The Idiot’s Guide to the Iran Nuclear Deal


Originally posted on Waging Wisdom:

Iran nuclear facility at ArakWe don’t live in a perfect world, and the Iran nuclear agreement is not a perfect deal. There’s also an old principle in negotiations that goes something like this: People who are not at the table think they are better negotiators than those around the table. We’ve been hearing that posturing in the news about the agreement, and on talk radio. Of course the deal deserves to be debated, and honest people are going to disagree about it. Fortunately, with the signing of the agreement (July 14), its details can be found on the Web, and U.S. Secretary of State John Kerry, and others who have actually been at the table, are now out and about everywhere explaining the deal.

As someone who has been writing about U.S. – Middle East relations for many years, and who believes that diplomacy is better than weapons of war, here are seven reasons…

View original 1,309 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Îmbuibarea și grăsimea


Să scrii sau să vorbești despre subiectul ăsta e ca și cum ai scrie sau vorbi despre sinucidere. Sau e sinucidere. Încă nu m-am decis. Îți ataci prietenii, rudele și pisica, în caz că e mai dodoleață. Sau Vasi, ocupantul cotețului nr 1 ce va fi sacrificat în luna a 12-a.

În VT grăsimea este văzută ca ceva bun. Nu știau ei ce înseamnă colesterol pe vremea aia… Evident că grăsimea venea în urma îmbuibării, ce era criticată. În NT nu se mai face atîta caz, dar se marșează pe moderație prin absența îmbuibării probabil.

Ieri a apărut o știre cu doi miri din Turcia, musulmani, ce în locul ospățului de la nuntă au servit cu mîna lor 4000 de refugiați din Siria. Și dacă nu erau 4000 ideea e colosală. Am văzut ce risipă se face la nunțile noastre și așa este cam la toate nunțile din zonele afluente.

Pe de altă parte, tot partea mai slabă, mulți se întreabă de ce clericii sunt mai rotunjori (ei zic că au prestanță…): Dar toată lumea știe cum: un botez, o logodnă, o nuntă, un parastas, o înmormîntare, două și iacă ținuturile adipoase pun stăpînire pe ei. Și pe noi că doar n-o să postim la evenimente din astea de alimentație publică și gătite ca la mama-acasă.

Simt nevoia unei autocritici. În 2008 contemplînd deschiderea abdominală la operația de splenectomie, am observat ceva ciudat, galben și subțire. l-am întrebat pe chirurg ce o fi aia. Nu mi-a venit să cred cînd a spus că e grăsime. La mine?

Ei, da, toată lumea are, chiar și ăștia ca mine. Baiul nu era atunci, ci acum, cînd am pus cam 7-8 kile și am un vizibil țesut adipos pe burtă și prin alte locuri mai invizibile. N-am scuze, nu fac mișcare, mănînc prea mult, dar nu mai am prea mulți pantaloni disponibili. Nici cămăși. Doar mănuși și căciulițe.

Da, chiar așa, am ajuns să cheltuim bani pe mîncare, apoi pe pilule de slăbit, pe sală, echipamente sportive și pe chirurgie. Pariez că asta nu se întîmpla în deșert cu mana. Dar ce spun eu, VT nu este normativ pentru creștini, numai pentru evrei.

Mă uit cîteodată la documentare americane. Doamne ce mari sunt oamenii ăia! Parcă sunt de pe altă planetă! Planeta America. Contra-partidă cu Planeta Moldova: Aviem di tătie, intraț și cumpăraț!

Și avem emisiuni la teve cu papa. Ba magazine cu papa. Ba concursuri cu papa. Ba recorduri cu papa. Ba aruncăm la gunoi papa. Facem papa pentru mîțe și cîne.

Facem papa și o păpăm. Să nu se strice. Să nu rămînă. Să nu se arunce. Să nu dăm la alții.

Și așa au ajuns locurile în avioane să nu mai încapă oameni normali (sic!), mașinile sunt tot mai mari, ne uităm la emisiuni cu eroi supraponderali ce slăbesc și cu toate că n-au ajuns la greutatea normală sunt ovaționați ca Ceaușescu la al XII-lea congres.

E mare sacrificiu să slăbești. Să nu mănînci. Să ții post. Post, nu cură de slăbire. Un prieten american era să cadă pe jos cînd a auzit de post. El făcea gioghing.

Dar papa + îmbuibare= grăsime nu e bine.

De aia apar tot felul de soluții. Paleative. Să mîncăm așa. Ba invers. Aia-i rea. Ba nu! Cealaltă-i rea. Nu se amestecă aia cu cealaltă. Și nu mai ști ce să mănînci și cînd. Așa ajungi să mănînci în fața televizorului. Zicea un coleg că nici n-a știut cum a mîncat aseară trei farfurii de fasole și tot striga la consoartă să-i pună de mîncare în vreme ce naționala de fotbal a Ungariei pierdea la Budapesta… Ce vremuri!!!

Eu mîncam orice, oricînd, oricum. Nu mă îngrășam. Dar între timp am mai crescut…

Gata cu teoria, trebuie să trecem la practică. Că de atîta teorie mi s-a făcut foame.

La frigider adunarea!

Ierarhia și ierarhizarea


Mîncam liniștit cînd mi-a venit pă creier să scriu despre ierarhie. Cred că funcționează telepatia, că pe feisbuc s-a pornit o deskuție de ți-e mai mare dragu!

Și ziceam io printre îmbucături de ardei, paradăici și gongorzola: Ia uite că papa deși-i capul ierahiei nu face ce-l taie capul! Dar în unele biserici deși e ierarhia mare și tare, e și mult despotism. Ba la unii mare dezordine…

Și dac-ar fi să o iau istoric, nici Isus n-a fost mare ierarh… Adică mare lidăr. Nu l-a recunoscut nimeni. NIMENI. Nici Caiafa, nici Irod, nici Pilat. Era doar un cadru pedagogic plimbăreț și houmles. Ba n-avea nici bani. Și unde nu-s bani nu se ridică nici o biserică, se știe.

Bafta lui era că știa să vorbească. Și să vindece. Ba să scoată și draci. De aia nu era bun de lidăr! El trebuia folosit, eventual inclus în sistem. Nu putea el, așa nitam-nisam să schimbe sistemul. Ca să schimbi sistemul, zice un prieten de-al meu, îl schimbi dinăuntru. De parcă te lasă cineva… Te trădează, te arestează, te torturează și apoi dau un exemplu cu tine să se țină minte 2000 de ani!

Ia să fi încercat asta papa, președintele (oricare, de oriunde, oricînd), împăratul, regele, secretarul general, furerul, le conducător și iubitul conducător. N-au încercat pentru că, evident, și-au dat seama că așa nu merge. Șansa a fost una per umanitate. Irepetabilă. Ciudat, nu? Că cică istoria se repetă. Serios? Nu mai spune! Cînd?

Și io mîncam mai departe.

Pă feisbuc discuția a pornit dă la băieții ca fetele. Adică de dăparte. Scuzaț esprimarea țărănească, da mînc părădăici și ardei cu slană și brînză într-o zonă eminamente rurală și m-am adaptat. Vreau să zic că lidărșipul soft masculin a început să se impună de pe vremea lui John Major, acel tip de a detronat-o pe doamna de metal, Margaret Thatcher. Le-a venit acru băieților din iuchei de atîta lidărșip dă fer domle! Și automat s-or softizat.

Exact atunci au votat acceptarea femeilor în poziții eclesiastice în Biserica Anglicană. Nu se vede nici o legătură, nu? Major ăsta parcă era colegul meu tocilar dîn liceu ce nu știa să se caftească, nici să aprecieze o fată. Nu că era ca ele, ci că nu-i trebuia nimănui. Și vă mai întrebați de ce le place unora Conchita Wurst, Dana Internațional Diva cu Viva Atena, bla-bla-bla…

Bărbații soft se poartă în cărți și filme de mai bine de 100 de ani. Eminescu a fost unul. Dar n-a ajuns lidăr. Mihai I a fost altul. Singurul mareșal al țării. Sperăm să nu mai avem altul.

Că în fond este vorba despre ierarhizare. Despre valori. Ce valori sunt mai importante? Banii? Onoarea? Moștenirea? Cinstea? Averea? Cuvîntul? Istoria? Omul? Mort sau viu? Născut sau ne-născut? În ultimă instanță contează ce facem cu ce avem și cine suntem.

Bla-bla-bla cu respectarea legilor țării de către refugiați. Trezirea! Nici ai noștri nu le respectă, ba le calcă sistematic în picioare. Ierarhia ierarhiei române își bate joc de toate valorile noastre. Ce-ar fi să înceapă judecata cu cei de acasă? Căci peștele de la capul ierarhiei se împute.

Și miroase că-ț vine să pleci aiurea…

Meagan Tyler – 10 Myths about Prostitution, Trafficking and the Nordic Model


Alexandru Nădăban:

cum pierderea cîștigului afectează logica și realitatea. se va vedea mai bine în zilele de pe urmă…

Originally posted on Persona:

Nordic Model

Scandinavian countries, especially Sweden, promoted a model of fighting prostitution and the associated phenomenon of women trafficking, that decriminalises prostitutes and criminalizes customers. Certainly, this approach has been demonised by pimps and traffickers – the main profiteers from this phenomenon, as well as by the men hooked on it.

The article below tries to dismantle the myths build by those opposed to what is generally described as the ‘Nordic model’. Here are the ten myths:

1. I’m a sex worker, I choose sex work and I love it

2. Only sex workers are qualified to comment on prostitution

3. All sex workers oppose the Nordic Model

View original 104 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Dumnezeu, Universul, Big Brother, Karma…


Alexandru Nădăban:

dacă cineva acolo sus ne iubește, o fi adevărat și că cineva acolo jos ne urăște? piei satano! :)

Originally posted on Ultimulunicorn's Blog:

motto: I thought I was too smart for my own health… now I think I am as dumb as a door bell.

Dumnezeu, Universul, Big Brother, Karma… take your pick.

Una din toate astea sau toate laolalta, cine ne dirijaza? cine e responsabil? – pentru ca, nu-i asa? nu putem fi noi aceia! noi suntem iremediabil iresponsabili de soarta noastra si de vietile pe care le ducem.

Chiar daca pare ca e o mare varza in capul meu – din moment ce amestec in aceeasi oala cosmica toate conceptele enumerate mai sus, eu chiar cred in ele. Si cred in mine. In sufletul meu… ce o mai fi ramas curat din el.
eye in the sky

Dumnezeu / Universul / Big Brother… ne priveste cu ochii inrositi de veghe si cu tristete in privire… daca a fost un test – l-am picat in mod sigur. Dar daca inca ne priveste… daca inca isi mai face simtita…

View original 199 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Joaca de-a Dumnezeu…


Omul ucide ca să mănînce mai bine. De cînd lumea… Ucide animale sălbatice și domestice.

Unii fac salam din cai. Alții se enervează din cauza asta. Britanicii.

Unii își potolesc foamea cu cîini, pisici sau șerpi, rîme, broaște. Mie nu-mi plac scoicile, caracatițele și calmarii.

Ai noștri se delectează cu momițe de porc, ai voștri cu diverse măruntaie de tigru sau jaguar.

Americanii fac alergie la slana, ficatul și pateu nostru cel de toate zilele. Să-i vadă pe ăia ce mănîncă șobolani prin junglă și tot n-ar crede că în timpul Comunei din Paris din 1871 se mînca pateu de șobolaine…

Ei, cam mîncăm ce omorîm. Deci mîncăm cadavre. Dar nu e voie să mîncăm cadavre de oameni. Nici de lebede. Nici de lei. Nici de alte animale protejate.

Acu ceva timp un dentist alb din America s-a dus în Africa să vîneze. Pă bani. Probabil food shopul local era în inventar.

Baiu-i că n-a omorît animalul care trebuie. Sau, ghinion, l-a omorît tocmai pe Charlie! A făcut orfani o duzină de pui și a lăsat o juma duzină de văduve foarte feline.

Dacă era negru, dacă nu era dentist, adică poate era sărăcuț sau îl chema 50 de cenți (americani), lumea mai înțelegea. Nu s-ar fi supărat nici dacă era jucător de fotbal, că ăia dau cu piciorul, nu cu capul! Da dentist!?

E lată! Un alb, unul well off trebuie pedepsit! Să fie extrădat. Să fie judecat. Să fie linșat. Să fie dat la lei. Unde am mai auzit eu de asta?

Activiștii vorbesc în numele animalelor. Doar în numele unor animale. Pentru că nu pot vorbi în numele tuturor animalelor că s-ar contrazice. Să aperi gazelele contra leilor și hienelor? Nu se poate, trebuie să mănînce și bietele carnivore.

Să aperi broaștele de berze? Cineva trebuie să aducă copiii! (Copiii broaștelor nu sunt aduși tot de berze? Nu. N-am știut!) Pot să apere leii contra altor lei? Nu? De ce? Ăia n-au dreptul să-și împlinească destinul?

Și zi așa, nu ne place să ne jucăm de-a Dumnezeu? Că Dumnezeu nici nu există… să fim corecți politic pînă la capăt!

 

Prostia, dumnezeița României


Am tot schimbat titlul. Mai întîi regele. Nu mergea că nu se acorda în gen. Apoi zeul. Aceiași problemă. În cele din urmă m-am decis: Prostia este dumnezeița țării noastre. Cu ocazia asta mi-am adus aportul personal la dezvoltarea limbii române. La mai mare!

Ieri am cumpărat o drujbă. Dacă vreți în termeni tehnici un fierăstrău electric cu lanț. Unde o fi lanțul nimeni nu știe.

M-am dus la Sinter Stop, după ce am verificat pe net cine este dealerul ce comercializează produsul meu preferat. Produsul meu preferat (ce mi-a fost subtilizat de niște adolescenți pus pe furăciuni din pivnița personală între pauza existențială dintre doi cîini personali, cel mort și cel viu) era disponibil și accesibil, conform angajatei de sex feminin cu care am conversat la telefon.

Am văzut-o pe Makita 3541A, am plăcut-o și am plătit-o. Cu cardul. Nici un bai. Ba mi-a făcut un mic discont, și în cutie mai era un lanț de rezervă. Am luat și o pilă și am plecat.

Peste noapte mintea românului cea de pe urmă: ar fi fost mai bine să fi luat una mai mare cu 300 de lei mai scumpă, aproape identică cu cea furată. Așa că telefon la doamna de la firmă: se poate să returnez și să o iau pe aia mare? NU. De ce? Că ea nu-și asumă responsabilitatea. Că șeful și subșeful sunt plecați. Dar probabil că ei ar aproba că vreau un produs mai scump. Și ar putea să-mi dea numărul de telefon al șefului. Nu. Că e în străinătate. Dacă vin mîine cînd șeful…

Sun la Protecția consumatorului Arad și-mi răspunde o tanti ce nu spune cine este. E doar comisarul de serviciu. Îi spun ce și cum și îmi spune și ea ce și cum. Dacă drujba nu e defectă nu o pot returna. Așa e legea. Și-mi explică legea. Dar, zic eu, nu e normal să se poată schimba? NU. Că așa e legea. Dar nu e normal să se facă ca în alte părți? Nu, că așa e legea. Dar în UE? Nu, că așa e legea. Și cei ce fac la noi o fac pentru că așa le iese mai bine comerțul. Și n-ar trebui să se schimbe legea? Să contactez senatorul, depiutatul, parlamentul, uotever dacă… Doamna mă întrerupeam ori de cîte ori voiam să-i deschid un pic cu un depărtător logic mintea și mă aducea la lege. Aia ce se respectă întocmai în țara noastră…

Încerc s-o fac să mă asculte și atunci tace ostentativ cînd eu o întreb dacă n-ar fi bine ca ei ca instituție de stat ce are cazuri din astea vreo mie pe an, cu cîte județe sunt să centralizeze cazurile și să propună comercianților că ar fi în avantajul tuturor dacă și produsele fără defecțiuni s-ar putea returna? NU. Păi domnă nu lucrați la instituția asta a statului? Și ce dacă? Nu e atribuția mea?

Deja stăteam de vorbă cu dumnezeița Prostia. Să conversezi cu prostia personală poate e relaxant, dar să porți un dialog al surzilor cu dumnezeița Prostia devine aberant. Același dialog l-am purtat la aceiași instituție referitor la un tort Doboș după ce inspectorul a recunoscut că nu este un tort Doboș. Am primit răspusn prin poștă că era tort Doboș. Nimic despre contrafacere. Legea-i lege.

Aceiași discuție la fostul Poliție la o coadă de o oră despre eficientizarea serviciului cu un șef îngust ca doamna de mai sus, dar cu epoleți. Aceiași duiscuție după ani de zile la evidența populației Lipova cînd fiul meu de 14 ani avea nevoie de semnătură din partea mamei că stă la domiciliul (culmea!) conjugal. Nimic despre asta pe situl instituției. În schimb nervi, timp, benzină și uzură pentru o chestie absolut inutilă. Să nu se ardă instituția… condusă de dumnezeița Prostia.

Pentru internarea în spital este nevoie de niște acte. Bineînțeles că pe sit se cere una și în realitate alta. Nu te întîlnești cu tehnicianul IT ce administrează situl, ci cu doctorul și asistenta care fac internarea. Pe ei nu-i interesează, Nici pe tehnician. Și aici și- băgat coada dumnezeița Prostia.

La CAS dacă nu apare că ești asigurat trebuie să mergi personal să le dovedești celor de acolo că ești asigurat. Lor le este prea greu să deschidă ușa colegului de serviciu să verifice. Mai bine vii tu cu hîrtii, cu o zi pierdută, cu bani cheltuiți din buzunar. Pe ei îi plătește statul și le dă de lucru dumnezeița Prostia.

Nimeni în țara asta nu are inițiativa de a corecta lucrurile dacă are salar de la stat? Pentru o sesizare prin care s-ar elimina niște nervi, timpi morți, bani aruncați pe apa sîmbetei și salarii plătite degeaba. Exact ca și cu drumurile proaste: dacă se fac prea bune, nu mai trebuie reparate, nu se mai pot lua și da bani dumnezeiței Prostia. Că benzina arsă prin gropi, piesele de schimb și mapopera la nivel național ne costă mai mult decît valoarea drumurilor, nu contează.

Slavă dumnezeiței Prostia, România va fi templul ei etern!

PS Poate ne spune cineva cum de încă se mai ia carnetul de conducere pe 200 euro și în centrul Aradului încă mai sunt schimbători de valută ilegali?

A few good men – Cîțiva bărbați onorabili


Dilema oamenilor onorabili ce se sacrifică pentru binele celor mulți nu e nouă. N-am să citez prea multe exemple, doar cîteva mai relevante. Hitler s-a sacrificat pentru Germania. Păcat că au murit atît de mulți pînă a ajuns el să moară. Stalin nu admitea ca cineva să intervină în favoarea vreunei victime a sistemului condus de el pentru că ar fi interferat cu binele absolut al statului. Oare de ce Stalin nu s-a auto-epurat? Ceaușescu și-a consumat viața de dragul poporului care-l iubea numindu-l cel mai iubit fiu al poporului. În final atîta dragoste l-a ucis. Pe el și pe soția lui. Au mai fost niște victime colterale…

Ideea e că cineva trebuie să se sacrifice pentru binele celor mulți. În tragedia greacă fiul este dat la moarte de mamă pentru binele poporului. Idee de altfel foarte trîmbițată sub regimul comunist. Dar problematica se concentrează în jurul conflictului dintre a face bine, a rămîne cu onoarea nepătată sau a face și mai mult bine și a risca să îți pătezi onoarea. Ceea ce de obicei eroul principal consideră că este onorabil intră în conflict cu morala absolută sau cu însăși principiul binelui. Paradoxal, nu este cu putință să faci mai mult bine fără să faci și  rău.

De exemplu, un guvern poate da o lege pentru ajutorarea celor fără locuințe ce dorm pe străzi, în parcuri sau pe sub poduri, decretînd că anumite case, apartamente sau hoteluri cu excedent de spațiu să fie puse la dispoziția celor defavorizați. Ideea e bună pentru aceștia, dar proprietarii drept își vor vedea confiscate sau distruse proprietățile pentru care au muncit cheltuindu-și nervi, bani, resurse, timp. Cu alte cuvinte în ciuda unui bine superior, apare un rău iremediabil. Valabil și pentru eroii pasajului de început: Hitler, Stalin, Ceaușescu.

Toată discuția asta mi-a fost reamintită de filmul A Few Good Men. Un tînăr cutează să-i conteste valorile și deci onoarea unui comandant dur ce era în drum spre avansare la Washington. Comandantul ce face caz de onoare minte.

Și aici aș vrea să duc raționamentul meu mai departe. Aș vrea să întreb de ce în Biserică s-au luat atîtea măsuri bune, ca mai apoi să se dovedească că răul ce a rezultat a fost mai mare decît binele intenționat? Cîteva example: arderea pe rug a a Ioanei d’Arc, a lui Jan Huss, convertirea forțată a evreilor din Spania post-maură?

Oare convertirea forțată mai este convertire? Ce este convertirea? A înlocuit Biserica lichidarea unor păgîni cu o convertire formală? Care este marele bine? Cine și-a pătat onoarea, biserica sau evreii?

În ziua de azi multe biserici cer nașterea din nou a păcătosului devenit convertit, dar oare nu cumva pentru un măreț bine ipotetic riscă să-și păteze onoarea și declanșează un rău ce nu mai poate fi întors din cale? Unde trebuie trase limitele?

De ce Biserica din România acționează ca o societate secretă în care nu există Curte de Apel? Dar ce vorbesc eu, nu există nici măcar un minim de proceduri pentru a preveni abuzurile. De cîte ori onoarea Bisericii sau a oamenilor ei a fost apărată arbitrar în stil Tanacu cu vieți măturate sub covor și suflete pustiite?

Dacă tot se întreabă unii de ce Biserica din România a ajuns într-o înfundătură, poate ar trebui să-și pună pe lîngă întrebarea,

Cum de am adus-o aici?

De ce a ajuns aici, dacă pînă acum toate lucrurile mergeau bine și nu a existat nici un semnal că nu este așa?

Care sunt acei cîțiva bărbați onorabili ce își asumă responsabilitatea aceasta și pînă unde sunt deciși să meargă, pînă la Cruce?

Isus ridică glasul și spuse: Ședință!


Într-una dintre revistele Uniunea Sovietică de prin anii 60 era un articol despre schimbul de experiență dintre un echipaj al unui pescador sovietic și un echipaj al unui pescador japonez. Comandantul sovietic era intrigat de cît de mult pește pescuiesc japonezii. Comandantul japonez îl întrebă pe cel sovietic ce se întîmplă. Acesta îi mărturisi că dacă nu găsesc pești își convoacă întreg echipajul la ședință ca să vadă care sunt cauzele eșecului. Comandantul sovietic îl întrebă direct pe cel japonez cum de ei reușesc să prindă pește. Simplu, spuse japonezul, noi continuăm să căutăm, nu facem ședințe!

Isus tocmai fusese criticat de ucenici că nu i-a păsat de Lazăr. Întîrziase prin țară în loc să se îndrepte cît mai repede spre cel bolnav. Ba acum Lazăr murise. Marta pierduse orice speranță. Ucenicii nu-și puteau explica de ce Isus întîrziase peste măsură, Lazăr era deja în mormînt de patru zile.

Și totuși Isus stătu în fața mormîntului și îi spuse lui Lazăr să iasă afară. Nu se întîmplă nimic. Lazăr era doar mort. Un mort nu aude. Un mort nu îndeplinește ordine. Un mort nu iese dintr-un mormînt doar pentru că cineva vrea ca el să iasă. Un mort nu se mai supune legilor lumii vii.

Confruntat cu un potențial eșec Isus convocă o ședință fulger a celor 12.

– O fi de vină umiditatea! – spuse Andrei.

– Eu cred că slaba gestiune a resurselor financiare! – mărturisi Iuda.

– Nici pomeneală, se amestecă în vorbă Ioan. Nu cred că ne-am rugat destul!

– Posibil, se răsti la el Iacov. Dar îți dai seama că închinarea s-a veștejit de tot? D-acolo ni se trage!

– Să nu-mi spuneți mie Simon, dacă nu-i de vină lipsa de organizare. Ne-am lălăit ca oile pe cale…

– Ba ne-am cam pierdut identitatea,  murmură în barbă Matei.

– N-avem destui tineri, e clar! – îngăimă uitîndu-se chiorîș la Petru Bartolomeu.

– Mai bine am fi dat fuga cînd am auzit că-i bolnav, spuse Filip. Eu aș fi fugit mai repede…

-V-am spus eu că nu cred c-o să meargă! – spuse Toma.

– Oricum n-aveam nici o șansă. E doar un show – se plînse Levi.

– Dacă ne impunea comunitatea, uniunea să venim mai repede, sigur trăia, explică Simon Cananitul.

– Nu merge așa, ăsta-i serviciu divin atractiv? Și pe vremea bunicii mele am văzut o trupă de închinare mai antrenantă. Dacă fratelo ar lua chitara, eu aș spune o poezie scrisă de mine! – completă Iacov, fiul lui Alfeu.

Sătul de propunerile lor Isus strigă încă o dată:

– M-am săturat. N-ați înțeles nimic. Lazăre, ieși odată afară!!!

Morala: Biserica să continue să pescuiască nu să facă ședințe.

The problem with using the Bible to settle the Israeli-Palestinian conflict


Originally posted on Ben Irwin:

photo 2

“God gave Israel the land. Unconditional. Everlasting. Period.”

For some evangelicals, that’s the definitive answer to the Israeli-Palestinian conflict. End of discussion. This sentiment was echoed in some of the comments to my recent post on why we shouldn’t equate modern-day Israel with the ancient biblical kingdom.

It’s what came to mind as I listened to the appointed readings in my church last Sunday. (It’s funny how the lectionary is able to speak into real-life events sometimes.) As I heard the words of Romans 9, it was impossible not to think about Israel and Palestine. I thought of the 1,300+ Gazan civilians who were killed in the latest round of fighting—400 of them children—and how their deaths were dismissed by some on account of Israel being God’s “chosen people.”

I thought about the volatile—and lethal—combination of politics and theology, which makes reasonable discussion of the Israeli-Palestinian conflict so difficult. I thought about what happens when…

View original 1,037 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Semnale de alarmă?


Pe net spune cîte un pastor, recent unul baptist, apoi unul adventist, apoi iar unul baptist din America că trag semnale de alarmă. Personal n-am văzut ca bisericile să fie dotate cu așa ceva. Recunosc, nu am fost în toate. Dar în cele în care am fost nu existau în dotare mecanismele de oprire rapidă în caz de pericol. Că la astea sunt bune semnalele de alarmă ce au fost instalate în vagoanele de tren.

Ce admir la acești pastori este că au curajul de a le trage. Cam tîrziu, cam anemic, cam inutil. Trenul bisericii merge înainte așa cum zicea un alt pastor baptist din străinătate ca pe vremea Noului Testament. Pentru că dacă stăm să ne socotim, zice el, nici pe vremea lui P & P (Petru și Pavel) nu era mai bine, dar creștinii erau mai pozitivi, mai optimiști. Și eu sunt optimist și spun că se poate și mai rău!

Eu, asemenea cetățeanului turmentat din renumita scrisoare a lui Caragiale vreau doar să pun o întrebare: Ce ați făcut domniile voastre în ultimii 25 de ani de maximă păstorire a turmei personale?

Funcții ați avut. Oarece sponsorizare extra-bugetară idem. Nimeni nu va demolat adunarea. Nimeni nu va luat nici măcar pisica din prag. Și nici nu ați fost confruntați cu călătorii primejdioase de s-a rupt corabia sau avionul sub voi. N-ați căzut între frați mincinoși. Nu v-a lovit Satana cu vreun beteșug inexorcizabil. Dimpotrivă, vă văd bine mersi, la costum, la mașină, zîmbitori și iresponsabili.

Pentru că dacă ați păstorit turma de mioare, ar fi trebuit să fiți responsabili și să spuneți, că vă asumați responsabilitatea eșecului. Că doar nu victima este responsabilă. Victima cine-i, ca să nu pierdem din vedere esențialul? Ați condus, ați învățat, ați predicat, ați dat exemplu. Cum?

Urmările se văd acum și le recunoașteți, dar e dificil, ba chiar nasol de recunoscut că responsabilitatea vă aparține. Doamne, am dat-o-n bară! Păi ați dat-o-n bară bine, că lucrurile merg mai rău decît pe vremea comuniștilor, cînd nu era permis să meargă mai bine.

De aceea nu este de ajuns să trageți unul, două, nouă, o mie, un infinit de semnale de alarmă! Trageți-vă de păr, sfîșiați-vă hainele, faceți rost de saci și cenușă și vedeți că poate vă pocăiți de toate alea cîte le-ați menționat voi.

V-a ajuns cuțitul la os? Constatați că acum e rău. Ce bine! Asta dovedește că sunteți în deplina facultate mintală și că nu ați luat-o pe lîngă. Conștienți, lucizi, obiectivi în oarecare măsură, a venit ceasul, după cum mărturisiți să vă cereți iertare pentru păstorirea falimentară, pentru conducerea de doi bani. Ați înțepenit în scaune, ați manipulat în așa fel încît ați ajuns infailibili și acum recunoașteți că ați ajuns la capătul liniei.

Bun. Vă rugăm, nu vă mai cramponați de mînerul semnalului de alarmă. Coborîți, dați în primire și dacă vă recunoașteți vina poate veți fi iertați. Dacă nu, nasol!

E vremea unei schimbări masive în România. Mă bucur că ați oprit trenul Bisericii ce l-ați îndreptat spre dezastru. De aici poate continua Isus Cristos.

 

Justiție sau dreptate?


Ideea de dreptate nu este nouă. Cain a crezut că își face dreptate. Fapta sa a declanșat justiția divină. Dar incolo de rai, dreptatea și justiția au fost și sunt de multe ori arbitrare. Pînă și Dumnezeu se plîngea de realitatea asta în urmă cu cîteva mii de ani. Dacă pînă și Dumnezeu se plînge ce să mai aștepți de la oameni?

De ce se plîng oamenii că nu se face dreptate, că nu există justiție dreaptă sau divină? Poate pentru că atunci dăm peste o nedreptate judecăm și condamnăm imediat. Dar justiția nu acționează rapid, revoluționar. Știm cu toții că justiția instant este de cele mai multe ori eronată. Linșarea nu este justiție, după cum nici lapidarea nu este. Chiar și Dumnezeu nu l-a pedepsit instantaneu pe cel vinovat. De multe ori a așteptat și a iertat, chiar dacă a mai și pedepsit.

În schimb regimurile totalitare, despoții, tiranii, satrapii, revoluționarii au impus o justiție foarte rapidă și selectivă pe criterii rasiale, de clasă sau sociale, politice sau religioase. Nu mă miră reacția bolnavă a celor ce ucid copii, femei, bătrîni sau prizonieri. După cîteva mii de ani de civilizație umană, îți vine să te muți pe altă planetă. Singur.

În legătură cu dreptatea și justiția au apărut două fenomene relativ noi. Un fel de bumeranguri, comete, ce ne vizitează civilizația în anumite împrejurări.

Este vorba de încriminări și dezincriminări.

În Marea Britanie indivizi de 80 de ani sunt condamnați pentru păcate săvîrșite cu ani și ani în urmă cu ajutorul unor martori sau a victimelor ce i-au denunțat. De ce s-au trezit tocmai acum? Pentru că acum nu mai poți face ce ai făcut acum 50-60 de ani. Brusc și inexplicabil le-a cîntat conștiința că atunci au fost abuzați, au suferit și acum cineva trebuie să plătească. Tough luck! Dar ciudat.

Pînă și Cliff Richard a fost călcat de poliție, fiind filmat de BBC. (Oare care o fi legătura dintre poliția britanică și BBC?) Sir Cliff Richard n-a pățit nimic și nici nu cred că va păți. Poliția și media au călcat în strachini.

Dacă stau să mă gîndesc cît am fost abuzat personal, cît am fost abuzați ca popor, ar trebui să mă judec/să ne judecăm încă vreo 100 de ani de acum încolo… Dar la noi vinovații încă amenință victimele.

Vezi tînăra violată de 7 cretini. Că bărbați nu pot fi numiți. Dacă ești bărbat nu e nevoie să faci așa ceva. Mă gîndesc că în urmă cu ceva timp ar fi fost judecați, condamnați, rezolvați. Și cu cît întîrzie mai mult justiția, poporul se smintește. Începe să se audă: „Capul lui Moțoc îl vrem!”

Și în afacerea asta rudele celor 7 magnifici se lansează în apărarea violatorilor și blamează victima. Pentru noi românii e aproape normal.

Cultura noastră nu apără victimele. După ce timp de 45 de ani a trebuit să-ți dovedești nevinovăția în fața instanței ațîțate de un procuror cu puteri aproape nelimitate, dresajul încă se simte. Victima a fost proastă. A provocat. A cerut-o! Prin însăși existența ei. De ce era acolo? De ce era? De ce era femeie? Ei acum a văzut cum e!

La nivel național victimele opresiunii de 45 de ani nu au primit încă reparații morale, ba mai rău, cei ce au oprimat și-au schimbat culoarea politică și activează în numele aceleași vechi și perisabile idealuri. Neo-comunismul albește comunismul. Copii nărozi ce suntem! N-am trecut de faza „urma scapă turma”?

Un alt exemplu din SUA se referă la Războiului civil terminat cu mai bine de 150 de ani în urmă. N-a fost de ajuns cît a suferit Sudul. Acum urmează a doua încriminare. Pe cînd și devastarea Sudului ca în timpul războiului și după? Americanii ăștia mean business!

Mi se pare că lumea a ajuns într-o fază ciudată în care scopul principal este răzbunarea. Mobilul este jaful. De toate felurile. Economic, social, intelectual, religios, identitar. Punctul de fierbere este aproape.  Am ajuns în punctul în care justiția și dreptatea sunt invocate, dar nu au un garant solid și fix. Ce azi este drept, mîine este strîmb. Justiția de ieri nu mai e bună, pentru că azi gîndim diferit. Dreptatea de ieri este inadecvată pentru că azi facem lucrurile altcumva.

Dar mîine, mîine ce va urma?

Mai întîi practică, apoi teorie


În bisericile baptiste copiii credincioșilor pot să cînte la cor, să recite poezii în biserică. Poate și celor maturi veniți din afară le este îngăduit să se implice în așa ceva. Dar nu uităm că atunci cînd cineva se simte sau este păcătos nu mai cîntă la cor, nu mai recită, devine pasiv în mod deliberat pentru că a păcătuit. Ba se adaugă zile, săptămîni, luni sau ani de auto-interdicție.

Această practică este împrumutată din Vechiul Testament unde leviții erau separați de restul poporului ales și trebuiau să fie curați pentru a-și îndeplini slujbele. Aceiași practică era în cazul preoților.

Dar oare n-ar fi mai eficient pentru cei ce vin în contact cu biserica să li se dezvolte un sentiment de apartenență care ar ușura integrarea lor? Teoria atașamentului n-a fost inventată de cineva în secolul XX. Ea a fost inoculată în genele noastre încă de la început.

Ca urmare, practica care-i dă celui ce se apropie de Dumnezeu un sentiment al apartenenței față de un grup și de valorile lui îi va fixa mult mai ușor, cu efecte îndelungate, teoria sau doctrina acelei biserici.

În felul acesta bisericizarea, ca să mă exprim așa, devine un proces natural ce se confundă cu nașterea din nou, convertirea și identificarea cu comunitatea. Urmînd această cale credinciosul ce acceptă și este acceptat se identifică cu valorile comunității. El/ea rămîne activ/ă pentru că integrarea continuă. Sensul ei este pozitiv, iar pericolul abandonului personal și/sau al abandonării sale de către comunitate este minim.

 

Conversation with Chris Seiple: A Rare Look Inside the Hidden World of Relational Diplomacy


Originally posted on Waging Wisdom:

The Farthest Mosque JerusalemEnergetic, articulate, and biblically literate, Chris Seiple, the President of the Institute of Global Engagement, travels widely as a relational diplomat. In this exclusive interview for wagingwisdom.com, Chris draws on personal experiences to describe the world of relational diplomacy and, with a heart-on-sleeve vulnerability, he talks in-depth about working through tough challenges to remarkable breakthroughs in the Middle East. People who are puzzled about why it is taking so long to get to the kind of meeting of minds that can end adversarial relations and conflict will, I think, be especially helped. The wealth of wisdom Chris shares also has clear practical meaning for people like you and me who try our level best to be wisely peaceable in our own communities and nations, amid situations where fresh insight is always welcome to help us improve our listening and learning from others.

This extended conversation covered many…

View original 6,993 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

YMCA pool to mom: Baby girls need to wear swim tops. But, why?


Originally posted on Dr. Rebecca Hains:

Infant girl and boy at the pool

Angela writes that while visiting her local YMCA yesterday on one of the hottest days of the year, staff in the pool area informed her that her one-year-old daughter needed to wear a swim top. “It was fine for the baby boys not to wear a top,” Angela notes incredulously. “So as long as it’s a blue swim suit, then it’s okay?”

In my opinion, such a policy is problematic. First of all, it sexualizes infant girls. At such an early age, the only physiological way to tell a boy from a girl is from their genitalia. Their chests are undeveloped. Why would any reasonable adult think baby girls’ chests need to be covered?

Secondly, such a policy can only be enforced by relying upon stereotypical expectations regarding a child’s attire. As the campaign Let Clothes Be Clothes continuously reminds us, there is no such thing as “boys’ clothes” or “girls’ clothes”—just clothing…

View original 175 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Adio idealism, adio Biserică Baptistă!


Dumnezeu este idealist. Isus Cristos a fost un idealist. Pe lîngă faptul că s-a întrupat într-un om, a suferit și a fost omorît, conform teologiei apusene el ne-a răscumpărat prin jertfa sa din păcat. A făcut-o pentru binele nostru. Ba, a și trimis Duhul Sfînt și mijlocește pentru noi. Dumnezeu este idealist pînă la capăt dacă pedeapsa sa a căzut asupra Fiului său și noi am scăpat. Ar fi deci firesc ca noi creștinii să fim idealiști pentru că altfel bisericile s-ar transforma în cluburi, burse de valori, peșteri de tîlhari, sedii de partide, bănci fără sentimente sau piste de alergat fără suflet.

Cu toate acestea la noi în țară se constată că după 2000 de ani de la întrupare și după 25 de ani de libertate religioasă situația nu este prea roză.

Un specialist mărturisește sec că Biserica baptistă din România va avea mari probleme în viitorii 20 de ani. Problemele ei majore cu care se confruntă deja sunt scăderea natalității, migrarea tinerilor, numărul mic de pastori mai ales la sate, scăderea importanței rugăciunii, influența negativă a programelor religioase tip spectacol, pierderea identității baptiste, accentuarea exagerată a autonomiei locale în detrimentul asocierii și lipsa unei viziuni coerente au dus și vor continua să ducă la extincția Bisericii Baptiste din România.

Alte cauze pomenite sunt „lipsa de dedicare a păstorilor, a creativității în lucrarea evanghelistică și misionară, starea deplorabilă a unor lăcașe de cult, promovarea insuficientă în mass-media, implicarea firavă în proiectele sociale, conflictele personale nerezolvate între unii membri ai bisericilor, discreditarea sistematică a liderilor din trecut si prezent și chiar a instituțiilor cultice, dar mai ales lipsa unei viziuni  coerente și îndrăznețe pentru dezvoltarea mișcării baptiste la nivel național. Accentuarea exagerată a rolului autonomiei locale în detrimentul unei implicării mai mari a comunităților locale și a Uniunii, a făcut ca baptiștii să piardă teren in fata altor culte și să stagneze. Lipsa unor proiecte comune nationale ne determina sa pierdem din vizibilitate si demotiveaza adeseori bisericile…”

Cu alte cuvinte, sunt tot mai puțini baptiști, iar cauzele scăderii numărului lor nu sunt de natură spirituală, ci mai ales organizatorică. Absenteismul pastorilor, clădirile părăginite ale adunărilor, slaba salarizare, vorbirea de rău a liderilor (ce au colaborat sau nu cu Securitatea), absența din mass-media, proiecte sociale eșuate, conflicte interne, prea puțină rugăciune, servicii divine arhaice sau elitiste și lipsa de know-how ce ar fi produs viziuni semețe și ar fi atras admirația concetățenilor și aderarea la Cultul Baptist sunt principalele cauze ale diminuării numărului membrilor din acest cult.

Fără să o spună explicit articolul trage un semnal de alarmă: Atenție, baptiști în pericol de extincție! Destul de tardiv și destul de limitat semnalul, și asta din mai multe motive.

Nu aș vrea să fac o analiză a președinților Uniunii Baptiste din România din ultimii 25 de ani. Ar fi inutil pentru că acești președinți nu au făcut nimic ca să schimbe ceva. Nu există nici o măsură, decizie, faptă, idee, prin care starea de fapt a Uniunii să fi fost îmbunătățită. Ce au urmărit acești președinți, mai ales că unii dintre ei au avut la dispoziție două mandate, nu pot să înțeleg. Și nici nu e treaba mea.

Un observator lucid însă deduce din problemele Bisericii Baptiste asupra cărora aruncă vina specialistul că în mod logic reușita, succesul, dezvoltarea și evident starea de bine a Bisericii Baptiste ar trebui să apară dacă

ar crește natalitatea, nu ar emigra tinerii, numărul de pastori mai ales la sate ar fi mai mare, rugăciunea ar crește ca importanță, programele religioase tip spectacol ar fi evitate, nu s-ar pierde identitatea baptistă, nu s-ar accentua exagerat autonomia locală în detrimentul asocierii și ar exista o viziune coerentă. Alte îndreptări pozitive ar trebui să fie dedicarea păstorilor, creativitatea în lucrarea evanghelistică și misionară, îmbunătățirea stării unor lăcașe de cult, promovarea suficientă în mass-media, implicarea activă în proiectele sociale, lipsa conflictelor personale între unii membri bisericilor, lăudarea sistematică a liderilor din trecut si prezent și chiar a instituțiilor cultice, dar mai ales o viziune  coerentă și îndrăzneață pentru dezvoltarea mișcării baptiste la nivel național. Diminuarea rolului autonomiei locale și implicarea tot mai mare a comunităților locale și a Uniunii. Cîteva proiecte comune nationale ne vor determina sa nu pierdem din vizibilitate si nu ar mai demotiva decît rareori bisericile.

Nu vă supărați, dar mi se pare că mai bine se pune lacătul pe bisericile baptiste și se începe de la zero cu ceva nou. Este biserica o intreprindere mecanică în care pe o parte intră resurse și pe cealaltă parte ies regimente, baxuri de credincioși statornici bine împachetați în credință, doctrină și dedicare? Eu unul m-aș mira!

Analiza specialistului este obiectivă pînă la un punct, dar se trece cu vederea lipsa unui aspect esențial. Acel aspect al stării de fapt ce se perpetuează deja de prea mult timp. Nu este nevoie să fii ditamai specialistul ca să observi că (prezentă la http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2015/07/ionel-tutac-cauzele-stagnarii-miscarii.html?spref=fb) lipsesc cauzele spirituale ce au dus la lipsurile menționate.

Nu se spune nimic despre nașterea din nou, convertire, ucenicizare, părtășie. Nimic despre întruchiparea sau imitarea lui Cristos. Oare unde este lucrarea Duhului în Biserică? Unde este acceptarea suferinței în detrimentul confortului personal și unde este valorizarea idealului creștin? Scria cineva acum vreo 2000 de ani că în Biserică

nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos este totul şi în toţi. Aşadar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu răbdare! Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertaţi-vă unul pe altul ori de câte ori vreunul dintre voi are vreo nemulţumire împotriva altuia! Cum v-a iertat Domnul, aşa iertaţi-vă şi voi! Dar, mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care le leagă pe toate într-o armonie perfectă! Iar pacea lui Cristos să stăpânească în inimile voastre; la ea aţi şi fost chemaţi, într-un singur trup. Şi fiţi mulţumitori! Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din belşug! Învăţaţi-vă şi instruiţi-vă unul pe altul cu toată înţelepciunea! Cântaţi-I lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre cântece de laudă, imnuri, cântece duhovniceşti!  Tot ceea ce faceţi, cu vorba sau cu fapta, să faceţi în Numele Domnului Isus, mulţumind, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.

 

Puterea, conservatorismul și Trinitatea


O să ziceți că nu există nici o legătură între cele trei. Vă contrazic. (Asta-mi place să fac cel mai mult.) Puterea ține de conservatorism pentru că puterea trebuie conservată.

Este ușor de priceput că într-un sistem ce monopolizează puterea nu poți gîndi liber. Ar fi o contradicție în termeni. Sistemul își alege hermeneutica de grup ce nu provine dintr-o practică sănătoasă. Este vorba de o teorie deviantă cu o practică monofizită. Liderul este totul. Libertatea este condiționată de dorințele, mofturile și toanele liderului. De aceea Trinitatea, chiar și cea divină, nu are ce căuta aici. Nu de alta dar, Trinitatea trimite și inspiră perichoresis. Un tip de relație ce transformă în dragoste. Ori aici nu despre asta este vorba.

Scriam acum vreo cîteva zile despre putere. Puterea le dă unora aripi, altora i le taie. Unii sunt abonați la putere. Alții fug de ea. Unii o dobîndesc, alții o moștenesc. Așa apar dinastiile. Regale, imperiale, dictatoriale. Eclesiale, prezidențiale și comitețiale. If I may so…

Ieri am constatat că în România a mai rămas în picioare un singur bastion al credinței conservatoare. Ultimul. Cel în care puterea revine ca un bumerang la aceiași persoană. El lidero maximo. De fapt magnifico. Il capo di tutti capi. Destinat. Predestinat. For ever and ever.

Îmi aduc aminte de una din predicile sale în care povestea că atunci cînd punea mîna pe curea și îi bătea, pe el și pe frații săi, tatăl său se oprea doar cînd obosea. Sau așa dădea impresia. O predică într-o biserică despre bătaie cruntă și stil de conducere extrem de autoritar. De obicei aceste predici se termină cu pocăința abuzatorului. Nu și de data asta. Acest tată a scos oameni din băieții ăia. Era de presupus. A fost un moment definitoriu.

Și mai țin minte ceva. O întrunire, la munte, în care un frate de departe ne-a explicat că de cele mai multe ori îl percepem pe Dumnezeu Tatăl așa cum l-a întruchipat tatăl nostru pămîntesc. Un alt fel de întrupare.

O față de judecător la Curtea Supremă, un bătăuș intransigent și un securist ce ne urmărește cu asiduitate este combinația cea mai devastatoare. Una din fetele prezente la acea întrunire a izbucnit în lacrimi mărturisind că pînă atunci nu fusese în stare să perceapă dragostea Tatălui tocmai din pricină că mama ei, de față, era chinuită de soțul/tătăl răzbunător. A fost un alt moment definitoriu.

Un lider de acest gen ce îți promite (în eventualitatea cazului că nu ai alte opțiuni, spune el) că te va învăța dezvățîndu-te într-un periplu academic și practic plin de sforțări (tânjești să fii mai mult, să faci mai mult, pasiune, muncă, sârguință și perseverență, spune el).

Mi se pare mie sau mai degrabă se intersectează cu o teologie arminiană? Dar cine știe, poate o fi vorba de Legiunea Străină. Și acolo intrau doar ce nu aveau alte opțiuni în afară de închisoare sau expulzare.

Dar nu vă lăsați înșelați dragi viitori studenți ce nu mai aveți alte opțiuni. Nu știu de ce dar, avertizarea liderului magnifico mă duce cu gîndul la Dante Alighieri: Lasciate ogni speranza voi che entrate qui… Scria la intrarea în altă instituție. Mai recent tot la intrarea într-o instituție scria cu litere de-o șchiopă: Arbeit macht frei. Eu știam că Adevărul te face liber. Adevărul și nimic altceva.

Un loc ce se vrea conservator (menționează o dată într-un document programatic de 50 de pagini pentru viitorii studenți), nu explică ce înseamnă conservator. O fi și fundamentalist? În trecutul apropiat bătea monedă cu așa ceva.

Mai suspect însă mi se pare că în același document numele Isus Cristos nu este menționat nici măcar o singură dată. O fi argumentul tăcerii. Nu mai vorbesc de Duhul Sfînt. O instituție creștină conservatoare ce dă cu Dumnezeu în stînga și-n dreapta dar, știrbește Trinitatea/Sf Treime pare, cel puțin la prima vedere, suspect. Începi să te-ntrebi: oare pînă unde merge conservatorismul instituției?

Dacă tragem linia avem de o parte: putere, conservatorism și Dumnezeu. Test pentru o altă parte, cu alte opțiuni: dacă ar fi să alegi între primele trei și smerenie, credință adevărată și Trinitate, ce ai alege?

Sistemul și anti-sistemul


Dacă ar fi să ne încurcăm cu arheologia sistemului sau sistemelor, putem să o luăm de mai dinaintea lui Adam. Probabil că Lucifer a avut o răbufnire anti-sistem. Nu am luat-o în considerare pe Eva din mai multe considerente: era soția sau concubina lui Adam, că n-au fost nici la templu, nici la sfat, nu și-au făcut jurăminte și nici nu au înconjurat de trei ori pomul. Și mai ales pentru că pentru unii și unele femeia e anti-sistem încă de la asocierea cromozomilor. Zic gurile rele. Pentru toți ceilalți femeia este asociata bărbatului sau invers, în sistemul lor asamblat.

Dacă ar fi s-o iau mai aproape de noi, Ioan ce avea hoby-ul scufundării în ape curgătoare, era un anti-sistematic feroce. Irod avea cu el o relație love-hate, dar tot femeile l-au lăsat și pe el fără cap. Acum alții s-au lăsat molipsiți de această practică. E de mirare că moda s-a extins? Oare au femeile vreun amestec?

Asta fiind introducerea, trebuie să mărturisesc că aveam în gînd un titlu mai interesant de genul holi crap serele punct ro sau cum să aranjezi apele ca să-ți iasă pe vecie…

Oare la ce mă refer? Unde bat?

(În primul rînd vreau să-mi cer scuze la toți cititorii actuali și viitori care fac parte din sistem și sunt fericiți de săraci cu duhul. În sinceritatea lor nu văd sistemul și nici sforile ce trag spuza pe turte. Ei nu vor fi reacționat la chemarea lui Ioan că erau încredințați de sistem că sunt bine-mersi. Să iasă la periculosul ăla? Dacă nu le-au spus mai-marii lor? Ioan ăsta doar critică. De ce exagerează? De ce nu promovează pacea? Uite cum e îmbrăcat! Uite cum e tuns! Uite ce bagă-n gură! Uite ce cuvinte-i ies din gură! Clar are o problemă cu autoritatea! O să aibă autoritățile grijă de el! Și au avut. Chiar așa. Au-to-ri-tă-ți-le!!! Și bineînțeles copiii lor dănțuitori.)

Cineva a pus pe net un post despre copiii puternicilor corupți ai zilei. Cum corupții își educă copiii la școli în străinătate. Și cum se trag sforile pentru să capete experiență în anumite poziții. După care sar în alte poziții influente, de conducere. Și uite așa, cromozomii corupților ce ne-au condus ieri, ne vor conduce și mîine și în vecii vecilor.

Sistemul a evoluat? Nu. S-a ajuns la neo-dinastii, la familii de politicieni ce lasă moștenire scaunul pentru un posterior nobil și sfînt. Zic unii că sfînt înseamnă pus deoparte. Pentru cine și pentru ce?

Foștii comuniști și-au schimbat părul, dar năravul ba. Vă mai aduceți aminte refrenul Căpitane nu fii trist, Garda merge înainte prin partidul Comunist? Sistemul și anti-sistemul cad la învoială. Sistemul moare, dar renaște în anti-sistem.

La fel cu foștii turnători din biserici. Cei ce și-au luat angajamente (dar nu au colaborat, nu au dat note informative, nu au făcut nimic). Cei ce au studiat în străinătate ca prin minune. Cei au ocupat poziții importante și nici prin vis nu le-a trecut să fie contra sistemului. Azi sunt în frunte. Se promovează pe ei și pe copiii lor.

Și dacă nu le faci jocul ești interzis. Știți că recent cultul baptist a dat o circulară prin care se cere baptiștilor să nu mai asculte postul de radio Alt FM? Cineva a turnat. Probabil că Iuda. Pe cîți bani? Se spune că s-ar fi cerut o normă întreagă la radio. Fugi d-aici! Păi nu s-a sinucis Iuda? Ăsta nu.

 

Puterea, nimic altceva


Am fost crescut într-un sistem bazat pe putere și supunere. Ascultarea era impusă, nu prea existau opțiuni. Cam totul era alb sau negru. Bine și rău. Comunist sau capitalism. Dușman sau prieten. Profesor sau elev.

Era un sistem simplu. Era un sistem impus de supraviețuire. Cei ce gîndeau prea mult erau în pericol. Noi munceam și alții gîndeau pentru noi. Alții aveau grija lucrurilor importante. Și totul era planificat ca să nu existe erori: învățămîntul, producția, comerțul, concediul, locuința, armata.

Un pic de gură mai făceau cei cu un statut special: unii proletari, unii artiști, unii sportivi. Dar nimeni nu îndrăznea să își asume un rol de conducător. Nu puteai să ieși în evidență în domeniul leadership-ului pentru că prin constituție forța conducătoare a țării era PCR-ul, adică Partidul Comunist Român. Puterea era definită, însușită și monopolizată. Partidul avea instituțiile sale ce îi apărau monopolul asupra puterii: Miliția, Securitatea, armata, sindicatele, școlile, spitalele de boli mintale.

Am fost dresați să gîndim așa timp de zeci de ani. Un post la primărie, la poștă, la dispensar, la magazinul din colț, la cinematograf sau la teatru te transforma într-o mai mică sau mai mare autoritate a statului. Un învățător era un mic dumnezeu pentru cel puțin 30 de copii. Un prof băga-n sperieți un ciclu, dar un director era temut de un liceu întreg. Rolul tartorilor de tot felul ce își manifestau discrețional puterea era invidiat, reprodus și promovat conștient sau inconștient în societate. Am avut prieteni ce s-au angajat în miliție, în Securitate și au fost admirați că s-au aranjat.

Cert este că setea de putere este, cu mici excepții, genetică. Nu s-a limitat doar la poporul nostru. Nu a depins de o rasă anume, de sex, de nivelul cultural, orientare politică sau religioasă. E totuși drept că bărbatul are mai mult testosteron, dar încercați să rămîneți singurul bărbat printre ceilalți participanți la dialogul social… Deci excepțiile sunt rare, ba aproape inexistente. Vrem și iubim puterea de parcă puterea ne vrea, ne posedă. Dar puterea ne și transformă în monștri inumani. De cele mai multe ori.

În numele religiei, a oricărei religii. În numele unei ideologii, sau pur și simplu în numele unei caste, case, a unui ideal, puterea a asuprit, a exploatat, a produs suferință personală și de grup la nivel macro. Puterea corupe pentru că, indiferent cine sau ce suntem, suntem oameni.

Nu întîmplător acum avem mai multe servicii secrete. Nu întîmplător se dau atîtea șpăgi și există atîta corupție. Și atîtea legi proaste. Și atîtea școli proaste. Pentru că proștii sunt cel mai ușor de manipulat și costă cel mai puțin.

Ne tot văităm că sistemul de educație este prost. Schimbați raportul de putere.

Ne văităm că sistemul de sănătate este prost. Schimbați raportul de putere.

Isus a venit și a schimbat totul. A schimbat raportul de putere. A inversat piramida. A pornit de la zero. Fără investiții. Fără construcții. Fără mărturisire de credință și angajament politic. Fără arme. Fără alianțe. Fără soluții imorale.

Ar fi greu? E vorba de putere, nimic altceva.

Apocalipsa, un vechi exercițiu de imaginație, dar nu ultimul: Ză plen


Dumnezeu este cel care ne-a inventat. El a pus la cale un plan. Planul inițial.

Planul inițial avea în vedere situația actuală ca și multe situații intermediare. Și în mod sigur situația finală. Dacă n-ar fi așa înseamnă că pe parcursul planului Dumnezeu a fost luat prin surprindere, prins pe picior greșit de nenumărate ori. Și dacă a fost așa istoria nu are un sfîrșit prea sigur și tot ce ni s-a spus despre viitor ca urmare a revelației s-ar putea să fie parțial sau total inexact. Ca urmare Dumnezeu nu mai este Dumnezeul descris de Biblie și n-ar avea sens să-ți bați capul cu el.

Creația, la fel ca și Apocalipsa, ar fi niște basme meșteșugite înregistrate de creduli sau interesați după imaginația unor aiuriți ce au delirat acum cîteva mii de ani. Coroborat cu eventuala ne-dumnezeire a lui Isus Cristos afacerea ar fi numai bună de dat pe răzătoare și prin urmare avem cîteva variante mai îmbietoare: comunismul, capitalismul sălbatic, așteptarea extratereștrilor salvatori sau autentificarea unui alt zeu sau om mai capabil să conducă omenirea spre realizarea absolută.

De cealaltă parte a baricadei avem însă oameni convinși definitiv că numai dacă ești creștin poți fi împlinit, fericit, realizat și sănătos. Familia, succesul în afaceri, o minte luminată și un talent deosebit sunt monopolul creștinilor pentru că dacă Dumnezeu este cu noi, cine să fie împotriva noastră?

Dar dacă ne uităm în retrovizor vedem că același Dumnezeu care a plănuit totul este și Dumnezeul creștinilor. Același Dumnezeu care a făcut Israelul l-a și dat Neamurilor. Cel ce a locuit în Templu l-a dărîmat din motive arhicunoscute. Apoi l-a mai dărîmat o dată. A împrăștiat Israelul și după aproximativ 2000 de ani l-a refăcut. Planul trebuie să fi avut în vedere multă suferință și curmarea multor vieți un pic cam nevinovate. Dramatic!

În urmă cu vreo trei-patru ani zicea cineva că o femeie i-a apărut în mașină undeva prin Oltenia. S-a materializat în timpul mersului, dar fenomenul a fost catalogat ca fiind de la cel rău. Ieri mi-a spus cineva că un moș de astă dată apăruse într-o mașină încuiată a unui credincios. Moșul zicea că îngerul a apucat trîmbița, dar i s-a spus să mai stea, că n-a intrat încă numărul.

Nu mă pricep prea bine la adunări, dar după cum văd eu unii intră, alții ies. Nu știu cum se face adunarea finală. Și pe ce criterii. De pildă uanț seivd forevăr seivd? Nu ar trebui să moară unii ca să fie sigur că au fost numărați în mod definitiv la stînga sau la dreapta, la capre sau la oi? Și dacă Dumnezeu are un plan cu trîmbițe îngerești la data de și ora zet, nu poate știe cine va fi sau nu în cartea vieții înainte de i se opri circulația sanguină? Ză plen ar trebui să fie consistent, nu?

Oare îngerul ăla a pus mîna pe trîmbiță, așa că i s-a făcut de suflat? Sau n-a numărat cineva bine și era o mică eroare de altgoritm? Dumnezeu o fi fost luat prin surpriză de impulsul îngerului trîmbițaș? Bănuiesc că nu. Dar lucrurile probabil sunt mult mai complicate decît le vedem noi. Se nasc atîția copii în atîtea religii și probabil că există un altgorism al mîntuirii externe: cine și cîți sunt mîntuiți fără să știe de Isus.

Apoi, din cîte mai țin eu minte de la lecția de vete, la consiliu s-au mai pus întrebări. Întrebați-l pe Mica. Deci s-a purtat un dialog. Și istoria s-a desfășurat conform planului. Ză plen. În plus, ca un plan să reușească trebuie să fie secret. Nu se poate să-l știe toată lumea. Nici Satana nu știe totul, cu toate că se spune că și el citește Biblia. Eu chiar m-am întrebat de ce nu l-a salvat pe Isus e la răstignire. De vîndut, l-a vîndut.  Dar putea și să-l elibereze cumva. Un comando, un gînd al lui Ana sau a lui Caiafa, Irod sau Pilat, putea schimba destinul omenirii.

Ză plen era în desfășurare și nu se mai putea schimba nimic. Acum ni-e frică că homosexualii se pot căsători în America. În fine, bine că cel puțin se căsătoresc. Ni-e frică că dau africanii, musulmanii, rușii și alte popoare migratoare peste noi. Nivelul nostru de trai este în pericol. Nu vă fie frică, există un plan. Se dărîmă biserici, se aruncă în aer biserici, mor oameni. Siguranța noastră este în declin. Totul se face după un plan. Dacă n-ar fi așa ne-ar fi spus.