Revolutie anti-marxista in Brazilia: Sfarsitul bulshitului


Originally posted on :

Am fost invadati, in ultimele saptamani si luni, cu stiri despre “miracolul” Syriza, despre cum vor reusi stangistii greci sa scoata tara din marasmul in care se afla. Ministrul de finante elen a fost ridicat pe toate piedestalurile gloriei europene si universale, de parca ar fi fost John Maynard Keynes impreunat cu Hegel insusi. S-a atins cota maxima de bulshit propagandistic. Se vorbeste insa prea putin, ori chiar deloc, despre cum sa naruieste castelul din carti de joc al revolutionarei Dilma Rousseff, fosta combatanta in organizatiile de guerila urbana. Matura si responsabila, societatea civila din acea tara nu este prizoniera miturilor stangiste. Nu se imbata cu apa rece, precum in multe alte locuri.

Demonstratii de milioane de oameni ii cer demisia Dilmei Rousseff. Coruptia endemica a regimului neo-marxist este denuntata de masele iesite in strada, dar ignorata de elitele media, conectate la canalele neo-bolsevice sustinute financiar de autocratia putinista. Forumul…

View original 232 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Aferim? De ce?


Știrile zilelor trecute marcau încă un succes la Festivalul de film de la Berlin. Filmul românesc Aferim a luat un premiu. Și eram din nou mîndri că suntem români. A apărut trailerul. Andi Moisescu l-a invitat pe regizor la emisiunea sa. Și au vorbit despre discriminare. Îți venea să-ți urci copiii în mașină și să nu te mai oprești pînă la cinema. Te gîndeai că în fine s-a spart tiparul românesc ce spune că indiferent ce facem, e bine și așa. Poate… Aferim!

Și m-am, de fapt ne-am, dus la cinema. Am văzut Aferim. Cu soția.

Dacă aș fi străin și ar trebui să-i fac o trecere în revistă, aș spune că e un film ciudat despre un subiect demodat. Sclavia. Rezolvată în secolul XIX. Mai tîrziu în Principate. Că țara semăna pe alocuri cu Afganistanul. Că era foarte înapoiată. Și deci primitivă. Și că oamenii erau ciudați… Limbajul cam deranjant, dar poate bine ales pentru ceea ce se întîmpla la vremea aceea. 1835. În țara lor.

Dar dacă sunt român gîndesc altcumva.

În primul rînd am fost 3 spectatori în toată sala. Aferim n-o să fie un succes de casă. Care film în ultimii 25 de ani a fost așa ceva? Sufăr cumva de amnezie sau asta e realitatea? E clar că toate premiile cinematografiei noastre s-au luat pentru ciudățenii. Pentru ceva la care Occidentul se miră. Sau pentru mesajul politic al filmului. Pentru hapeningsuri…

Dar tocmai ce îi lipsește cinematografiei noastre este succesul de casă. Poate veți spune că nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu ca să mergem cu clasa la Dacii, Mihai Viteazul, Puterea și adevărul, etc. Păi da, nu mai trăim pe vremea lui Ceaușescu, dar nici atunci nu mergeam la Nea Mărin miliardar cu clasa… Nici la Cu mînile curate… Nici la…

Dar dacă este un film despre discriminare nu se putea gîndi nimeni, dar absolut nimeni, că la filmul ăsta, chiar dacă nu ar fi luat premii, s-ar putea sau mai degrabă, ar trebui, să se meargă cu clasa? Și totuși veți întreba, dar de ce nu se poate merge cu clasa?

Nu se poate merge cu clasa pentru că nu se mai merge în armată și deși în armată se înjura birjărește, o dată trecut de poarta unității intrai în lumea normală în care nu mai puteai înjura la fiecare replică. În Aferim se înjură. Dar nu se înjură oricum. Se înjură masiv. Direct, parcă n-ar fi înjurături, parcă era limbajul de toate zilele.

Anatomia masculină și feminină des pomenită a filmului nu m-a dus la catharsis. Probabil că nici nu trebuia. Aferim este un film militant. În Aferim vedem prostituție, mită, nedreptate, înjurături, lașitate, TBC, tîlhărie, jaf, furt, jeg, înjurături, infidelitate conjugală, sechestrare de persoană, manipulare, exploatare economică, robie, beție, relații sexuale cu minori, abuz de autoritate, schingiure, și cîte altele.

Filmul are snoave, panseuri și zicători. Și pe lîngă activismul social, activismul filmului este profund anti-religios. Cum altcumva decît anti-ortodox, că nu putea fi vorba de altceva. Dar nu este anti-religios sau anti-ortodox grec cum ne-am aștepta, avînd în vedere că țara gemuse sub jugul fanariot de curînd eliminat. Nici de cel al mănăstirilor închinate către locurile sfinte, o povară demnă de datoria prezentă de zeci de miliarde a României… Pădurile, ogoarele, robii și satele închinate lor au fost rezolvate de Cuza după jumătate de secol.

Dincolo de absurdul omniprezent pe aproape toată lungimea filmului, presupunerea că vezi adevărul, că binele va triumfa și se va face dreptate, ultimul element al triadei clasice, frumosul, se lasă prea mult așteptat. Eventual se poate deduce din peisaj și animale. Dincolo de alb-negrul filmului. Dialogurile redactate pe baza textelor clasicilor literaturii române  din care nu lipsesc trimite la textele lui Alecsandri, Ion Budai-Deleanu și mulți alții, nu justifică violența limbajului.

În concluzie, Abuz după abuz ar fi fost un titlu mai bun pentru filmul Bravo, căci așa s-ar putea traduce cuvîntul aferim. Cum se traduce filmul?

Am plecat cu un gust amar. Amar de violență. Nu am plecat cu dorința de a schimba ceva. Ci cu scîrbă. Oare asta și-au dorit realizatorii? Căci dincolo de dialogurile clasice, de vestimentație, animale, actori și peisaje, de primitivism și activism anti-religios, cu asta am rămas. Oare cum percepe românul din străinătate filmul acesta?

Credința în spectacol


Ne-am dat pe Facebook. Ne-am dat pe Twitter. Și pe alte rețele sociale. Sau de comunicare. De fapt ne-am dat în spectacol. Și mai tragic este faptul că suntem simpli spectatori. Viața noastră se joacă la bursă. Unii încasează bani. Minciuna e pe gratis. Așa spun ei.

Și așa ne-am racordat la cea mai mare rețea a bîrfelor. Bîrfim și suntem bîrfiți. Aflăm și suntem aflați. Ne împrietenim și ne des-împrietenim. Dar trebuie s-o afle toată lumea. Big Brother e un mic copil. Small Brother suntem doar noi.

Baiul credinței noastre, de cele mai multe ori, este că a ajuns și ea un spectacol. De circ. Tot un fel de circ este în esență. Nu mai suntem noi. Suntem personajul de duminică. De la biserică. În drum spre biserică. Sau de la biserică. Și unde-i biserica? Ce e aia biserică?

Unde-i Cristos? La circ? Acolo l-au dus unii. Acolo l-au răstignit. După ce l-au scos la judecată. O fi circul ăsta perpetum mobile? Cine are curajul să-l oprească? Liderii? Mulțimea? Străjerul? Credința în spectacol e prea mare ca să fie răsturnată. Subminată. Eliminată. Arsă. Sau doar răstignită.

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

De șacaraua cavanalu beșteli…


Iliescu este celebru din mai multe puncte de vedere. De exemplu posteritatea (atît englezească, cît și ce românească) se va mîndri cu a sa celebră spusă în romengleză: ză dacs cam from ză tracs! Pe englezește the duckes come from the trucks sau pe românește rațele vin de la camioane… Evident, americanii nu erau atît de erudiți ca domnul președinte ca să realizeze că, de fapt, dacii se trăgeau din traci. Asta era treaba lui Herodot!

În același stil, dar mai puțin onomatopeic se produc creații blogeriene, ziarituriene și feisbucchistice. Fiecare poa să-ș dea cu părerea. Zilnic suntem asaltați de ultima cură de slăbire, de miracolul dă nu-știu-unde, de cutărescu care iar rupe tăcerea-n paișpe și de cutărică care a dezlegat misterul crimei din scara fără trepți. Nu-i de mirare că apar producții bibliciste, sclînteli coșmariște și elucumbrațiile unor personalități absolut deraiate. Cu cît mai deraiate, cu atît mai interesante. Și mai originale.

Păi n-a fost Isus un original? Probabil. Totuși, dacă Isus a fost original, cum de acum toți creștinii conservatori nu vor să se mute cu un milițenti mai în sus sau în jos, mai la stînga sau mai la dreapta? Simplu: dacă Isus s-a dovedit Dumnezeu cine mai poate să-i bage de vină? Trăiască legalismul sau De șacaraua cavanalu beșteli!

Un alt exemplu este numele lui Dumnezeu în limba arabă. Numele este Allah încă înainte de existența lui Muhammad. Și în bisericile arabilor în liturghii, predici, Biblii, numele se păstrează. Dar nu toată lumea este de acord. Nici eu nu sunt, dar ce pot să fac…

La ei Evanghelia după Ioan sună cam așa:

Fi al bad’i al kalima
wa al kalima kane lada Allah
wa al kalima kana Allah!

Mai ieri, alatăieri, un ungur român îi cere lui Iohannis împreună cu alți 13 999 de diverși să i se dea autonomie Transilvaniei. Ce ar fi făcut dacă Iohannis i-ar fi dat-o? Probabil ar fi dus-o la consignația să vadă dacă se poate vinde. Am zis eu că mă proclam calif al Banatului, Crișanei și a Munților Apuseni, dar nu m-a recunoscut nimeni pîn-acuma. Ce aș fi făcut dacă m-ar fi recunoscut? Probabil m-aș fi îndreptat spre penitenciar fără să provoc prea mare panikă.

Dar nu-i nici un pericol. La noi îi trebuie statului 25 de ani să constate că minerii au venit chemați de cineva la București, și că omul ăla este probabil tipul cu rațele ce debarcau dîn camioane. Cine știe ce ar mai fi delirat Iliescu dacă s-ar fi pronunțat despre mineri în limba lui Șecspir? Ză blec men cam from esăsăsăr? Harașo!

Și ne mai trebuie încă 25 de ani ca alocația pentru creșterea copilului să ajungă la valoarea dată de Ceaușescu, adică la 100 de lei. Și cînd o ajunge vom cumpăra cu ea tot atît cît acum. Sau mai puțin. Ponta, ce faci, te gîndești la copilăria fericită a copiilor români din Italia, Franța, Anglia, Germania, Spania?

Un alt Iliescu, deghizat în Burebista2012 ne lovește în moalele inteligenței cu titluri bîntuite de anxietate generalizată. Habarnistul nu știe ce-i aia limba română, dar asta n-ar fi așa de grav (vezi cazul Iliescu cu limba engleză), că tipu-i român american. Cam cum sunt unii afro-americani.

Deci, un țăran român ajuns la tehnologie informatică cu bani puțini, cu gîndire multă, dar fără noțiuni elementare de logică și ca atare fără sens. Se deschide un portal, a început războiul rece, rușii au bombardat o navă americană în Marea Neagră, românii-s niște victime ale capitalismului american, ale imperialismului american, ale mecdonalsurilor americane, ale cocacolei americane și ale lui Forbes, Rockefeler, generalului Store și turcului Ali-mentara… Masoni salvați-mă!

On ză top ăv evrising, Bibi e iar ministru nambăr oan, deci să ne așteptăm la război. Acum înțeleg de ce se salută evreii cu șalom, musulmanii cu salam și noi cu pace. Fiecare își dorește ce nu are.

Mai că-mi vine să zic De șacaraua cavanalu beșteli! Să mor dacă știu ce e, dar sună așa de bine!

Pe o pantă alunecoasă?


Printre primele expresii învățate pe cînd studiam teologie la LBC/LST a fost the slippery slope sau panta alunecoasă. Era la Etică.

În mare argumentul se referă la o înșiruire de evenimente ce decurg unele din altele fără o logică aparentă. De exemplu, dacă parlamentarii au fost arestați de DNA pentru corupție și mită, le va veni rîndul și altora mai mici, apoi oamenilor de rînd, cum ar fi șoferii de autobuz, controlorii de bilete și portarii de spital. Logica ne spune că aceasta nu o să se întîmple din mai multe motive.

Pe o pantă alunecoasă riscăm să ne situăm și atunci cînd ne lansăm în unele aprecieri absolute, dar tendențioase, dacă nu chiar greșite. De exemplu, naziștii au început să-și lichideze dușmanii politici în secolul trecut. Apoi pe evrei. Și pe polonezi. Și pe țigani. Și pe ruși. Și pe negrii. Au lichidat pe oricine nu era arian. Dar chiar și printre germani existau unii mai puțin arieni. Conform aceleași logici le-ar fi venit și lor rîndul într-un viitor mai pur, mai arian. Mai blonzi, mai cu ochi albaștri și cu strămoși mai saxoni. Doar că goții au migrat și ei din Asia de pe undeva…

Același fenomen al pantei alunecoase s-a văzut în epurările politice în care revoluțiile și urmașii acestora se devorau din interior. Revoluția Franceză și-a tocat una după alta facțiunile. Bolșevicii și-au lichidat și ei liderii și partizanii lor. Ce să mai vorbim de Stalin? Cam toate partidele comuniste din est au trecut prin acest fenomen.

Cam aceiași logică se poate remarca și azi în religiile fundamentaliste. În Libia, Irak și Siria se lichidează dușmanii ISIS: șiiții, iazidis, creștinii, homosexualii, americani, francezi, egipteni, japonezi. Unde se vor opri? Trebuie să se găsească impuri și printre ei…

La noi însă fenomenul se vede în biserici. Unii se declară mai sfinți ca alții. Ca urmare ceilalți sunt necurați. Cine? Ăia răi. Apoi ăia cinstiți dar nereligioși. Apoi ateii declarați. Apoi toate celelalte denominații sau confesiuni. Și așa rămînem singuri. L-am deposedat pe Dumnezeu de toată omenirea în afară de noi. Și ce dacă! Să fie mulțumit că ne are!

Și declarăm pe Facebook că ne mîndrim cu Dumnezeul nostru. Întrebarea este dacă el se mîndrește cu noi. (Cu Iov s-a mîndrit…) Îi condamnăm pe păcătoși în loc să condamnăm păcatul. Ar fi mai bine să începem cu păcatele noastre, nu cu ale altora. Nu de alta, dar putem să o luăm pe o pantă alunecoasă… Să mai dau și referințe biblice sau rămînem la bunul simț?

PS Acest post a fost cauzat de următorul comentariu din domeniul patologicului de pe Facebook:

Butnariu Ionel: PUPATORII si SLUGOII homosexualilor, dati dovada de mult bun simt si comentati pe retelele de socializare homosexuale! Lasati-ne pe noi familistii convinsi si traditionalisti sa ne iubim copiii, sotii si sotiile noastre. Drum bun spre iad alaturi de “fratii” vostri homosexuali, daca nu va pocaiti de gandirea asta demonica, anormala si groteasca! BIBLIA, comanda f.clar homosexualitatea, este un pacat monstruos impotriva Lui Dumnezeu si a trupului creat de Dumnezeu pt relatii familiale-heterosexuale! Fostele cetati Sodoma si Gomora au disparut prin nimicire, a ploua peste ei cu foc si pucioasa din pricina homosexualitatii! La fel Dumnezeu va aplica si acum dreptatea si sfintenia Lui la finishul istoriei. PUPATORII HOMOSEXUALITATII, aveti urgenta nevoie de procesul METANOIA in mintea voastra. Nici un om homosexual nu este normal si om de treaba!Sunt stricati rau de tot in interior din talpi pana in crestet! Homofobi si nerusinati sunteti voi lobbysti cauzei homosexuale! Inchei pledoaria mea cu un citat celebru spus de Athanase in plenul Conciliului de la Niceea din anul 324 d.Hr. “Stiu ca intreaga lume este impotriva mea, dar sa stie intreaga lume ca si eu sunt impotriva ei.” Citi Biblia si Cartea: Fata nevazuta a homosexualitatii de la Editura Curtea Vietii.

Cine urmează?


Politicienii dau din colț în colț. O scaldă. Femeia legată la ochi mai înhață cîte unul, cîte una. Parcă-i un joc de-a baba-oarba. Proteste, rugăminți, votări în parlament. Unii scapă pe ușa din dos. Elegantă ușa asta…

Se milogesc. Se amăgesc. Se descalifică. De parcă pînă acum au fost foarte calificați. I-a denumit cineva clasa politică. Parcă clasa hoților și corupților ar fi fost mai aproape de adevăr.

În fine, întreb și eu ca un necunoscător: Dacă jumătate plus unul dintre parlamentari intră la închisoare, ce se întîmplă? Noi alegeri? Se completează din mers… Cine ne mai conduce? Cum rămîn cu legile votate de corupții noștri? Dar cu banii lor?

Și apoi, după ce terminăm cu politicienii, cine vine la rînd? Biserica? Armata? Poliția? Vama? Media? Doctorii? Profii? Piețarii? Drumarii? Constructorii?

Și dacă-i băgăm pe toți corupții și hoții la închisoare, ce ne garantează că se pune capăt hoției generalizate, corupției, mitei, nepotismului, minciunii și furtului în general?

Ai senzația că fără relele enumerate țara asta se va duce pe copcă…

Totuși, cine urmează?

By Alexandru Nădăban Posted in 2015

Mărturisirea de credinţă de la Westminster


Scriam în 2010:

Dincolo de redactarea mediocră şi prezentarea evazivă a Mărturisirii de credinţă de la Wesminster, această mărturisire baptistă marchează o piatră de hotar pentru Biserica Baptistă din Marea Britania, rămînînd extrem de relevantă şi pentru baptiştii romîni de după 1989. În anii 90 am primit și eu mai multe exemplare ale acestei mărturisiri din care citez.

Înainte de 1689 baptiştii din Anglia erau categorisiţi printre sectanţi în Marea Britanie. Statul anglican îi persecuta. Dar în 1689 s-a dat un decret de toleranţă religioasă şi ca urmare baptiştii şi-au modificat Mărturisirea de credinţă. Printre punctele mai interesante pentru noua situaţie socială din regat se află:

CAPITOLUL 23 – DESPRE LEGAMINTE SI JURUINTE

O juruinta (legala) este o parte din inchinarea religioasa, prin care o persoana jura in adevar, neprihanire, si judecata, il cheama pe Dumnezeu ca martor la ceea ce a jurat, pentru a-l judeca potrivit cu adevarul sau cu falsul continut in juramantul respectiv.

Numele lui Dumnezeu este singurul pe care oamenii ar trebui sa jure; si astfel sa fie folosit cu teama sfanta si reverenta; asadar a lua in desert prin juramant acel nume glorios si de temut, sau a jura pe orice alt lucru este pacat si trebuie desfiintat; totusi pentru confirmarea adevarului si incheierea conflictelor, juramantul este garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu; asa ca un juramant dupa lege, impus de autoritati acreditate in asemenea situatii, trebuie facut;

Oricine face un juramant garantat pe Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa ia in considerare greutatea unui act asa de solemn, si sa nu faca nimic altceva in afara de ceea ce stie ca este adevarat; caci prin juramintele false, Dumnezeu este provocat, si pe aceia ce le fac ii plange pamantul.

Un juramant trebuie luat in sensul simplu si obisnuit al cuvintelor, fara echivoc sau rezerve mentale.

Un juramant, care nu trebuie facut niciunei creaturi, ci numai lui Dumnezeu, trebuie facut cu toata credinciosia si grija religioasa; dar juramintele monastice, monahale de viata izolata perpetua, de saracie declarata, si de ascultare obisnuita, sunt atat de departe de a fi trepte ale unei perfectiuni mai inalte, incat sunt capcane superstitioase si pacatoase, in care nici un crestin nu trebuie sa se incurce.

CAPITOLUL 24 – DESPRE MAGISTRATUL CIVIL

Dumnezeu, Domnul si Regele suprem al intregii lumi, a poruncit sa existe functia de magistrat civil, sub El, deasupra oamenilor, spre gloria lui si pentru binele societatii; si pe acestia I-a inarmat cu puterea sabiei, pentru apararea si incurajarea celor care fac binele si pentru pedepsirea celor ce fac raul.

Nu este o incalcare de lege pentru crestini sa accepte si sa execute slujba de magistrat cand sunt chemati la aceasta; aceasta slujba constand in mentinerea dreptatii si pacii, conform cu legile fiecarui regat si grup de state, pentru ca acum, sub Noul Testament, sa declare razboi in situatii cand aceasta este necesar si drept.

Magistratilor civili, fiind randuiti de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus li se cuvine supunere in toate lucrurile legii poruncite de ei, trebuie sa ne supunem noi in Domnul, nu doar de teama de manie, ci si de dragul constiintei, si noi trebuie sa facem rugaciuni si cereri pentru imparati si pentru toti cei care sunt in autoritate, pentru ca sub stapanirea lor sa putem trai in pace si liniste, o viata cinstita si dupa voia lui Dumnezeu.

O paralelă palidă după 1989 ar fi accesul neîngrădit al evanghelicilor în învățămînt, armată, poliție, barouri și diplomație. Cu toate că Scriptura a rămas neschimbată, condițiile sociale s-au modificat astfel că s-a schimbat și teologia evanghelicilor. Să nu uităm și să nu ne mințim: teologia se face într-un anume context cultural, politic, social.

Deci cum vom interpreta Scriptura și Mărturisirile de credință? Sau care dintre acestea două primează? Ce mai spunem despre conștiință?

Izabela sau dama dinaintea bărbatului


Știm cu toții zicala care spune că în spatele unui bărbat mare stă o soție mare. O fi adevărată. Mă tot gîndesc că și reciproca poate fi adevărată: în spatele unei femei mari stă un bărbat… mic. Baiul nu e că stă în spate, ci ce face el acolo.

Nu știu cît de mare a fost Izabela. Poate avea doar unu șaizeci. Poate nici nu avea prea multe kile. Dar nu fizicul importă. Cu toate că nu e de neglijat. Nici aspectul. Oricum zice că se machia.

Izabela este un lider. Sau o lideră. Sau după cum le place altora să creadă, o femeie-n pantaloni. Eu aș zice că mai degrabă o madame de Maintenon. Nu chiar o Hilary Clinton. În nici un caz madame Theacher.

Ahab era impulsiv, oscilant și ușor de influențat. O fi fost bi-polar? Sau doar papă-lapte? Poate Izabela era mai matură. Cu cîți ani?

Dar și azi întîlnim destule Izabele. Are și soția mea o verișoară. Dar aici nu e vorba de identificare prin nume. Dimpotrivă. Este vorba de identificarea prin caracter. Și asta vine la pachet: a ei și a lui. Nu poți fi o Izabelă dacă nu ești căsătorită cu un Ahab. Cu toate astea nu e absolut necesar ca Izabela să fie necredincioasă, atee sau extraterestră. Poate fi chiar creștină.

Prin anii 80 la întîlnirile de comitet ale uneia dintre cele mai mari biserici din Arad, ușa rămînea întredeschisă. Pe hol, pe un scăunuț stătea o Izabelă. De fiecare dată cînd era vorba de luat decizii importante ea îl chema pe pastorul Ahab afară pentru un moment. Apoi el se întorcea cu rezoluția. Și Izabela purta în semn de supunere baticul, ca toate celelalte Izabele.

Ce să facă Ahab? Să-și dea demisia? Ce să facă ceilalți complici ai celor doi? Chiar așa! Era doar lucrarea Domnului. Și călăuzirea duhului. Duhul Izabelei.

Apoi mai era o Izabelă tot în perioada comunistă. Atîta l-a protejat pînă l-a băgat în spital. De psihiatrie. Apoi l-a omorît. Prin neglijență. Și l-a îngropat. Ea era o scorpie. El era un fin. Ea știa ce voia. El nu mai știa prea multe. Ea a preluat controlul. Pastorul Ahab a fost chemat la Domnul… Să fi fost voia expresă a Domnului? Cine știe…

Un alt pastor Ahab rupea scaune prin casă cînd se certa cu Izabela. În epoca post-comunistă nu mai riscai să fi arestat pentru distrugere… Era felul lui de a-i spune nu. Noroc că scaunele de la biserică erau mai trainice. Oricum nu multe mai sunt ocupate. Nicimăcat duminica. Nu știu cîtă mobilă mai are prin casă. Dar baiul era mai mare. Erau două Izabele. Una dintre ele avea mai mulți Ahabi în buzunar. Și-i răsucea pe degete. Diplomatic. Sau demonic…

Veți protesta spunînd că există Ahabi și Izabele și printre non-pastori. De acord. Doar că ei nu sunt lideri instituționali ca și Ahab și soția lui. Nu degeaba congresul alege președintele dintre pastori. Sau dintre Ahabi.

Atenție, în fața unui Ahab manevrează o Izabelă. Nu uitați!

Acropole în flăcări


În 2012 am selectat cîteva date despre rezistența grecilor față de ocupația nazistă. Grecilor nu le place să fie ocupați. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă erau ocupați de sovietici și dacă sovieticii le-ar fi luat o Moldovă sau o Macedonie din patrie, din Elada? Oare ce se va întîmpla mîine, poimîine? Dacă SUA ar fi dictat încă politica în Europa, ar fi apărut o lovitură de stat. Dacă Rusia dictează apar separatiști rusofoni. Cine vor fi rusofonii Greciei?

sursa: Wikipedia

Manolis Glezos (Greek: Μανώλης Γλέζος) (born September 9, 1922) is a Greek left wing politician and writer, worldwide known especially for his participation in the World War II resistence.

1922 – 1945

Born in the village of Apiranthos (or Aperathu), Naxos, Glezos moved to Athens in 1935 together with his family, where he finished high school. During his high school years in Athens he also worked as a pharmacy employee. He was admitted to the Higher School of Economic and Commercial Studies (known today as the Athens University of Economics and Business) in 1940. In 1939, still a high school student, Glezos participated in the creation of an anti-fascist youth group against the Italian occupation of the Dodecanese and the dictatorship of Ioannis Metaxas. At the onset of World War II he was asked to join the Greek army in the Albanian front against Italy, but was rejected because he was under age. Instead, he worked as a volunteer for the Hellenic Ministry of Economics. During the Axis occupation of Greece, he worked for the Hellenic Red Cross and the municipality of Athens, while actively involved in the resistance.

The swastika on the Akropolis

On May 30, 1941, he and Apostolos Santas climbed on the Acropolis and tore down the swastika, which had been there since April 27, 1941, when the Nazi forces had entered Athens.[citation needed] It inspired not only the Greeks, but all subjected people, to resist against the occupation, and established them both as two international anti-Nazi heroes. The Nazi regime responded by sentencing Glezos and Santas to death in absentia. Glezos was arrested by the German occupation forces on March 24, 1942, and he was subjected to imprisonment and torture. As a result of this treatment, he was affected by tuberculosis. He was arrested on April 21, 1943 by the Italian occupation forces and spent three months in jail. On February 7, 1944 he was arrested again, this time by Greek Nazi collaborators. He spent another seven and a half months in jail, until he finally escaped on September 21 of the same year.

1946 – 1974

Glezos on a 1959 Soviet postage stamp.

The end of World War II was not the end of Glezos’ plight. On March 3, 1948, in the midst of the Greek Civil War, he was put to trial for his political convictions and sentenced to death multiple times by the right-wing government. However, his death sentences were not executed, because of the international public outcry. His death penalties were reduced to a life sentence in 1950. Even though he was still imprisoned, Manolis Glezos was elected member of the Hellenic Parliament in 1951, under the flag of the United Democratic Left, also known as EDA (Greek: Ενιαία Δημοκρατική Αριστερά, ΕΔΑ). Upon his election, he went on a hunger strike demanding the release of his fellow EDA MPs that were imprisoned or exiled in the Greek islands. He ended his hunger strike upon the release of 7 MPs from their exile. He was released from prison on July 16, 1954. On December 5, 1958 he was arrested and convicted for espionage, which was common pretext for the persecution of the supporters of the left during the Cold War. His release on December 15, 1962 was a result of the public outcry in Greece and abroad, including winning the Lenin Peace Prize. During his second term of post-war political imprisonment, Glezos was reelected MP with EDA in 1961. At the coup d’état of April 21, 1967, Glezos was arrested at 2 am, together with the rest of the political leaders. During the Regime of the Colonels, the military dictatorship led by George Papadopoulos, he suffered yet another four years of imprisonment and exile until his release in 1971.

Manolis Glezos’ political persecution, from the Second World War to the Greek Civil War and the Regime of the Colonels totals to 11 years and 4 months of imprisonment, and 4 years and 6 months of exile.

Isus în Absurdistan (3): biroul lui


Se uită gînditor în oglinda de deasupra lavoarului. Era puțin obosit după o noapte agitată. Își întinse nu prea convins pungile de sub ochi. Ei, nu era chiar așa de rău. La urma-urmei era încă tînăr. Bîjbîi după robinet și lăsă ca apa rece să-i inunde palmele adunate căuș. Făcu abstracție de paharele aliniate pe poliță. Sorbi zgomotos cîteva înghițituri după ce-și frecă palmele îndelung. Apa rece îi făcu bine. Își apăsă ceafa cu palmele încă ude după ce le trecu peste fața fierbinte. Zăbovi cîteva secunde cu ochii închiși parcă-ntr-o rugăciune numai de el știută. Pendulul antic îl deșteptă din scurta reverie. Era timpul…

Zumzetul pieței răzbătea prin fereastra crăpată doar atît cît să pătrundă răcoarea dimineții. Mîine vine instalatorul pentru aerul condiționat. Încă un credit la bancă… Încercă să-și compună o mină demnă de ceea ce va urma. Gîndul i se abătu la evenimentele din cursul nopții. Ce călătorie! Ce furtună… Ce poată cu barca aia… Erau toți uzi cînd au ajuns. Ce peripeții… Deodată însa biroului de crăpă cît să încapă un cap de adolescent ciufulit și jucăuș:

-Gata? Începem? – rosti vesel și parcă pus pe șotii.

– Ei, sigur. Să intre primul!

Ușa se deschise larg și patru brancardieri împinseră în birou un pat pe rotile. Nu se putu abține să nu remarce un iz de transpirație proaspătă amplificat de ușile ce se închiseră în urma lor.

Și totuși unii se mai spală… Nu-ți dădeai seama decît că era bărbat. Cu greu putea cineva deduce vîrsta din cauza înfățișării sale. Hainele fuseseră înlocuite cu un lințoliu bun numai de înmormîntare. Era clar că nimeni nu mai dădea nimic pe acest rebut al societății. Drogat? Alcoolic? Nebun? Nemișcat, bolnavul își rotea ochii cu o urmă de nedumerire amestecată cu teamă. Ce-i vor face?

Un tip bine îmbrăcat, cu părul proaspăt tuns și mirosind a curat și proaspăt se insinuă printr-o ușă ce răzbătea direct în birou. Nevăzut de cei ce stăteau la rînd. Nederanjat de mirosuri și vorbe. Detașat. Îi făcu semn cu arătătorul mișcîndu-și capul a hai-să-ți-spun-ceva-între-noi-fie-vorba… Îl acompaniă în celălalt capăt al biroului, la distanță de urechile curioase ale celor patru. În fine după un scurt eye-contact, îi șopti la ureche:

– Ce ne facem că n-are asigurare… Nu e de-al nostru. Nici nu știu cum au intrat. Dac-aș fi fost eu la poartă nu i-aș fi lăsat. Și n-au un sfanț!

– Ei, hai să luăm cazul ăsta pro-bono. Uite cîtă încredere au brancadierii! Hai – spuse el adresîndu-se beteagului – păcatele tale sunt iertate!

– Doamne, dar în ritmul ăsta o dăm faliment. Nu o să ne permitem biroul, aerul condiționat, apă curentă, locație cu vad… E cea mai bună soluție cum să NU facem. Trebuie și noi să trăim Doamne! Că e o muncă grea, periculoasă, cu mare răspundere…

– Iuda, ai o problemă cu banii sau cu mine? Iuda plecă capul și dispăru pe aceiași ușă pe care intră. Pînă la o vreme…

Adolescentului jucăuș îl întrebă privindu-i scînteile din priviri:

– Să intre următorul sau lăsăm cabinetul și ne ducem noi la ei?

– Hai să mergem. Mi-a sunat ceasul…

Judele Adrian Podea prins de DNA cu aceleași metode aplicate de el cu decenii în urmă. Când lucra pentru Securitate


Alexandru Nădăban:

Mafia din România

Originally posted on AntiMafia:

Culmea justiției ! Adrian Podea, fost judecător  la Tribunalul Prahova, a primit săptămâna trecută trei ani de închisoare cu executare pentru trafic de influență și dare de mită. La baza condamnării a stat denunțul colegei sale  Corina Anca Zamfirescu, șefa Secției penale a Judecătoriei Ploiești, care a acceptat să poarte tehnică de interceptare. Astfel, Podea, nume conspirat Bordea (la UM 0625 – Direcţia a III-a a Securităţii) a căzut în plasa DNA prin aceleași tehnici și metode de filaj și interceptare pe care le folosea în calitate de ofițer de Securitate cu trei decenii în urmă.

View original 1,258 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Proiect european eșuat sau căpușat?


Nu mă voi referi la eșuarea integrării noastre în UE în mare, ci la unul dintre proiectele europene care a mimat ceva pe bani europeni pentru ca noi s-o ducem mai bine. Am luat la cunoștință de acest proiect în calitate de patron: eram interesat să fac economii la capitolul buget. Proiectul promitea integrarea rromilor și a persoanelor cu handicap, dintre care fac și eu parte, în așa-zisul cîmp al muncii. Un proiect de vreun an și jumătate parcă.

Proiectul (chipurile) era desfășurat de un ong de la Cluj ce își propunea să continue activitatea după ce era inițial pus în practică pe bani românești: calificarea unui număr de persoane și angajarea unui procent din grupurile țintă. S-au ținut seminarii, conferințe și s-au făcut deplasări în Anglia. Programul se desfășura în 6 județe: Hunedoara, Arad, Țimiș, Cluj, Satu Mare și Bistrița. Existau parteneri străini de nădejde, cu experiență și know-how.

S-au făcut angajări de personal. Exista un program de achiziții: camere video, aparate foto, lap-top-uri, un autoturism, un sediu. Păcat că nu s-a prevăzut și benzina… S-a prevăzut reclame în media. Păcat că nu s-a făcut și deci, nici nu s-au dat.

S-au prevăzut bani mulți pentru instituțiile județene cu care colabora programul. S-au dau urgent. Păcat că nu s-au văzut urmările. Au existau șefi cu salarii mari. Și șeful cu salariul cel mai mare. Un habarnist. Dar un habarnist politic. A stat acolo pînă s-a terminat programul și l-a supt de bani.

Seminariile și conferințele s-au ținut în locații bine alese ca toată lumea să mănînce bine. Așa era prevăzut. Și aprobat. Normal.

Din ceea ce am văzut eu programul nu era „al nostru” cum pretindea paiața de șef, ci era o copie a unui program britanic neadaptat la realitățile românești. Dădea vreo 400 de lei celor ce se înscriau la un curs de calificare timp de cinci luni și/sau o primă angajatorului ca să angajeze persoane defavorizate social.

Doamne, încă mai sună unii ce voiau să se califice. Mi-e rușine să le spun că programul a fost o mare minciună. În județul nostru știu că s-a angajat o (una) persoană cu handicap! Poate a existat și a doua. Nu știu cîți rromi…

Cert este că programul s-a suspendat la un moment dat, că nu s-au mai dat salariile angajaților din alte județe, nu a celor din Cluj. Datorită faptului că unuia dintre partenerii strategici români i s-a refuzat o cerere acesta a plecat din proiect. Cerea nici mai mult, nici mai puțin, externalizarea poziției managerului de la Cluj. Acelui activist de partid ce nu era bun nici de dat din gură. El a rămas, ei au plecat. Trebuia găsit un alt partener strategic. Cînd? Unde?

Nu au existat bani de deplasări. Nici mijloc de locomoție.

Pînă la finele programului nu s-au făcut achizițiile, ceea ce mă face să mă gîndesc că era ceva deliberat. De exemplu, autoturismul era ca nou dacă era achiziționat la terminarea proiectului, nu la început. Sediul nu conta. Banii de salarii s-au păpat. Deplasările în Anglia a celor ce nu lucrau direct pe teren s-au făcut. Să vadă și șefii de la direcțiile municipiilor cum este Anglia… Ca să se inspire.

Participînd la un singur seminar am descoperit oameni cu eul mare, specialiști cu gură mare, și politicieni habarniști. Rromi aduși cu japca, persoane cu handicap dornice să muncească deziluzionate. Și un proiect sortit eșecului înainte de a fi pus în practică:

1. dacă dai bani unui om să nu facă nimic nu îl vei stimula să muncească.

2. dacă accepți paiațe în poziții de management orice proiect este sortit eșecului.

3. dacă angajezi oameni ce nu știu nimic despre lucrul în echipă îi transformi în zbiri pe șefi și în rebeli pe subalterni.

4. dacă colaborezi cu o instituție de stat condusă de un șef ce în afara faptului că este pus acolo pe principii politice n-are decît o dorință exacerbată de a parveni, proiectul are cele mai mari șanse să nu-și atingă obiectivele.

5. dacă ești angajat într-un astfel de proiect și îți consumi nervii așteptînd un salar ce nu mai vine, ești presat să atingi targetul fără să ți se asigure mijloacele necesare promise, pleacă, dă-ți demisia! Ai toate șansele să te îmbolnăvești de inimă rea.

6. dacă ști să faci ceva ce-ți cere un șef prost, mai bine o faci ca independent. Fii tu propriul tău șef. Satisfacția lucrului bine făcut, dus pînă la capăt recompensează!

Mă întreb cîte programe din astea au avut o traiectorie asemănătoare. Cine mai știe unul? În anii 90 Irlanda a beneficiat de bani europeni. Irlanda s-a transformat. România a furat, nu s-a transformat. Căpușa română.

Să reintroducem religia în biserică


Alexandru Nădăban:

Problema asta nu se mai termină. Baiu-i că indiferent cît s-ar discuta, nu se pot lua decizii. De ce? De frică?

Originally posted on Cu drezina:

By tango7174 (sursa) By tango7174 (sursa)

E în toi campania de promovare a orei de religie în școală. Și eu cred că e bine să se facă. Deși, cum susțineam într-un text anterior, acest moment poate fi folosit ca prilej de analiză și de reevaluare.

Totuși, de ce n-am reintroduce religia și în biserici? Ce vreau să zic cu asta? Ei bine, evanghelicii se laudă mult cu fidelitatea lor față de textul Scripturii. Cuvântul „religie” nu apare foarte frecvent în Biblie, iar într-un singur loc primește și o definiție. Deși în traducerea ortodoxă termenul folosit e „cucernicie”, Valeriu Anania face o notă de subsol în care echivalează termenul cu „religie”. Iar catolicii folosesc termenul „religiozitate”. Asta ca să nu existe suspiciunea că ar fi la mijloc numai o preferință a traducătorului.

Cu toate că nu mă dau în vânt după argumentarea cu versetul, de această dată versetele mi se par…

View original 572 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

La-nceput a fost diagnosticul (5)


Acum cîteva zile m-am înscris pe un site de cărți. Te uiți, mai citești cît te lasă și le dai steluțe. Poți să alegi dintre vreo 30 de domenii. Mai și comanzi o carte. Hîrtie sau electronică. Printre genurile alese a fost și Promo Levi, Survival in Auschwitz. Un tînăr italian ce ajunge în lagăr.

Nu m-am așteptat să găsesc atîtea asemănări între suferința datorată unei boli incurabile și detenția într-un lagăr de exterminare. Încerc să traduc:

Zorile s-au ivit ca o trădare; soarele părea să se alăture inamicilor noștri spre pierzarea noastră. Emoțiile ce ne copleșeau, resemnarea, inutila răscoală, abandonare religioasă, frica, disperarea, s-au contopit într-o panică colectivă după o noapte nedormită. Vremea meditației, vremea deciziilor s-a dus. Gîndurile noastre păreau un torent dominat doar de crîmpeiele unor amintiri fericite, a unui cămin aflat așa de aproape, atît în timp cît și în spațiu, și dureau precum loviturile de sabie.

Multe s-au spus și s-au făcut atunci; dar mai bine ca ele să fie pierdute în memorie.

Implacabilul se mutase pe strada mea. Depresia-și găsise cuib la streașina casei mele. Și nu voia să plece.

De aceea cineva din exterior poate schimba ceva. Poate vedea mai bine. Poate ajuta mai eficient. În ciuda tuturor prognozelor. A fatalității. Cel puțin aparente.

De aceea contează să stai de vorbă cu cineva care a trecut prin așa ceva. Și care, deși n-a trecut de partea cealaltă a gardului instituției, îți poate spune că dincolo de lozinca de la intrare și ieșirea de pe scena viilor mai este ceva.

Într-o după-masă am asistat fără să vreau la un eveniment oarecum ciudat. Au trecut grăbite prin fața salonului două fete cu capetele îmbrobodite. Apoi unul dintre foștii mei studenți ce a dat binețe fiecărui salon. Era respectuos. Nu m-a recunoscut. Normal. Aproape că nu mai aveam păr. Și cel ce-mi mai rămăsese era complet alb.

Au intrat într-unul dintre saloanele de la capătul nordic și au început să cînte. Aveau și o chitară. Nimeni n-a zis nimic împotrivă. N-am sesizat nici o reacție. Nu știu ce s-a mai spus în acel salon. Nu am avut curiozitatea necesară să aflu. Dar totul avea un iz de înmormîntare. Sumbru. Parcă omul era îngropat înainte de a muri. Și eu care sperasem că tinerii vor cînta ceva ce ne-ar schimba mood-ul. Ne-ar da speranță…

Era ciudat să stai la Auschwitz și cineva să intre de la viață ca să-ți cînte ca la Auschwitz. Ce fel de teologie o fi asta?

Dar vine eliberarea! Nu pot fi distrus.

 

 

 

Ușor cu pianul pe scări…


Pianul este un instrument muzical. În mîinile unui virtuos face minuni. Sub mîinile unui afon face zgomot. Cam asta e treaba cu acest instrument scump. Cam asta-i treaba și cu biserica.

Încep rău pentru pentru că pun concluzia înaintea argumentării. Dar încep previzibil pentru România unde mai întîi se dă verdictul, apoi se aduc dovezile și se citează martorii. Ca să confirme ce s-a hotărît.

Biserica este, dacă pot să mă exprim așa, un pian. Scump. Sensibil. Mare. În unele cazuri dezacordat. În altele acordat. Cîteodată îi cîntă sufletului nostru. Altădată fugim de el ca de tămîie…

Scările sunt evenimentele vieții noastre. Fie bune, fie rele. De la naștere la…

Depinde de noi cum coborîm pianul. Dacă o facem singuri. Dacă trecem legi pentru asta. Dacă punem pianul în valoare într-o orchestră. Ce fel de orchestră va fi aia. Și cine va cînta în orchestra noastră. Dacă vom cînta la patru mîini sau dacă vom avea mai mult de un pian pe scări…

Și mai contează ce fel de muzică cîntăm cu pianul nostru. Pentru o elită? Pentru popor? Pentru noi? Pentru bani? Pentru Dumnezeu!

Oare cum ar fi să urcăm scările cu pianul? Clar! Nu poți de unul singur.

De coborît e mai ușor. Dar tot nu poți de unul singur. Sau poți, dar cînd ai ajuns jos nu mai ai pian. Ai resturile lui. După ce l-ai chinuit.

Cam așa-i și cu biserica.

Hei! Se aude? Mai ușor cu pianul pe scări!

 

 

Israel, Its Neighbors, and America: Change


Alexandru Nădăban:

What, who and to whom is Israel Israel?

Originally posted on Waging Wisdom:

Netanyahu in DC Mar 2015There’s a lot of media buzz and political controversy in America just now, due to the arrival in Washington of Benjamin Netanhayu, for speeches to the Jewish lobby AIPAC and the U.S. Congress. This is a key month for Netanyahu, who, when he gets back home, faces the fight of his political life in a significant national election on March 17, to retain the office of Israel’s prime minister. The current junket to DC is part of Netanyahu’s reelection strategy.

Dramatic changes in Israel’s domestic politics play huge roles both in Israel’s relationships with the United States and with its regional neighbors. But basic issues of Israel’s political life may remain mysterious to many outsiders. They should not, given the ramifications of Netanyahu’s time in Washington just now and the up-coming March 17 election.

As I was pondering this today, I ran across two items – a straightforward and informative…

View original 267 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Conferință academică


Originally posted on Eveil à l’interculturalité:

IMISCOE conference

Ca doctorant trebuie să participi la cursuri, seminarii și diferite reuniuni și conferințe legate de munca ta de cercetare. Fiind în primul meu an de studii de doctorat, fac tot posibilul pentru a participa la o parte din aceste așa-numite formări, dar trebuie să recunosc, până acum am participat doar la cele de la universitatea mea, și numai la cele care sunt solicitate de Școala Doctorală de la Universitatea Paris 13. Datorită unor motive personale, munca mea științifică a fost întârziată, dar am profitat de vacanța de iarnă, așa cum se numeste in Franta vacanța școlară din luna februarie, și am avansat.

O veste bună pentru avansarea mea în ceea ce priveste studiul de doctorat este că unul dintre documentele mele a fost acceptat la a 12-a Conferință anuală IMISCOE, la Geneva, pe 25-27 iunie, 2015. Sunt foarte încântată de faptul că voi participa la această conferință și, eventual…

View original 13 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Să ne jucăm de-a religia?


Cu toții am trecut prin faza copilăriei în care ne jucam de-a tata și mama, de-a steaua fără nume sau de-a telejurnalul. Ne mai jucam și fotbal, handbal sau baschet, dar cu toții știm că nu conta prea mult ce jucam noi, ci ce jucau cei mari.

Cu toate astea, acum, fără discriminare, toată lumea pare să se joace de-a religia. De ce? Nu e o treabă serioasă? Există și jucătorii serioși? Sau ar fi mai bine dacă nimeni nu s-ar juca de-a religia?

Îmi aduc aminte cum pe la sfîrșitul anilor 50 sora mea mergea la niște ore de religie la catedrală. Habar n-am ce se vorbea, că eram prea mic să înțeleg, dar îmi aduc aminte de mulțimea copiilor și de figura preotului. Și de seriozitatea acestor ore. Pe vremea aia se rîdea mai puțin. Poate din cauză că viața era mult mai serioasă. Mai grea. Mai imprevizibilă. Mai controlată. Și mai dură.

Mă gîndesc că omul avea nevoie de religie ca să supraviețuiască. Statul voia să desființeze religia, omul religios se împotrivea. Voia să dea sens vieții sale. Altfel ce sens ar mai fi avut aceste ore de religie? Un risc asumat pentru ce?

Am ajuns în anii 90 în Anglia. Prietenii mei englezi mi-a spus cu tristețe în priviri că la ei totul se ia for granted. Cu alte cuvinte la ce-ți mai trebuie Dumnezeu cînd lucrurile merg unse? Cînd ai de toate. Cînd imprevizibilul aproape a dispărut. Mai exista ceva imprevizibil într-un joc de fotbal, într-unul de handbal sau baschet. Dar nu prea mult. Exista ceva imprevizibil în misiunea ce o făceau în România. Sau cîțiva ani mai tîrziu în Africa. În rest, practic, nevoia de Dumnezeu a dispărut.

De ce să te mai rogi cînd clima e stabilă, magazinele sunt pline, casa și masa sunt asigurate, copiii-ți sunt în siguranță, mașina nu se mai strică, corupția a dispărut, ecograful îți spune că ai băiat și doctorul îți prescrie niște boabe aparent banale? Chiar și remediul pentru spina bifida a devenit banal…

Iar acum copii din trei ADN-uri sunt o realitate. Mîncăm hrană modificată genetic. Homosexualitatea a devenit normă. Informația e la îndemîna degetului apăsat pe tastă. Scandalurile în domeniul religios o modă. Iar orele de religie o banalitate.

Copii răsfățați dictează notele unor profesori confesionalizați la maxim. Alergați între sate. Manipulați de un dispecerat al religiei instituționalizate. Doritoare de mai multă putere. De mai mult lux. Fără obiective spirituale reale. Fără Dumnezeu. Dar cu cladiri tot mai mari. Cu păduri tot mai multe. Cu limuzine tot mai străine. Cu veșminte tot mai epatante. Cu atitudini tot mai distante. Și tot mai străine… de om și Dumnezeu.

Aici să-și găsească copilul meu Dumnezeul? Ba! Eu nu pot să mă joc de-a religia. El nu trebuie să se joace de-a religia. Nici măcar de-a religia mea. Pentru că nu vreau ca el să se joace cu Dumnezeu. Vreau ca religia lui să nu fie un simplu joc. Vreau altceva.

Ștefan, Ștefan domn cel mare, seamăn pe lume nu are…


sursa: http://www.stefancelmare.ro/Biserici-si-manastiri-s3-ss39.htm

Ștefan poreclit cel Mare a fost bătăios. Avea mai mult testosteron decît alții. Cică era mic la stat, rău la gură și iute la mînie. Calități de lider de necontestat pentru vremurile alea. Dar nu numai pentru vremurile alea. Însă pe lîngă calitățile astea mai avea niște defecte un pic mai… rușinante pentru vremurile astea. De exemplu îi plăceau femeile. Ale altora.

Să spunem mersi că nu-i plăceau băieții. Ar fi ieșit un scandal… Nu-i plăceau nici musulmanii. Din motive evidente. Sper să nu iasă scandal acum…

Cert că sabia lui personală se află într-un muzeu al turcilor. Cum au șmanglit-o oare? Vreun ghiaur o fi trădat că altfel nu-mi explic. Sau a dus-o la bazar să facă un ban. Asta îmi explic. L-or fi momit turcaleții cu galbeni, un scaun de cetate, ceva… Și asta îmi explic că deneaul nu exista pe vremea aia. Atunci cînd te prindeau în ofsaid, îți tăiau capul, te spînzurau, sau te sugrumau. Mai ales turcii. Nu înainte de a te schingiui clasa întîia! Vezi pățania altui sfînt domnitor putred de bogat, Brîncoveanu.

Totuși, Ștefan a fost un tip foarte credincios. Dac-ar fi să mă iau după standardele scriitorului baptist Ioan Bunaciu ce menționa la fiecare pastor mai răsărit extinderea, renovarea sau clădirea unei noi biserici, Ștefan era un pastor bun. ba aș spune, chiar foarte, foarte bun. Unde o și absolvit seminarul? Buccurești? Oradea?

Avea un fix: cîte victorii, atîtea biserici ridicate. Ctitorie după ctitorie.

Dacă mă uit cît de mari și de multe sunt aceste construcții, mă cuprinde admirația! Ștefan, cel gros la hire, știa mai multă teologie decît mulți pastori și ierarhi actuali. În loc de una bucată biserică măreață cu bani de import, a ctitorit vreo 40, mici și multe. Cu impact în popor. N-a încercat să construiască catedrala mîntuirii neamului moldovenesc. Că mîntuirea nu venea cu bildingul, ci cu sabia.

Atunci aia fizică, acum cea a Cuvîntului. După aia se ridica ceva!

Hai să fiu rău și să zic că totuși Ștefan, pe atunci cel mic, că era mititel, ar fi construit și o catedrală a mîntuirii neamului său. Ce urma cînd veneau turcii? Să se închidă în ea? În VT a fost îndemnat cineva să se închidă în templu ca să scape cu viață… Nu era Ștefan omul ăla!

Ce s-ar fi întîmplat dacă turcii o cucereau și o demolau? Sau mai rău, o transformau în moscheie… Nici nu vreau să mă gîndesc. Mi-e destul Hagia Sophia.

Și noi ce ne facem cu catedralele din reședințele județelor, cu bisericile magalomaniace ce sperau dublarea numărului credincioșilor și o catedrală a mîntuirii neamului gen Disneilend ortodox? O fi ridicată în cinstea învingerii comunismului? Sub care domnitor, Ion Iliescu? Este ctitoria lui? Mă îndoiesc.

În care teologie o fi găsit cineva justificarea sanctificării zidurilor în dauna sufletelor? Theosisul betoanelor? Ce zicem noi, ăștia ce pretindem că Scriptura e litera legii, că ne închinăm în duh și-n adevăr? În betoane și zidărie parcă nu scrie-n Scripturi.

Dar noi luăm Scripturile pe cuvînt și le aplicăm literal. Serios? Cui? Cînd a fost ultima dată?

Și tot vrem să se întoarcă Țepeș să facă ordine. Poate-ar trebui să se întoarcă mai întîi Ștefan și după aia Țepeș. Oricum au fost contemporani…