despre unele nu există curajul necesar. Dar subiectul de azi este unul banal: înmormîntările. Despre moarte mai găseşti cîte ceva, e subiect de factură filosofică: ce este moartea, ce se întîmplă cu trupul, avem sau nu suflet, ce se întîmplă cu el, cum e cu judecata individului, cea finală, cînd are loc şi dacă o mai fi vreo reîncarnare sau o înviere, cînd, cum şi de ce. Dar despre înmormîntări doar la mari personalităţi ca un eveniment şi după ce trece priveghiul, evenimentul în sine şi pomana, adio, ne vedem parastase de 40 şi nu mai ştiu eu cîte zile. Aşa că, deşi un picuţ morbid, am început şi un serial cu înmormîntări la care am participat, unele de la care am fotografii şi altele la care aş fi vrut să particip, dar din vari motive sau n-a murit persoana sau n-am ajuns.

Deci primo: prima înmormîntare la care am participat. Aveam cîţiva anişori. Sub zece. Evident, murise cineva. Era vară, deci era vacanţă. Şi departe de casa bunicilor, deci nu era un vecin. Era o rudă. Ce rudă, cum îl chema, habar n-am. Cert că era în satul bunicilor după tată, Micălaca. Care de fapt era un cartier al Aradului. Doar că avea primărie şi dubaş ce anunţa pe la răspîntii, vorba poetului, de ce să dăm cu var…

Am fost avantajat. Un unchi de-al meu, iar, nu mă-ntrebaţi cum îl chema, că degeaba, m-a chemat să stau împreună cu el pe capră. Nu pe animal. Pe capra căruţei care transporta mortul la groapă. Ceea ce s-a şi întîmplat. Adică eu m-am suit pe capră şi mortul stătea şi el confortabil, noi ducîndu-l la locul de veci. Nu c-ar fi de veci, dar aşa se spune… Dacă te mîncă viermii şi te duc numai ei ştiu unde, sau nici ei nu ştiu unde că pe vremea aia nu aveau gipies, e clar că nu ştiau bieţii încotro o luau. Plus că după cîţiva anişori socialismul trimufător la oraşe şi sate, dar mai ales la sate în cazul de faţă, a decis că morţii trebuie mutaţi. Se făceau blocuri. Nu vă speriaţi, nu i-au mutat la bloc pe ei, ci pe micălăceni. Evident după ce le-au demolat casele…

Cortegiul era asamblat de paradă în stil militar: în faţă recunoşterea, cu o cruce, apoi drapelul de luptă a unităţii, de fapt un prapor cu hramul bisericii locale, apoi comandamentul, de fapt doar comandantul – preotul – şi furierul alocat, adică paracliserul ce ducea cădelniţa. Apoi urmam noi, parcă eram un car blindat sau ceva subunitate hipo – căruţa era trasă de doi cai şi alte drapele de luptă ale diverselor subunităţi. Aţi ghicit, prapori, tot din biserică. În urmă venea infanteria: mulţimea rudelor, vecinilor şi altor credincioşi ce cînta la anumite momente ceva ce nu se înţelegea că mai bătea şi vîntul. La fiecare răscruce de drumuri preotul oprea cortegiul şi îşi făcea datoria. Cu atît mai mult cînd am trecut prin faţa bisericii unde ne-am oprit mai mult şi căruţaşul, ruda mea, se smiorcăi puţin biruit parcă de tristeţea ce-l cuprinse – pentru mine – în mod cu totul inexplicabil.

Şi aici s-a rupt filmul. Poate pentru că pe prima stradă la dreapta locuiau bunicii. Poate că din cauză că am luat-o pe prima stradă la stînga, spre cimitir. Sau poate că memoria mea e doar blocată. N-o să încerc să mi-o deblochez folosind auto-hipnoza. Dar nu mai ţin minte nimic din această înmormîntare, prima la care-am participat ocupînd un loc mai în faţă. De fapt cred că am fost cel mai tînăr şi neştiutot participant.

În postarea următoare, pentru constrast, prima înmormîntare comunistă, la care am participat, a unui coleg al tatălui meu.

Moscova a fost atacată. Să plîngem că…?

O întrebare colţuroasă: în primul rînd depinde pe cine întrebi. Dacă-i întrebi pe adversarii Rusiei, e clar că prea puţini o să verse o lacrimă. Ba din contră. Dacă-i întrebi pe simpatizanţii sau aliaţii Rusiei, vor curge şuvoaie de apă sărată. Dar unele şuvoaie vor fi doar recuzită ieftină. Vin cu explicaţii. Şi dacă-i întrebi pe unii ca mine, vor veni cu explicaţii, fără lacrimi, dar cu ceva compasiune.

Cred că n-are sens să dezvolt de ce adversarii Rusiei n-ar plînge de nenorocirea ei. Poate că-i una pusă la cale de chilării despotului caghebist. Poate că merita Rusia la peste doi ani de cînd omoară oameni prin teroristul stat rus să paţe aşa ceva. Nici măcar nu echilibrează balanţa dintre crimele ei recente şi ce i s-a întîmplat ieri-alaltăieri.

Mai interesante sunt reacţiile teatrale ale aliaţilor de circumstanţă ai Rusiei. Primul aliat, China. Din anii 60 ai secolului trecut cînd au luat-o pe cărări diferite ale aceleaşi ideologii comuniste, URSS-ul în care s-a ascuns Rusia, a avut în China un duşman cu care s-a bătut la graniţă şi ideologic prin lume. Cel puţin pînă la dispariţia lui Mao. Să nu uităm trecutul relaţiilor antagoniste dintre cele două mari puteri pentru că nu degeaba China îşi cultivă trecutul milenar. Pentru că nu uităm că Vietnamul comunist (pe care l-a atacat fără succes în ani 70) a rămas tot duşmanul Chinei, după cum au devenit toate ţările din marea împrejumuită de Filipine, Vietnam şi alte cîteva ţări din Asia de Sud-Est. Unde China îşi construieşte insule pe care se află baze militare, nu cămine culturale.

Părerea mea este că la o adică, o înfrîngere a Rusiei sau o schimbare majoră de regim în Rusia, un război civil, China îşi va cere partea: ceva teritorii din Rusia Orientală. Lacrimi doar de faţadă.

Aliat cu Rusia este şi Iranul, o ţară cu un islam fundamentalist fără egal ca ideologie. Iranul ayatolahilor mai este aliat cu facţiuni din Liban, Gaza, Yemen, chiar din Irak, Siria şi cine mai ştie de pe unde. Cu toate că şiiţii n-ar trebui să se împace cu suniţii. Curios cum ayatolahii dau arme ruşilor contra arme şi petrol. Posibila explicaţie ar fi că deşi vecină Rusia nu s-a amestecat vizibil, aşa cum a făcut-o în Afganistan, în afară de o scurtă ocupaţie în timpul celui De-al doilea război mondial. Dacă Rusia s-ar lupta împotriva unui stat musulman Iranul nu s-ar băga. Probabil. Dar aşa o ajută să elibereze un popor creştin identic cu ruşii – în varianta rusă şi musulmană – care o coteşte prea tare spre Occidentul decadent, duşmanul islamului. Cine o fi prostu aici: Occidentul sau islamul? Ce e mai criminal: să-şi dezvolţi cultura în aşa mod încît alţii să ţi-o preia sau să-ţi exporţi religia criminală?

Nu cred că Iranul va plînge morţii atentatului din Moscova. O să condamne ISIS, dar musulmanul de rînd o să zică, aliniat ideologiei oficiale: bine le-a făcut creştinilor!

Apoi e vorba de India, care stă undeva la periferia Rusiei, dar şi la periferia Occidentului. Să profite de amîndouă. Cum altfel ai cumpăra mari cantităţi de armament şi petrol din Rusia? Dar în acelaşi timp faci cu ochiul Occidentului? Să nu uităm că India este totuşi o putere nucleară mult mai bine dotată decît Coreea de Nord. Rămîne de văzut în ce parte o să încline în cele din urmă. Mai ales cu o Chină duşmănoasă pe cîţiva metri patraţi la mare altitudine.

Coreea de Nord n-are lacrimi pentru aşa ceva. Ei nu ştiu la ce sunt bune lacrimile de cît sunt de dezumanizaţi de regimul comunist. În fond Rusia este o ţară care a trădat principiile comuniste pentru un tip de capitalism suis generis. La fel ca şi China. Dar Rusia s-a îndurat să cumpere obuze de proastă calitate din Coreea. Şi Putin seamănă tot mai mult cu al lor dumnezeu, cu toate că nu e atît de grăsuţ. Probabil că-n Rusia e foamete.

Fără lacrimi în Coreea de Nord. Supliment: nici în aia de Sud, dar din alte motive.

Ei, în final eu. Nu mă gîndesc la tezaur, la MRSO, la WWII şi ocuparea ţării noastre şi schimbarea regimului. Nici măcar la războiul din Ucraina. Nu merită răzbunare. Ceea ce mă întreb este cum de Rusia (la fel ca alte state) este atît de bătută-n cap şi face atîta rău peste tot pe unde trece în loc să facă bine ca să fie dorită, nu respinsă. Şi prin prisma asta mă gîndesc la milioanele de ruşi care sprijină regimul despotic şi criminal a lui Putin. De fapt, chiar în haine civile, în lipsa unei uniforme, ei sunt soldaţii lui. La fel cum orice cetăţean al unei ţări comuniste era un ostaş al comunismului. Sunt excluşi cei care varsă lacrimi pentru Ucraina.

Islam Halilov un nume predestinat?

Sarcină de partid: FSB, OMON, GRU, alte servicii şi mai secrete din Rusia – trebuie să pună la cale o acţiune. Să nu-i spunem atentat, după cum nici războiul de doi ani şi o lună împotriva Ucrainei (de care s-a legat prin tratat că-i va garanta graniţele) nu-i război, ci operaţiune specială. Am interceptat convorbirea dintre cei care-au gîndit acţiunea. Iat-o mai jos:

Tătucul: Cine o să fie operatorul acţiunii?

Medvedev: Păi clar. Nu poate fi Ucraina. Prea am lăuda Ucraina. Cum să ajungă ăştia la Moscova? Şi să omoare oameni? Nu. Nu se poate, dă rău.

Tătucul: Aşa-i. De aia-i operăm în mod special.

Medvedev: Nici cecenii nu se mai poate. Îs de-ai noştri acum. Ce ziceţi de tătari?

Tătucul: Nu, că i-am desfiinţat. Mai demult.

Medvedev: Aşa-i şefu. Ar rîde şi curcile de noi dacă pînă şi tătarii ne-ar ataca la noi acasă!

Tătucul: Să punem pe cineva care a atacat America, vestul…

Medvedev: Ei, da şefu. Să stîrnim – uitîndu-se undeva spre tavan aşa ca la 45 de grade-n sus, cu un ochi întredeschis – ceva simpatie. Sau mai multă. Cine ştie… Ceva pentru morţi, da mai multă pentru noi. Pentru Rusia.

Tătucul: Bună idee!

Sună telefonul. Tătucul vorbeşte în şoaptă, dar absent. Apoi pune receptorul jos. Îi e sete. Medvedev deschide o sticlă de apă, pune în două pahare şi bea primul. Nu cade jos zvîrcolindu-se în agonie. După cîteva momente bea şi Tătucul. Cu aşa paharnic trăieşti pînă la 100 de ani. Doar să nu moară el înainte. Cine să-l omoare, ISIS?

Medvedev: Şefu, ce-aţi spune de ISIS? Tot nu s-a mai auzit nimic de ei în ultimul timp. Am capturat cîţiva.

Tătucul: Bre, eşti deştept. Se leagă. Gînd la gînd cu bucurie. Da nu ne antagonizăm şi mai tare musulmanii de acasă?

Medvedev: Hmmm… Grea problemă – acum se uită pe fereastră şi se scoală ca aruncat de un resort invizibil de pe fotoliu – Ei, gata! Soluţia: la locul acţiunii vom pune vreo doi miliţieni. Musulmani de nădejde, dedicaţi mie personal. Îşi vor da viaţa apărîndu-i pe cei atacaţi. Super! – ronţăie fericit un croissant adus direct de la Paris, privindu-l interesat şi galeş pe tătuc, ca un pechinez ce-şi aşteaptă biscuitele canin.

Tătucul: Măi, eşti deştept. Da nu chiar aşa de deştept. Se vede că n-ai fost kagebist ca mine. Dacă le vin totuşi idei? Dacă-i ajută pe atentatori? Îţi dai seama ce-ar ieşi?

Medvedev: Şefu, gata, schimbăm: o soluţie ca pe vremea copilăriei dumneavoastră. Ca-n URSS.

Tătucul: Spune, spune repede, nu mă mai fierbe. Hai deschide şi sticla aia de vodcă. Mi-ai făcut poftă.

Medvedev: Un rus – deşurubînd sticla de Stolichnaya – musulman, tînăr. Îi salvează pe prostănacii ce-ar fi murit oricum. Pardon, s-ar fi sacrificat pentru Rusia noastră. … Ăăăă, iertare şefu, Rusia dumneavoastră.

Tătucu: Aşa. Să-i îndrume la mîntuire. Una sigură. Să fie un copil ca Pavlic Moruzov, eroul copilăriei mele.

Medvedev: Sigur şefu. Găsim noi ceva. Lăsaţi pe mine. O să găsim unul cu nume predestinat: Mohamed, Iusuf, Visarionovici…

Tătucul: Hai lasă! Islam Cutarovici o fi bine. Să nu moară cumva! Să ne laude toţi musulmanii din Rusia. Ba şi din America.

Medvedev: Şi din Gaza. Şefu, pe Lună sunt musulmani sau numai americani?

Tătucul (îl priveşte contrariat Medvedev): Măi, măi, cum de te-am pus preşedinte un mandat? Da vezi să nu fie prea greu de prins atentatorii că rîd americanii de noi.

Vorbind în gînd cu prietenul său imaginar Lenin, ce tocmai sosea în gara Finlanda: Cum de le-a trecut prin cap americanilor acţiunea la Moscova? Cică să ne atenţioneze…

Apoi cu voce tare: Medvedev dragă, n-aţi mai verificat de microfoane în ultimul timp?

Medvedev: Şefu, în fiecare dimineaţă. Să nu deranjăm seara. Şi tot pe Ucraina să dăm vina – cu o jumătate de gură – că n-au prea mulţi musulmani…

Tătucul: Păi care-i scopul Rusiei? Să facem o mobilizare exemplară, pînă şi adolescenţii să se înroleze. Să le fie ruşine adulţilor că nu s-au înrolat din proprie iniţiativă. Treci la executare. Apoi trecem şi la execuţie.

PS La ceva timp după ce am postat:

The Russian regime singer Shaman, who provided Russia with many of the songs used to drum up militaristic fervor during the Ukrainian War, never lets an opportunity pass him by

He just released a “mobilization song” about the terrorist attack in Moscow pic.twitter.com/cswZgLnA4d

— Visegrád 24 (@visegrad24) March 24, 2024

O schemă cu un scamator

Magic is real pic.twitter.com/sNzY5ylGSq

— NO CONTEXT HUMANS (@HumansNoContext) March 24, 2024

Atacul din Moscova spulberă cea mai mare promisiune a lui Putin pentru ruși

Dedicat tuturor creştinilor ce-l admiră pe creştinul Putin

Clarice Dinu

În urmă cu nici o săptămână, Putin revendicase al cincilea mandat de președinte al Rusiei cu cel mai mare număr de voturi din toate timpurile, folosind o regie controlată până la ultimul detaliu pentru a arăta rușilor și lumii că deține ferm controlul.

Vineri, însă, a venit lovitura. Mașinăria sa de securitate nu a reușit să prevină cel mai înfiorător atac terorist de pe teritoriul Rusiei din ultimii 10 de ani.

133 de oameni au murit după ce mai mulți atacatori au intrat într-o sală de concerte din Moscova, împușcând oamenii veniți la un spectacol. Alte 154 de persoane au fost rănite, potrivit ultimului bilanț.

Peste 19 ore pentru o reacție

Lui Vladimir Putin i-au luat 19 ore pentru a veni cu o reacție. Televiziunile rusești s-au pregătit de trei ori în timpul nopții, însă discursul nu a venit. „De trei ori a venit semnalul pentru transferul declarației (lui Vladimir Putin) și de trei ori transferul a fost anulat”, au declarat surse din televiziune pentru Insider.

Când în sfârșit a ieșit, Putin a sugerat că în spatele masacrului s-ar afla Ucraina, fără a face vreo referire la ISIS care revendicase deja atacul. Un mare semn de întrebare este de ce liderul de la Kremlin a ignorat avertismentele SUA privind un posibil atac terorist la Moscova.

La începutul acestei luni, ambasada SUA din Rusia a emis chiar o alertă de securitate care avertiza cu privire la un potențial atac terorist la Moscova și a îndemnat oamenii să evite mulțimile, să urmărească presa locală pentru actualizări și să fie atenți la împrejurimi.

Vladimir Putin a reacționat dur însă la aceste avertismente. Conform TASS, președintele rus a declarat marți, pe 19 martie, cu trei zile înainte de atac, că scopul „declarațiilor provocatoare recente ale unor structuri oficiale occidentale privind posibilitatea unor atacuri teroriste în Rusia” dăunează societății rusești.

„Toate acestea seamănă cu un șantaj pur și simplu și cu intenția de a intimida și destabiliza societatea noastră”, a declarat Putin, potrivit presei de stat.

În loc să protejeze societatea de teroriștii violenți, spun criticii citați de New York Times, Putin și-a trimis serviciile de securitate să urmărească disidenții, jurnaliştii și pe oricine este considerat o ameninţare la adresa definiţiei Kremlinului a „valorilor tradiţionale”.

Mai mult, oamenii lui Vladimir Putin pregătesc reintroducerea pedepsei cu moartea pentru „teroriști”. În această categorie intră însă și opozanți ruși, lideri ucraineni sau mișcarea LGTB.

„Într-o țară în care forțele speciale de combatere a terorismului urmăresc comentatorii online, teroriștii se vor simți întotdeauna liberi”, a scris sâmbătă, Ruslan Leviev, un analist militar rus în exil, într-o postare pe rețelele de socializare.

De asemenea, politologul rus Alexandr Kynev crede că mulți ruși sunt acum în „șoc”, deoarece „restabilirea ordinii a fost întotdeauna cartea de vizită a lui Vladimir Putin”.

Nu asta e stabilitatea și securitatea promisă

Ceea ce s-a întâmplat însă la Moscova la finalul săptămânii nu este stabilitatea și securitatea pentru care atât de mulți ruși l-au votat pe președintele Putin, comentează și CNN.

De ani de zile, omul puternic al Kremlinului a fost prezentat drept un lider capabil să garanteze ordinea în această țară, dar Rusia astăzi pare mai nesigură și mai volatilă decât în ​​orice moment în cei 24 de ani de putere ai lui Putin.

Războiul în Ucraina, întrat acum în al treilea an i-a costat scump pe ruși. Armata nu face publice cifrele victimelor, dar estimările SUA sugerează că peste 300.000 de ruși au fost uciși sau răniți pe fruntul ucrainean.

Revolta lui Prigojin nu a fost nici ea uitată, fiind o provocare șocantă și fără precedent, la adresa autorității Kremlinului. Moartea șefului mercenarilor Wagner într-un accident misterios de avion a părut să închidă acest episod al nemulțumirilor. La fel și moartea subită a unuia dintre cei mai vehemenți critici, Alexei Navalnîi, chiar înainte de alegeri.

Dar acum, accentul se pune pe aparenta reapariție în Rusia a atacurilor teroriste jihadiste la scară largă, fără legătură cu războiul din Ucraina sau cu opoziția internă față de Kremlin. Pentru un lider care a promis securitate și stabilitate rușilor, aceasta este o lovitură puternică, conchide CNN.

Surse: New York Times, CNN, Insider, TASS

Isus şi psihologia sau psihologia şi Isus (1)

În epoca comunistă am cumpărat cîteva cărţi de psihologie. Mare mirare că au apărut pentru că se desfiinţase facultatea de psihologie. Dar asta n-am ştiut la vremea respectivă. Erau două din cele patru volume din Dicţionar enciclopedic de psihiatrie a lui Gorgos, cărui contra-coperţi dacă le puneai unul după altul cotoarele volumelor forma fotografia coperţii.

Un alt volum a fost Dicţionar de psihologie a lui Neveanu de la editura Albatros. Cam atît. Gorgos mi-a fost de folos la unul dintre eseurile scrise la Cristologie în 1990. Am folosit articolul despre persona, termen de care uza Jung, ca să demonstrez că Isus NU s-a identificat cu Mesia punîndu-şi o mască temporară, ci era Mesia. De ce ar fi suferit toate chinurile, inclusiv răstignirea, dacă putea să se lepede de mască şi să trăiască bine mersi ca un simplu om ce era. Dar n-a fost doar om…

Pînă relativ recent n-am întîlnit un curent românesc de sorginte creştină care să pună sub întrebării psihologia. În epoca mai-sus amintită am întîlnit un psiholog şi un psihiatru creştin. Psihologul spunea că a fost ajutat în mod absolut miraculos să fie admis la facultate. Pe psihiatru l-am întrebat cum se împacă Isus cu psihiatria sau cum de Isus l-a convins pe psihiatru să devină creştin. Mi-a spus că acum înţelege mult mai bine ce face şi îl ajută enorm în ceea ce face. Deci pînă acum ştiinţa asta a sufletului era bună sau cel puţin neutră în dialog cu creştinismul şi cu fenomenul Isus Cristos. Se întîmpla în epoca în care partidul – unicul partid din ţară – susţinea că religia este o formă de manifestare a obscurantismului ce trebuie să dispară şi a eliminat facultatea de psihologie.

Cînd biserica nu mai este a lui Dumnezeu

„Adio dar rămân cu tine” Ambiguităţile şi contradicţiile jurisdicţiei ecleziastice aplicabile în Republica Moldova şi Ucraina (I)

Jurnal – Lumea e nebună (5): Vin – din nou – alegerile…

Încă de anult trecut am fost atenţionaţi: anul viitor va fi de pomină: alegeri în sua, în ue şi la noi. Ba chair şi în Rusia, dar acolo era sigur. Cu toate că nimeni nu credea c-o să moară Navalnîi. Nici nu prea mia fost milă de el., că practic s-a sinucis. Cît de nebun trebuie să fii ca să scapi ca prin urechile acului de o otrăvire în Rusia – oare cine l-a otrăvit – doar plecînd la un spital în Germania, ca să te întorci în aceiaşi Rusie? Că doar nu s-a întors ca Lenin din Finlanda. Semn că pe vremea aceea chiar exista democraţie. Pînă avea s-o curme el. Aşa că navalnîi, ai fost un iresponsabil. Dacă nici tu n-ai priceput ce va face Putin cu tine sau oricare ca el aflat la putere, nu ai fost bun de politician. Unde ai văzut tu revoluţie de jos în sus în Rusia? Aia a bolşevicilor? Stai cuminte băiete! De fapt chiar stai acum.

Localmente o citez pe fosta şpicheriţă a Antenei ajunsă primar pentru o vreme la Bucureşti. Citatul, o nebunie, nu alta:

„Sunt emoționată, dar totuși fericită că astăzi, de Ziua fericirii, discutăm despre București. (..) Avem, sper, un scop comun: Nu să ocupăm o funcție, ci acela ca în București să nu ne mai fie rușine că e mizerie, iar oamenii trăiesc în frig”, a spus Firea.

Deci în curînd, după alegeri, ce se vor desfăşura sub atenta şi nemijlocita sa îndrumare, doamnei Firea nu-i va mai fi ruşine că este mizerie în capitala în care oamenii trăiesc în frig. Gata cu ruşinea! De acum vom fi mîndri că se întîmplă aşa. Cu alte cuvinte readucem iepoca comunistă de foarte tristă, dar prea lungă amintire. O ştruţo-cămilă ce nu poate dăinui, fiind sortită morţii. Morţii mă…!

Azi am aflat o altă nebunie integrată în marea nebunie a celor ce au impresia că nu numai femeile sunt femei, ci oricine vrea să se auto denunţe ca femeie. O doamnă din UK a fost dată în judecată pentru simplu motiv că a afirmat în public că numai femeile au menstruaţie. Ceea ce mi se pare oarecum deplasat şi mie: chiar dacă unele femei au cîteodată menstruaţie, cele mai multe, ba chiar majoritatea nu mai au menstruţie. Înainte de o anumită vîrstă, şi după o alta. Spre deosebire de bărbaţi care n-au astfel de probleme.

În acest caz unii cunoscători ai zoologiei pot afirma că şi anumite animale au menstruaţie. Dar îi rog să specifice: numai mamiferele, numai femelele sau toată lumea zoo la grămadă? Deja mă pregătesc ca după clonare să apară şi schimbările de sex la animale. Ca urmareun vom vedea un frumos cocoş sau păun cu ditamai coada depunînd ouă, nu numai clocindu-le. Probabil că o să-i pună cu clonţu-n acvariile cu căluţi de mare ca să-i imite. Dar ei vor alege. Să-şi schimbe sexul…

Şi din nebunia asta nu se poate să lipsească SUA, unde frumosul, tînărul, republicanul, nedreptăţitul şi furatul la alegerile precedente – aţi ghicit – mr Trump a dat în bîlbîială. În lipsa textului citit de pe prompter. Şi citîndu-l din nou, Biden l-a învins pe Obama. Mamă, ce figură de stil! Cine ştie, Trump o fi o sosie de-a lui Obama. Cu toate că n-are tenul lui, freza lui şi vîrsta lui. O fi făcut şi schimbare de sex ca şi Obama? Dacă te iei după Trump, care mărturiseşte asta, cred că da!

Şi recidivez, din nou în ţărişoara noastră, ce se bălăceşte în UE. Johannis vrea la NATO. Adică dincolo de UE, că NATO e îşi America, adică SUA şi Canada. Păi dacă ne atacă cineva, zmeul, Cotoroanţa, Căpcăunul sau chiar vreun personaj mai modern de prin filmele americane, pînă să deschidă gura Klaus că suntem atacaţi, să sune mobilizarea, presupun că inamicul a ajuns la Praga. Indiferent din ce direcţie. Şi ăsta vrea să fie ales ca Cenuşăreasa. Doar că nu i se prea potriveşte pantofiorul NATO. El e prea şai. Pentru o cizmă atît de mare, grea, importantă şi masculină. Mai bine se retrage la vila aia renovată. Punem mînă de la mînă. Ca să nu ne pară rău. Să vină la conducerea NATO un neamţ adevărat. Sau un spaniol focos. Nici un micuţ corsican n-ar fi rău. Ca să nu înebunim mai încolo…

Concedii comuniste (2): Călimăneşti

Tipic pentru toate concediile părinţilor mei era deplasarea cu trenul. Tata era angajat la CFR, aşa că aveam toţi permise de călătorie la clasa întîia. Noi cîte şase călătorii dus-întors, el douăsprezece. Erau gratuite şi nu prea. Fiecare permis trebuia completat cu cerneală cu staţia de plecare şi sosire şi trebuia vizat la casa de bilete unde se plătea o sumă modică reprezentată de unul sau două timbre galben şi roşu, de mici dimensiuni. Permisul se ştampila şi se rupea jumătatea de filă pe care era scrisă staţia de plecare şi destinaţia. Cînd venea controlorul se prezenta împreună cu Carnetul de călătorie ce atesta că tu eşti cine eşti şi că deţii Permisul. Oricum carnetul avea şi fotografia personală şi era vizat în fiecare an de o autoritate CFR. Că altfel nu primeai Permisul. Cum nu plecam în concediu decît o dată pe an, cele mai dese călătorii erau la bunicii de la Pecica, la 29 de kilometri de Arad. Biletul pînă acolo costa ceva mai mult de doi lei, dar în niciun an n-am epuizat toate călătoriile.

Tipic pentru călătoria cu trenul era mîncatul în tren. Veneam de acasă cu roşii, ardei, castraveciori, pîine, şniţele sau şuncă de Praga sau salam, fructe, toate într-o plasă. Plus o sticlă de apă sau limonadă făcută în casă. În fiecare compartiment era o măsuţă rabatabilă şi cum eram patru de cele mai multe ori tata, cunoscător al cefereului, lua locuri la fereastră. Acolo citeam avertizările E periculoso sporgersi, Ne pas vous empeche en dehors, şi un text în rusă ce trebuia să însemne acelaşi lucru. De obicei mizam pe trenul internaţional ce intra seara în ţară pentru că vagoanele erau mai bune. Dacă altcineva din compartiment, ce ocupa locurile cinci şi şase voia să mănînce, cerea politicos să fie lăsat la masă. Aşa că făceam schimb de locuri. O dată, de două ori, trecea prin tren un angajat CFR cu o măturiţă şi un făraş şi făcea curat. Ce vremuri…

Prin gări fete şi băieţi, tărănci mai tinere îţi ofereau mere, pere în cornete de hîrtie pentru cîţiva lei. Încă nu se foloseau pungi de plastic. Sucurile româneşti erau vîndute în sticle de un sfert de litru şi aveai mare noroc dacă la ghereta sau la restaurantul gării erau puse la ghiaţă. Pentru prima dată am băut Pepsi – cîţiva ani mai tîrziu – la Aprozar, magazinul unde se vindeau legume şi fructe. Cum a ajuns acolo, mare mister.

De obicei în gările mari călătorii coborau şi îşi umpleau sticlele cu apă de la cişmeaua gării, după ce întrebaseră prudenţi controlorul de bilete cît staţionează trenul. Apăreau surprize cînd era coada mare, apărea un nou tren garat între cişmea şi trenul din care coborau cei însetaţi. În anii 60 mai reuşeai să te urci din mers în trenul tras de locomotive cu abur, dar după ce tracţiunea a fost preluată de locomotivele diesel-electrice, am fost martorul unui abandon. Nu merita să ajungi sub roţi.

Unele trenuri aveau vagon restaurant unde puteai lua masa în timpul zilei. Cel mai bine am mîncat prin anii optzeci într-un vagon restaurant unguresc în drum spre Bucureşti, ideea unui coleg inginer cu care eram în delegaţie. Am stat acolo pentru că de fapt nu aveam locuri în compartiment. Şi da, la trenurile accelerat cumpărai un supliment de viteză, faţă de trenul personal sau Regio, cum îi spune azi şi tichet de loc, cu locul pe care trebuia să-l ocupi. Totul contra cost în funcţie de dstanţă şi clasă. Expresul era un tren superior acceleratului, mai scump şi mai direct. Nu ştiu dacă era superior altui tren, rapidul, care era oricum o clasă mai sus decît acceleratul.

Am plecat de data asta dis-de-dimineaţă, am mîncat şi priveam pe fereastra compartimentului. Spre deosebire de clasa a doua ce avea bănci de lemn, eventual cu o mică pernă de plastic, locurile la clasa I-a erau cu totul de pluş albastru. De data asta fără tata, ce venea cu motocicleta, un sovietic K 175 cmc. După ce am ajuns la destinaţie ne-a povestit că la un moment dat îşi fluturase vestonul ca să ne facă semn că trecem pe lîngă el, dar noi nu l-am văzut. Apoi rămăsese fără lichid în baterie din cauza scuturăturilor drumului pietruit. Un şofer amabil îl sfătuise să pună apă de ploaie dintr-o baltă ca să pornească, aşa că l-a ascultat şi ne-am văzut la destinaţie. La întoarcere a urcat motocicleta în vagonul de poştă, renunţînd la aventura mersului pe motocicletă. A trebuit golită toată benzina pentru că era interzisă transportarea materialelor inflamabile într-un tren de călători. Cu toate astea am păstrat în compartiment o sticlă cu amestec de benzină şi ulei pentru motoare în doi timpi. Ca să n-o împingă pînă acasă…

La Călimăneşti ne-am cazat tot la particulari, undeva pe o stradă secundară. Mergeam la Căciulata la izvor şi beam apă puturoasă. La început mai greu, spre sfîrşit nu mai simţeam mirosul de sulf. Se vindeau diferite sticle gradate, de diferite forme. Încă nu invadase plasticul. Coboram vreo 12-13 trepte, apăsam pe buton ca să curgă apa din izvor şi umpleam sticlele. Unii mai sensibili la mirosul de ouă clocite al apei sorbeau apa printr-un tub de sticlă – ce-i zicea pipetă – ce trecea prin dop. Noi n-am avut astfel de probleme.

Culoare locală era dialectul oltenesc, casele din lemn şi trecerea peste gardurile joase cu un fel de strungă, ce-i spunea pîrleaz. Ciudată pentru noi a fost şi o expresie locală. Am ţinut-o minte pînă-n ziua de azi, cu toate că s-a pierdut din exprimarea locală: De, coana mare! Aşa se evidenţia verbal ceva ce nu putea fi explicat sau exprimat, cum ar fi de exemplu dacă cineva povestea ceva şi intelocutorul – ca să nu jignească sau să nu fie dat pe faţă că n-a înţeles nimic – spunea în loc de ce chestie, nasol, nu ţi-ai dat seama – De, coana mare! Aşa că am preluat şi noi expresia, folosind-o din cînd în cînd în familie atunci cînd nu înţelegeam nimic.

Într-una din zile eram în parc pe malul Oltului şi tata îmi spune: Uite un şarpe! Unde, unde? Şi mă duce dincolo de gardul metalic înspre apă. Ne oprim şi un şarpe pe care nu l-am văzut pînă atunci sare ca din arc şi dispare în rîu. Mă uitasem mult prea departe… În graba noastră de a junge unde eram cazaţi am uitat pe bancă în parc hăinuţa deux-piece-ului pepit. Ne-am dat sema doar cînd am ajuns la gazda noastră, aşa că tata a plecat înapoi cu motocicleta, dar n-a mai găsit-o. A văzut-o în schimb pe un alt băieţel anul următor cînd s-a dus la tratament tot acolo.

Mama a răcit cumplit la un moment dat şi printre altele s-a tratat cu vată termogenă. Era o vată de culoare roz pe care dacă turnai oţet se înfirebînta şi-ţi ţinea de cald. O fi fost nemţească, sovietică? Cine ştie… Cert e că am păstrat-o mulţi ani de atunci încolo. Giast in cheis…

Tot de la Călimăneşti a primit mama o reţetă de salată oltenească – probabil – un amestec de zarzavaturi pus în sticle de un litru şi conservat cumva. Vara următoare a umplut cîteva sticle cu compoziţia respectivă după care am plecat – din nou – în concediu. La venire toate sticlele – vreo patru – erau goale. Intrase cineva în lipsa noastră în cămara apartamentului? Cămara, fie vorba, era o cameră neîncălzită de circa doi metri jumătate pe cinci metri, cu ferestră la fel de mare ca toate ferestrele din clădire, aproape la fel de mare ca suprafaţă ca bucătăria. Dar pe tavanul alb – foarte înalt – am observat cîteva urme colorate. Salata noastră fermentase şi explodase. Duşumeaua a oprit racheta, aşa că jetul gazelor s-a îndreptat spre tavan. Oare ce gust avea?

Ciudat, dar din acel concediu nu-mi amintesc mare lucru. Să fi fost ăsta primul şi cel din Slănic Moldova următorul? Poate…