The Rise of the Military Solution and the Decline of Diplomacy


Waging Wisdom

“We ask for God’s wisdom as we face the challenge of our very troubled world.”

Those words were spoken by President Trump on April 6, in his closing remarks about the targeted military strike he ordered on Shayrat air base in western Syria. The President is right. Our world is indeed very troubled. Even the inimitable Mikhail Gorbachev has weighed in:

“The world today is overwhelmed with problems,” Gorbachev wrote in a recent editorial published by Time. “Policymakers seem to be confused and at a loss. But no problem is more urgent than the militarization of politics and the new arms race. Stopping and reversing this ruinous race must be our top priority… Politicians and military leaders sound increasingly belligerent and defense doctrines more dangerous. Commentators and TV personalities are joining the bellicose chorus. It all looks as if the world is preparing for war.”

The United States, for one…

View original post 3,806 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Semne de întrebare


Se pare că Malraux n-a spus literal că secolul 21 va fi religios sau nu va fi, ci că va fi spiritual sau mistic sau mai știu eu ce… În definitiv (oare de ce îmi cîntă ceva huhurez tocmai acum de mă face să ies afară să-l văd?) dacă cineva a spus că religia ar fi singura scăpare pentru omenire în acest secol, mai bine să nu fi zis. Sau să-și ia cuvintele napoi că doar nu e Dumnezeu să lanseze astfel de predicții…

Mă uit la cum se aruncă unii-n aer, la cum se joacă alții de-a Balena bleu-marină și îmi aduc aminte că adolescent fiind am încercat și eu cîte un cuțit să văd cum taie, dar nu mi-a trecut prin cap să fac prăpăd în jurul meu. Părinții mei, comuniști cu frică de Dumnezeu mă mai urecheau, dar asta n-a avut un impact negativ asupra mea încît să plec la concertul trupei Phoenix cu un rucsac plin cu cuie și azotat de amoniu.

Că cică nu religia e de vină. Evident nu religia, ci ceea ce au înțeles unii să facă din ea. Să cucerească, să jefuiască, să ia în robie și să pretindă că Dumnezeu, oricare i-ar fi numele, este cel care le cere asta. Că pînă atunci Dumnezeu era foarte frustrat că nimeni nu-l bagă-n seamă… De unde și chemările la jihaduri, cruciaduri și alte slujbe asemănătoare. Așa cum era dulce ca mierea să mori de glonțul patriei, era nirvana să mori într-un război declarat sfînt. Te identificai cu îngerul Mihail, doar că na, nu puteai să zbori…

Îmi place cum scot unii religia de la naftalină, o dau cu peria, puf, puf, un pic de parfum și gata, religia poate explica orice (huhurezu ăla iar huhuie!). Cînd vrea să fie învingător că n-are cu cine se bate, comunismul se bate cu religia. După ce lichidează comunismul, ăștialanții se bate tot cu religia că n-a mai rămas nimeni în viață. Și așa religia, sau cel puțin Dumnezeu, e o țintă favorită. Nu duci niciodată lipsă de un Dumnezeu cu care să te bați. Real sau virtual.

Ba mai tragi un marș. Unii să demonstreze că Dumnezeu le-a nesocotit drepturile. Cei cărora le-au fost nesocotite drepturile se iau de cei care nu le-au fost nesocotite, și ăia se iau de ei. Mă rog, o întreagă tura-vura în care omul căzut crede că e mai bun ca omul decăzut moral. Și mîine dimineața o luăm de la capăt. Că n-avem ce face.

Islamul ăsta o fi o religie a păcii, dar mi se pare și o religie a fricii. De frică să nu te omoare faci ce zic ăia sau ăialalți. De frică să nu te jefuiască zici ceva de salam, nu mai papi anumite hanimale, te travestești în dună monocromă dacă trebuie să aștepți după ruda ce te scoate în oraș. Ca femeie constați că islamul e terenul de joacă al băieților. Nu e o modă. În cele mai multe țări islamice.

Îmi pun întrebarea de ce Dumnezeu a iubit atît de mult lumea încît a dat pe singurul său fiu să moară pentru lumea asta? Și sunt unii spun că nu-i bai că au murit cei din Manchester că erau niște stricați/stricate. Probabil că n-au citit pilda samariteanului. Nici alte pilde.

Apoi ăștia care se tot aruncă-n aer sau omoară alți musulmani ca de frică să se întoarcă la ei. Orice religie pe limba ei piere. Dacă e bună, e acceptată. Dacă e rea dispare. Chiar menținută cu frica, prin teroare, în cele din urmă nu ține pasul cu societatea chiar dacă e bătută în cuiele unui profet. Omul va face ceva să se elibereze. Islamul, o religie mondială pe gustul tuturor oamenilor? Mă îndoiesc. N-a reușit creștinismul, va reuși islamul? Cînd petrolul islamic va fi abandonat islamului îi vor cădea coarnele. Ce are dedesubt? Tradiții pentru oamenii deșertului de acum 1300 de ani. Dacă astea vor fi relevante pentru că întreaga planetă va fi devenit un mare deșert, depinde de fiecare dintre noi. De lăcomia noastră, de avariția noastră, adică de păcatele sau de dragostea noastră.

Și apropo, nu toate religiile duc la același Dumnezeu. Nu de alta, dar dacă e Dumnezeu nu ar fi spus într-o revelație că Isus e fiul său și în alta că nu e. În una să-l iubești pe aproapele tău, în alta să-l supui or else… Ca urmare una din două: Biblia sau Coranul. Cum să fie adevărate amîndouă?

 

Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Să-ți spun ceva: nimeni nu-ți garantează postul…


Nu știu dacă am auzit prima dată la Oradea prin 95 această afirmație. S-ar putea să o fi auzit și înainte. Dar atunci era un context diferit. Cel ce o pronunțase era capo di tutti capi. Și ca să nu fim invidioși sau să nu credem că aveae ceva cu noi, a mai spus că nici postul său nu era garantat. Sau că nimeni nu garantează nici postul său. Ca să ne băgăm mințile-n cap. El fiind capul…

Ca să zic așa, dacă cineva ar fi avut cheful, inițiativa, timpul și gațul să-l contreze, trebuie să se ia de ceea ce se lua el de obicei cînd se lua de altcineva mai jos ca el. De exemplu cum rămîne cu chemarea. CHEMAREA… Adică cum vine să ai certitudinea că cineva de sus îți spune să faci ceva, undeva, cumva pentru el. Și vine neica capul și-ți spune că ba. Nu-i nimic garantat. Cam ca și cînd ar spune că ce ai auzit, ce ai crezut nu e chiar așa de valabil. Poate…

Poate nu se mai găsește loc pentru tine. Și nu pot spune că s-a înșelat. Înainte de a împlini zece ani în biznis mulți au trecut pe la etajul ăsta. Din păcate. Sau din fericire. Oricum aș paria că ei nu s-au înșelat. Nici Dumnezeu. Poate altcineva.

Dar asta e istorie. Cine știe, chiar a bisericii.

Dar aud că și în alte instituții mai mult sau mai puțin creștine li se spune angajaților, cam tuturor angajaților, că locul lor de muncă nu este garantat. O fi economia de piață? O fi un dumnezeu mic sau o fi inepția vreunui cap sau altul… Cert este că această atitudine, voită sau prostească, face mai mult rău decît bine.

Angajatului i se aprinde un beculeț ce se colorează pe zi ce trece din roz în roșu din ce în ce mai intens. Avarie! Ca urmare începe să nu mai fie atît de implicat, apoi interpretează semnele și minunile în sensul depărtării de imponderabilitatea periculoasă a actualului loc de muncă. E un loc nesigur, se pregătește debarcarea sa, așa că e mai bine să-și pregătească și ieșirea. Așa că își va căuta un alt loc de muncă. Dacă nu o va face va fi în detrimentul său.

Dacă pleacă pierde un salar. Dacă pleacă ia cu el toate abilitățile sale. Toate realizările sale trec la noul angajator. Ce are avantajul să nu fi investit nimic în angajat, dar să se aleagă cu un angajat instruit, rutinat și dornic să-și uimească noii șefi. Uite pentru ce ne-a pregătit Domnul…

În încheierea lecției, un cuvînt la adresa angajatorilor: aveți angajați calificați, prețuiți-i, asigurați-vă că locul lor de muncă e acolo și mîine pentru ei. Nu de alta, dar dacă aveți de gînd să îi puneți pe liber, sun o leită va trebui să angajați pe altcineva pe postul lor. Asta dacă nu ies în șomaj și postul acela va fi blocat. În plus omul ce are garanția locului de muncă va investi doar acolo. Kip him hepi tă meic iu hepi! Sau viceversa.

Și nu puneți la îndoială chemarea sa. Nici măcar Dumnezeu nu o face.

Prorocii prăfuite?


În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

  1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
  2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…

High Stakes in the Case of Nabeel Qureshi


Delight in Truth

Image result for nabeel qureshi

Nabeel Qureshi is a 34-year-old medical doctor, seminary student, author, and a former devout Muslim who converted to Christianity and who became a powerful apologist for the faith, especially in the Muslim community. A year ago he received the devastating diagnosis of stage IV gastric cancer with a potential cure rate of less than 4%. He underwent the best possible medical treatment to set him up for a potential curative surgery, however he just learned that his treatment failed and there will be no surgical attempt to resect the cancer. From a modern medical standpoint his chance to beat this monster is 0%.

What makes this case unique? What makes his terminal diagnosis a high stakes affair?

Besides potentially leaving behind a young family, the highest stakes in Nabeel’s case have to do with the gospel and with the fame of our LORD among the nations.  It is no…

View original post 413 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

The Difference Between Eve and Jesus


Waging Wisdom

choicesWell, okay, of course there’s an obvious difference, and a bunch of others we could also consider, but here I just want to underline the different attitude that Jesus and Eve had toward the devil’s temptations.

Now the serpent was more crafty than any of the wild animals the Lord God had made. He said to the woman, “Did God really say, ‘You must not eat from any tree in the garden’?” The woman said to the serpent, “We may eat fruit from the trees in the garden, but God did say, ‘You must not eat fruit from the tree that is in the middle of the garden, and you must not touch it, or you will die.’” “You will not certainly die,” the serpent said to the woman. For God knows that when you eat from it your eyes will be opened, and you will be like God, knowing…

View original post 676 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Seminarist cade în leșin după ce i se prezintă pentru prima dată calvinismul


Valentin Făt

Mare agitație într-unul dintre dormitoarele seminarului baptist, după ce unul dintre seminariștii de anul I a leșinat. Leșinul a survenit după ce acesta a stat de vorbă cu câțiva studenți din anii mai mari. Aceștia i-au prezentat bobocului doctrinele calviniste. Studenții de față spun că pe fața acestuia se citea o încântare crescândă: „era ca și cum percepea o lumină ce venea de dincolo și care nouă, celorlalți, ne era inaccesibilă.”

După ce și-a revenit din starea de leșin (studentul preferă să o numească „răpire sufletească”) acesta a relatat, în versuri: „Mă aflam într-un câmp de lalele/ iar un om cu fața lungă, șapcă și barbă înainta printre ele./ Rupând-o pe cea mai mare și mândră, către mine grăi/ în semnul acesta vei birui.”

O comisie formată din specialiști calviniști însă, a pus la îndoială autenticitatea acestei experiențe. Aceștia au declarat că în general, calvinismul nu face casă bună cu…

View original post 104 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Cînd îți fluieră glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a fluierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a fluierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, îmi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după mai puțin de două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală. Și acum pot fugi după tramvai, dar nu știu dacă mai merită…

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a fluierat glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera (din 6) și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat și protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta ar trebui să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă o realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria sau alte țări.

Întrebarea este însă: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Între autoritate și înțelepciune


Am citit prorocia lui Florin Ianovici. Cam eronată. Am citit Comunicatul cultului cu privire la decizia sa. Cam…

Să fiu sincer, nu știu cine-i Florin Ianovici. Nu l-am întîlnit, nu i-am vorbit. Nici el nu mă știe. Dar nu asta contează.

Nu știu dacă acuzațiile la adresa sa sunt adevărate. Și nici nu știu dacă el avea dreptate. Dar nici asta nu contează.

Ceea ce contează din comunicat este absența lui Dumnezeu. Elusivitatea lui este mai accentuată decît în Evanghelia lui Marcu. Ca să nu mai amintesc de Estera. Duhul Sfînt pare să nu se fi pogorît, dar na, vor fi și critici ce-mi vor atrage atenția că numai ce-a avut loc  învierea… Dar pentru că este o chestiune penticostală, parcă Duhul Sfînt ar fi trebuit să fie prezent. Cel puțin cît pentru o lucrare, o prorocie sau o vorbire în limbi. Că astea contează.

Nu am băgat de seamă să fi apărut pe acolo numele Domnului, Isus Christos. Sau Hristos. Semn că tot ce s-a făcut o fi în numele altcuiva? Ar conta asta…

Dar în definitiv, de ce mă amestec în ceva ce nu mă privește? Fiți liniștiți, nu mă amestec, nu dau sfaturi, nu iau partea. Doar observ.

Observ că se face caz de autoritate. De mare autoritate. De AUTORITATE. Și aici observ cuvinte multe, dar mici. Umflate, dar goale. Pentru că în lipsa autorității de sus, autoritatea cu a mic este palidă, de conjunctură și reprezentativă. Doar. Pe alocuri criza reprezentării rezonează cu aroganța. Ceea ce contează enorm.

Am spicuit din comunicatul oficial:

oamenii de bună credință, comportamentul, perioada de suspendare, nu a convins, să-i mai dea o șansă, monitorizarea lui și a Bisericii, 2018, care este an electoral în Cultul Creștin Penticostal, Conducerea Cultului Creștin Penticostal, nici vreo altă biserică dintre cele 3000 care-i aparțin, Conducerii Bisericii, Conducerii Cultului Penticostal, servicii divine, legitimația de pastor, sediul Cultului, etc.

Multă fibră lemnoasă într-un comunicat dat de liderii uni cult în care prorociile, glosolalia și șoapta Duhului sparg tiparele. Să nu conteze? Poate.

O limbă de lemn vecină cu cea a feseniștilor anilor 90 unde făceau legea cetățenii de bună credință. Că cei de rea credință erau în partidele istorice. Oare unde se află acum credincioșii de rea credință?

Dar trebuie să recunoaștem, boala este aceiași. Ca cea a cultului baptist și a instituțiilor sale. Dovedită în ultimul timp. Experimentată de diferite persoane. La toate  nivelele.

Domnilor, s-a terminat! Limba asta a murit! Dacă tot vreți să vorbiți o limbă moartă, învățați limba latină.

Cu toate acestea lecția nu este despre limbă, ci despre autoritate și înțelepciune. Acolo unde este autoritate și înțelepciune de sus lucrurile se leagă și au continuitate. Acolo oamenii nu trebuie suspendați. Dar acolo nu există o limbă de lemn, ci cu totul altceva. Limba harului, a milei, a acceptării.

Este trist că Dumnezeu este împiedicat să vindece. este trist că Duhul nu mai poate comunica. Și este trist nu numai că Isus Christos nu mai este prezent, ci că el nu mai este nici măcar invocat.

Peste ani, ironic și amar vine acea frază ce a urmat instalării comuniștilor la putere și a acceptării legionarilor în partidul comunist: Căpitane nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist! Să fie oare nevoie de o parafrazare, dacă anul 2018 tot este un an electoral? Ce-a ajuns Biserica Domnului? O scenă pentru reglarea conturilor, pentru înțelegeri politice și ambiții bizare. Și din păcate asta contează foarte mult. Dacă nu aici jos, cel puțin sus în ceruri.

La 63 de ani


N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Recunosc, sunt vinovat!


Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?


Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Să presupunem că presupunem?


Azi pe feisbuc a apărut postarea asta:

„Să presupunem că un bărbat și o femeie se căsătoresc conform ritului ortodox. Ea la un moment se convertește la baptism sau penticostalism și bărbatul ei nu acceptă asta și intentează divorțul. Divorțul se pronunță și ei se despart dar ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism. Ce facem fratele meu în situația asta? Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?
Este slujirea ei primită de Domnul?”

Ce se dă?

Se dă la marea presupunere una bucată femeie și una bucată bărbat. Se mai dă o căsătorie și un rit ortodox. Se mai dă o convertire, nu contează la care, baptiști sau penticostali. Tot un …cult. Se mai dă un bărbat propriu ce nu acceptă convertirea și intentează divorț. Cu toate că nu se dă tipul culturii (comunistă, musulmană sau oligofrenă), divorțul se pronunță și ei se despart. Dar se mai dă și că ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism.

Acum intervin cu o deducție logică, deloc creștină, dar logică: dacă ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar ȘI prin misionarism, e clar că ea deja slujește prin altceva. Nu se spune prin ce. Nici unde, dar presupun că în țara de baștină (ce poate fi comunistă, musulmană sau oligofrenă), oricare ar fie ea. Presupun că femeia e femeie chiar dacă mai poartă pantaloni, burka, sari sau salopetă. Să fiu mai explicit, adică ce înseamnă femeie într-o astfel de societate? Coafură, studii, bătăi de la soț, cratițe, copii, sex cu d-a sila, salar mai mic comparativ cu un bărbat, mai multe îndatoriri în căsnicie, distracție ioc, relaxare între un spălat de covoare și prașitul grădinii? N-are sens c-a divorțat de ea liberalul ăla ortodox.

Ce se cere?

Se cere că ce facem cu ea fratele meu în situația asta? Deci e responsabilitatea fratelui să facă ceva cu ea. Să facă? Da, să facă! Sigur să facă!!! N-o întreabă nimeni pe ea? Nu. Nici nu îi trece prin minte s-o întrebe pe ea? Nu. De ce? Ce-s întrebători din secta cu aceiași nume? Ei vor doar să facă!

Rezolvare:

,,Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?

Este slujirea ei primită de Domnul?”

Nu-i bai dacă unele culturi, la fel ca a noastră a fraților, nu-i dau trecere, că deh, a disvorțat-o bărbatu-so. Reacție de tipul pagubă-n hribi, șompinioane, pleurotus și alți bureți! Așa-i trăbă. Cine-a pus-o să ia calea străinătăților?

Dar aici la rezolvare se întoarce gîndul de parc-ar fi un aftăr sot… Dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă? O cultură liberală. O cultură de-a latul voii Dumnezeului nostru. Un scandal.

Dar chinuirea ipotezei continuă și în ipotetica, presupusa rezolvare: dacă o acceptă ca misionară ce ne facem? Ei, aici e nodul gordian al credinței presupuse: ce se fac ei, dacă femeia asta acționează ca misionară? Eu aș continua, aș supralicita: ce vă faceți dacă femeia asta ce a suferit va suferi mai mult și va muri ca martiră? Bzzzz. Se aude musca. Nu pentru mult timp. Și ei își acoperiră urechile și începură să strige: Răstignește-o, răstignește-o! O femeie de care s-a divorțat, care a ajuns misionară este un scandal. Este o chestie abominabilă. S-a întors Împărăția lui Dumnezeu cu sus-un jos!

Dar asta nu e totul. Nici de data asta. De fapt, problema lor, stringentă, arzătoare, ce are nevoie de rezolvare (oare?) acum și aici este la fel de ipotetică ca și întreaga chestiune: Este slujirea ei primită de Domnul?

Vai cîtă grijă! Vai ce emoționant! Mi-au dat lacrimile. Sunt un mic crocodil. Plîng. Acum am înțeles. Acum mi-am dat seama. Ei erau preocupați de eventualitatea pierderii răsplății acestei femei. Tacing! Empatizez. Deci se recunoaște că este slujire. Ea a slujit ca misionară. Și deodată, un gînd i-a săgetat pe acești vajnici bărbați ai Domnului ca pe iudei pe cînd cuvînta Stefan: Dar dacă nu are parte de răsplată, dacă slujirea ei nu este PRIMITĂ de DOMNUL?

Păi dacă ar fi după voi, evident, dacă vă puneți o astfel de întrebare NU ESTE PRIMITĂ. În schimb am două vești pentru voi și pentru cei ca voi: o veste bună și o veste rea. Care o vreți prima?

Presupun că pe aia bună: răsplata slujirii ei, a oricui de fapt, nu este treaba voastră. Este a Domnului. Și dacă vă dați peste cap nu o să aflați ce va spune Domnul. Doar dacă nu cumva vreți să mergeți direct la el. Vestea rea: vă rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile, nici pe Dumnezeu. Dumnezeu nu tratează cu ipoteze. Spre deosebire de voi, Dumnezeu nu presupune. Sau să presupun că vreți să-l informați pe el în avans, vreți să-i trimiteți o notă informativă, o hotărîre de comitet că mai-știu-eu-ce?

Vedeți c-au fost alții mai presupuși ca voi, au discutat și au decis că pe un vîrf de ac nu încape decît un înger. Asta acum cîteva sute de ani, cînd trecuseră deja alte cîteva sute de ani de cînd au murit multe martire. Chiar divorțate. Sau abandonate de familie. Să presupunem ceva? Ce?

PS Cum e aia convertire la baptism sau la penticostalism? Penticostalismul n-are baptism? Nici ortodoxismul?

De la poziția de hegemon la politica struțului și retur


Cu drezina

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RH - sursa) Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în…

View original post 1,805 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Amurgul liderilor (II)


Cu drezina

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară nu pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt…

View original post 2,279 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Amurgul liderilor (I)


Cu drezina

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai…

View original post 1,653 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Filozofi, farisei și traficanți


A dat internetul peste noi. Ne-am emancipat. Scriem, postăm, huiduim sau lăudăm. Ne-am democratizat. Vox populi vox dei! Prin aclamarea poporului era ales liderul. Prin laicuri, mirări și inimioare se măsoară afecțiunea masei, afectivitatea maselor și adorarea stăpînilor. Printr-un clic nevinovat sau încrîncenat îți dovedești personalitatea, loialitatea sau adversitatea. Față de cineva, față de ceva. De stînga sau de dreapta. De Dumnezeu, diavolul sau un ins oarecare. Ajungi viral sau epic fără să faci prea multă poezie. Ești pe val sau ești dus de val. Sau de talazuri. Visezi sau provoci coșmaruri.

Ne-a dat Dumnezeu sau Satana Internetul? Unii ar spune că Internetul e a lui Dumnezeu și doar netul negru, ascuns al Satanei. Cine poate ști dacă în spatele unuia sau altuia se ascunde un demon? Sau mai mulți? Un matrix sau o matrice…

Internetul a deschis poarta largă filozofilor de tot felul. Băgătorilor de vină sau vini. Mai mult sau mai puțin imaginare. Eul s-a dezlănțuit și se pretinde Dumnezeu. Gigi ne-a spus că e filozof din naștere. N-a fost bai că a spus-o, ci că unii chiar l-au crezut. Și chiar dacă n-a spus-o pe internet, a ajuns să fie multiplicat la nesfîrșit pe internet. A dat aripi unora care pînă atunci nu crezuseră că au măcar mîini sau picioare. I-a identificat, i-a conștientizat și i-a mobilizat. Le-a dat un scop în viață, în univers. Cu alte cuvinte i-a adus la viață.

Și așa ne-am trezit cu o armată de filozofi. Asta era acum vreo zece ani. Între timp indivizii ăștia s-au înmulțit. Acum pe net e o adevărată inflație de filozofi. Și știți cum e cu inflația de monedă: monedei îi scade valoarea. Ce ieri era un leu azi e zece, mîine o sută, peste o săptămînă un milion și la anul un miliard. Sau mai rău.

Dar la farisei stăm bine. Numărul lor este constant. De ce? Simplu: e greu să intri în tagma fariseilor. Nu de alta, dar nu te lasă. N-ai onoarea, n-ai predestinarea, n-ai limba și nici ochiul șmekeresc care să clipească întru identificarea castei. Dacă nu ai așa ceva nu poți fi fariseu. Ești cel mult o lighioană abjectă și vei fi tratat/ă ca atare. Vai de tine dacă le-ai deschis apetitul neprihănirii persomale. Lighioană ce ești, faptul că respiri pentru ei este întruchiparea păcatului original. Existența ta este o jignire la adresa rasei umane. La adăpostul minciunilor nevinovate pe acoperă cu păcate inventate, te despoaie de personalitate și te anulează. Existența-ți este vecină cu demonul aflat la etajul cel mai de jos al iadului. Mene, mene, teckel, upfarsim! Cum din iad n-a mai scăpat nimeni contemplezi trecerea la altă religie, dacă s-ar putea cu escatologie mai puțin elaborată. Islamul îți trece șuierînd pe la ureche…

La toți ăștia se adaugă traficanții. Pe net e liber la trafic și la traficanți. Își inventează un profil, două, zece și dă-i mami bătaie. E ca și cum ar merge pe autostradă în România cu 230 la oră și poliția deși îi vede nu îi poate opri, nu îie poate identifica și nu îi poate amenda. E șaorma cu de toate. E înghețata asortată. Și e gratis! Este activarea tuturor simțurilor pentru adularea eului. Ego masaj? Nu. Este apoteoza desăvîrșirii personale. Răzbunare dulce vecină cu diabetul zaharat în cel mai înalt grad. Doar cumularea planetară a tuturor artificiilor de Revelion, extazul absolut și plenar al regnului animal ar mai avea o mică șansă să rivalizeze cu această împlinire. Sunt imuni, invincibili, sunt în același timp via dolorosa, răstignirea, învierea, ridicarea la cer și revenirea în glorie. Sîngele curge pînă la zăbala cailor putere… Doamne, ce sentiment! Alexandru, Cesar, Napoleon, Socrate, Platon, da Vinci, Michelangelo, Sara Bernard, Picasso, Churchill, Brigitte Bardot, Caruso și toți ceilalți cîștigători ai premiilor Nobel, Pulizer, Emi sau Grammy sunt niște anonimi piperniciți pe lîngă traficantul nostru. Trafichez, deci exist, pentru că nu se mai pune întrebarea a trafica sau a nu trafica! Traficul se mua, este esența existenței, este chintesența contemplării absolutului.

În odăița sa filozoful, fariseul și traficantul se roagă parcă la unison: …facă-se voia noastră, precum pe Internet, așa și pe pămînt. Conexiunea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și răsplătește eforturile noastre astăzi pre cum îi certăm și noi pe greșiții noștri și nu ne dezvăluie adevărata identitate, ci ne izbăvește de băgăcioși… Căci a noastră este puterea, cinstea și slava…