Istoria ca pildă


Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Călătorie spirituală?


La cursul de cristologie un prof, pe vremea aceea mai tînăr, ne-a spus că la materia sa era vorba de mapping your Christology. Adică să-ți hărtuiești cristologia. Să o cartografiezi. Să începi de undeva și să ajungi la destinație. Cu indicatoare. Ceea ce m-a dus la concluzia firească: pe lîngă mersul nostru firesc prin lume, sunt, suntem, sunteți, într-o călătorie spirituală. Eu, tu, el, ea, noi, voi. Cu toții. Vrînd-nevrînd. Conștienți sau nu.

Banal sau nu, suntem localizați pe Terra, apoi în România (unii dintre noi) și undeva pe teritoriul țării ne-am născut. Am fost aduși pe lume și am fost înscriși într-o călătorie cu caracteristici geografice. Ne-am localizat data nașterii într-un anumit loc. Aceste două nu se vor schimba niciodată. (După cum nu se va schimba nici data și locul decesului nostru.) Și am pornit la drum.

Părerea mea, nu neapărat universal valabilă, este că identitatea proprie se confundă cu călătoria proprie. Și așa cum identitatea este una fizică și spirituală, călătoria noastră prin viață este una fizică și spirituală. Chiar dacă nu am făcut un pact cu Dumnezeu, foaia noastră de parcurs a fost întocmită, semnată și parafată de Sus.

Dar de unde acest model?

Simplu: de la Avram, de la Isac, Iacov, Iosif, Moise.  Primul, un anonim pornit în călătorie, apoi toți urmașii săi în călătoriile lor s-au intersectat cu lumea spirituală. Detaliile le găsiți în Vechiul Testament. Și apoi descoperim poporul lui Dumnezeu cu călătoria sa fizică și spirituală.

Aici lucrurile se armonizează, pentru că nu mi se pare că se complică, ci se simplifică, devin mai clare. Află și aflăm și noi cine este Dumnezeu, știm mai bine la ce să ne așteptăm și începem să ne lămurim propria călătorie. Dăm de Exod/Ieșire și dăm de includerea într-o comunitate ce are un scop foarte bine definit.

După care, dincolo de Sinai dăm de Țara Promisă și un pic mai încolo, cu ceva înfiorare, descoperim Exilul. Ce păcat că nu există în Vechiul Testament un singur capitol cu acest titlu… După care vine întoarcerea din robie. Toate aceste tipuri de călătorii impun tipere personale și comunitate.

Tiparul propriu al călătoriei cu repere geografice și cel al sumei experiențelor personale este translatat (cu toții știm asta, dar interpretăm uneori diferit) Bisericii, noul popor ales. Identitatea mea devine mai complexă sau cel puțin devin conștient de implicații pînă atunci nebănuite cînd ajung în Biserică.

Nu discut cauzele, dar călătoria mea geografică și identitară se împletește în eul meu cel de toate zilele (și nopțile, nu le-am uitat), dimensiunile ei în timp și spațiu fiind bine definite.

Dacă stau bine să mă uit, în lungimea, lățimea și înălțimea vieții mele timpul, a patra dimensiune, este hotărîtoare. Depinde cît timp petrec cu părinții, cu prietenii, cît timp sunt la școală, cît de lungi sunt sincopele mele și cît de scurte sunt reveriile datorate unor evenimente mai mult sau mai puțin imaginare. Depinde cît timp dau Bisericii.

Un model personal de călătorie spirituală ce concide cu cea fizică (geografică, biologică, experiențială) este și viața lui Isus Cristos. Cristologia s-a dezvoltat încă înainte de nașterea lui Isus din Nazaret. Vechiul Testament anticipează venirea sa, intrarea sa în lume. Betleemul, Nazaretul, Galilea, Samaria, Decapole, Capernaum și Ierusalimul sunt cîteva repere  concludente. La fel și intersectarea lumii spirituale cu lumea aceasta în aceste locuri și cu alte personaje

Crucea, mormîntul, învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului se înscriu atît pe hartă, cît și pe Cer. Ierusalimul geografic trimite la Ierusalimul ceresc. Pînă și pogorîrea Duhului Sfînt este un reper definitoriu pentru cine este Isus Cristos, pentru că el este cel ce declanșează această trimitere ca rod al împlinirii misiunii sale pe Pămînt. Dar cel mai bine și mai mult Isus ni l-a făcut cunoscut pe Tatăl.

Mai mult ca sigur că cel mai important lucru la finalul călătoriei noastre ar fi ca cei de lîngă noi să confirme că și noi l-am făcut cunoscut pe Tatăl.

“I Have a Vision,” John Peck


Viziunea lui John Peck cu privire la biserică

Waging Wisdom

John Peck at his deskSomeone has said that a sunset on earth is a sunrise in heaven. Last week the Rev. John Peck passed away peacefully in his sleep, three days into his 92nd year. A godly, noble man who overflowed with wisdom. A true mensch. A dear friend. I knew John closely for thirty-three years and we collaborated on a number of projects. Since receiving news of his death I have been thinking: how strange it will be not to have this unique outlier in the world with us.

John, who has been called “The Least Known Best Theologian in the World,”* had an exceptional passion for the church. It would be hard to top his lovely and concise picture of a healthy church. It has been printed and framed and hangs on the wall of pastors’ offices. Part of John’s enduring legacy is being experienced today in churches who have taken his…

View original post 495 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Apocalipsa după sfîntul proroc Nigel Farage sau 1+1=2


1+1=2.

Asta știm cu toții. Ceea ce nu știam în urmă cu 17 ani, pe cînd voiam să dăm cu toții buluc în UE, este că Nigel Farage era proroc. Poate chiar profet, ca și Muhamad. Adică el a prevestit ieșirea Marii Britanii din UE și a fost inițiatorul unei religii ce se va extinge: Exitul. Asta dacă ar fi să ne luăm după el. Dacă Muhamad a fugit de la Mecca la Medina, Hegira profetului Nigel Farage a fost de la Londra la Bruxelles. Și acum a intrat triumfător în Mecca Europei.

Și veți întreba ca tot omul nedumerit: Dar cum de este și sfînt? Simplu. Aduceți-vă aminte de prorocii apocaliptici ce cu cîțiva ani în urmă puneau semnul egal între Imperiul Roman din secolul I și UE. Aduceți-vă aminte de prorocii ce ne informau despre Fiara de la Bruxelles, despre Balaurul de la Strassbourg și despre cele zece stele ale UE, adevărați draci ce stăteau la pîndă să ne-nghită. Doamne, nu ne lăsa!

Și nu în ultimă instanță despre aceiași proroci ce prevesteau toate relele din lume dacă vom adera la UE. Diavolul, Satana în persoană și prorocul mincinos (oricare ar fi el în afară de Saddam, Bush I, Clinton, Bush II, Obama, Clintonesa și alți Trumpi) conspirau pe față să distrugă Biserica cea adevărată, cea curată și neîntinată. Dacă cumva mai există așa ceva…

Păi nu e Nigel Farage îngerul neînfricat ce a luptat de unul singur cu Balaurul? Nu l-a învins el? Nu e cazul să-i aducem laude, metanii, daruri și alte cele pentru că el, imaculatul, pusul deoparte, predestinatul și pregătitul în ascuns a ridicat steagul de luptă împotriva Fiarei? Nu el a dat peste cap planul Celui Rău? BA DA!

Să-i ridicăm statui, să-i dedicăm poezii, să denumim străzi cu numele său sfînt, să lansăm colecții de haine, torturi și băuturi mai mult sau mai puțin carbo-alcoolice cu numele său sfînt. In God we trust? Americanii își vor schimba oricum deviza de pe dolari în In Trump we trust, dar vor fi nevoiți să adauge în fața atîtor mărturii, In God we trust, but in Nigel Farage we believe!

Și totuși…

Am trăit în anii 60. Adică 1960 cînd britanicii se căzneau să intre în Piața Comună, prima denumire accesibilă în România pentru o Europă de vest unită. Și francezii, ce-și aduceau aminte de Crecy, de Poitiers, de Ben Kebir și alte evenimente cu implicări britanice, au zis ani în șir NU. Veto la intrarea Marii Britanii în Europa. Pe cînd Britania chiar era Mare.

Știau franțujii ce știau! Ei se opuneau re-constituirii Imperiului Roman. Preveneau apariția Fiarei, încheierea istoriei și declanșarea apocalipsei. Apocalipsa lui Nigel Farage. Că altfel nu se explică! Nație de proroci și ăștia…

Erau francezii mai sfinți? Erau britanicii mai diabolici? Probabil că… nu știu. Nu cred că erau unii mai buni și alții mai răi. Nici că Diavolul, Satana în persoană, le lua mințile. Sau poate că da. Cum de atunci voiau britanicii în Europa? Probabil că nu voiau să rămînă în afara ei. Avantaje? Nu mă întrebați, judecați singuri.

Și acum? Cum e acum? Simplu. Dacă 1+1=2, atunci și 2-1=1. Dar așteptați, prorocii nu s-au trezit. Apocalipticienii nu s-au dumerit pentru că planul lui Dumnezeu este încă secret. Apropos, cum stăm cu invadarea Izraelului de către ruși în cîteva luni prin descoperire beiușană? Nimic? Mai așteptăm. Cît? Oricît. Dom Pustan, vre-o lună mai colorată în ultimul timp?

Sfinți avem, evenimente avem, Dumnezeu e în control, după cum zic ei (probabil face parte din vreo comisie de control…) și noi putem divaga, inventa, provoca, imagina, că altceva mai bun n-avem ce face.

Dar Doamne, ține-ne departe de sfinți proroci ca Nigel Farage și apocalipsa lui!

Zoofilia? De ce nu?


Canada a legalizat zoofilia. Tradus, mai mult sau mai puțin exact, ar fi dragostea cu sau față de animale. Nu că ar fi același lucru. Iubesc animalele, dar nu fac dragoste sau sex cu ele. Îmi plac, le iubesc, dar în chip platonic. Nu mă căsătoresc cu ele, nici nu divorțez de ele. Nu că nu aș vrea eu, dar nimeni nu le-a întrebat pe animale.

Închipuiți-vă o scenă de genul: la ofițerul stării civile se prezintă un tip cu o vițică sau o vacă. Funcționarul public examinează hîrtiile, vede că sunt întrunite condițiile, adică mirele are mai mult de 18 ani și vițica, doamna în devenire, are cel puțin 16 ani (sub 16 are acordul părinților). Cu un tată bou și cu o mamă vacă nu e de mirare că mirele a obținut acordul. Un balot de fîn, un drob de sare sau un grajd cu încălzire centrală și aer condiționat și totul s-a aranjat. Că doar nu e mită dată politicienilor, poliției, funcționarilor publici sau doctorilor. Cu dragostea nu te pui!

Și vine momentul mult așteptat la care visa el, invitații lui de fapt, tot auditoriul.

– Cetățene Cutărică, de bună voie și nesilit de nimeni iei în căsătorie pe cetă… pe animala Joițica?

-Da!

-Cetă… animala Joițica, de bună-voie și nesilită de nimeni iei în căsătorie pe cetățeanul Cutărică?

-Muuu!!! Poate a spus da, poate a spus nu. Cine să-i ia apărarea bietei victime?

-Animala a spus DA! Luînd la cunoștiință de consimțămîntul ambilor soți, avînd în vedere că se împlinesc condițiile prevăzute în lege, vă declar soț și animal! Puteți să vă sărutați animala.

Și ne mai mirăm că ne omorîm ca animalele, că ne furăm, că ne urîm, că ne vindem sau că ne exploatăm și că nu ne pasă de consecințe. Am devenit animale pentru că e clar că animalele nu au devenit oameni. Nu de alta, dar în afară de omul care doreștesă se culce cu un animal nu prea știu multe animale să vrea să se culce cu un om. Decît din greșeală.

Încă o pagină importantă înscrisă în evoluția omului. Sau poate în involuția sa… Zoofilia o fi iubirea animalelor, dar le-a întrebat cineva și pe ele dacă cumva ne iubesc? Altfel, conform legii e doar viol. Și asta se pedepsește. Tot conform legii!

To Boldly Go: anti-Trump Republicans speak up


Waging Wisdom

Crative Commons image“[T]here are certain standards more important than one year’s election. There are certain codes that if you betray them, you suffer something much worse than a political defeat. Donald Trump is an affront to basic standards of honesty, virtue and citizenship. He pollutes the atmosphere in which our children are raised. He has already shredded the unspoken rules of political civility that make conversation possible. In his savage regime, public life is just a dog-eat-dog war of all against all.”

That’s conservative Republican David Brooks in his New York Times editorial “No, Not Trump, Not Ever.” The widely-respected columnist and a commentator for NPR, who also teaches at Yale, is challenging Republican politics even if it costs him some readers.

“[Reinhold] Niebuhr always said politics is the art of making choices between relative goods and lesser evils. [When they hear me say that, people say], ‘Oh I hadn’t thought of…

View original post 238 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Cina ca altceva…


De multe ori, poate de prea multe ori am auzit și am simțit că Cina Domnului sau Euharistia este un simbol al credinței. Nu voi intra în teoria simbolurilor, dar să susți că este doar un simbol al unui act prefigurat și practicat în Vechiul Testament, socotit primul ca importanță după botez, mi se pare cel puțin o limitare cu explicații doar pe orizontală. Că noi nu facem ca ei, că ei nu fac ce trebuie, că la ei e așa și la noi e altcumva. Dar dacă Cina ar avea adevăratele sale valențe, poate și viața noastră ar fi altcumva.

Ieri stăteam de vorba cu cineva care zicea că Cina a ajuns un act de cult făcut la repezeală în finalul unei predici. Și că pe vremuri era altcumva. Posibil. Ultima dată am luat Cina la o nuntă… cu mulți observatori și multe observatoare doar să afle cine o va lua în felul acela. Pagubă-n ciuperci pentru ei…

Vă mai aduceți aminte de legămintele din Vechiul Testament? Vă mai aduceți aminte de jertfe, de jurăminte și de masa ce se mînca împreună de cei ce participau la legămînt? Să nu lungim însemnătatea Paștelor de la evrei la creștini, dar să luăm aminte că în finalul tuturor legămintelor, a tratatelor încheiate între faraoni și împărați exista o masă comună. De cele mai multe ori suntem concentrați pe replicarea mesei de Paște, ne limităm la cuvintele spuse de Isus în încăperea de sus.

Oare nu este prea puțin amintirea unui act făcut în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă a fost făcut de Isus Hristos? Care sunt implicațiile prezente și viitoare ale participării împreună cu cel de lîngă mine, cu cea de lîngă mine, cu dușmanul, cu prietenul, cu străinul, cu soția sau cu copiii mei la o masă în care reînoim un legămînt, nu numai prin cuvintele celebre lăsate de Mîntuitor, ci cu masa pe care o luăm împreună? Pentru că, în ciuda faptului că cel mai adesea se mănîncă pîine sau azimi și se bea vin sau must, nu degeaba se mănîncă și se bea împreună.

Pentru că nu pot mînca decît în silă cu dușmanul meu, cu cel cu care sunt certat, cu soția pe care am bătut-o sau cu subalternul sau șeful pe care l-am înșelat. Această masă ce încheie un legămînt mă îndeamnă să fiu în armonie cu întreaga Scriptură, cu întreaga viață a Mîntuitorului. Și din această cauză, ar trebui să mă împac cu pîrîșul meu, să dau înapoi ce-am furat, să îmi cer iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, să-l iert pe fratele meu de 7 ori cîte 70.

Nu vreau să cred că am ajuns la acea insensibilitate care mă face să particip la cină fără să simt bucuria, responsabilitatea și în același timp încărcătura spirituală a legămîntului pentru care însuși Dumnezeu și-a dat viața. Pentru că altfel cum aș putea continua să trăiesc învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului Sfînt?

Este Cina un simbol, un simplu act de cult, o comemorare a ceva ce s-a întîmplat acum 2000 de ani? Poate. Dar nu și pentru mine. Pentru mine este altceva…

(S)Pre Canaan…


La puțin timp după ieșirea din Egipt poporu resimți ponoasele aprovizionării cerești: mană, mană și iar mană. Regimul alimentar era foarte restîns, restrictiv și plat. (O mică digresiune: în anii 70 am citit o carte despre un posibil război atomic pe Terra. Intrați în buncăre ocupanților americani li se dădea (din motive lesne de înțeles) aceiași hrană fără formă, același gust, aceiași consistență.)

Nexam castraveți extra, ăia calitatea a doua se dădeau pe sub mînă. După cum obiceiurile vechi mor greu, tot așa și gusturile deprinse în copilărie: ciocolata Pitic, parizerul cu 1.30 suta de grame, Sana la sticlă și brînza Făgăraș reveneau de undeva din străfundurile papilelor gustative… Vîrstnicii își aminteau cu duioșie, aproape lăcrimînd cremvuștii, micii și berea de la ziua de naștere a faraonului, defilările de odinioară pricinuite de victorii mărețe, emoțiile înmînării cravatei de pionier al Marii Piramide, a primirii în organizația Tineretul Piramist și decorarea drapelului de luptă al unității cu ocazia depășirii planului la canalul Marea Roșie-Marea cea mare. O tempora!

Dar acum erau la hotarele țării promise și întrebarea se pune cam așa: cum de la vederea tuturor bunătăților din Canaan, după traiul mizer și periculos presărat de exterminarea tuturor băieților nou-născuți, evreii doreau să se întoarcă de unde au plecat? Cît de bine putea fi să trăiești ca sclav?

Evident erau adînc întipărite lozincile de genul Toată lumea avea un job. Sau Toți eram egali. Sau Fiecare avea unde locui. Oricum Egiptul se afla pe culmi de progres și civilizație, se nevoia spre visul de aur al întregii omeniri. Cum să pleci într-o țărișoară mică, înapoiată, locuită de monștri, fără infrastructură și legumicultură avansată în lipsa deltei?

Dacă n-ar fi fost urgiile alea, mai ales ultima, ar fi putut trăi mult și bine în Egipt. După moartea faraonului rău, poate ar fi venit unul bun ce le-ar fi dat pămînt în Regiunea Autonomă Iudaică. Ar fi avut parlamentul lor, magazinele lor cusher, etc. Și cine știe, poate unul dintre ei ar fi ajuns prim-ministru, la fel ca Iosif. Nu?

Dintre cei mai maturi evrei doar doi au intrat în Canaan. De necrezut? Se pare că în unele cazuri, atunci cînd apare o schimbare bruscă, doar nepoții au șanse să intre în noua dimensiune. Uitați-vă la noi! Mai avem 14 ani de deșert… Cel puțin! Iar după deșertul actual nu ne așteaptă Canaanul.

Criza sfinților


Ironia sorții, pentru vajnicii apărători ai credinței ce se cred singurii sfinți în viață, este că la început biserica a avut cea mai mare concentrație sau proporție de sfinți. Vorba șefului meu, statistica spune că procentajul mergea spre 100%. Noroc cu Iuda care s-a auto-exclus. Ca urmare, se presupune că imediat după ridicarea lui Isus la cer, toți ucenicii de la 11+alesul apostolilor se nevoiau în rugăciuni, faceri de bine și evanghelizare masivă și ca urmare întreaga biserică era compusă din oameni sfinți în adevăratul sens al cuvîntului. Nu e greu de crezut asta. Apoi au apărut alți sfinți precum Ștefan, Pavel și alții.

Au urmat părinții apostolici, apărătorii credinței, martirii, părinții bisericii și evident ereticii. Dar azi îi sărim…

În Evul Mediu sfinții erau venerați și foarte venerați. Făcuseră minuni sau pur și simplu fapte demne de oameni ce îl cunoșteau pe Dumnezeu. Ca urmare apăreau icoane, statui, morminte, relicve, fel de fel de tradiții respectate de dragul sfîntului sau sfintei. Fără a mai pomeni de cuiele cu care a fost țintuit Mîntuitorul pe crucea răstignirii, crucea în sine, sfîntul graal, lancea, giulgiu, cămașa lui Cristos și multe alte obiecte. Mănăstiri, orașe, cetăți, biserici, creștini pioși sau doar afaceriști dețineau relicve făcătoare de minuni sau aducătoare de noroc. Subiectul merită tratat separat. La fel ca la eretici, sărim și moaștele, relicvele și tradițiile de ori și ce culoare.

N-a trecut mult și sfinții s-au despărțit. Pe temeiuri pascale, cardinale, lingvistice, sinodale și ire-conciliare (dacă pot să mă exprim așa…). Au apărut sfinții de răsărit și cei de apus, apoi în cei de Roma și de Avignon. La scurt timp Hus, traducători ai Bibliei în limba maternă și apoi Luther dau semnalul diversificării în sfinți mai protestanți. Și a urmat super-diversificarea. Deși susțineau toți un Domn, o credință și un botez.

Sfinții au ajuns partizani. Apoi sfinții au avut partizani. Care s-au cam bătut, persecutat, executat. Pînă la apariția secularismului care a mai tăiat din avîntul extremiștilor. Și așa am ajuns la comuniști…

Apropo de sfinți, gîndul mi-a zburat la o pură întîmplare la care participau trei sfinți trecuți de cealaltă parte a orizontului actual: Dorel Popa, Marcu Nichifor și Truța Ionel. La acea dată un inginer, un fost profesor de seminar și un pastor. Toți baptiști. Doru Popa venea cu ceva nou în perioada comunistă, Marcu Nichifor era în sistem, dar nu era omul sistemului, iar Truța Ionel, un om prea blînd ca sistemul comunist să nu profite de el. La vremea aceea exista un conflict ce dădea în clocot și în acea duminică seara, nu din întîmplare, la amvon era toți cei trei. Marcu Nichifor a predicat despre împăcare, astfel că la sfîrșitul serviciului toți, sau mai bine spus, cea mai mare parte a celor prezenți se aștepta ca cei doi să se împace, să se strîngă în brațe și să se vadă cum sfinții pot să conviețuiască și să lucreze împreună.

Momentul culminant a sosit. S-au sucit în așa fel încît Truța s-a făcut că plouă. Popa s-a abținut. Oricine sau mai bine zis toți cei de față puteau citi pe fața lui Marcu Nichifor tristețe și fără îndoială amăreală în suflet. În ciuda bunelor intenții și sfinții eșuează. Știm unde s-a ajuns apoi. A sosit seminaristul minune ce se lăuda cu unchiul colonel de securitate. Apoi a apărut Maranata. Apoi Metanoia. Apoi Metanoia Harvest. Sfinți diverși din diverse motive. Fără comentarii.

Ceea ce mă face să mă întreb unde sunt sfinții de la noi pentru care s-ar picta icoane, ar apare și s-ar respecta o tradiție, două?

Într-o vreme Iosif Țon vorbea de la postul de radio și-l asculta o țară întreagă. Unde mai este acum? Tot prin vremea aceea Paul Negruț făcea valuri la Oradea. Ce se mai aude sau ce valuri mai face? Mai recent Pustan a mai făcut valuri, dar a dispărut.

Îl avem pe Arsenie Boca despre care se spune că va fi dus la Catedrala Mîntuirii Neamului. Ce simplu e cu un sfînt ce nu se poate opune! Vă mai aduceți aminte de minunea de la Maglavit? A cam dispărut.

Dar unde sunt sfinții în viață care sunt căutați, urmați și imitați?

Pentru că în esență, asta e problema: este o criză de sfinți. Iar dacă nu îi avem, îi inventăm, îi relocăm, îi revitalizăm. Vorba fiului meu: Soră, 300! Am încărcat padelele defibrilatorului cu suficientă spiritualitate? Soră, bagă 1000 să fim siguri!

 

Ce-ar fi dacă?


În vremea examenelor orale la Istoria Bisericii Universale, spre seară rămînea o categorie de studenți mai aparte. Unii le-ar spune fricoși, alții emotivi sau pur și simplu habarniști. Eu i-aș numi anxioși. Dar n-aș vrea să mă limitez la o etichetă negativă, sumară și compactă. De fapt era vorba de oameni cu convingeri foarte bine formate în domeniul Istoriei Bisericii Universale. Erau și foarte calculați. Pînă la ora aceea apăreau cam toate subiectele, așa că nu mai puteau exista surprize. Zău, înseamnă că nu mă cunoașteți…

Cert e că pe la sfîrșitul celor 8 ore de examinare venea cîte unul/una, trăgea un bilet, se retrăgea în bancă să-și încropească răspunsul, după care dădea fața cu subsemnatul și numai cu subsemnatul. Cine știe ce rugăciuni se ridicau spre ceruri din sala alăturată, unde mai supraviețuiau doi-trei indivizi ce întindeau coarda examenului la maximul de… timp. La fel de cert era faptul că studentul începea o scurtă turuială pe subiect, cam patru-cinci propoziții (niciodată fraze) în oarecare legătură cu subiectul. Apoi pauză.

Logica pleca de la ideea că unii studenți erau opriți după cîteva idei, pentru că era evident din modul cum se desfășura pledoaria că subiectul era bine stăpînit. Astfel că în 3 minute respectivul se trezea cu un eventual 9 sau 10 în index. Și valea! Și această categorie întîrziată de studenți spera același fenomen din partea-mi. Și cu toții știm că speranța moare ultima. Dar nu și la mine. Eu începeam cu întrebări. Două, trei. Și se vedea că studentul nu știa altceva din cele două subiecte decît două mantre sau poezii învățate pe de rost. Și nu despre asta era examenul meu.

Dar dincolo de acest fenomen ce a ridicat adesea numărul nemulțumiților și nemulțumitelor, a sporit și numărul studenților cu aură de 10 la Nădăban. Ceea ce era o altă etichetă…

În ceea ce mă privește, trebuie să menționez sau mai bine zis nu pot să nu menționez că la capătul a 8 ore de întors subiectele pe față și pe dos cu o sticlă de Cola sau Fanta la bord, confruntat cu siguranța declamării mantrei aidoma unei mărturisiri de credință în fața inchiziției locale, îmi trebuia ceva timp, neuroni și axoni în bună stare să accesez bruma de memorie rămasă disponibilă din materia cu pricina. Mai că eram convins că ceea ce știam eu este exact ce îmi recita cu patos, viteză și aplomb studentul plecat la vînătoare de notă de trecere. Și atunci să vezi: mai că ajungeam la scurt circuit.

Introducerea fiind deja făcută, haideți să trecem la kestii mai serioase.

Aseară, înainte de stingere, mă gîndeam ce s-ar întîmpla dacă azi sau mai precis ieri, Isus Cristos ar fi apărut la fel ca acum 2000 de ani. Deci, cu alte cuvinte, s-ar putea re-edita, re-trăi, schimba sau reproduce istoria? Fie ea chiar și a Bisericii… Ca să nu confundăm subiectul, că nu primim notă de trecere, nu este vorba de acea întrebare ce bîntuia prin secolul XX, Ce-ar face Isus în locul meu? Nu!

Ce s-ar întîmpla dacă Isus ar sosi în Israel și ar începe să propovăduiască că Împărăția cerurilor este aproape? De multe ori apar texte, emisiuni tv cu subiecte incitante cum ar fi Ce s-ar fi întîmplat dacă Germania cîștiga Al Doilea Război Mondial? sau Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo? Dacă musulmanii arabi nu pierdeau bătălia de la Tours în 732?

Să încercăm o întrebare asemănătoare. Într-o lume a predicțiilor, o lume dependentă de certitudini, o lume riguros planificată ce s-ar întîmpla, ce-ar fi dacă Isus și-ar începe din nou lucrarea. A sa, nu alta. Așa cum a fost acum 2000 de ani.

Care ar fi răspunsul maselor vrăjite de Internet, televiziune și politicieni, la vindecări imposibile, la Evanghelie, la mîncare gratis distribuită fără targhet politic? Cel puțin de Paște.

Să nu uităm că ordinea este Mielul de jertfă, Crucea și apoi Învierea. Mai convinge azi o simplă înviere?

“Politics”: Noah Webster v. Ambrose Bierce


Waging Wisdom

Webster's DictionaryIn a song by Sting, one of the world’s more intelligent singer-songwriters, he admits that he’s lost his lost faith in politicians because “they all seem like game show hosts to me.” It aptly expressed a sentiment held by many people twenty years ago, when “If Ever I Lose My Faith in You” was first popular. Here in the States today, presidential game-show politics has devolved into reality TV, with all of its scripted drama and adversity. Responsible citizens can only cry or laugh. Having cried, I suppose that’s why I posted Daffy Duck’s run for the presidency recently. The short cartoon made me laugh when I discovered it, quite by accident, on youtube.

Still, crying is what’s needed today. By a stroke of good fortune, I own of a massive tome, the 1919 edition of Webster’s New International Dictionary (with Reference History), which I rely on…

View original post 319 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Raiul pe pămînt? Unde, cînd, cum?


Nu aveam 16 ani cînd mergînd pe stradă cu un prieten și ne dădeam cu părerea că aici ar putea fi raiul pe pămînt dacă lucrurile s-ar face mai bine, dacă ne-am organiza mai eficient. Același lucru l-am auzit din gura multor indivizi de-a lungul timpului. Și așa s-a născut întrebarea: Este raiul pe pămînt posibil? Unde? Cînd? Cum?

Marii teoreticieni ai comunismului, Marx și Engels și-au dat cu părerea că o societate fără exploatare, fără clase și fără proprietari va fi posibilă după ce proletariatul va pune mîna pe putere, după ce dușmanii de clasă vor fi lichidați și după ce nu va mai exista proprietate privată. În viziunea lor aceasta se putea întîmpla doar în țările cu un proletariat foarte numeros, adică în țările cu o orînduire capitalistă. Raiul era după colț.

Nimic mai greșit. Încercările de a instaura raiul comunist au dus la milione de morți, victime ale unui sistem utopic, fără fundament ideologic temeinic și imposibil de aplicat în practică cu rezultate pozitive de durată.

Dar, omul se gîndește să instaureze raiul (religios sau secular) pe pămînt. Nu e rău că vrea, nici că încearcă, poate e de discutat metoda de a ajunge la acest rezultat.

Ceea ce mă face să mă gîndesc dacă cumva e posibil ca raiul să fie inaugurat pe pămînt dacă, să zicem, toți locuitorii, fără excepție ar fi creștini de cea mai bună calitate. Ca să nu excludem și nici să nu jignim pe nimeni.

N-ar fi rău, dar mă gîndesc că în lipsa unui conducător absolut, noi oamenii, chiar creștini de marcă, am continua să păcătuim în cele mai diverse domenii și n-am ajunge în rai prea repede. Ne-am găsi imperfecțiuni, vini, lipsuri și plusuri de care nu putem scăpa.

Mă mai gîndeam zilele astea că averea, indiferent care e, nu va mai conta. O vom arunca asemenea unei poveri ce ne împiedică să zburăm spre cer. Aruncăm lestul și ne vom înălța mai repede. Cine îndrăznește să arunce primul cu averea? Cam seamănă cu întrebarea cine dintre voi e fără păcat să arunce primul…

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Oricînd, cu precizarea că în nici un caz atunci cînd oamenii vor încerca. Dumnezeu va avea ultimul cuvînt.

Unde se va realiza raiul pe pămînt? Un paradis fără Dumnezeu este ca și iadul fără draci. Draci care acolo vor fi chinuiți, nu vor chinui ei pe cineva. Deci un paradis (oricît de elaborat) ar fi, rămîne unul fiscal, turistic, efemer și în cele din urmă plin de urmări negative. Ce nici nu mai trebuie menționate.

În cele din urmă, un paradis omenesc pe pămînt nu rezolvă cîteva lucruri esențiale (făcînd abstracție de problema proprietății): existența suferinței și a morții. De menționat că Isus Cristos a spus că acolo (în paradis, rai, în prezența lui Dumnezeu) vom fi ca îngerii, nu ne vom căsători. Refuz să fac alte presupuneri. Moartea va fi lichidată, suferința nu va mai exista și Smile, Jesus loves you va fi o realitate deloc banală.

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Cum există cîteva variante, și mulți partizani, vreau să afirm că raiul se va realiza atunci cînd Dumnezeu va locui pe pămînt cu noi, și va fi un pămînt nou alături de ceruri noi. Hmmm… Și totuși cînd? Cîndva.

Există unii, și printre ei mă număr și eu, care susțin că raiul începe de pe pămînt, că suntem cu un picior în paradis. Trăim aici ca și cînd am trăi dincolo. de acord, dar să nu uităm că nu suntem total dincolo, și în pofida, now but not yet, trebuie să facem legătura cu comunitatea în care trăim exemplificînd prin viața noastră ceea ce credem.

Și nu în ultimă instanță, după cum putem deja trăi în paradis, putem trăi deja și în iad. Asta nu numai dacă credem că el există, ci dacă trăim ca și cînd numai iadul există. Destinat inițial îngerilor căzuți, iadul a făcut loc și sufletelor ce își merită un astfel de loc. Sau de stare. Așa că după cum putem trăi deja în paradis, putem trăi și în iad, chiar din viața aceasta. Dar încă mai avem o șansă să ne schimbăm destinul. Și șansa noastră este Isus Cristos.

 

“HELP! HELP! I’m being repressed! Come and see the violence inherent in the system!”


Grateful to the dead

. . . so said “Dennis the peasant” in Monty Python’s Holy Grail movie.

Poor Arthur. He was only trying to be civil. But the peasant was so annoying!

[many thanks to the “anonymous fan” who transcribed the script from which the following is excerpted] . . .

  ARTHUR:  We're all Britons and I am your king.
  WOMAN:  I didn't know we had a king.  I thought we were an autonomous
      collective.
  DENNIS:  You're fooling yourself.  We're living in a dictatorship.
      A self-perpetuating autocracy in which the working classes--
  WOMAN:  Oh there you go, bringing class into it again.
  DENNIS:  That's what it's all about if only people would--
  ARTHUR:  Please, please good people.  I am in haste.

Throughout Dennis the Peasant’s ensuing harangue, King Arthur becomes more and more visibly agitated–until he can stand it no longer and picks up the dirty peasant by the scruff of…

View original post 2,328 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Dumnezeu pentru o zi… (1)


Dacă n-ar fi Dumnezeu, Dumnezeu ar fi obosit de mult ocupat fiind să ne împlinească mofturile. Nouă și restului ăstora din univers. Cum îl exploatează domle, de parc-ar fi a lor! Așa că m-am apucat de voluntariat pentru instituția celestă. În afara orelor de pensie.

Cum vin din afara sistemului, toată lumea are încredere-n mine. Toți îmi dezvăluie taine. Și, deși n-o să mă credeți, mă pun bine și cu dracii. Trebuie pe unii să-i trec puntea. După aia mai vedem…

De exemplu, am preluat niște rugăciuni de îmbogățire. M-am dat puțin peste cap și am scos la suprafață niscaiva boabe de carbon. Strălucitor. Transparent. Dur. Ca la vreun milion dă tone. Aici, acolo, pe dincolo. Să aibă toți. Așa că acum caratul a scăzut la mai bine de jumătate. Data viitoare o să umblu la uncia de aur. Am în plan și uraniul.

Ieri, era s-o dau în bară. Tocmai deviasem un fluviu subteran, cînd am dat de petrol și gaze cît să se mute vreo 20 de sateliți de supraveghere a resurselor. Le picau rușilor ultimele exporturi și iar începea războiu… Așa că am scos apa înaintea hidrocarburilor, pe care le-am înfundat mai jos. Din coasta lui Isus n-a curs petrol și sînge…

Hai, gata că și mîine-i o zi!

Hu cheărs?


Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

Un ascultător enervat întreabă: Cine se supără mai tare Dumnezeu sau dracu?


Pe cînd teologul de serviciu făcea cîte ceva încolo și-ncoace, un ascultător foarte, foarte nervos, de-a dreptul inervat, a sunat la redacție și a întrebat:

– Cine se supără mai tare, Dumnezeu sau dracu?

Acuma, să fi fost decît femeia de serviciu în redacție, tot ar fi putut da un răspuns destul de clar, articulat și la obiect. Dar mai era acolo și sponsorul principal al rubricii, Dvs. întrebați, nici îngerii din ceruri nu poate să răspundă, biznismenul local Teodulos Păcățianu. Așa că teologul nici n-a trebuit să se întrebuințeze.

Cam așa începea acest post în urmă cu un an și mai bine. Dacă l-aș continua, pe stil nou, 05.04.2016, l-aș continua cam așa:

Banii mișcă, banii fac, banii vorbesc. Știm asta. Dar mai există ceva ce mișcă ideile, gîndurile, mîna ce scrie sau limba ce vorbește. Ura. Ura pentru tot ce nu este ca tine. Pentru tot ce nu înțelegi. Pentru tot ce este altcumva. Pentru tot ce ai vrut tu să fii și să ajungi, dar n-ai putut. De trei, ba chiar de patru ori Ura!

Atunci cînd vorbești la un post de radio sau cînd ai un blog pe care figurează numele tău, istoricul tău și unele dintre frămîntările tale, te faci vulnerabil. Te expui în bătaia invectivelor mai mult sau mai puțin anonime. Mai ales dacă dai liber la comentarii sau dacă accepți telefoane în direct. Comentarii anonime de la oameni influenți cum ar fi Ioan Botezătorul, John Pop, Justice sau telefoane de la oamenii ce vor să vorbească cu ăla care vorbește sau cu muieri deștepte ce te fac prost pe tine și pe cine mai e pe acolo, amenințînd cu cenzura, linșarea și expulzarea din post.

Și atunci e normal ca din cînd în cînd să te întrebi cine e campionul supărării. Nu de alta, dar comentatorii anonimi sunt parcă rupți, desprinși, teleportați din Sfînta Sfintelor. Direct din Dumnezeu. Sunt mînioși pe tine, micul, insignifiantul păcătos ce nu-i în stare să citească o carte veche de 2000 de ani. Tu ești praf sub talpa lui (sau ei), cu toate studiile, cu toate miile de ore de cogito ergo sum, mene, mene și alte expresii în limbi de mult dispărute din uz. Ești un nimeni cu nume, pe lîngă ei, niște anonimi cu renume (de Justice, realaltfm, Îngerul Gabriel, etc).

Din Scriptură vedem că Dumnezeu. Se supără, ai încurcat-o. Dar nici dracu nu se lasă mai prejos. Se supără și el. Îți mor rudele de gradu-întîi, pierzi la cărți, te lasă-n pană amanta (niciodată soția) sau se află ce matrapazlîcuri cu fonduri, proprietăți intelectuale și mai puțin intelectuale ai făcut, de trebuie să mergi pînă-n America să mai calmezi spiritele. Spiritele cui?

Mai ieri, alaltăieri primesc un coment pă blog de la un post de radio. Era ciudat. I-am dat un deget, a mai postat ceva. Eram curios cine e sub numele postului. Nimeni. Nu am putut citi ce postează. Din decență. Așa că a ajuns în gheena spamului. În focul cel veșnic al internetului. Să nu mă acuzați că sunt anihilaționist. Așa-i chestia asta. Și m-am întrebat: ce-i mîna pe ei în luptă? Ce voia acel…???

Teoria spune că prostul nu e prost destul dacă nu-i și fudul. Adică dacă nu-și face publicitate. Să se vadă. Să se expună. Să-și explice prostia la nivel superior. Adică superior oricui. Să țipe, să-și reverse prostia precum soarele lumina. De fapt, ca vidanja rahatul. Scuzați cuvîntul vidanjă…

Asistăm la o dorință acută, imperioasă de recunoștere a prostiei drept cinste, geniu și de ce nu, dumnezeire. Se vrea o schimbare revoluționară: prostia să ia chipul și locul înțelepciunii. Cam ca o revoluție proletcultistă cu lupta de clasă ca mijloc suprem de lichidare a celor ce trebuie să piară pentru că sunt urîți… Nu mai contează de ce sunt urîți. Să dispară. Să tacă. Să plece.

Și-n spate vedem niște nervi cu care nu poți să te lupți pentru că nervii ăștia n-au limite. N-au decență. N-au indecență. Au nervi și pe dracu. Un drac nervos. Cred că acești draci nu ies cu post și rugăciune, ci doar cu un bici de ștreanguri. Cel puțin din Templu.

Mîine sunt la post. Tot timpul sunt la Templu. Dumnezeu nu e nervos.

Faith Seeking Wisdom: A Prophetic Approach to Our Time


Waging Wisdom

child reading a BibleThe title of this post refers to a sermon I preached last December to the hospitable Evangelical congregation of Trinity Community Church. I was quite nervous in the pulpit because I knew it would not be the kind of Evangelical preaching that most Evangelicals would be accustomed to hearing on a Sunday morning. I would not be talking theology. Instead, I had felt compelled to share some challenging biblical insights and personal experiences to indicate ways in which good citizens of all faiths, or no faith at all, have a responsibility to work toward ending “the logic of violence” in this country and replacing it with the peaceable wisdom of God.

As I say, I was nervous and misspoke a few times as a result, such as when I used the word “church” but meant “mosque,” though the congregation understood what was meant. I was also nervous because I was…

View original post 260 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Vechiul Testament în secolul XXI: tot Ghedeon


Și cum vă spuneam (vorba vine, de fapt scriam…) și-a făcut apariția un înger. Uitase de butonul de camuflaj, așa că era vizibil pentru ochiul omenesc. Voia să stea la umbră. Să nu-mi spună cineva că îngerului-i era cald, că transpirase sau că-i bătea soarele-n ochi. Că nu cred că făcea insolație!

Se uita la mezinul Ghedeon, ce-și vedea de agricultură. Oare de ce nu venise mai repede, înainte de criză? De fapt, înainte de cascada de crize. Mai economisea și omu niște bani, niște timp, nește energie și în loc de zoală Ghedeon putea merge la teatru cu soția sau la multiplex cu întreaga familie. Tocmai rula saiăns ficșănul David și Goliat. O producție plină de patriotism, ecșăn și siuspons. Uite domle cîte se puteau face dacă în iconomia sa îngerul se implica mai devreme, mai specific, mai personal! Da el, nu și nu. Nu venise vremea. De parcă pe vremea aia taim nu era manei.

Probabil că Ghedeon era pe Rudotel. Sau poate îngerul era îmbrăcat prea anost. Nu cred că era prea scund, că nu l-ar fi băgat în seamă. Nici blond. Esențial este că dialogul l-a deschis extratestrul. Sper să nu fi venit cu o farfurie zburătoare. Dacă a venit, atunci îi bai!

Ghedeon nu-l contrazise la binețea ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Putea să-i zică, cel puțin, ,,Ba uiz yu!” Sau ,,Îhî…” Sau ,,Sigur!” Sau să-i răspundă în stilul lui Robin Williams, Dumnezeu să-l ierte…

Simptomatic însă, Ghedeon nu-și tratează problemele personale, rata de schimb dezavantajoasă șechel/dolar/euro sau prețul tonei de cereale la bursa din Londra.Nici nu pomenește de lipsa banilor pentru educația copiilor, iminenta operație a soției și neplata ultimelor două rate la casă. El nu-și putea explica situația actuală per global în lumina minunilor trecute. Ieșirea din cea mai avansată civilizație, cea a Egiptului, reușita Dumnezeului proto-părinților săi, pleiada de minuni trecute nu cadrau cu prezentul flasc și cu lipsa minunilor. Concluzia firească, logică și naturală e rostită ca o sentință, un reproș la adresa unui Dumnezeu dispărut de pe scena istoriei: ,,Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile dușmanului!”

Dintr-o dată îngerul îl privește și dă un comunicat de presă: ,,Te trimit cu mîinile-n buzunare să-i lichidezi pe invadatori!”

Zău așa: O fi Jeanne d’Arc travestită? Îngerul ăsta n-a văzut măcar un singur film de acțiune? Are impresia că Ghedeon și-a făcut stadiul de pregătire la Uest Point? Și cît valorează un ordin verbal? Nici măcar nu era scris. Nici măcar nu era un contract, un legămînt, ceva… Ce, voia să-și lase ciolanele p-acolo? Dacă s-ar risca, dacă dușmanul ar fi înfrînt și alungat, el cu ce s-alege? Îl iartă bancăa de datorie? O săi ridice statuie? O să-l ia pe faraon de ginere? Puțin probabil.

Poate îngerul ăsta se distrează. O fi în ziua lui liberă. Îi arde de glume. Ia să-i facem un test. Dacă el e el, să vedem dacă are răbdarea să stea aici vreo două, trei-patru ceasuri. Să vedem dacă papă ca mine și ca tine. Dacă-i bal, bal să fie!

Bre îngere, dacă tu ești tu, dacă te supui condițiilor mele, atunci mai vedem… Ia, mîncă, bea și…

Și îngerul stă parcat. Ghedeon vine cu papa, iar el scoate dintr-o dudă ceva foc din piatră. Și din întîmplare atinge butonul de… și dispare. Unde? Cum? Nu știm. Îl lasă pe Ghedeon vorbind singur și gata să tragă alte concluzii. Poate de data asta valide.