A Christian View of Not Voting for Hillary Clinton or Donald Trump


Oare la noi nu e tot așa?

Waging Wisdom

choices coffee mugsSeveral times over the past few months I’ve tried to explain to people I’ve run into why I’m not voting for Hillary Clinton or Donald Trump in the November presidential election. Mostly, I’ve been bumbling through the explanations, still trying to get a good handle on my position. But recently when I tried it out I thought, okay, that’s nailed it. So, heart on sleeve, here it is. It’s pretty simple, actually. Here’s my story

When the Democratic and Republican conventions took place in July, I watched all 12 hours over the four nights of each of them that were shown on PBS-TV. And I approached them as a professional researcher – as someone who knows what his own biases and beliefs are but who has been trained to know how to set those aside as far as possible to listen as objectively as possible – for the sake of…

View original post 973 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Donald Trump is Wrong about the Founding of ISIS


Waging Wisdom

the White HouseMost people had forgotten all about it, but Republican presidential nominee Donald Trump recently revived a comment he had made in January, stating that President Obama was the founder of ISIS. “President Obama. He’s the founder of ISIS,” Trump said at a campaign rally in Florida on August 10. Apparently he did not want anyone to mistake his point, for he immediately added: “He’s the founder of ISIS. He’s the founder. He founded ISIS.” Then he added: “I would say that the co-founder would be crooked Hillary Clinton.”

Asked about his comment in interviews the next day, Trump did not back down. To conservative talk show host Hugh Hewitt, who seemed to be fishing around with Trump to try to find a way to soften Trump’s language, Trump said, “No. I meant he’s the founder of ISIS. I do. I don’t care. He was the founder.” It seems a…

View original post 538 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune “Sunt rău.”

Vinovăţia spune: “Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, “Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: “Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, “Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

Rușine, apartenență și autenticitate (1)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. Valid?

Ce sau cum să facem nu este problema. Suntem creștinii cei mai obezi, cei mai distrați, cei mai bogați, avem cele mai multe și cele mai mari biserici și resurse, cei mai dependenți de literatură. Problema este ce blochează ceea ce știm și nu facem ceea trebuie.

De ce deschidem subiectul ăsta? Ne-am pierdut minţile?

Poate cel mai dificil aspect a fost că am învăţat o lecție grea. Este frustrant să nu poți transmite ce ai găsit, o parte din mine care se străduie din răsputeri să fii nevăzut, nedetectat.

Sunt două lucruri pe care le-am învăţat în ultimul an.

Primul: vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Și acest mit e foarte periculos.

Câţi dintre voi, când vă gândiţi să faceţi ceva vulnerabil ori să spuneţi ceva vulnerabil, gândiţi, “Vulnerabilitatea e slăbiciune!” Câţi gândiţi că vulnerabilitatea şi slăbiciunea sunt sinonime? Majoritatea.

Acum să vă întreb: câţi dintre voi, când aţi văzut vulnerabilitate aici în biserică, v-aţi gândit că este curaj adevărat? Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Eu definesc vulnerabilitatea ca risc emoţional, expunere, incertitudine. Hrăneşte vieţile noastre de zi cu zi. Am ajuns la convingerea că vulnerabilitatea e cel mai precis instrument de măsură al curajului — să fii vulnerabil, să te laşi văzut, să fii sincer.

Oamenii nu vor să vorbească despre vulnerabilitate sau ruşine. Despre ce aţi dori să vorbesc? Sunt trei mari domenii, din sectorul afacerilor: inovaţie, creativitate şi schimbare. Aşadar permiteţi-mi să spun în mod oficial, vulnerabilitatea e locul de naştere al inovaţiei, creativităţii şi al schimbării. A crea înseamnă a face ceva care n-a mai existat înainte. Nimic nu-i mai vulnerabil decât asta. Adaptabilitatea la schimbare e dependentă de vulnerabilitate.

Pe lângă înţelegerea deplină a relaţiei dintre vulnerabilitate şi curaj, un al doilea lucru pe care l-am învăţat e acesta: Trebuie să vorbim despre ruşine.

M-am gândit, voi lăsa ruşinea în urmă, pentru că am petrecut şase ani studiind ruşinea înainte de-a începe să scriu şi să vorbesc despre vulnerabilitate. Şi m-am gândit, în sfârşit, pentru că ruşinea e un subiect oribil, despre care nimeni nu vrea să vorbească.

Nu am învăţat despre vulnerabilitate, curaj, creativitate şi inovaţie studiind vulnerabilitatea. Am învăţat aceste lucruri studiind ruşinea.

Aşadar vreau să vă introduc tema ruşinii. Cei ce analizaează teoriile lui Jung numesc ruşinea mlaştina sufletului. Îi vom călca pragul. Scopul nostru nu este să intrăm să zidim o casă și să locuim acolo, ci să ne punem cizme, să traversăm şi să ne găsim calea. Ăsta-i scopul.

Se face apel la dialogul referitor la rasism. Aici este buba!

Nu poţi purta conversaţia asta fără ruşine, pentru că nu poţi vorbi despre rasă fără a vorbi despre privilegii. În mod normal atunci când oamenii încep să vorbească despre privilegii, paralizează de ruşine. Știu o soluţie genial de simplă de a nu omorî pacienții în timpul operaţiei: verificarea unei liste. Nu poţi repara problema asta fără să tratezi ruşinea, deoarece când îi învaţă pe oameni cum să sutureze, îi învaţă şi cum să-şi peticească respectul de sine până se simt atotputernici. Şi cei atotputernici nu au nevoie de liste.

Zici ,,Am văzut această nevoie. Şi ştiţi ce am făcut? Am rezolvat-o.” Toată lumea va izbucni în aplauze şi urale. Dar trebuie să spui, ,,N-a mers. Și m-am chinuit de 32 de ori, şi apoi a funcţionat.”

Verbalizarea eșecului

Ştiţi care e marele secret al bisericii? Abia aştept să spun tuturor asta. E ca o adunare a celor care au avut eşecuri. Serios. Ştiţi de ce-i acest loc uimitor? Pentru că foarte puţini oameni ce vin aici ar trebui să se teamă de eşec. Toți cei ce deschid gura au eşuat. Eu am eşuat teribil de multe ori. Nu cred că lumea înţelege asta din cauza ruşinii.

Un citat extraordinar  a lui Theodore Roosevelt este numit citatul “Omului din Arenă”. Sună așa: ,,Nu cel ce critică contează. Nu cel ce stă şi comentează că cel ce face ar putea să facă mai bine sau că se împiedică şi cade. Meritul este al celui din arenă a cărui faţă e mânjită de praf, sânge şi sudoare. Dar când e în arenă, în cele mai bun caz, câştigă, iar în cel mai rău, pierde, dar când eşuează sau când pierde, o face cu minunat curaj.”

Şi asta-i esențial în orice biserică. Asta-i important în viaţă, să acţionezi cu mult curaj, să fii în arenă. Când intri în arenă, deschizi ușa, şi gândeşti, “Voi intra şi voi încerca!” Ruşinea e demonul care îţi spune, ,,Ne. Nu eşti suficient de bun. N-ai terminat niciodată acel master. Soţia te-a părăsit. Ştiu că tatăl tău nu era plecat în Luxemburg, era la închisoare. Ştiu tot ce ţi s-a întâmplat când erai mic. Ştiu că gândești că nu arăţi destul de bine sau că ești destul de deștept, talentat sau tare. Ştiu că tatăl tău nu ţi-a acordat atenţie nici când ai ajuns director.”

Asta este ruşinea.

Şi dacă putem s-o liniștim, să intrăm, şi să spunem,”Voi face asta, ne uităm la critic şi pe cine vedem arătând cu degetul şi râzând, 99% din timp, pe cine? Pe noi. Ruşinea are două mari strategii:

  1. ,,Niciodată nu ești suficient de bun” şi dacă scapi de asta rămâne
  2. ,,Cine te crezi?”

Inteligența emoțională și liderii Bisericii


Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.
Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?
Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!
La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?
Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?
Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:
În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

De ce postează unii ce postează?


Mda, îmbîrligat, nu? Nu!

De ce postează unii ce postează? Pe bloguri. Pe feisbuc. În comentarii.

Pentru că fiecare postează ce vrea. Că doar nu postezi ce nu vrei. Dacă nu vrei să mai postezi ceva, dai delete sau edit și te rezolvi. Așa că nu-i cu da sila. E cu da voia.

Care o fi legătura între statutul persoanei ce postează ceva și postul în sine, putem discuta ani lumină. De exemplu, recent un tînăr foarte fotogenic s-a lins pe bot (la figurat) de un job public. Sexi, finuț, dar cam expus. Dezavantajul său.

Pe de altă parte există alte persoane care se afișează în posteriorul gol al inteligenței personale de parc-ar fi un mascul de babuin încins de un cîrd de femele dornice de amor nebun pe crengi unduitoare. Na, c-am zis-o! Nu mai e cazul să dau exemple concrete, că le știm.

Nu cu mult timp în urmă o persoană feminină ce conducea o importantă adunare a țării avea la activ mai știu eu ce poziție de miss, ba o altă blondină pozase la nudul, mai mult sau mai puțin gol, prin niscaiva reviste serioase pentru delectarea ochilor. Vorba unor specialiști făcuți la apelul bocancilor, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place. Mă întreb totuși dacă Satana are vreo obiecție… cu privire la frumusețe, bineînțeles.

Apoi consider că la vremea tinereții se fac multe greșeli pentru că, nu-i așa, dacă nu le faci, din ce să înveți? Așa ca toată lumea, am făcut greșeli cu tona, deci am de unde ierta. Ca să nu mă înham la un complex de inferioritate… Se întreabă unii de ce postează fetele poze mai pozoase. Păi de ce nu? Toată lumea le spune că sunt frumoase, nu-i de mirare. Ar fi de mirare dacă n-ar posta. Mie mi se pare destul de anormal ca după ce îi spui cuiva vreo 16 ani că e frumoasă, să te enervezi că observă și alții același lucru. La fel și la băieți.

Și ca să nu vă dați ochii peste cap cu standardele mele liberale, vă amintesc de cîte prostii, imoralități, dezinformări, minciuni, calomnii, răutăți de tot felul și multe alte cacofonii în ale moralei și conduitei postează postacii, așa-ziși bine intenționați, puri, dedicați, transformați, închinați, îndreptați și  auto-cocoloșiți ba de eul personal, ba de vreunul colectiv.

Baiul nu mi se pare că e la tineri, ci la noi, ăștia mai bătrîni ce ne afișăm cu pretenții declarate drept principiul unic al frumuseții, de fapt o urîțenie personală cu care ținem morțiș să învingem fără drept de apel. Impun ceva ce mi se pare (doar) mie frumos? Ce mi se pare mie frumos, nu este întotdeauna un absolut. După cum știm cu toții fiecare cioară-și laudă puiul. Și fiecare mamă e cea mai frumoasă femeie din lume. Nu cred că fac(em) excepție.

Ipocrizia terorismului islamist sau apocalipsa islamică selectivă


Îl ținem minte pe Baiazid. Cum să-l uităm dacă Eminescu l-a făcut celebru? Iaca, un nebun. Nu Eminescu, Baiazid.

Noroc cu serialul ăla turcesc, vorba unui prieten, nu a arătat mult invidiata viața sexuală din harem, ci adînca înțelepciune a lui Soliman, ce voia să cucerească lumea. Alt nebun!

Și tot așa apar nebuni din ăștia ce vor să facă ceva. Nu știu exact ce, că nu sunt lăsați să vorbească. Sunt uciși. Sau se sinucid. Mai ieri-alaltăieri un nebun deschide focul asupra oamenilor, se sinucide, un altul se aruncă-n aer! Probabil că dacă-i lăsau să se exprime verbal, deznodămîntul ar fi fost altul. Musulmanii ăștia nu au învățat să se exprime corect.

Cei doi nebuni ce-au intrat într-o biserică catolică taie gîtul unui preot. Pînă la un anumit nivel, înțeleg. În fine își lichidează concurența. Dac-ar  fi fost doi imami, doi ayatolahi sau muezini, ba chiar un cadiu și un coșcogeamite hogea, vreo doi califi, aș înțelege și mai bine, ba chiar le-aș găsi circumstanțe atenuante. Dar doi musulmani anonimi să omoare un preot, să ia ostatici pe unii mai anonimi ca ei? Nebuni, domle!

Uite aici publicitate: o acțiune cu adevărat de efect! Niște musulmani dau buzna într-o piscină cu nudiști, îi amenință că-i extermină (pariez că se va întîmpla în curînd) și ca să fie siguri de asta îi scuipă puțin. Na că le-au infectat piscina cu germeni asiatici… Eu în locul lor aș fi făcut pipi în piscină. Așa, demonstrativ. Să vezi ce-ar fi ieșit nemții din piscină. Mă întreb pe unde ar fi fugit musulmanii la vederea atîtor piei nude? Poate s-ar fi aruncat în aer… (http://www.ibtimes.co.uk/muslim-gang-storm-nudist-pool-germany-threating-exterminate-women-infidels-1572918?utm_source=yahoo&utm_medium=referral&utm_campaign=rss&utm_content=%2Frss%2Fyahoous%2Fnews&yptr=yahoo&ref=yfp)

Acum mă prind și eu de ironia dezbrăcării prizonierilor din Abu-Ghraib… Un terorist islamic nu se va arunca în aer și nici nu va lupta la nudul gol. Din mai multe motive. Acest post nu își propune să le dezbată însă.

Dar de ce atacă musulmanii bisericii cu nane și preoți, de ce se omoară islamiștii cu nemții de gît prin moluri și spectacole? De ce nu se duc în Hamburg? De ce nu în St Pauli? De ce nu se aruncă în aer prin cartierele ce expune sexul în vitrine? De ce mai ard felinarele roșii prin unele cartiere? De ce se mai fură în Germania? De ce mai există corupție? Ei, e și ăsta un mister. Probabil apocaliptic.

Un calif, un războinic inervat de sexul pă bani nu se va apuca să dea publicității un mesaj mai țintit împotriva dezmățatei culturi apusene? Nu dă cineva,un înțelept o fatwa ce interzice bordelurile, masajul erotic, col-senturile și magazinele csî-csă-lî. Unul mai moderat probabil că ar da o fatwa împotriva porcilor, cîinilor, manualelor ce susțin că pămîntul e o sferă și că femeia e totuși om.

Chiar mă întreb: pînă cînd vor ignora cyber-teroriștii islamici siturile porno? Dar pe consumatorii lor? De ce nu dau atacuri la cei ce accesează acest viciu neimpozitat de miliarde de dolari? Nu miroase a petrol? Nici a fundamentalism? Ataci biserici, omori preoți și enoriași la vîrsta senectuții, pașnici consumatori ai societății de consum? Să fim serioși! Așa nu se instaurează islamul la nivel mondial. Sau ca să fiu mai precis, nu în următoarea mie de ani…

La fel ca și morala selectivă a vreunei religii, în acest caz apocalipsa nu poate fii decît selectivă. Mor doar unii. Cei aleși de teroriștii islamici în vederea apocalipsei  selective. Ori un dumnezeu ce lasă ca treaba selectării victimelor să-i fie făcută de niște bezmetici, nu trece de asemănarea lui Hitler și Mengele, Stalin și Beria, Castro și Che Guevara. Un astfel de dumnezeu nu este decît un biet idol, un drac sau ceva mai rău. În acest caz, ca în multe altele, ipocrizia religiei sau ipocrizia adepților unei ei, indiferent care este ea, nu trebuie căutată cu microscopul electronic între paginile unei scripturi, al unui coran.

Ea devine evidentă atunci cînd se impune cu forța. Prin teroare. Mai ales prin teroare selectivă. Apocalipsa la meniul zilei. Ce mai luăm azi la prînz? Iaca lichidăm niște indivizi din tribului pieilor-goale. Mîine seară niște închinători ai lui Ball. Foot-Ball.

Uomo religiosus fricosus e mai jalnic decît un animal fricos. Nu de alta, dar dacă omul rațional se coboară sub nivelul animalului condus de instincte, e limpede că religia sa nu e religie. Este altceva. Adică NIMIC. Dumnezeu nu este terorist. Mai jalnic ca Dumnezeul impus prin frică de către oameni este doar dumnezeul ce se impune el însuși prin frică. Un dumnezeu ne-bun.

Istoria ca pildă


Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Călătorie spirituală?


La cursul de cristologie un prof, pe vremea aceea mai tînăr, ne-a spus că la materia sa era vorba de mapping your Christology. Adică să-ți hărtuiești cristologia. Să o cartografiezi. Să începi de undeva și să ajungi la destinație. Cu indicatoare. Ceea ce m-a dus la concluzia firească: pe lîngă mersul nostru firesc prin lume, sunt, suntem, sunteți, într-o călătorie spirituală. Eu, tu, el, ea, noi, voi. Cu toții. Vrînd-nevrînd. Conștienți sau nu.

Banal sau nu, suntem localizați pe Terra, apoi în România (unii dintre noi) și undeva pe teritoriul țării ne-am născut. Am fost aduși pe lume și am fost înscriși într-o călătorie cu caracteristici geografice. Ne-am localizat data nașterii într-un anumit loc. Aceste două nu se vor schimba niciodată. (După cum nu se va schimba nici data și locul decesului nostru.) Și am pornit la drum.

Părerea mea, nu neapărat universal valabilă, este că identitatea proprie se confundă cu călătoria proprie. Și așa cum identitatea este una fizică și spirituală, călătoria noastră prin viață este una fizică și spirituală. Chiar dacă nu am făcut un pact cu Dumnezeu, foaia noastră de parcurs a fost întocmită, semnată și parafată de Sus.

Dar de unde acest model?

Simplu: de la Avram, de la Isac, Iacov, Iosif, Moise.  Primul, un anonim pornit în călătorie, apoi toți urmașii săi în călătoriile lor s-au intersectat cu lumea spirituală. Detaliile le găsiți în Vechiul Testament. Și apoi descoperim poporul lui Dumnezeu cu călătoria sa fizică și spirituală.

Aici lucrurile se armonizează, pentru că nu mi se pare că se complică, ci se simplifică, devin mai clare. Află și aflăm și noi cine este Dumnezeu, știm mai bine la ce să ne așteptăm și începem să ne lămurim propria călătorie. Dăm de Exod/Ieșire și dăm de includerea într-o comunitate ce are un scop foarte bine definit.

După care, dincolo de Sinai dăm de Țara Promisă și un pic mai încolo, cu ceva înfiorare, descoperim Exilul. Ce păcat că nu există în Vechiul Testament un singur capitol cu acest titlu… După care vine întoarcerea din robie. Toate aceste tipuri de călătorii impun tipere personale și comunitate.

Tiparul propriu al călătoriei cu repere geografice și cel al sumei experiențelor personale este translatat (cu toții știm asta, dar interpretăm uneori diferit) Bisericii, noul popor ales. Identitatea mea devine mai complexă sau cel puțin devin conștient de implicații pînă atunci nebănuite cînd ajung în Biserică.

Nu discut cauzele, dar călătoria mea geografică și identitară se împletește în eul meu cel de toate zilele (și nopțile, nu le-am uitat), dimensiunile ei în timp și spațiu fiind bine definite.

Dacă stau bine să mă uit, în lungimea, lățimea și înălțimea vieții mele timpul, a patra dimensiune, este hotărîtoare. Depinde cît timp petrec cu părinții, cu prietenii, cît timp sunt la școală, cît de lungi sunt sincopele mele și cît de scurte sunt reveriile datorate unor evenimente mai mult sau mai puțin imaginare. Depinde cît timp dau Bisericii.

Un model personal de călătorie spirituală ce concide cu cea fizică (geografică, biologică, experiențială) este și viața lui Isus Cristos. Cristologia s-a dezvoltat încă înainte de nașterea lui Isus din Nazaret. Vechiul Testament anticipează venirea sa, intrarea sa în lume. Betleemul, Nazaretul, Galilea, Samaria, Decapole, Capernaum și Ierusalimul sunt cîteva repere  concludente. La fel și intersectarea lumii spirituale cu lumea aceasta în aceste locuri și cu alte personaje

Crucea, mormîntul, învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului se înscriu atît pe hartă, cît și pe Cer. Ierusalimul geografic trimite la Ierusalimul ceresc. Pînă și pogorîrea Duhului Sfînt este un reper definitoriu pentru cine este Isus Cristos, pentru că el este cel ce declanșează această trimitere ca rod al împlinirii misiunii sale pe Pămînt. Dar cel mai bine și mai mult Isus ni l-a făcut cunoscut pe Tatăl.

Mai mult ca sigur că cel mai important lucru la finalul călătoriei noastre ar fi ca cei de lîngă noi să confirme că și noi l-am făcut cunoscut pe Tatăl.

“I Have a Vision,” John Peck


Viziunea lui John Peck cu privire la biserică

Waging Wisdom

John Peck at his deskSomeone has said that a sunset on earth is a sunrise in heaven. Last week the Rev. John Peck passed away peacefully in his sleep, three days into his 92nd year. A godly, noble man who overflowed with wisdom. A true mensch. A dear friend. I knew John closely for thirty-three years and we collaborated on a number of projects. Since receiving news of his death I have been thinking: how strange it will be not to have this unique outlier in the world with us.

John, who has been called “The Least Known Best Theologian in the World,”* had an exceptional passion for the church. It would be hard to top his lovely and concise picture of a healthy church. It has been printed and framed and hangs on the wall of pastors’ offices. Part of John’s enduring legacy is being experienced today in churches who have taken his…

View original post 495 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Apocalipsa după sfîntul proroc Nigel Farage sau 1+1=2


1+1=2.

Asta știm cu toții. Ceea ce nu știam în urmă cu 17 ani, pe cînd voiam să dăm cu toții buluc în UE, este că Nigel Farage era proroc. Poate chiar profet, ca și Muhamad. Adică el a prevestit ieșirea Marii Britanii din UE și a fost inițiatorul unei religii ce se va extinge: Exitul. Asta dacă ar fi să ne luăm după el. Dacă Muhamad a fugit de la Mecca la Medina, Hegira profetului Nigel Farage a fost de la Londra la Bruxelles. Și acum a intrat triumfător în Mecca Europei.

Și veți întreba ca tot omul nedumerit: Dar cum de este și sfînt? Simplu. Aduceți-vă aminte de prorocii apocaliptici ce cu cîțiva ani în urmă puneau semnul egal între Imperiul Roman din secolul I și UE. Aduceți-vă aminte de prorocii ce ne informau despre Fiara de la Bruxelles, despre Balaurul de la Strassbourg și despre cele zece stele ale UE, adevărați draci ce stăteau la pîndă să ne-nghită. Doamne, nu ne lăsa!

Și nu în ultimă instanță despre aceiași proroci ce prevesteau toate relele din lume dacă vom adera la UE. Diavolul, Satana în persoană și prorocul mincinos (oricare ar fi el în afară de Saddam, Bush I, Clinton, Bush II, Obama, Clintonesa și alți Trumpi) conspirau pe față să distrugă Biserica cea adevărată, cea curată și neîntinată. Dacă cumva mai există așa ceva…

Păi nu e Nigel Farage îngerul neînfricat ce a luptat de unul singur cu Balaurul? Nu l-a învins el? Nu e cazul să-i aducem laude, metanii, daruri și alte cele pentru că el, imaculatul, pusul deoparte, predestinatul și pregătitul în ascuns a ridicat steagul de luptă împotriva Fiarei? Nu el a dat peste cap planul Celui Rău? BA DA!

Să-i ridicăm statui, să-i dedicăm poezii, să denumim străzi cu numele său sfînt, să lansăm colecții de haine, torturi și băuturi mai mult sau mai puțin carbo-alcoolice cu numele său sfînt. In God we trust? Americanii își vor schimba oricum deviza de pe dolari în In Trump we trust, dar vor fi nevoiți să adauge în fața atîtor mărturii, In God we trust, but in Nigel Farage we believe!

Și totuși…

Am trăit în anii 60. Adică 1960 cînd britanicii se căzneau să intre în Piața Comună, prima denumire accesibilă în România pentru o Europă de vest unită. Și francezii, ce-și aduceau aminte de Crecy, de Poitiers, de Ben Kebir și alte evenimente cu implicări britanice, au zis ani în șir NU. Veto la intrarea Marii Britanii în Europa. Pe cînd Britania chiar era Mare.

Știau franțujii ce știau! Ei se opuneau re-constituirii Imperiului Roman. Preveneau apariția Fiarei, încheierea istoriei și declanșarea apocalipsei. Apocalipsa lui Nigel Farage. Că altfel nu se explică! Nație de proroci și ăștia…

Erau francezii mai sfinți? Erau britanicii mai diabolici? Probabil că… nu știu. Nu cred că erau unii mai buni și alții mai răi. Nici că Diavolul, Satana în persoană, le lua mințile. Sau poate că da. Cum de atunci voiau britanicii în Europa? Probabil că nu voiau să rămînă în afara ei. Avantaje? Nu mă întrebați, judecați singuri.

Și acum? Cum e acum? Simplu. Dacă 1+1=2, atunci și 2-1=1. Dar așteptați, prorocii nu s-au trezit. Apocalipticienii nu s-au dumerit pentru că planul lui Dumnezeu este încă secret. Apropos, cum stăm cu invadarea Izraelului de către ruși în cîteva luni prin descoperire beiușană? Nimic? Mai așteptăm. Cît? Oricît. Dom Pustan, vre-o lună mai colorată în ultimul timp?

Sfinți avem, evenimente avem, Dumnezeu e în control, după cum zic ei (probabil face parte din vreo comisie de control…) și noi putem divaga, inventa, provoca, imagina, că altceva mai bun n-avem ce face.

Dar Doamne, ține-ne departe de sfinți proroci ca Nigel Farage și apocalipsa lui!

Zoofilia? De ce nu?


Canada a legalizat zoofilia. Tradus, mai mult sau mai puțin exact, ar fi dragostea cu sau față de animale. Nu că ar fi același lucru. Iubesc animalele, dar nu fac dragoste sau sex cu ele. Îmi plac, le iubesc, dar în chip platonic. Nu mă căsătoresc cu ele, nici nu divorțez de ele. Nu că nu aș vrea eu, dar nimeni nu le-a întrebat pe animale.

Închipuiți-vă o scenă de genul: la ofițerul stării civile se prezintă un tip cu o vițică sau o vacă. Funcționarul public examinează hîrtiile, vede că sunt întrunite condițiile, adică mirele are mai mult de 18 ani și vițica, doamna în devenire, are cel puțin 16 ani (sub 16 are acordul părinților). Cu un tată bou și cu o mamă vacă nu e de mirare că mirele a obținut acordul. Un balot de fîn, un drob de sare sau un grajd cu încălzire centrală și aer condiționat și totul s-a aranjat. Că doar nu e mită dată politicienilor, poliției, funcționarilor publici sau doctorilor. Cu dragostea nu te pui!

Și vine momentul mult așteptat la care visa el, invitații lui de fapt, tot auditoriul.

– Cetățene Cutărică, de bună voie și nesilit de nimeni iei în căsătorie pe cetă… pe animala Joițica?

-Da!

-Cetă… animala Joițica, de bună-voie și nesilită de nimeni iei în căsătorie pe cetățeanul Cutărică?

-Muuu!!! Poate a spus da, poate a spus nu. Cine să-i ia apărarea bietei victime?

-Animala a spus DA! Luînd la cunoștiință de consimțămîntul ambilor soți, avînd în vedere că se împlinesc condițiile prevăzute în lege, vă declar soț și animal! Puteți să vă sărutați animala.

Și ne mai mirăm că ne omorîm ca animalele, că ne furăm, că ne urîm, că ne vindem sau că ne exploatăm și că nu ne pasă de consecințe. Am devenit animale pentru că e clar că animalele nu au devenit oameni. Nu de alta, dar în afară de omul care doreștesă se culce cu un animal nu prea știu multe animale să vrea să se culce cu un om. Decît din greșeală.

Încă o pagină importantă înscrisă în evoluția omului. Sau poate în involuția sa… Zoofilia o fi iubirea animalelor, dar le-a întrebat cineva și pe ele dacă cumva ne iubesc? Altfel, conform legii e doar viol. Și asta se pedepsește. Tot conform legii!

To Boldly Go: anti-Trump Republicans speak up


Waging Wisdom

Crative Commons image“[T]here are certain standards more important than one year’s election. There are certain codes that if you betray them, you suffer something much worse than a political defeat. Donald Trump is an affront to basic standards of honesty, virtue and citizenship. He pollutes the atmosphere in which our children are raised. He has already shredded the unspoken rules of political civility that make conversation possible. In his savage regime, public life is just a dog-eat-dog war of all against all.”

That’s conservative Republican David Brooks in his New York Times editorial “No, Not Trump, Not Ever.” The widely-respected columnist and a commentator for NPR, who also teaches at Yale, is challenging Republican politics even if it costs him some readers.

“[Reinhold] Niebuhr always said politics is the art of making choices between relative goods and lesser evils. [When they hear me say that, people say], ‘Oh I hadn’t thought of…

View original post 238 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Cina ca altceva…


De multe ori, poate de prea multe ori am auzit și am simțit că Cina Domnului sau Euharistia este un simbol al credinței. Nu voi intra în teoria simbolurilor, dar să susți că este doar un simbol al unui act prefigurat și practicat în Vechiul Testament, socotit primul ca importanță după botez, mi se pare cel puțin o limitare cu explicații doar pe orizontală. Că noi nu facem ca ei, că ei nu fac ce trebuie, că la ei e așa și la noi e altcumva. Dar dacă Cina ar avea adevăratele sale valențe, poate și viața noastră ar fi altcumva.

Ieri stăteam de vorba cu cineva care zicea că Cina a ajuns un act de cult făcut la repezeală în finalul unei predici. Și că pe vremuri era altcumva. Posibil. Ultima dată am luat Cina la o nuntă… cu mulți observatori și multe observatoare doar să afle cine o va lua în felul acela. Pagubă-n ciuperci pentru ei…

Vă mai aduceți aminte de legămintele din Vechiul Testament? Vă mai aduceți aminte de jertfe, de jurăminte și de masa ce se mînca împreună de cei ce participau la legămînt? Să nu lungim însemnătatea Paștelor de la evrei la creștini, dar să luăm aminte că în finalul tuturor legămintelor, a tratatelor încheiate între faraoni și împărați exista o masă comună. De cele mai multe ori suntem concentrați pe replicarea mesei de Paște, ne limităm la cuvintele spuse de Isus în încăperea de sus.

Oare nu este prea puțin amintirea unui act făcut în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă a fost făcut de Isus Hristos? Care sunt implicațiile prezente și viitoare ale participării împreună cu cel de lîngă mine, cu cea de lîngă mine, cu dușmanul, cu prietenul, cu străinul, cu soția sau cu copiii mei la o masă în care reînoim un legămînt, nu numai prin cuvintele celebre lăsate de Mîntuitor, ci cu masa pe care o luăm împreună? Pentru că, în ciuda faptului că cel mai adesea se mănîncă pîine sau azimi și se bea vin sau must, nu degeaba se mănîncă și se bea împreună.

Pentru că nu pot mînca decît în silă cu dușmanul meu, cu cel cu care sunt certat, cu soția pe care am bătut-o sau cu subalternul sau șeful pe care l-am înșelat. Această masă ce încheie un legămînt mă îndeamnă să fiu în armonie cu întreaga Scriptură, cu întreaga viață a Mîntuitorului. Și din această cauză, ar trebui să mă împac cu pîrîșul meu, să dau înapoi ce-am furat, să îmi cer iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, să-l iert pe fratele meu de 7 ori cîte 70.

Nu vreau să cred că am ajuns la acea insensibilitate care mă face să particip la cină fără să simt bucuria, responsabilitatea și în același timp încărcătura spirituală a legămîntului pentru care însuși Dumnezeu și-a dat viața. Pentru că altfel cum aș putea continua să trăiesc învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului Sfînt?

Este Cina un simbol, un simplu act de cult, o comemorare a ceva ce s-a întîmplat acum 2000 de ani? Poate. Dar nu și pentru mine. Pentru mine este altceva…

(S)Pre Canaan…


La puțin timp după ieșirea din Egipt poporu resimți ponoasele aprovizionării cerești: mană, mană și iar mană. Regimul alimentar era foarte restîns, restrictiv și plat. (O mică digresiune: în anii 70 am citit o carte despre un posibil război atomic pe Terra. Intrați în buncăre ocupanților americani li se dădea (din motive lesne de înțeles) aceiași hrană fără formă, același gust, aceiași consistență.)

Nexam castraveți extra, ăia calitatea a doua se dădeau pe sub mînă. După cum obiceiurile vechi mor greu, tot așa și gusturile deprinse în copilărie: ciocolata Pitic, parizerul cu 1.30 suta de grame, Sana la sticlă și brînza Făgăraș reveneau de undeva din străfundurile papilelor gustative… Vîrstnicii își aminteau cu duioșie, aproape lăcrimînd cremvuștii, micii și berea de la ziua de naștere a faraonului, defilările de odinioară pricinuite de victorii mărețe, emoțiile înmînării cravatei de pionier al Marii Piramide, a primirii în organizația Tineretul Piramist și decorarea drapelului de luptă al unității cu ocazia depășirii planului la canalul Marea Roșie-Marea cea mare. O tempora!

Dar acum erau la hotarele țării promise și întrebarea se pune cam așa: cum de la vederea tuturor bunătăților din Canaan, după traiul mizer și periculos presărat de exterminarea tuturor băieților nou-născuți, evreii doreau să se întoarcă de unde au plecat? Cît de bine putea fi să trăiești ca sclav?

Evident erau adînc întipărite lozincile de genul Toată lumea avea un job. Sau Toți eram egali. Sau Fiecare avea unde locui. Oricum Egiptul se afla pe culmi de progres și civilizație, se nevoia spre visul de aur al întregii omeniri. Cum să pleci într-o țărișoară mică, înapoiată, locuită de monștri, fără infrastructură și legumicultură avansată în lipsa deltei?

Dacă n-ar fi fost urgiile alea, mai ales ultima, ar fi putut trăi mult și bine în Egipt. După moartea faraonului rău, poate ar fi venit unul bun ce le-ar fi dat pămînt în Regiunea Autonomă Iudaică. Ar fi avut parlamentul lor, magazinele lor cusher, etc. Și cine știe, poate unul dintre ei ar fi ajuns prim-ministru, la fel ca Iosif. Nu?

Dintre cei mai maturi evrei doar doi au intrat în Canaan. De necrezut? Se pare că în unele cazuri, atunci cînd apare o schimbare bruscă, doar nepoții au șanse să intre în noua dimensiune. Uitați-vă la noi! Mai avem 14 ani de deșert… Cel puțin! Iar după deșertul actual nu ne așteaptă Canaanul.

Criza sfinților


Ironia sorții, pentru vajnicii apărători ai credinței ce se cred singurii sfinți în viață, este că la început biserica a avut cea mai mare concentrație sau proporție de sfinți. Vorba șefului meu, statistica spune că procentajul mergea spre 100%. Noroc cu Iuda care s-a auto-exclus. Ca urmare, se presupune că imediat după ridicarea lui Isus la cer, toți ucenicii de la 11+alesul apostolilor se nevoiau în rugăciuni, faceri de bine și evanghelizare masivă și ca urmare întreaga biserică era compusă din oameni sfinți în adevăratul sens al cuvîntului. Nu e greu de crezut asta. Apoi au apărut alți sfinți precum Ștefan, Pavel și alții.

Au urmat părinții apostolici, apărătorii credinței, martirii, părinții bisericii și evident ereticii. Dar azi îi sărim…

În Evul Mediu sfinții erau venerați și foarte venerați. Făcuseră minuni sau pur și simplu fapte demne de oameni ce îl cunoșteau pe Dumnezeu. Ca urmare apăreau icoane, statui, morminte, relicve, fel de fel de tradiții respectate de dragul sfîntului sau sfintei. Fără a mai pomeni de cuiele cu care a fost țintuit Mîntuitorul pe crucea răstignirii, crucea în sine, sfîntul graal, lancea, giulgiu, cămașa lui Cristos și multe alte obiecte. Mănăstiri, orașe, cetăți, biserici, creștini pioși sau doar afaceriști dețineau relicve făcătoare de minuni sau aducătoare de noroc. Subiectul merită tratat separat. La fel ca la eretici, sărim și moaștele, relicvele și tradițiile de ori și ce culoare.

N-a trecut mult și sfinții s-au despărțit. Pe temeiuri pascale, cardinale, lingvistice, sinodale și ire-conciliare (dacă pot să mă exprim așa…). Au apărut sfinții de răsărit și cei de apus, apoi în cei de Roma și de Avignon. La scurt timp Hus, traducători ai Bibliei în limba maternă și apoi Luther dau semnalul diversificării în sfinți mai protestanți. Și a urmat super-diversificarea. Deși susțineau toți un Domn, o credință și un botez.

Sfinții au ajuns partizani. Apoi sfinții au avut partizani. Care s-au cam bătut, persecutat, executat. Pînă la apariția secularismului care a mai tăiat din avîntul extremiștilor. Și așa am ajuns la comuniști…

Apropo de sfinți, gîndul mi-a zburat la o pură întîmplare la care participau trei sfinți trecuți de cealaltă parte a orizontului actual: Dorel Popa, Marcu Nichifor și Truța Ionel. La acea dată un inginer, un fost profesor de seminar și un pastor. Toți baptiști. Doru Popa venea cu ceva nou în perioada comunistă, Marcu Nichifor era în sistem, dar nu era omul sistemului, iar Truța Ionel, un om prea blînd ca sistemul comunist să nu profite de el. La vremea aceea exista un conflict ce dădea în clocot și în acea duminică seara, nu din întîmplare, la amvon era toți cei trei. Marcu Nichifor a predicat despre împăcare, astfel că la sfîrșitul serviciului toți, sau mai bine spus, cea mai mare parte a celor prezenți se aștepta ca cei doi să se împace, să se strîngă în brațe și să se vadă cum sfinții pot să conviețuiască și să lucreze împreună.

Momentul culminant a sosit. S-au sucit în așa fel încît Truța s-a făcut că plouă. Popa s-a abținut. Oricine sau mai bine zis toți cei de față puteau citi pe fața lui Marcu Nichifor tristețe și fără îndoială amăreală în suflet. În ciuda bunelor intenții și sfinții eșuează. Știm unde s-a ajuns apoi. A sosit seminaristul minune ce se lăuda cu unchiul colonel de securitate. Apoi a apărut Maranata. Apoi Metanoia. Apoi Metanoia Harvest. Sfinți diverși din diverse motive. Fără comentarii.

Ceea ce mă face să mă întreb unde sunt sfinții de la noi pentru care s-ar picta icoane, ar apare și s-ar respecta o tradiție, două?

Într-o vreme Iosif Țon vorbea de la postul de radio și-l asculta o țară întreagă. Unde mai este acum? Tot prin vremea aceea Paul Negruț făcea valuri la Oradea. Ce se mai aude sau ce valuri mai face? Mai recent Pustan a mai făcut valuri, dar a dispărut.

Îl avem pe Arsenie Boca despre care se spune că va fi dus la Catedrala Mîntuirii Neamului. Ce simplu e cu un sfînt ce nu se poate opune! Vă mai aduceți aminte de minunea de la Maglavit? A cam dispărut.

Dar unde sunt sfinții în viață care sunt căutați, urmați și imitați?

Pentru că în esență, asta e problema: este o criză de sfinți. Iar dacă nu îi avem, îi inventăm, îi relocăm, îi revitalizăm. Vorba fiului meu: Soră, 300! Am încărcat padelele defibrilatorului cu suficientă spiritualitate? Soră, bagă 1000 să fim siguri!