David și Goliat: deconstrucția


Într-un lung discurs TED un oarecare domn american cu okelari și păr făcut permanent dezbate înfruntarea dintre uriașul filistean și bălaiul și fragilul ciobănel evreu. Și zice că Goliat suferea de gigantism și alte boli. Că era dus de mînuță de un băiat pentru că nu vedea bine. Dovada este tocmai spusa sa despre două toiege în loc de unul din mîna lui David. Uriașul vedea dublu. În plus era lent. Mare și slou, numai bun de țintit. Mă întreb de ce și-a luat băiatu nostru cinci pietre? Vedea David cinci uriași?

David venea cu artileria (zicea el) contra unui prăpădit de infanterist ce se echipa cu armură, scut, lance, sabie și coif. Circa 200-250 kg împotriva a vreo 50-70, cu generozitate. Bănuiesc că pietrele nu cîntăreau mai mult de un kil. Cică pietrele de acolo sunt grele ca plumbul. Am și eu cîteva bucăți din Țara Promisă, dar nu mi se par mai grele.

Deci David avea o treabă ușoară. Oricum cu praștia nimerea musca-n zbor. Că el cu asta se lăuda. În timpul liber, între mulsul de seară și cel de dimineață participa asemenea lui Robin Hud la întreceri de tras cu praștia la țintă. De afla șeriful din Notingam…

Deci fraierii de evrei cu regele lor în frunte dîrdîiau de frica unui uriaș categoria grea, semi-chior, demn de întrecere cu Bulă la cules de melci. Filisteanul era mai degrabă bătaia de joc a armatei lui, un fel de mascotă de tip Bau-Bau. Călare nu era bun că nu deșăla orice cal. În car nu putea fi pus că se ovalizau roțile. La cercetare-observare nu era bun că nu se putea cățăra în niciun copac. Cel mult în arbuști, dar acolo era plin de țepi. De mărșăluit nu era vorba că nu putea merge în același ritm cu soldatul obișnuit. La tras cu arcul aceiași poveste. Eventual la armarea balistei, dar aceasta nu intra în dotarea filistenilor decît cîteva secole mai tîrziu.

Probabil că Goliat a fost chemat din spate, de la aprovizionare sau transport, unde funcționa pe post de cric sau magazie. I-au pus în cîrcă echipamentul și i-au adresat un Nea spre aliniamentul inamic! La transport știți că vocabularul e cam colorat, așa că nu e de mirare că în căldura zilei, sub stresul momentului și văzîndu-se parașutat în fata unei întregi armate duhnind a transpirație de atîta frustrare a început să înjure. Și să amenințe. Ce putea să facă dacă altceva nu știa? Nu ca David ce cînta frumos la instrument…

În schimb, micuțul nostru ce-și disciplina petul, fie acela leu, urs sau anacondă, găsi că mai bine viaipi decît cioban la oi. Asta n-o fi așa de greu de realizat, că pînă și Gigi Becalli a înțeles… Doar că el a mai scris și cărți. Și ne mai mirăm că tineretul imită tiparul ăsta. David e de vină!!! Ginere de împărat, adică bani, muncă ioc, nevasta stă acasă, nu lucrează, cai de la împăratul, muncă de răspundere, nu pă izlazul comunal, anturaj pe măsură, gata cu animalele. Casă nu colibă, ospețe nu resturi, laude nu înjurături. Așa că a dat brînza pe cinci pietre din vale.

Mă întreb cum de toată armata aia israelită n-a băgat de seamă că rezolvarea ține de inspirație după cerere și ofertă, nu de antrenament, efective, dotare sau tactică. Saul ăsta se ramolise înainte de termen. Păcat. Frații lui David erau prea pesimiști domle! Prea autoritari. Ce societate stratificată și ierarhizată! Curat patriarhală. Mai puțin și-l vindeau ca pe Iosif. Se vede că n-ave un frate pe nume Iuda… Io știu cîțiva. Acuma-s la congresss.

Deci după confirmarea riuardului pentru likidarea lui Goliat (prima atestare a unui asemenea anunț), micul ciobănel și menestrel se recalifică la locul de muncă (a se citi mardeală) și devine kilăr. Ucigaș plătit cum s-ar spune. Dar ecologist că nu poluează. Dar dacă Goliat ar fi avut o pereche bună de ochelari, altfel s-ar fi scris istoria. Și Scriptura.

Oare dacă nu l-ar fi lichidat pe Goliat ar mai fi ajuns David regele Israelului? S-ar fi dus la conservator sau s-ar fi făcut disk giochei? Sau prezenta varianta corectă la TED.

Pe de altă parte…


Pe de altă parte apare atunci cînd vrei să introduci ceva diferit de ceea ce ai spus pînă atunci. O contradicție, o antiteză sau ceva asemănător prin care vrei să exprimi ceva diferit. De exemplu, de cele mai multe ori nu joc la loto. Pe de altă parte cînd este un pot mare, risc și eu cinci lei…

Pe de altă parte introduce și partea plină a paharului după ce ai prezentat de ce ți se pare că paharul este pe jumătate gol. Așa cum spuneam ieri, biserica se bate singură pentru că este mai mult despre biserică vs. biserică decît despre ne-credincioși sau credincioși vs biserică. Pe de altă parte trebuie menționat că biserica face multe lucruri bune. Aici bineînțeles înțelegerea depinde de definiția bisericii (iar ajungem la asta?) și la existența sau inexistența clerului.

Și atunci vedem că biserica are case de bătrîni, case pentru copiii orfani, îi ajută pe oamenii sărmani și năcăjiți, adună fonduri pentru cei sinistrați, contribuie la buna înțelegere între oameni în general, între soți în special și promovează ascultarea de autoritățile de tot soiul. Ba cîteodată biserica donează și bani pe lîngă că pune la dispoziție locuri de muncă.

Dar astea toate ni se par lucruri cît se poate de normale și naturale, ce decurg din chemarea bisericii. Să nu uităm însă că biserica are propriul sistem de învățămînt: școli primare, gimnaziale, licee și facultăți. Importante sau mai discrete, fețele bisericești de tot felul supraveghează doctorate, deci au o mare influență asupra formatorilor și formării celor ce sunt intelectualitatea țării. Ei sunt formatorii de caractere, de opinii, cei ce modelează prezentul și viitorul.

Nu am habar dacă biserica are și dispensare sau spitale, dar știu cel puțin două locuri, unul în Arad, altul în Iași în care funcționează cabinete medicale sub umbrela a două biserici evanghelice. Deci se poate.

În toate aceste întreprinderi biserica face investiții, suportă riscuri și poate trage unele foloase meritate. Asta ar trebui să se vadă în societate. Comunitatea care beneficiază de pe urma acestor servicii în mare parte gratuite și dezinteresate ar trebui să aibă un plus de ceva. Un indicator ce ar spune tuturor că acolo e mai bine, chiar dacă nu e mai mare bogăția. Acolo e mai frumos chiar dacă nu există mari artiști și e mai bună înțelegerea, chiar dacă nu există mari filosofi.

Dincolo de statisticile care indică zonele cele mai prospere a țării, ar trebui să existe, în opinia mea, statistici ce indică binele acestei nații. Și aici e chemată biserica să facă diferența. De ce este nevoie ca 2 milioane de români în străinătate să producă mai mult decît jumătate din cei ce sunt angajați acasă? Pentru că acolo lucrurile merg mai bine și cei ce vor să lucreze asta fac. De ce nu s-ar putea face asta și aici? Dumnezeu știe… noi ne facem că nu știm. Același lucru este valabil și pentru biserică. De ce biserica a schimbat locul doar departe cînd știm și noi prea bine că omul sfințește locul?

Probabil că la noi jumătatea goală a paharului este mai ispititoare decît cea plină. Pe de altă parte nu ne împiedică nimeni să vedem lucrurile exact pe dos. Dar atunci de ce nu facem nimic ca să schimbăm starea aceasta de fapt. Ne convine? Evident că nu! Și totuși, deși știm că avem un paradis la care putem avea acces dacă ne implicăm, ne mulțumim cu un veșnic purgatoriu din care răcnim nemulțumiți împotriva bisericii.

Cine știe, poate ar fi bine ca și noi și biserica să încercăm o mediere, o soluționare a percepției negative, a lipsei de implicare, de leadership sau mai bine zis a stilului de leadership existent în secolul XXI. Chiar mă întrebam cu cîteva zile în urmă, cu atîtea modele, avînd de unde să alegi și unde să te școlarizezi, care ar fi soluția/soluțiile în acest domeniu. Pe de altă parte biserica…

For the sake of argument…


Acest post este o replică la postul lui Teofil Stanciu, Biserica vs spital și școală aflat la https://drezina.wordpress.com/2015/05/27/biserica-vs-spital-si-scoala/ și propune, dacă nu o alternativă, cel puțin un alt punct de vedere.

De acord că ne trebuie biserici. De acord că biserica nu înseamnă ce a însemnat acum 2000 de ani și că trebuie să se facă diferența între biserici și biserici. După cum spunea Teofil, nu poți avea spitale și școli în sate amărîte și nici nu poți face abstracție de moștenirea creștină a poporului nostru. Mă gîndesc…

Dar în același timp văd lipsa de dăruire în materie de învățare și îngrijire a bolnavilor ca o incapacitate din domeniul bisericii. Ba chiar îmi aduc aminte că în Evul Mediu cel atît de hulit, nu numai catolicii, ci și ortodocșii își lăsau averea bisericii pentru construirea de spitale și școli. Doar, doar sufletul lor va purcede mai lin spre locul de odihnă. Și nu era rău. Din contră. Mai ales în Occidentul papilor corupți și amatori de amante unde s-au construit spitale în mănăstiri încă de atunci. Dar nici cu Sf. Vasile cel Mare nu mi-e rușine.

În același timp învățămîntul din biserici a dat startul școlilor superioare, și din școlile episcopale au apărut universitățile. Sau cel puțin așa pretind catolicii. În Răsărit a fost mai greu, dar grecii cred că ne pot da cîteva lecții. Venind mai aproape situația este mai clară și scolasticismul, Reforma, pietismul și Contra-Reforma au destule argumente în favoarea școlilor bune.

Ceea ce vreau eu să spun este că marile catedrale au dat naștere marilor școli. Marile orașe au dat naștere marilor spitale, ambele instituții conlucrînd cu biserica pentru binele omului. După cum știm iluminismul, Revoluția Franceză, anticlericalismul și secularizarea au schimbat datele problemei. Capitalismul, comunismul și naționalismul și nu în ultimul rînd post-modernismul, au reașezat bazele puse de biserică pe o fundație poate solidă în cunoștiințe, dar șubredă în ideologie.

Asta n-ar deranja atît de tare, dacă în această reașezare n-ar fi fost îndepărtate unele valori proprii creștinismului: mila sau îndurarea, dărnicia, jertfa de sine, smerenia, valoarea persoanei omenești și inviolabilitatea vieții, ca să le enumăr doar pe cîteva dintre ele.

În tot acest proces ce a durat cîteva secole biserica a fost deposedată de rolul său tradițional din societate, acela de autoritate supremă. Și cum un rău nu vine niciodată singur, biserica a fost invadată de caractere dubioase, de profitori carieriști, în general de oameni fără scrupule. Calitatea creștinilor a scăzut, impactul bisericii s-a micșorat pînă acolo că în multe cazuri a devenit o instituție anexă a statului. Și aceasta cu întreg concursul ierarhiei ecleziale. Nu că ar fi de mirare…

Cred că nu avem spitale bune și școli competitive pentru că azi nu avem o biserică care să inspire societatea să facă ceva în direcția asta. Cel puțin pe plan local. Tocmai pentru că a recurs la recucerirea terenului pierdut pe vremea regimului comunist biserica și-a pierdut menirea și este desconsiderată azi. În loc să ocupe prima poziție în inima credinciosului biserica a devenit ținta frustrărilor din alte domenii, cum este cel al educației și sănătății.

Aceasta cu atît mai evident cu cît statul sponsorizează și favorizează biserica la fel ca și împăratul Constantin. Dacă biserica este un ong și îi reprezintă pe credincioși, de ce nu o lasă statul așa cum este, pentru a întări învățămîntul și sănătatea care țin de resortul său? Clerului i se poate transmite același mesaj: biserica nu este a voastră, nici măcar a lui Dumnezeu, ci a celor ce o formează.

În același timp, așa cum se poate constata, școlile și spitalele private demonstrează că lucrurile ar merge bine în alte condiții. Ceea ce nu se poate spune despre biserică: nu avem biserici private, ci biserici care servesc credincioșii. Dacă și aici ar merge treaba bine s-ar vedea în comunitate. Ca urmare, animozitățile dintre ne-credincioși și biserică sau credincioși și biserică nu ține de investiții sau lipsa lor, ci de lipsa de implicare a bisericii ce este percepută ca o instituție tot mai străină, mai demodată, mai bogată, mai hrăpăreață sau lumească. E normal să fie acuzată, chiar dacă nu totdeauna este vinovată de așa ceva.

Căci, dacă într-adevăr biserica ar fi biserică, nu altceva, efectele ei s-ar vedea atît în învățămînt, cît și în sănătate.

Ca să mă refer la ale noastre, pe cînd predam la o instituție de învățămînt superior penticostală i-am întrebat pe studenți de ce nu se duc prin spitale să-și pună mîinile și să se roage pentru bolnavii din sistemul de sănătate răpciugos. Totuși l-am întîlnit pe unul dintre foștii mei studenți vizitînd un bolnav din secția de hematologie acum un an. Cum ei se pregăteau să devină profesori de religie am crezut că vor schimba ceva în școli, în mentalitatea colectivă. Spre dezamăgirea lor și a mea personală, s-au lovit de obstacole în bisericile de unde proveneau părinții elevilor, de sistemul corupt al distribuției cadrelor din propriul cult și uneori de obtuzitatea directorilor de școli. Ce ar mai fi de adăugat, mai ales că aceste informații mi-au parvenit direct de la sursă. Probabil că nu multe.

În acest context, închizînd cercul, bisericile, chiar și cele ne-ortodoxe nu fac mare lucru ca să schimbe ceva în comunitate, ba dimpotrivă își bagă nasul în domenii cu altă sferă de influență, cum ar fi politică, drept și administrație, astfel că nu mă miră existența unor cereri de secularizare a averilor bisericești. Pînă la urmă, nu cred că este vorba despre Biserică vs. spital și școală, ci este vorba de Biserică vs. Biserică.

Biserică vs. spital și școală


Alexandru Nădăban:

De la Teofil Stanciu citire: Biserica vs. spital și școală.

Originally posted on Cu drezina:

Domeniu public (sursa) Domeniu public (sursa)

Scuzați expresia, dar ce logica lu’ peşte prăjit e asta? Cine ar vrea să aibă la fel de multe spitale într-o localitate precum biserici? Cine ar vrea spitale la sate? Cu ce doctori?

În dreptul școlii, chiar nu se ştie sau nu ne interesează că numărul copiilor e în scădere (sporul natural în România e negativ, deci mor mai mulţi decât se nasc) şi multe şcoli caută cu disperare soluţii să atragă copii, iar altele sunt comasate, pentru că nu mai ating cifrele minime pentru a forma clase.

Dacă tot e să ne revoltăm, atunci de ce facem diferențieri între BOR și alte confesiuni? La alte culte creştine chiar nu se foloseşte manipularea pentru a strânge bani de construcţii? Alte culte creştine nu construiesc biserici mult supradimensionate „prin credinţă”, care să se umplă într-un viitor incert?

Că se întâmplă ca cineva scârbit de clericalism sau revoltat împotriva…

View original 953 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Războiul din Vietnam


 

Ideea acestui subiect mi-a apărut după ce am vizionat la tv o emisiune despre pelicule de război pierdute. Doi foști combatanți americani povesteau prin ceea ce au trecut văzându-și prietenii omorâți, proasta conducere a trupelor și proasta strategie ce nu a dus la câștigarea războiului. Mărturisesc că aș fi extrem de interesat să văd și un documentar vietnamez despre același război.

Unul dintre lucrurile care mi-au marcat un pic existența a fost războiul din Vietnam. Cu toate că s-a defășurat la mii de kilometri distanță războiul din Vietnam era prezent în fiecare zi în media românească. Eram informați de loviturile de stat și de implicarea SUA în conflict. Cum implicarea francezilor a luat sfârșit pe cînd nu citeam nu știam prea multe despre ea. Dar cu implicarea americanilor a fost altceva.
Deci, după cum poate știți, Vietnamul era o fostă colonie franceză. După ce francezi și-au arătat incompetența militară la Diên Biên Phu, americanii s-au implicat în conflictul dintre nordul comunist și sudul necomunist. Ar mai fi de menționat prezența britanică în Vietnam, cu mult timp înainte de implicarea americană. Așadar era vorba de același tipar ca în Coreea: un sud necomunist și un nord comunist. Nordul comunist voia să ocupe și să reunească sudul cu forța.

Interesul mi-a fost incitat de o carte scrisă de un sud-vietnamez (probabil) în care erau prezentate acțiunile tipice trupelor de guerilă comuniste ce acționau în Sud. Capturare de armament, ambuscade, fotografii cu armament capturat, povești despre lansare de zvonuri, dezinformări și victorii pe tot frontul. Nimic despre pierderi, riscuri, retrageri, greșeli. Tipic comunist. Dar incitant. Ce proști erau sud-vietnamezii vînduți capitalismului și ce deștepți erau comuniștii.

În presă a apărut o fotografie cu o nord-vietnameză înarmată cu carabină, într-o barcă, pe un rîu. Soldați nord-vietnamezi ce țineau în mîini bucăți dintr-un avion american. Pilot vietnamez de Mig 21 întorcîndu-se din misiune. Mă tot întreban cum de au vietnamezii avioane de luptă supersonice și de pe ce aeroporturi decolau. Anul ăsta am aflat că aveau vreo 25 de avioane. Prin 1970 am primit un număr special Science et vie dedicat aviației și am putut constata că americanii avuseră în Vietnam avioane monomotor, cu piston, monoloc pentru anumite misiuni. Eram stupefiat. Dar pentru prima dată am văzut fotografia unui B 52 și a unui B 58. Cu toate acestea rachetele antiaeriene sovietice doborau chiar și bombardiere B 52.

Prin 1972 am stat de vorbă cu cineva ce mi-a spus că lucrase în Vietnamul de Nord la o fabrică de vagoane construită de România și că într-o zi au venit vietnamezii, i-au împachetat și i-au expulzat. Chipurile din cauza rușilor. Posibil. Tot atunci am citit revista La Chine unde erau fotografii cu blindate sovietice distruse, cu echipament sovietic capturat de chinezi. Recent am auzit că pentru prima dată arma cu neutroni s-ar fi experimentat tot în conflictul de graniță dintre URSS și China. Dar chinezii ne deveniseră simpatici după 23 august 1968, cînd circula povestea că dacă rusul va face ceva chinezii îl vor gîdila în fundul grădinii…

În presă apăreau atacurile vietnameze împotriva bazelor americane de la Da-Nang, Khe-San și ofensiva împotriva Saigonului și ocuparea Hue-ului. Păreau neverosimile atacurile vietnameze cu rachete asupra trupelor americane. Dar erau reale. Mi se părea că vietnamezii au dreptate, că luptă pentru țara lor. Apoi a intervenit retragerea americană și sfîrșitul războiului în 1975, cu ocuparea saigonului de către armata Vietnamului de Nord, sau de către Frontul de Eliberare Națională.

De dreapta sau de stînga? Războiul din Viet-Nam îți oferă această posibilitate. Eu am oscilat. În primii ani eram copil și nu prea știam prea multe. Propaganda de stînga m-a influențat, așa că am ținut cu Vietnamul de Nord. Se vorbea de corupția din armata sud-vietnameză. Eram și eu în armată cînd Frontul de Eliberare Națională dotat cu tancuri a intrat fără să i se opună rezistență în Saigon, capitala Vietnamului de Sud. În urmă cu cîteva zile un documentar mă informa că de fapt era armata nord-vietnameză. Tancurile erau sovietice.

După mai mulți ani au apărut casetele video cu Chack Norris și acțiunile lui din Vietnam. Ce îi uram pe vietnamezi! Apoi a apărut Rambo.  Devenisem creștin, regimul comunist din România era mizerabil și asta m-a dus mai spre dreapta. Am citit o altă carte, despre recuperarea unui colonel american a cărui avion  fusese doborît în Vietnamul de Nord.

Comunismul falimentar din România mă trăsese pe dreapta, așa că nu aveam cum să-i simpatizez pe comuniștii vietnamezi. Miza războiului părea lumea occidentală (mai) normală, contra lumii comuniste, sovietice, ce ne-a distrus țara. Și așa am luat-o spre dreapta. Am văzut și Apocalypse Now și mai tîrziu Platoon. Știam că războiul nu era o comedie.

 

Federica Bosco, 101 rețete Cum să îl găsești pe Făt-Frumos (fără să săruți vreun broscoi)


N-am privit cu ochi buni cartea: părea prea directă. Prea etichetandă. Prea feministă. Că eu sunt așa, mai moderat. Doar mă știți…

De ce să nu săruți și un broscoi? Are cineva ceva împotrivă dacă porecla mea este Broscoi? Păi atunci?

Mi se părea că cere un act de credință. O adevărată aventură. O stăpînire de sine. Și de broscoi, că poate crede că vrea să-l înghită femeia… Și vorba aia: nimeni nu uită primul sărut. Ai min primul kis adevărat, nu d-alea eă kising! Sau de grădiniță, de tanti sau de mamă ce frumos-i plodu ista!

N-am știut! Mărturisesc! Cu mîna pe inimă, ficat și splină! Na, că p-asta din urmă n-o mai am… da nu contează. Ideea și intenția contează. I & I.

Deci, tipa-i bună. Din scoarță-n scoarță. Am fost eu mai scorțos cu citirea, dar nu era cum am crezut. Bașca la fiecare capitol bagă un mic sfat pentru ea și unul pentru broscoi.

Deci, fetelor, ca să ajungeți la fericire, chiar și la aia temporară, nu vă sufocați broscoiul cu sărutări de diferite tipuri, lungimi și mărimi. Spuneți un NU hotărît sărutării broscoiului. Trăim în secolul XXI nu XXL. Broscoii nu se mai transformă pentru că evoluția e o mare minciună. Chiar și transformarea din basm a fost o mutație nenorocită și întîmplătoare. Hazardată aș putea zice. După aia nu s-a mai consemnat nimic asemănător. Toți urmașii au fost bipezi.

Și deci, cumpărați cartea. Dar și citiți-o!!! Și dacă o citiți, aplicați-o! Nu vă mai tot ambiționați să-l schimbați pe broscoi cu puterea voastră. Sau cu cea a vrăjitoarei ce scoate argintu viu și bijuteriile de pe naive. Săriți etapa dezamăgirii crunte. Lăsați-l pe broscoi să fiarbă în apa ce-și ridică temperatura cu un grad pe minut de nu se prinde. Voi căutați-l pe Făt-Frumos.

De ce? Pentru că broscoiul se uită după alta, are încă numărul ei în agenda telefonului, încă o ascultă pe mama, nu vrea să-și ia un job, nu se spală decît cînd îl prinde ploaia pe baltă, își face concediul cu alta în timp ce tu crezi că suferă mușcături de țînțari pe mai știu eu ce baltă, se îmbată ca un broscoi și te bate ca pe-o rîmă, își aduce prietenii să doarmă peste noapte 7/7, folosește prea multe reviste ilustrate în timp de-și petrece suspect de mult timp în baie și se uită cu ochi broscăiești la fiica ta de numai 12 ani. Ai la dispoziție 101 rețete, așa că ai de unde alege.

De ce să-l pupi? Așa-i întărești doar comportamentul indezirabil. Ia-l de guler (găsești tu unde-i gulerul la broscoi) și fă-i vînt în baltă. Acolo unde-i e locul. Că are balta broaște. Tu nu ești o broască! Kapito?

Mă duc joi la biblio. Mai iau o carte de Frederica asta. Știe ea ce știe, că nu degeaba o cheamă Bosco…

The Strangeness of Scripture


Originally posted on Waging Wisdom:

suprised lookIn a tribal area in Asia, a group in the tribe were shown pictures of four objects: a hammer, a saw, a hatchet, a log. They were then asked to say which did not fit together. We Westerners would typically put all the tools together, because we have been taught to analyze and classify things in abstract categories. So to us the log is the odd one out. Because oral societies like this Asian tribe tend to think in concrete-functional terms, this group placed the saw, the hatchet, and the log together, because you could make something with them. The hammer was did not fit because it was no good without a nail.

I heard that illustration years ago from a Westerner with a Ph.D. who worked as an educator among Asian tribal groups. Pamela had been explaining to me about some of the worldview differences she had to consider…

View original 1,071 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Uneori mă întreb…


Da, cîteodată îmi pun întrebări. Nu, nu îmi dau și note, cu toate că…

LBC-ul m-a molipsit cu întrebările dacă așa crezi tu, nu se poate și invers? Și am cam rămas cu ele.

M-am întrebat de ce am devenit pesimist. Păi cînd toate lucrurile se înrăutățesc și merg spre catastrofa finală?

Dar ar trebui să fiu optimist că după apocalipsă se arată un nou început.

Apoi m-am întrebat cum de pot să încurajez pe cineva. Că fac asta și culmea, îmi reușește.

Azi am dat de explicație: cum în natura mea contrazic cam tot, pesimismul și descurajarea altora trebuie puse sub un mare semn de întrebare.

Ești descurajat? E o părere. N-ai motive. De unde ți-a mai venit și ție asta? Uită-te că totul în jur e pe dos. Tu nu vezi bine. Hai să fim serioși!

Să-mi mai pun întrebări?

Ispitirea lui Dumnezeu


Era stabilit: Dumnezeu nu poate să moară, nici să fie ispitit. Tălîmb Satana ăsta!

Mai întîi îi spune lui Isus că dacă-i fiul lui Dumnezeu să transforme pietrele din deșert în pîini. De parcă așa s-a întîmplat și pe vremea lui Moise. Dacă tot ai ținut Ramadamul 24/40, acum ar fi momentul să demonstrezi că ești fiul. Isus nu demonstrează asta, ci își acceptă statul flămîndului confruntat cu ispita originală: gustă și vei deveni ca Dumnezeu. Era mai bine să se confrunte cu pietrele deșertului decît cu pîinile din imaginația Satanei. Și-l trimite la instrucțiunile scrise.

Isus e zburat la Ierusalim pe marginea acoperișului templului. Echilibristică periculoasă pe stomacul gol. Probabil că se întîmpla noaptea că altfel pelerinii ar fi aruncat cu pietre-n Satana ca și pelerinii ce se duc la Mecca. Ce-ar fi încasat-o! Fiului lui Dumnezeu nu i se putea întîmpla ceva groaznic. De exemplu nu-și putea zgîria piciorul la o căzătură. Un Dumnezeu absolut nu putea suporta să-și vadă fiul suferind. Păi sigur. Dar dacă-și rupea gîtul era clar cu nu era fiul lui Dumnezeu, așa că Satana era acoperit. Doar așa scria și-n instrucțiuni. Însă Isus îl convinge că instrucțiunile nu se pot contrazice. Că altfel iese talmeș-balmeș.

În cele din urmă Satana recurge la o schimbare radicală de tactică. Nu-i mai pune la îndoială paternitatea, ci îi oferă un cadou. Politică foarte bună în vînzări. Nu-i spui potențialului client dacă faci asta primești asta, ci îi spui uite îți dau toate astea cu o singură condiție simbolică. Tu ai de cîștigat o lume-ntreagă. Visul oricărui consumator: totul pe nimica.

De fapt era aceiași mare minciună din sales. Deși pregătit, deși cu un master în management Satana nu reușește să-și atingă targetul. Potențialul client nu cumpără. Așa că vînzătorul pleacă. Pînă la o vreme.

Prima dispută la nivelul ideologiei din manualul cu instrucțiuni se încheiase. În trei ani vor urma examenele finale. Satanei îi va fi mai ușor. Școala lui, mai mare, mai influentă, mai agresivă va pune pe fugă mica clasă de studenți ai fiului. Ba chiar dezertează.

Cu atît mai mare e inexplicabila răsturnare de situație din duminica învierii. Căci dacă n-ar fi fost o înviere, Satana ar fi avut dreptate: Isus n-ar fi fost fiul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a fost ispitit, a fost omorît și a înviat. Unii nu pot pricepe. Alții nu vor să priceapă. Satana nu vrea să audă!

So, brothers and sisters, do we kill the sinner?


Cu toate că numele regelui Solomon se confundă cu succesul, mie nu-mi place Solomon. Sau îmi place atît de puțin că-l bag în seamă doar pentru un lucru pozitiv. Că a cerut de la Dumnezeu înțelepciune. Și îmi place cum a judecat cauza celor două femei ce își disputau un copil.

Situații din acestea sunt interesante pentru că e vorba de viață și de moarte, de cineva fără apărare, în cazul nostru copilul și de persoane care ar fi dorit binele absolut al copilului, adică mama.

Și aici intervine legătura cu Pervez Sharma, regizorul gay care a făcut documentarul A Sinner in Mecca/Un păcătos la Mecca.

Nu e prea dificil să ne imaginăm cam aceiași scenă a judecății în care cele două mame vin în fața lui Solomon. Dar cine-l interpretează pe Solomon? Pot fi eu, poți fi tu. Sau altcineva. Poate fi Dumnezeu însuși. Sau Isus Cristos. La urma urmei este doar un exercițiu de imaginație.

Păcătosul de regizor gay trebuie omorît. Nu de mama lui, ci de două religii: islamul și creștinismul. Cine are dreptul să-l omoare? Dar dacă una dintre cele două religii îl omoară, oare cealaltă poate să-l scape? Cine este arbitrul absolut al judecății, Allahul musulmanilor sau Allahul creștinilor? Și oare ce efect are sentința? Este imediată?

Care este valoarea unei vieți? Cine și-ar da viața în locul acestui musulman gay? Sau frați și surori, cine-l va omorî pe acest păcătos?

Dumnezeu, noi și dușmanii noștri de moarte


O brigadă moto a sirienilor s-a infiltrat într-o noapte adînc în teritorul Israelului. Au înconjurat un oraș și au vrut să lichideze un important personaj. În termeni militari el s-ar fi numit șeful cercetării, iar încadrarea ca grad ar fi fost de colonel. Dar acesta s-a deghizat, și-a luat rolul în serios și i-a indus în eroare. Luîndu-și rolul de călăuză binevoitoare el îi conduce într-o ambuscadă. Intră cu ei în cea mai importantă bază militară a Israelului unde erau așteptați de elita armatei. Somați să se predea, sirienii constată cu stupoare că în loc să fie lichidați sunt așezați la masă, ospătați și destul de repede eliberați.

Asta se întîmpla în urmă cu circa 2600 de ani. Documentul ce atestă această istorie nu trebuie luat literal însă. Nu Dumnezeu îi spune regelui lui Israel să nu-și lichideze dușmanii de moarte, ci să-i elibereze după ce le-a dat de mîncare. Norma era să-i lichideze. Dacă s-ar fi predat trebuiau schingiuiți, uneori fără putință de remediere. Li se tăiau nasurile, urechile, degetele sau tendonul lui Ahile ca să nu poată fugi. Batjocorirea prizonierilor era ceva normal pentru că nu exista Convenția de la Geneva.

Și aici ar trebui să ne întrebăm ce ne învață Dumnezeu cu privire la dușmanii de moarte.

Absent sau prezent, elusiv sau evident, Dumnezeu ne-a învățat cîte ceva despre dușmani. Pentru că Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu are sens și învățătura despre dușmanii de moarte pe care ni-i facem sau îi moștenim din moși strămoși. Nu știu cine o fi dușmanul lui Dumnezeu, dar nici nu contează pentru că el este imbatabil. Dacă ești omnișcient nu poți s-o încasezi. Dacă ești omnipotent la fel. Deci dacă eu aș fi (prin reducere la absurd) dușmanul lui Dumnezeu și aș știi toate astea, m-aș da după zicala Albionului if iu cant bit zem, gioin zem! Probabil că și Lucifer o fi depus cerere de aderare, dar nu i-a fost aprobată… Dar să nu divagăm.

Copiii lui Adam s-au dușmănit. Avraam, Iacov, Iosif, Moise, tot poporul Israel a avut dușmani. S-au bătut cu neamurile din Canaan și apoi cu invadatorii. Dar la un moment dat pe cînd sirieinii erau înconjurați de evrei în Samaria și Ahab îl întreabă pe Elisei dacă e cazul să-i lichideze, acesta îi spune să-i pună la masă, să-i ospăteze și să-i lase să plece liberi. Fraier? Dacă ar fi să mă iau după republicanii americani și după hardlainerii israeliți, da. Dacă ar fi îl citez pe Isus regele Israelului n-a făcut nimic neobișnuit.

Dar a făcut pace. A demonstrat că Israelul nu este dușmanul Siriei. O fi mai greu azi?

Dumnezeu ne spune să ne iubim dușmanii. Dar în același timp ne înarmăm. E posibil să nu avem dușmani de moarte, ci numai din aceia simpli?

Un conciliu fără obiect…


Sinoadele sau conciliile aveau un scop. La început a fost contracararea ereziilor. Apoi organizarea bisericii, reformularea dogmei, etc. Nu se făceau concilii pour les fleurs de coucou… Dar acum există concilii fără obiect. A, nu, era să uit: obiectul este/sunt alegerile. S-ar putea numi alegeri sfinte, dacă…

În istoria bisericii nu se făceau alegeri pentru simplu motiv că Biserica nu a fost o instituție democrată. Ba mai mult, nu se menționează niciunde în Scriptură că diaconii, presbiterii sau episcopii, erau aleși pe un termen oarecare. Se murea în funcție.

În același timp nimeni nu avea chef să călătorească peste mări și țări numai ca să stea de vorbă. Excepție făcînd sinodurile politice în care oarecare episcop era alungat pentru a fi instalat cel iubit de popor (a se citi autoritate, i.e. rege, împărat, papă, prim-ministru, secretar CC al PCR, etc). Dar asta era altă treabă.

Dar acum se poartă paradoxul. Congresul este o forma modernă, dar și depășită, anacronică, dar deloc antică. Este conciliul pentru alegeri. Oricum congresul din 4 în 4 ani mi se pare o șotie năzdrăvană ce încă funcționează după decesul Departamentul Cultelor. Foștii împuterniciți ai cultelor, ofițeri ai Securității Statului  rîd în morminte, congresmenii sunt serioși și pătrunși de importanța actului în sine. Biserica e-n congres. Sau de ce nu, în conclav. Niște cocoși mai trecuți, un fel de păuni smeriți, se întrec pentru funcții: Mai lasă-mă și pe mine! Tu te-ai jucat destul! Uite, lasă-mă încă o dată… După aia te las pe tine! Parcă sunt o ceată de copii în competiție pentru jucăria preferată.

Deja se zvonește de mai bine de juma de an cine va ieși președintele cultului: alesul Domnului. Unsul. Super-unsul. Cel predestinat. Din fragedă pruncie. Din seminar. De la Oradea sau de la București. Pastorul predestinat. La ortodocși un preot poate fi ales patriarh? Nu? Atunci e ca la baptiști. La baptiști numai pastorii au harul de a fi aleși în fruntea cultului. Restul enoriașilor ce susțin doctrina preoției universale conform Mărturisirii de credință n-au.

Și chiar și acesta este alesul aleșilor. Doar Congresul știe pe cine să aleagă. Acumulezi puncte sau bilețele colorate pentru versete ca Tom Sawyer, ai ajuns președinte!

Asta în contextul în care nu prea mai sunt studenți la teologie, se închid biserici pe motive demografice, botezurile ce trec de 10 persoane sunt excepționale. Deci dacă-ar fi să parafrazez dictonul țara arde, baba se piaptănă, l-aș enunța biserica se duce pe rîpă, congresul alege noua conducere. Care e vechea conducere, cu ruj pe buze și roșu-n obrăjiori.

Nu contează, Jean boxează, marți și joi se antrenează, nu lovește, dar primește!


image source: http://www.peacefulways.com/?cat=4

În viața de zi cu zi, în multe domenii întîlnim situații în care suntem extrem de convinși că adevărul este ăsta și nu altul. Pentru adevărul nostru ne-am bate, vorba aia, pînă picăm lați. Există și unele subiecte ce sunt bătute în cuie și indiferent ce spunem sau ce argumente aducem, nu contează. În aceste discuții aparent infinite nu ajută argumentele pentru că disputa este una ideologică, politică, de suflet. A devenit ceva sacrosant și nu putem concepe să ne mutăm un milimetru din poziția adoptată și luptăm pînă-n pînzele albe conform lozincii Nici un pas înapoi împotriva dușmanuluiNoi nu capitulăm! Sau Noi suntem adevărații patrioți! Și ceilalți nu sunt. Sau Noi suntem adevărații creștini! Și ceilalți sunt musulmani… Sau simplu, Noi suntem români adevărați! Restul sunt unguri…

Evident, evident, calmează-te maică!!! Ceea ce vreau să subliniez este că logica acestui raționament este logica lui Jean boxerul:

Nu contează, Jean boxează, marți și joi se antrenează, nu lovește, dar primește!

Într-un astfel de context este ușor să ne definim dușmanii, mai ales dacă suntem o personalitate puternică. Toți cei ce nu sunt cu noi sunt împotriva noastră. Logic! Logic?

De exemplu, după unirea din 1918 Transilvaniei cu România s-a spus că Biserica Greco-Catolică nu își mai are rostul. Românii au scăpat de robia maghiarilor, a catolicilor și protestanților, habsburgii nu mai dețineau puterea, Austria și Ungaria au devenit republici și greco-catolicii români nu mai aveau nici un fel de avantaje, iar ortodocșii nu aveau dezavantaje în România. Ca urmare unii cereau unirea BGC cu Biserica Ortodoxă Română și încetarea legăturii de vasalitate eclezială cu papa de la Roma. Logic.

Doar că nu s-a realizat așa ceva. După ce au venit la putere comuniștii, aceștia au inventat un sinod pentru unirea celor două biserici și au dat un decret care consfințea unirea. Bunurile BGC au trecut la stat și la BOR. Clerul ce nu s-a conformat a fost trimis la mănăstire sau la închisoare. Scurt pe doi după celebra formulă academică nu contează, Jean boxează, marți și joi se antrenează, nu lovește, dar primește.

Nici comuniștii, nici ortodocșii nu au înțeles (sau n-au vrut să înțeleagă) că o biserică nu se desființează dacă-i confiști zidurile, dacă-i întemnițezi ierarhia și dacă-i neutralizezi presa. În spatele BGC stăteau 250 de ani de istorie. Plus istoria catolicismului adoptată odată cu unirea din 1700. Comuniștii credeau că pot să desființeze peste noapte o credință fixată în memoria colectivă.

Logica à la Jean n-a ținut, BGC a reapărut în decembrie 1989. Nici statul român, nici Biserica Ortodoxă Română nu au putut eradica fenomenul numit Biserica Greco-Catolică din România. Un eventual genocid ar fi reușit parțial să atingă acest obiectiv. România putea fi o Kambodgie a Europei.

O altă discuție ce se bucură de oarecare atenție în special pe net este cea despre Muhammad/Mahomd ca și profet. Și aici iar se intervine cu logica: Mohamed nu este ca Isus. Evident Mohamed nu a făcut ce a făcut Isus. Plus că a răsărit după 600 de ani și putea inventa ce voia. Cam ca în filmele ce se fac azi despre mai-știu-eu-ce și aduc șpe soluții ca Napolean să cîștige bătălia de la Waterloo, Hitler să cucerească Rusia și America să cîștige rîzboiul din Vietnam. Degeaba.

Ar fi cazul să trecem dincolo de argumentele logice și de bun simț ce n-au legătură cu islamul, ci doar cu cultura și religia noastră și să admitem că indiferent cine sau ce a fost Mohamed, ne place sau nu, planeta asta trebuie să recunoască că are de-a face cu circa 1,6 miliarde de musulmani. Nu contează că Mohamed a fost pedofil, posedat, retardat, asasin, plurigam, arab, evreu, scoțian sau extraterestru, sau nimic din toate astea. Influența sa, bună sau rea, inventată sau reală se cuantifică azi în mai mult de zece secole de islam și în circa 1/5 din numărul locuitorilor planetei.

Din secolul VII încoace nu se mai pune problema eradicării islamului, a războiului anti-jidad. În contextul actual nu ne putem mulțumi cu vechea logică nu contează, Jean boxează, marți și joi se antrenează, nu lovește, dar primește. Doar dacă vrem să ne scufundăm înapoi într-un ev mediu mai întunecat ca cel anterior.

La fel cum nu contează că Biblia a fost prima sau mai inspirată decît Coranul din care s-au scos versetele satanice. Nici nu contează memorarea în limba arabă a Coranului versus interpretarea personală a Bibliei. Pentru că asta aduce doar dispute sterile, ură și război.

Dacă Isus Cristos chiar a fost și este Mesia, dacă el este Dumnezeu, fiul Tatălui din ceruri, asta ar trebui să conteze și în primul rînd pentru noi, creștinii. Dacă pentru musulmani Isus este un simplu profet, cum am putea să demonstrăm că nu-i așa? Eradicîndu-i? Dînd cu bomba atomică, așa cum își doresc unii urmași ai cruciaților ce expun pe hartă numeroasele atacuri ale jidahului spre deosebire de cele creștine? Vorba lui Wurmbrandt: Isus îi iubește și pe teroriști. N-am spus-o eu.

Deci dacă vrem să scăpăm de logica lui nenea Jean ce boxează și-o-ncasează, trebuie să ne adaptăm și să facem ce a făcut Isus. Nu numai să spunem ca Isus, după un alt model autohton, să facem ce spune popa, nu ce face el.

Dacă chiar vrem să ieșim din acest impas radical, cu nimic mai prejos decît cel al teroriștilor ce se declară musulmani, ba din contră, mai de condamnat pentru că Isus Cristos nu ar fi putut avea o lucrare cu această logică, trebuie să trecem dincolo de logica Facebook-ului, a amatorilor de polemici ieftine, a răzbunării ridicată la rang de politică. Trebuie să ne punem întrebarea: Ce am putea face ca să le expunem musulmanilor un Isus Cristos mai mult decît un simplu proroc? Unul autentic, nu un surogat sprijinit de militarism, intransigență, ură și egoism.

À la recherche du temps perdu…


Omul pierde timpul. Nimeni altcineva nu-l pierde pentru că nimeni altcineva nu conștientizează lungimea vieții. Sau mai știi?

Cei ce pierd timpul degeaba sau vremea sunt numiți pierde vară. În țările mai reci probabil că sunt numiți altcumva.

Deși avem impresia că timpul este ceva personal, ne înșelăm. Dac-ar fi doar personal nu ni s-ar impută pierderea lui. Ar fi treaba noastră. Viața mea, timpul meu, pierderea mea.

Paradoxal sau nu, timpul este și un bun comun. Îi faci pe alții să piardă timp, ești apostrofat și uneori sancționat. Ba ți se ia capul dacă ai pierdut timpul cu altceva și ai întîrziat cu îndeplinirea ordinului. De exemplu dacă în timpul unui atac la baionetă îți făceai manichiura.

Unii au decis că nu e bine să se piardă timpul prin mănăstiri și le-au închis trimițîndu-i pe ocupanți la muncă. Ba le-au luat și pămînturile ca în cazul lui Henric VIII. Chiar și papa avea pămînturi, dar fiind prea preocupat cu timpul veșniciei, pînă la urmă le-a pierdut.

Dacă pierzi timp, îi faci pe alții să piardă și nu numai timp. Este celebră întîrzierea lui Gruschy în bătălia de la Waterloo. Un mareșal întîrziat îl face pe un împărat (Napoleon) să piardă un imperiu. A doua oară.

Pe plan local cel mai bun prieten al celebrului Păcală este Tîndală. Un fel de Dorel cu afinități temporale, Tîndală are darul de a amîna și întîrzia. Varianta modernă a lui Tîndală este autorul zicalei Ce poți face astăzi lasă pe mîine că poate poimîine nu mai trebuie! Just dragi tovarăși! E clar de unde ni se trage boala națională cu iz comunist Ei se fac că ne plăteasc, noi ne facem că muncim

Pe vremea lui nea Nicu timpul era dușmanul partidului, al poporului, personal al tovarășului prim-secretar PCR: trebuia să ne angajăm plenar, cu toate forțele, cu toată responsabilitatea, să luptăm cu devotament și abnegație să terminăm cincinalele înainte de termen. Ba era și o lozincă transformată-n cîntec patriotic: Cincinalu-n patru ani-jumate! Trebuia să-i ajungem și să-i depășim p-americani. Că cineva avea timp d-asta…

Dacă tot vorbim de comuniști și capitaliști, tot nea Nicu luă de la capitaliști bani să dezvolte țara, după care văzu că mai bine strîngem noi cureaua, mai punem pe noi încă o haină iarna și le dăm înapoi înainte de termen banii. Ciudat, nu? Deci noi pierdeam timpul, Ceaușescu îl de-regla. Ca urmare unii dintre noi au dorit să-și petreacă timpul prin alte țări mai capitaliste unde Time is money.

Și ca unii ce știu ce înseamnă asta, recent, Năstase, Coposu și G. Becalli au recuperat le temps perdu după ce l-au reșerșat prin celulele patriei și diferite activități recuperatorii scriind, pardon, producînd cîteva cărți. Și astfel ăștia cu bani au fost eliberați înainte de termen. (Dacă ar fi știut asta Proust ar fi rămas mască și mai mult ca sigur ar mai fi lucrat la titlu.) Și iac-șa ăștia au făcut ca timpul să fie o noțiune relativă. Cred că poporul nostru e un popor de einsteini.

Cînd deținuții de drept comun devin peste noapte veri primari cu Marcel Proust și timpul devine relativ ca în fizica lui Eistein, mai lipsește Alice ca să ne dăm seama că trăim în Wonderland? De fapt pe Alice au pus-o săptămîna trecută sub arest la domiciliu… Mai că-mi vine să zbor deasupra acestui cuib de cuci…

Cine mai are impresia că-și pierde timpul de pomană în țara asta?

Vedete, idoli, iepurași …


Alexandru Nădăban:

gînd la gînd cu… teologie și filme

Originally posted on Frică şi cutremur:

O postare a lui Alexandru Nădăban, pe care v-o recomand, mi-a readus în prim plan o preocupare căreia sper să-I pot acorda mai multă atenție în viitorul aporpiat, cea a relației dintre teologul profesionist și amatorii – mai mult sau mai puțin recunoscuți – într-ale reflecțiilor la cele „de dincolo”. Sesizez o anume nostalgie în postarea lui Alex, una care mă încearcă și pe mine, deși eu privesc acest tablou cu detașare, din exterior, mai apropiat tagmei profanilor. Vremurile s-au schimbat. Teologia nu mai este un lux extrem de costisitor al spațiului eclesial. Se face teologie în spațiul academic secular, patalamaua de teolog nemaifiind condiționată în mod necesar de o mărturisire a unei credințe „într-o ființă supremă”; se aruncă aserțiuni teologice – în mare parte apodictice – cam din toate direcțiile; marele Dawkins se pretinde o autoritate în domeniu, nea` Țiglă de la Pompe își exprimă și el sistematic…

View original 671 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Eroi, fantome, șoricei…


Eroi, fantome, șoricei este titlul unei cărți apărută pe vremea destinderii lui Ceaușescu. Era vorba despre cinematografie. Am cumpărat-o, dar n-am citit-o și spre surprinderea mea nici nu o mai am. Am scotocit biblioteca, dar s-a dus. Dar titlul mi se pare predestinat.

Eroii pot fi oameni, fantome, ba chiar șoricei, dacă vrea pelicula. Parcă este vorba de un anumit cult al personalității, mai ales dacă un șoarece poate ajunge erou. Mi se pare și mai exagerat cînd este vorba e fantome. Fantoma e a cuiva și limita exploatării personajului este doar imaginația scenaristului și regizorului. Ca de exemplu în scenariul românesc Fantoma lui Mircea la Cozia… Apoi, dacă stăm și ne gîndim bine, în ciuda programelor Cine ne mai bîntuie, de pe Discovery nu există fantome, așa că imaginarul și frica ne dau avînt stahanovist dincolo de rațional. Deci orice este posibil.

Și iată-ne ajunși în epoca blogurilor, a facebook-ului și a televiziunii non-stop. Informații, informații, informații. Unele adevărate, altele pervertite, altele false și altele și mai false. Cineva are niște interese, altcineva alte interese și tot așa. În plus, nevoia de socializare pe sticlă și un anumit exhibiționism schizoid ne transformă în eroi cu sau fără voie.

Unii devin virali, alții epici, iar media și autoritățile citează bloguri și eroi fabricați ad-hoc. Viața nu mai bate filmul, iar mai nou, nici blogul.

Un aspect particular m-a dus azi cu gîndul la teologie. Și aici au apărut eroi. Existau în VT și în NT. Au fost urmați și imitați. Și în materie de teologie eroii se împart în două categorii: adevărații și ereticii.

Și unii și alții aveau ceva școală, și aici mă refer la ceva mai mult decît tradiționala școală duminicală. Iar dacă vîntul schimbării și al politicii bătea în direcții diferite, eroii deveneau aproape peste noapte eretici. Protestanții din primul și al doilea val, considerați și ei eretici de către catolici erau de-a dreptul doldora de carte. Luther preda teologia cînd a ajuns la concluziile ce au dat naștere Reformei. Calvin era doctor în drept.

Să nu uităm că în lipsa unui hobby în accepțiunea modernă a cuvîntului, majoritatea oamenilor preocupați cu teologia își băteau capul cu filosofia. Nu posta nimeni pe smartphone și nu puțini aveau pe urme Inchiziția, autoritățile și conștiința. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă Luther and co ar fi reușit să împingă Reforma dincolo de limitele istorice și ar fi precedat marșul lui Mussolini asupra Romei. Probabil că fiara papală era condamnată pentru erezie și arsă pe rug după tortura și mărturisirea de rigoare.

Amenințarea excomunicării, a rugului aprins (nu era un nume trendy dat unei biserici la toartă cu Mîntuitorul lumii), a torturii ce se aplica extrem de legal și nu în ultimă instanță pierderea averii i-a făcut pe eretici sau cvasi-eretici să gîndească bine ce fac, spun și cred deoarece chiar veșnică viața putea lua întorsături ciudate înainte de parousia. Ca urmare, deși se promovau dezbaterile teologice, acestea nu aveau prea mult în comun cu discuțiile ușoare, la ușa vreunui adăpost temporar. Asta se întîmpla în contextul violențelor tradiționale creștine sau extra-creștine în care grupuri antagoniste foarte dedicate încercau extrem de mult să curme viețile celor ce nu credeau ca ei.

Teologia era un mod de a fi și a spune ceva asumându-ți o responsabilitate bine conturată într-un context deseori periculos. Dar în același timp teologia și dezbaterile teologice erau posibile. Luther îi scrie papei. Luther își expune convingerile sale la dieta de la Worms în fața împăratului Carol, apoi traduce Biblia și scrie. Face și scrie teologie cu impact. Cu toate acestea el este un privilegiat apărat de nobili. Dar și Calvin are nevoie de Geneva ca să-și clocească Instituțiile religiei creștine. Atipica supraviețuire a lui Menno Simons (care scrie!) face posibilă fixarea teologiei anabaptiste.

Azi însă avem eroi de tip fantomatic sau șoricistic. Cităm cutare artist, pe Napoleon, pe Chichiri-Michiri și pe sora Catiță în domeniul teologiei. Fratele cutare a devenit mare luptător al credinței că în urmă cu jde ani a spus o perlă. Pe Facebook își dau unii cu părerea în calitate de adevărați informați în orice domeniu, inclusiv al teologiei, căci nu-i așa, tanti Wiki și unchiul Goagle le știe pe toate. Și cînd te gîndești că sunt niște bieți șoricei… sau fantomele lor.

Mă întreb cum ar fi să-mi dau eu cu părerea într-un spațiu unde se discută chirurgie… Sau tehnică militară. Sau astronomie. Nu zic că n-am fost pasionat de cîte ceva, dar pînă la a pretinde că opinia mea ține piatra de boltă în domeniu este o distanță ca de la cer la pămînt. Ba mai mult, deși am învățat nițica teologie, prefer să fiu rezervat în cele mai multe dintre domeniile teologiei, ba chiar și în cele cîteva în care mai am habar.

O fi rău? Nu știu dacă e rău, dar eu mă simt atît de bine…

Think About It


Alexandru Nădăban:

A thought to remember:

Originally posted on Waging Wisdom:

thinking sculptureNot long ago I was nervously seated near the front of a church listening to myself being introduced as the guest preacher for that Sunday morning. Even though I’ve been there, done that many times in many churches, and arrive over-prepared for my talks, I’m never at ease in that introductory moment.

But that Sunday my nerves intensified when the host added that I was an “intellectual.” Nooooo. What do I do with that? I groaned. Sure, he’d said it amiably and as a compliment, which I appreciated, but intellectual? How do I undo that? I don’t see myself as one, and this wasn’t a university classroom. Mind you, the millennials in that space were probably jazzed to hear it. But what about the others? I’ve been around. I could almost hear the congregation, friendly as they were, suddenly wondering if there wasn’t a better way they could be spending…

View original 699 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Pomposul turnător Nicolae Breban…


Alexandru Nădăban:

Nici eu nu l-am putut citi pe stimabilul. Încă de la începuturile sale.

Originally posted on :

NICOLAE BREBAN - INTERVIU

Conversație telefonică:

Breban : Servim cultura şi ţara!

Gen. Pleşiţă: Aşa este, tovarăşe Breban, era vorba să-mi dai un nume.

Breban: Da, da, exact. Îl am lângă mine. Aveţi o memorie excepţională. Se cheamă aşa: doamna Dora Maria Călinescu, care a depus pe data de vineri-4 februarie, la sectorul 1, la miliţia asta din colţ cu Ipătescu, pentru America.

Gen. Pleşiţă: Da, da. Da, e de fapt mama lui Matei.

Breban: Da, scrieţi şi numele: mama lui Matei Călinescu, că e anexată şi o invitaţie a lui Matei, care e profesor la Universitatea Indiana, Indiana.

Gen. Pleşiţă: Da, e-n regulă. O găsesc, dau telefon.

Breban: Pentru asta eu vă mulţumesc în special, tovarăşe general.

Gen. Pleşiţă: N-aveţi de ce. Vă răspund şi eu ca dumneavoastră: servim ţara (amuzament). 

(cf.: http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/breban-ii–turna–direct-la-plesita-pe-paul-goma–monica-lovinescu-si-dumitru-Ţepeneag-221766  )

Nicolae Breban va fi preşedintele Consiliului consultativ al ICR. 

View original 393 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Cum să facem Biserica relevantă? Simplu!


Bisericile se vaită. Sunt prinse între jocul de duminica dimineața, cel de după-masă/seară și servicul de peste săptămînă. Așa le trebuie! Cine le-a pus? În rest oameni cu sau fără probleme, creștini mai noi sau mai vechi. Mai legaliști sau mai puțin legaliști. Mai tineri sau mai bătrîni. Femei și bărbați, adolescenți și copii. Mulți se întreabă dacă Biserica mai este relevantă. Nu mai găsesc ce găseau altădată. Pe vremuri era deajuns să apari în biserică și totul se schimba parcă. Deschidea cineva gura la amvon și viața căpăta sens. (Nostalgia epocii de aur? Poate!)

Acum se merge la biserică fără chef. De ce? Nu mai e Biserica relevantă? De ce era relevantă atunci? De ce acum cînd se pot face 1000 de lucruri fără prea mare risc, biserica amorțește?

În primul rînd, relevanța Bisericii poate fi asigurată doar dacă Scriptura este relevantă. În urmă cu ceva timp în Scriptură găseam răspunsuri la viața sub regimul comunist, la lipsuri, la amenințări, la disciplină, la creșterea Bisericii. Nu susțin că toți cei ce predicau aveau darul de a face Scriptura relevantă, dar cu mici excepții învățătura era consistentă, armonioasă și deci, atractivă. Adevărul Scripturii nu putea fi contestat decît de materialismul dialectic falimentar.

Dar de data asta ne luptăm cu un materialism de alt tip. Mai puțin ideologic, sau așa cred unii dintre noi. Și revin la aceiași întrebare, cum putem să facem Biserica relevantă? Simplu, aplicînd, adică trăind Scriptura. Fără înregimentări ideologice, fără loialități individuale sau de grup greșite, fără idoli mai noi sau mai vechi.

În trecut se vedea foarte ușor și repede dacă puneai în practică Scriptura sau te-ai dat cu materialismul dialectic. Sau mai rău nu respectai legea. Îmi aduc aminte de o soră mai tînără-n credință ce tocmai se mutase la bloc. Lîngă era tot un șantier de blocuri. Îi lipsea nu-mai-știu-ce din apartamentul proaspăt recepționat, așa că s-a dus pe șantier să găsească și să ia lucrul cu pricina. L-a găsit și cineva dintr-un grup de șantieriști a întrebat-o ce face. Zicea: M-am uitat în ochii individului și i-am răspuns în gura mare: FUR! Că de fapt, asta făceam. Cînd au auzit, s-au făcut că plouă.

Nimeni nu a mai întrebat-o nimic. Ei erau campioni la așa ceva. Dar ei conștiința i-a tras un semnal de alarmă.

Scriptura devine relevantă prima dată în gîndire, ce ulterior sau imediat trebuie să se transforme în acțiune. Sora nu s-a apucat de furat și nu a recidivat. S-a oprit. Și a povestit ce a făcut, semn că Scriptura s-a unit cu experiența.

Scriptura explica viața. Scriptura ne oferea experiența de viață pe care nimeni altcineva nu ne-o putea oferi. Scriptura ne făcea legătura cu Dumnezeul care a creat această lume în care ne găseam un loc sigur. Scriptura ne explica trecutul, ne încuraja să  trăim în prezent, avînd o nădejde viitoare dincolo și mai presus de piatra de mormînt. Naționalismul, comunismul, materialismul ne pigmenta viața, ne făceau cîteodată să strîngem din dinți, dar Scriptura ne punea în parametrii și ne dădea sens. Dacă Biserica era comunitatea unora care gîndeau ca mine atunci Scriptura ce era relevantă pentru mine, era relevantă și pentru ei. Și invers. Sensul individual se materializa într-un concret superior ce nu mă făcea să mă pierd în colectiv, ci să mă regăsesc. Găseam înțelegere, sprijin, încurajare, și la rîndul meu îmi puneam la bătaie talantul cu riscurile de rigoare. Pentru că merita.

Dar ce se întîmplă acum? Ce lipsește? Ce s-a schimbat? Sau mai bine zis, de ce am schimbat ceva ce era bun pe ceva ce nu mai merge cum trebuie? Cine e de vină? Chiar așa, chiar e de vină cineva? Poate de vină sunt eu.

Cum facem Biserica relevantă?

Trecînd dincolo de bariere așa cum făcea Isus. Nu ridicînd bariere. Dărîmînd ziduri, nu clădindu-le. Există riscuri, dar și Isus a riscat. Dacă nu riscăm cum dovedim că Dumnezeul nostru este așa cum pretindem? Numai merge să ne ascundem după păgubosul și tradiționalul Nu știu. Soluții există. Doar că uneori nu dorim să le punem în aplicare. Și atunci, automat demonstrăm că Scriptura, și deci Biserica, sunt lipsite de relevanță. Poniemaiete?

Illuminati, iezuiții și prolificul Michael Benson


Ieri stăteam de vorbă cu ăla micu despre iluminism. Voltaire, Montesquieu, JJ Rousseau, curentul ideologic și cultural generat de secolul luminilor. I-am spus că Voltaire a fost educat de iezuiți, că rațiunea, credința, în sus și-n jos și că biserica era clerul, bla-bla, cele trei stări, exploatare, obscurantism, d-alea. Revoluția franceză…

Și cum în ergonomia livingului era la îndemînă cartea Dicționarul societăților secrete a lui Michael Benson, scoasă de Săptămîna financiară, îi spun ia uită-te la iezuiți și citește cu voce tare. Am luat cartea de la bibliotecă doar-doar le-oi stimula curiozitatea și mecanismul citirii. Geaba!

Și citește: …au fost inițial un ordin militar constituit de Vatican pentru a lupta împotriva dușmanilor bisericii și pentru a proteja secretele acesteia. NU SE POATE!!! Bine că nu citește copilul ăsta mai mult din cartea asta!

Nu Vaticanul i-a inventat pe iezuiți. Iezuiții nu erau militari. Arma lor cea mai tare era școala. Nu aveau ce secrete să protejeze decît în cazul în care duceau la îndeplinire misiuni diplomatice. Cum l-au școlit pe Voltaire, unul dintre cei mai mari dușmani ai bisericii, nu văd cum luptau ei împotriva dușmanilor bisericii.

Apoi: fondatorul grupului Illuminati, Adam Weishaupt, s-a inspirat din structura iezuiților atunci cînd și-a format societatea secretă. În următoarele două sute de ani, iezuiții au devenit tot mai independenți față de Vatican…

Deci illuminati au fost la originea iezuiților. Trez entereson!

Și după două pagini dăm de ioaniți. Mai că încep să-i înțeleg pe naziști că ardeau cărți. Și aprob Inchiziția că-i ardea pe autorii lor.

La școală i se spune de illuminati, discută cu prietenii despre illuminati, începe să cradă balivernele scrise de habarniști și colportate de ignoranți ce n-au citit în viața lor prea multe cărți sursă, ci au înghițit fără să verifice informații prelucrate de alții. Dar iluminați-vă cu informație de primă mînă, nu cu cea de a doua! Sau a treia!

Culmea: cartea are cîteva pagini de bibliografie și cîteva situri. Culmea culmilor: cartea nu are nici măcar o singură notă de subsol.

Cred că o să încep să redactez o listă neagră a autorilor ce o iau pe coclauri. Un nou Index! Cap de listă (deocamdată) Michael Benson.

Mai grav este faptul că individul ăsta a scris peste 30 de cărți în diferite domenii. Dacă toate sunt așa ca asta, propun deschiderea unei liste de semnături pentru păstrarea lui cît mai grabnică în cloroform în vederea studierii acestui individ atît de dotat. Să sperăm totuși că n-are urmași!