Mediul evanghelic intre fundamentalism si atractionism, autor Danut Tolea


Atunci cand operam cu “isme” s-ar cuveni sa avem niste studii sociologice, cel putin, pe care sa ne construim o dreapta evaluare. Recunosc, nu le am, dar, intai de toate, nimeni mai nu s-a prea ostenit sa le faca.
Pe ce ma bazez atunci? O sa spun ca tot suntem in tara lui Caragiale, ceea ce Nenea Iancu :
“Vad enorm si simt monstruos!” Si daca mai pot fi credibil dupa o astfel de asertiune de imprumut, atunci, va rog sa cititi in continuare.
Anii de dupa comunism au generat in mediul evanghelic un fel de criza de identitate : ghetoul se deschidea spre ceilalti si odata cu aceasta deschidere se creau si premizele tendintelor spre care va avansa: fundamentalismul si atractionismul.
Fundamentalismul este o tendinta generata de instabilitate si incertitudine. As indrazni sa spun ca este tendinta “vechiului ghetou” care doreste solutii de forta ca mecanism de putere. Cu toate ca au ramas semne de intrebare, inca fara raspuns, legate de colaborari cu Securitatea, ce s-ar cere lamurite, puterea politica inca seduce mediul evanghelic de o maniera consecventa. Fundamentalismul romanesc a preluat avataruri ale celui american, importand un fel de “moral majority” (v. Jerry Farwell si Pat Roberson) transpus intr-o incercare pe purtare a unui “razboi cultural” neverosimil in spatiul romanesc. Neverosimil, zic, pentru ca este greu de explicat in conditiile unei zdrobitoare minoritati evanghelice in Romania. Sunt generate spaime cutremuratoare legate de Islam, “marea moschee” bucuresteana, refugiatii sirieni, dar si despre homosexuali, “protectia copilului” norvegiana, ora de educatie sexuala…si multe altele care fac sa “curga apa pe sub poduri”, pixeli in blogosfera, precum si anumite verbalizari patetice de la amvoane.
Cea mai “grandioasa” realizare se vrea amendarea Constitutiei pentru ca “familia” sa aiba o definire corecta. Ceea ce este interesant aici este sustinerea acesteia printr-un soi de discurs nationalist de tipul “fibrei nationale” (“Romania e o natiune crestina”) si un soi de asociere indoielnica cu politicul.
Liderii fundamentalismului romanesc sunt persoane interesate de solutii autoritare pentru congregatiile lor pe care le conduc: de o incercare de filtrare a informatiei, de exemplu si de stigmatizare a celor ce pun la indoiala pertinenta anumitor pozitii. Deloc de neglijat ar fi si o oarecare intimidare, prin sugerarea ideii ca un test de maturitatea spirituala ar fi urmarea lor neconditionata de “turma”.
(Nota : Am folosit termenul “fundamentalism” in limitele in care s-a impus prin Cutis Lee Laws si mai cu seama l-am asociat cu “fundamentalismul popular” (de dupa “Procesul Scope” sau “Procesul Maimutelor”. Mai putin am avut intentia sa critic “fundamentalismul academic” (cel promovat, de exemplu, de J. Gershan Machen si B.B. Warfield). Pentru cei interesati puteti obtine informatii din “punctele de cotitura” ale lui Mark Noll, traduse in romaneste.)
Atractionismul, a doua tendinta, este mentalitar vorbind, tot o patologie de gheto (horriblie dictu), dar, de aceasta data, nevoia de autenticitate este cea exploatata. Tendinta este una de imagine si nu deriva din realitate, cat din iluzie, iluzie ce se transpune dintr-un import cultural sau al unor franchise, cum altfel decat, americane. “Vechiul ghetou” nu devine “noul ghetou”, ci devine “ghetoul glamour”.
Modelul atractionist a traversat o adevarata istorie, inceputa tot in spatiul american odata cu contracultura zbuciumatilor ani ’60 ai secolului XX. Imaginea etalon as risca sa o identific cu cea a megabisericii (megachurch) “Willow Creek”. Fara a fi deosebit de critic la adresa ei , ceea ce nu vad la noi este o ajustare sanatoasa la realitatile si posibilitatile romanesti. De altfel marea problema este implementarea fara masura si precipitat a modelelor de afara.
Mecanismele atractionismului sunt marketingul si inclinatia spre proiecte orientate spre economia de piata. O folosire excesiva a tehnologiei (cu precadere audio-video) si incercarea de a transpune suscesul industriei divertismentului in mediul evanghelic prin “imblanzirea” (sau, eventual, “increstinarea”) lui. Botezuri masive (ideea preluata de la Steven Furtick), coruri care ar stanjeni si Magrigalul prin amploarea numerica, reflectoare, muzica cat se poate de “Praise and Worship” si…de ce nu, vedetism. Deviza dupa care se ghideaza este : “Si noi putem !”
Cum toate acestea costa, orice eveniment trebuie sustinut de inevitabila colecta compulsiva si de fund rising-ul facut in bisericile-surori americane, in special. Ingredientul care genereaza succesul acestei tendinte este constructia cladirii sau a noii cladiri. Cladirea acapareaza nevoia staffului de permanentizare si garantie a succesului. Idealul cladirii (in general cu o structura de sediu de birouri si in cat mai multa sticla) este grandilocventa ultima indiferent de numarul membrilor si posibilitatilor lor.
Am incercat un exercitiu de sinceritate…poate vinovata, dar sper, nedusmanoasa. Nu stiu si nu pot sa generez solutii de iesire din acest impas (daca observatiile mele se dovedesc a fi corecte), dar stiu si tanjesc dupa ceea ce este spiritualitatea sanatosa in mediul evenghelic. Mai mult, nu doar “adevarul ne face liberi”, ci si…sinceritatea, caci “adevarul exista-numai minciunile sunt inventate” (Georges Braque)

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva p miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner “Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Isus regele României?


Isus a fost proclamat rege al Poloniei. Cam demult nu a avut Polonia un rege. Și apropo, fecioara Maria a fost proclamată la 1 aprilie 1656 regină a Poloniei de Jan Kazimierz, pe atunci regele Poloniei. Promisiunea de a împărți dreptatea tuturor a fost subminată de nobilime, dar armata regelui a fost cel puțin victorioasă asupra suedezilor și rușilor. Nobilimea s-a prevalat de protecția Mariei pentru a eluda contribuția la apărarea Poloniei. Cert este că din nou, pe 29 august 1956 pe vremea regimului comunist și în timpul ocupației sovietice, ea a fost proclamată regină în prezența a circa 1 milion de polonezi de către ierarhia bisericii catolice.

Ce putem zice? Este necesar ca Isus să fie proclamat rege al României? De ce ar trebui sau n-ar trebui să-i imităm pe polonezi?

Există mai multe considerente pentru care un astfel de demers s-ar încadra în zona banalului. În primul rînd România este o republică. Asta nu e rău, dar tot în România avem un fost rege nerecunoscut oficial, ce a abdicat pe vremea ocupației sovietice, Mihai I. Să nu uităm că și tatăl său, Carol II a renunțat la tron după care a revenit și a abdicat din nou. Regaliștii pot trage niște învățăminte…

În afară de acest rege, oarecum inedit, avem un rege al rromilor. Pe deasupra, pe lîngă acest rege al rromilor și parțial și al românilor, avem un împărat al rromilor, de parcă domeniul rromilor ar fi un imperiu. În acest caz regele s-ar subordona împăratului, dar nu, regele nu îi este subordonat, este rege peste alți rromi. Cum avem doi foști președinți încă în viață, unul în exercițiu, un fost rege, un rege fără regat și un împărat fără imperiu, nu ne-ar mai lipsi decît să-l declarăm pe Isus rege al României.

Mă întreb ce efect ar avea această declarație asupra alianțelor noastre. O Polonie (cu o majoritate) catolică are același rege cu o Românie (majoritar) ortodoxă. În ciuda ridicării anatemelor reciproce în anii 60 de către papă și patriarhul de la Constantinopol ( Istanbul din 1453), ortodocșii nu îi consideră români pe catolicii din România. Cum încă unii mai cred că ortodoxia este singura și adevărata credință, ar fi anormal să-i considerăm pe catolicii polonezi egalii noștri. De ce ar avea nevoie Dumnezeu de două biserici adevărate!

În plus, cum ar putea protestanții (urăsc termenul ăsta de neo-protestanți, că n-are acoperire istorică, logică și lingvistică) îi botează și pe ortodocși și pe catolici (care în treacăt fie spus, își recunosc reciproc sacramentul/taina botezului), să recunoască un legămînt inițiat de o ierarhie a statului și a bisericii a cărei sacramente nu sunt valide?

Dar să presupunem că trecem peste asta. Oricum evanghelicii (cu excepția Bisericii Anglicane) nu recunosc sacramente, ci doar simboluri și acte de cult. Sec pe 2! Cum va pune în practică statul și biserica ortodoxă un astfel de legămînt în România? Care sunt termenii săi? Unde începe și unde se termină efectul acestui legămînt și cine este îndrituit să verifice și să consemneze îndeplinirea sau încălcarea sa? Care ar fi urmările legale ale călcării acestui legămînt? Te sancționează statul, biserica sau ambele?

De exemplu, care este rolul papei în acest caz? Se amestecă papa, ca și cap al Bisericii Catolice în Polonia? Cumva și în România? Avem o istorie plină de sincope în ceea ce privește Biserica Greco-Catolică. Ce s-ar întîmpla cu ea în acest caz? Dar ce se va întîmpla dacă Rusia ortodoxă, geloasă pe monarhia teocratică instaurată în Polonia și România îl va declara țar pe Isus în Rusia? Puțin probabil din cauza legăturilor cu fostele republici sovietice unde islamul este puternic? Poate. Dar un țar este mai mare decît un rege. Și unii nu vor duce lipsă de imaginația impunîndu-l pe țarul rus Isus ca suveran al regilor Isus al Poloniei catolice și a României ortodoxe. Fabulez? Nu. Ne inspiră politicienii de pretutindeni.

Și nu-l uitați pe Savonarola. La finele secolului al XV-lea și el l-a proclamat pe Isus rege al Florenței. În numele lui Isus s-au făcut percheziții, denunțuri, abuzuri, au fost arse deșertăciunile cetății. În vîrful lor trona o paiață ce îl întruchipa pe Satana. A fost criticat și papa, dar a intervenit papa. Călugărul recalcitrant a fost abandonat de florentini, a fost arestat, torturat, spînzurat și ars. Punct. Așa s-a sfîrșit domnia regelui Isus la Florența? Dar oare chiar a fost Isus regele Florenței? Este nevoie ca Isus Cristos, cel prin care a fost creat universul să fie proclamat regele unei cetăți sau a unei țări, de către o autoritate omenească, indiferent care ar fi ea? Nu este el regele universului?

Putem noi face un legămînt cu Dumnezeu? Putem. Are efect? Nu. Pentru că noi nu avem nici un fel de autoritate înaintea lui Dumnezeu. Doar el are. Ca urmare, noi putem doar să spunem că ne conformăm cererilor sale și capitulăm. Apoi putem conlucra cu el. Dar numai după capitularea necondiționată. Legămîntul este un tratat. Tratatul se încheie de către cel tare, în cazul nostru Dumnezeu, care impune termenii tratatului, asupra celui slab sau al vasalului, adică noi, România, Polonia. Eu, tu, Polonia, România, Rusia sau SUA nu pot încheia un tratat cu Dumnezeu. Eu, tu, ele putem, pot, doar să capituleze. Necondiționat. Ori asta este altceva.

Și aici intervin complicațiile. Care sunt termenii capitulării? Evanghelicii spun una, ortodocșii spun alta, catolicii alta. Cu același Isus Cristos e cam ciudat!

 

Domnul a votat


dyo

Nu s-au hotărât unele capete luminate din sânul acelei confesiuni creștine care zice că ar mai avea în clin și mânecă cu ideea de separare a Bisericii de Stat dacă Dumnezeu face politică sau nu, așa că până la rezoluția finală, până să ni se spună limpede, măcar cu aceeași precizie cu care ni se desface pe butucii hermeneuticilor rămase adesea la nivel de exprimare din vremea în care francezii prăvăleau pe ulițele Parisului căpățână după căpățână de cugetător apostat, întreaga taină a unor pietre teologico-filozofale eterne – între care strălucesc într-o deplină libertate a teologhisirii duhovnicești predestinarea, mântuirea prin turnare de plozi și materialul din care se confecționează acoperitoarea femeii –, cine-i bun, frate de-al nostru, cine-i drăcușor eligibil și ștampilabil creștinește la alegeri – că deh, puntea-i subțire iar apele învolburate, iar nouă nu ne dă ghes credința la a umbla pe ele precum se făcea odinioară –…

View original post 129 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Marș sau bal mascat?


Totul a pornit de la un scurt mesaj postat pe Internet în care anumite cuvinte erau subliniate. Și atunci mi-a picat fisa. Era o paralelă perfectă. Era exact ceea ce-mi trebuia.

Homosexualii s-au dau în stambă la parada Gay Pride. Ceilalți la Marșul rușinii. Nu înțeleg de ce trebuie unii să-și afișeze preferințele sexuale sau normalitatea sexuală (pe care fiecare dintre ei o consideră normală). E clar că minoritatea nu poate convinge majoritatea. Și nici majoritatea nu poate convinge minoritatea. Decît cu forța. Dar în acest caz agresivitatea nu face decît să dea apă la moară celorlalți. Nu te face mai interesant, mai convingător, mai subtil și deci mai rafinat.

Am văzut un documentar despre Alexandru Macedon ce susținea că în acea perioadă nimeni nu se scandaliza pe astfel de subiecte. Și am văzut un film în care Alexandru avea tendințe homosexuale. În ciuda multelor soții, Alexandru n-a participat la o paradă gay. Și nici multe dintre somitățile lumii care într-adevăr au ceva de spus în domeniu, nu participă la așa ceva. Nu că s-ar compromite, dar Gay Pride nu este decît un jalnic bal mascat.

Oricine, oricînd se poate costuma în gay și poate mima beția, avantajele și superioritatea de a fi gay. Dacă acestea există. Dar cine își asumă riscul de trăi drama, coșmarul, continua criză a unei identități ascunse, a unei suferințe inexplicabile, a unui blestem aproape fără putință de scăpare? O paradă de cîteva ceasuri, un bal mascat de o noapte nu poate schimba trecutul. Nici nu poate transforma prezentul. Zîna, prințesa, prințul sau peștișorul, nici măcar duhul din lampă nu pot schimba un destin asumat sau nu genetic, un anume gen schimbat sau transformat.

Și ajungem la întrebarea esențială, esențială pentru existența fiecăruia dintre noi: Cine sunt eu? Cu cine mă identific? Urmată de ce-a de-a doua întrebare la fel de importantă: Pentru ce mi-aș da viața? Cînd aș vrea să-mi aduc trupul și sufletul ca jertfă pe un altar, al cui ar fi altarul acela?

În rest, detalii mai puțin importante.

Am văzut copii ce au fost traumatizați din punct de vedere sexual. Le era rușine de ei. De efectele fiziologice ale traumelor suferite. Și aici nu este nici o distincție între cele două categorii. Gay sau anti-gay.

Să spunem că nu participi la un bal mascat gay. Dar dacă susții că ești altcumva, că nici o altă biserică nu e bună în comparație cu a ta, de ce participi la balul mascat al politicienilor? De ce te lași antrenat la luptă împotriva unui bal mascat ce n-are sorți de izbîndă pentru că în afara unui ipotetic procent al locuitorilor din țara ta, nimeni nu mai e interesat de baluri mascate? Tu care spui că nu dansezi…

Și apoi, dacă tot vrei să ieși în evidență, de ce după marș te duci la bal mascat? De ce îl imiți pe Ioan Botezătorul și nu Isus Cristos? Știu, în mînia ta efectele speciale ale focului din cer asupra năpîrcilor este garantat. Mai greu este să cauți acea oaie neagră rătăcită, să-ți primești înapoi fiul rătăcitor și să pui mîna pe rănile leproșilor.

Oricine poate mima creștinismul, se poate antrena la dans cu autoritățile, partidele, organizațiile lumii. Doar că pentru asta nu există răsplată sus în cer. Nici binecuvîntare. Nici risc. Nici martiraj. Și nici fericire. Pentru că este ferice de cei ce plîng, de cei săraci, de cei vorbiți de rău.

Ei pentru tine, ce dansezi jocul politicii la balul mascat al statului de drept ce nu-l bagă-n seamă pe Dumnezeu, am o veste bună și una rea.

Vestea bună e că judecata n-a venit încă. Și vestea proastă: ea începe de la Casa Domnului.

Din ciclul vine apocalipsa, mamă nu vreau cip!


Vine apocalipsa. Tot vine și nu mai apare. Dar unora le este frică. De Fiară. De fiare. De Necuratul. De balaurii din povești. Și de cip. Din ăla ce se bagă la cîini sub piele. Și ca să nu li se întîmple precum cîinilor, fac demonstrație. Și protestează. V-au convins și pe dvs.? Și protestați cu ei împreună?
Încă mai protestați că o să bage statul un cip undeva? Că o să vă pună cod de bare pe frunte? Naivilor!
Nu v-ați cumpărat din banii dvs. un telefon mobil? Nu v-a forțat statul (statul ia doar tevea). Și îl purtați cu dvs tot timpul… Ei, ei, ei! Păi statul știe asta. Ați remarcat antenoacele alea de pe blocuri instalate cu acceptul proprietarilor? Cum că vă plătește zugrăvitul scării…  V-au făcut! Aia vă poate localiza cu precizie de juma de metru pe banii dvs. Și vă poate spune unde ați fost cu aceiași precizie. Și cît ați stat acolo cu precizie de secunde.
Dar cînd v-ați decis să renunțați la cenepe? Pentru că cu asta trebuie să începeți. Vorba poetului ce a prorocit cu mulți ani în urmă:
„Cenepeul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare…
La fel ca și partidul. Și spionajul.
Am auzit că v-ați luat o mașină super. Felicitări. Nu uitați că vă duce precis la destinație datorită gps-ului. Un divais ce adună date simultan de la cîțiva sateliți. Dar nici sateliții nu-s proști. Și ei adună date de la dvs. Se știe unde ați fost, unde sunteți și probabil că nu e greu de prezis unde veți merge. Că sateliții ăștia nu-s făcuți de nană Floare sau baci Traian… Nu degeaba rușii vor să-și pună sistemul lor de gps, Europa la fel. Numai america să spioneze?
Și cînd o să renunțați la card? Cum la care? La orice card. De selgros, de bancă, de farmacie, de profi, de billa, de brico sau dedeman? Cardul vă localizează, le spune lor unde ați cumpărat ce ați cumpărat, vă urmărește non-stop și vă pregătește reclamele specializate și personalizate pentru dvs. Și nu numai…
O, și ar mai trebui să renunțați la calculatorul dvs., cumpărat tot din banii dvs., munciți din greu. Nu de alta, dar are un aipi. Și un nume. Și o locație. Și o memorie. Și cîte și mai cîte… De ce credeți că atunci cînd se fac investigații arestatului i se confiscă computerul? Acolo sunt toate dovezile. Și nu uitați că Google, Microsoft, Yahoo și alți bandiți oficiali ai internetului nu numai că știu ce ați accesat dvs. de cînd v-ați născut, ci și stochează toate aceste date. Enesei e mic copil pe lîngă ce știu băieții ăștia.
Ei, acum ce ați zice dacă le înlocuim pe toate astea cu un cip personal, cu un cumputer cu comenzi bio implantat undeva într-un loc moale? Sau preferați unul mai tare? Glumeam.
În rest trai bun cu baba. Adică cu cardurile, telefoanele, computerele și gipiesurile de pe mașină sau la purtător!
PS. Nu uitați de cuchis! Ale de vă dau reclame exact despre ce ați căutat pe net. Și toate siturile ce vă cer sau nu acordul…
În final poate vă treziți din coșmar strigînd: „Mamă, nu vreau cip!!!”
No, nu fiți așa de paranoici!!!

Reconstructing American Political Community


Biblical option for America of not only for America?

Waging Wisdom

Creative Commons imageAmong the three main points of my previous post, my first since Donald Trump was elected, I argued that there will be no flourishing political community in America if we do not humbly seek God, praying to become “vessels of civility, grace, and hope – to everyone.” That very general statement needs some particulars, and the little phrase “to everyone” is a key.

As Timothy Sherratt (Gordon College) has said, America is a diverse society, and in it we struggle to give that diversity political expression: Republican, Democrat, Libertarian, Progressive, and Green – to name just several. The problem is, we’ve stupidly turned our diversity into a house divided. We Christians are part of that problem because we take our cues from the world, so a big question we face is: how do we as Christians flex our political muscles in a way that – at this current time…

View original post 156 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Carte de rugăciuni


E mică, de buzunar, pe hîrtie îngălbenită de timp. Pe lîngă rugăciuni are şi datoriile. Care sunt trei. Şi cele nouă porunci bisericeşti. 5. A ne ruga pentru domnitorii şi stăpînitorii noştri. 7. A nu citi cărţi eretice. 8. A nu înstrăina lucrurile bisericeşti.

Faptele îndurării sufleteşti. şi a îndurării trupeşti. Ultimul fiind a înmormînta pe cei morţi. Probabil contra arderii morţilor.  Şi păcatul. De două feluri: strămoşesc pe care-l moştenim şi personal. Care este de moarte şi uşor. Cel de moarte poate fi capital, contra Duhului Sfînt şi strigător la cer.

Capital: mîndria, lăcomia, necurăţia, pizma sau invidia, lăcomia sau necumătarea, mînia, trîndăvia sau lenea.

Păcatele împotriva Duhului Sfînt sunt: a. Prea mare încredere în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. b. Deznădăjduirea sau neîncrederea în îndurarea lui Dumnezeu. c. Împotrivirea la adevăr pentru ca păcătosul să stăruiască în păcat. d. Lepădarea de credinţa ortodoxă. e. Pismuirea aproapelui pentru harul ce a primit de la Dumnezeu. f. Neînvăţarea neştiutorilor în ale credinţei, din cauza răutăţii.

Păcate strigătoare la cer.

  1. Uciderea cu voinţă.
  2. Sodomia.
  3. Asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor.
  4. Oprirea plăţii lucrătorilor.
  5. Defăimarea și nemulțumirea părinților.

Rugăciunea pentru mîntuire

…Mă pocăiesc dar fă să prisosească a mea căință…

Îți închin, o Dumnezeule, gîndurile mele, faptele mele, suferințele mele, ca în viitor să gîndesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta, să sufăr pentru Tine.

Continuă cu multe altele printre care rugăciunea pentru ziua nașterii sau a numelui, rugăciune pentru vrăjmași, rugăciune pentru cei ce urăsc și ne asupresc pe noi, rugăciune pentru cei răposați și se încheie cu liturghia Sfîntului Ioan Gură-de-aur.

Tipărită iulie 1943. În ea era și

Invitație la Marșul Protest

(împotriva homosexualității)

Îndurerați de drumul pe care vor să ne tîrască guvernanții noștri, și conștienți că asemenea păcate atrag blestemul lui Dumnezeu asupra națiunii,

Bisericile Creștine din Arad

organizează în data de 9 iulie a.c. ora 13.00

Marșul Durerii

Prin acest marș…

Dumnezeu să binecuvinteze România

Featured Image -- 9952

What You May Have Accidentally Done When You Voted For Trump


Racing for race or…

Zachary Helton

Dear Trump Voter,

I can’t say that I know why you voted for Trump, but I have a pretty good idea, and I get it. I’m not saying I voted for him, but I see that there are plenty of legitimate reasons to vote for Trump. Sure, he’s not the best role model, but you’re not really voting for him, you’re voting for the party. You’re voting for a conservative, Republican administration. You’re concerned about economics, foreign affairs, and the direction of the Supreme Court, and you think a Republican administration can do a better job. That is completely legitimate. That is democracy.

Now that the election is over, you kind of wish everyone could move on. I mean, we can all agree it’s been a particularly stressful election cycle. The Democratic candidate lost and you think everyone needs to move forward. You might even think your Democrat friends on…

View original post 483 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Don’t give Trump so much credit, America


A point of view from US:

Purpose on the Prairie

In less than 24 hours since Donald Trump has been named the President-elect of the greatest nation on this earth, it’s become apparent he’s being given far more credit than he’s due.  There’s anguished cries of, ‘How will my children grow up knowing not to discriminate?’ or, ‘How can I look my daughter in the eye and tell her she has purpose?’  Really?  Really, America?  You have given Donald Trump, a mere mortal man, far more credit than he deserves, especially considering the man hasn’t even taken office yet.  Trump does not have the power to mold our families, that is our flat-out our responsibility.

Your children will learn to love or hate, be respectful or disrespectful, wise or foolish, not by the character of the family in the White House, but by the family in their house.  May I submit to you that your sons and daughters will be…

View original post 375 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Now That Trump Has Been Elected: Three Difficult Tasks Facing American Christians


Un american despre țara sa.

Waging Wisdom

the better angels of our nature

Three Difficult Tasks Facing Christians

And just to be clear, I would have written the following even if Hillary had won.

(1) Drop the mocking spirit; instead, turn away anger.
Rising anger across in America – left and right, Democrat and Republican – has contributed to our country’s uncivil, graceless, and derisive political rhetoric. This has been normative during 2016 in the blogosphere and social media, on talk radio, in campaign ads, and even from our presidential candidates and many of their leading supporters.

Sadly, many Christians – to call out those in my own faith – have taken their rhetorical cues from these sources. I was on the receiving end of this earlier this year, when a Christian looked me in the face and said, “If you don’t vote for Trump, it’s a vote for the enemy,” after I told her I couldn’t vote for Trump. Well. I did…

View original post 1,686 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Demoni mai vechi și mai noi


Ieri a fost maslul la biserica din localitate. S-a făcut publicitate la panoul electronic de afișaj din centru. Oare pe unde umblă acum demonii exorcizați? Un subiect incitant, periculos, vechi, dar totuși actual. Ce fel de demoni (ne) mai bîntuie?

A început cu șarpele despre care unii zic că n-a fost decît un biet animal nevinovat. Atîta l-a dus capul pe dobitoc! Apoi a continuat cu idolii importați din Aram, din Egipt și cu cei întîlniți în Canaan: Baali, Astartee, Ahure, Mamona, Belial și atît de prezentul Satana, împotrivitorul, devenit parcă după ce Isus și-a început lucrarea, șeful tuturor demonilor, tartorul cel mare. În cele din urmă au venit grecii, apoi romanii.

În Apocalipsă ni se dau detalii mai specifice și secrete, dar ce avem de spus acum în secolul XXI? Azi abundă vrăjitoarele, sataniștii își cer dreptul la existență instituțională, fenomene ciudate sunt catalogate ca entități, iar dracii sau demonii sunt considerați rezultatul unor secole de obscurantism. Parcă asta pretindeau și comuniștii… Și ca să fim în ton cu unii mai avansați, extratereștrii ne țin sub observație, se amestecă în treburile noastre sau chiar ne răpesc pentru cine știe ce experimente demne de caznele iadului. De-ar fi așa de simplu…

Desigur că știți că nu Vechiul Testament, ci Noul, cu toate că e mult mai redus ca întindere, cuprinde cele mai multe referiri la demoni, spirite malefice și draci. Cel puțin în limba română. Dar poate încercați în ebraică.

Un fost lider baptist certa o studentă mai puțin prudentă în ale exprimării că Sfînta Treime este jignită că și-a luat îndrăzneala să numească cele trei fiare din Apocalipsă treimea malefică. Eu n-aș fi așa de sigur, dar cine știe, nu te poți pune cu cei ce au parte de revelație directă și nemijlocită. Aceasta nu se poate corecta pentru că este de natură divină.

Deci, după o trecere fulgerătoare printre demonii vechimii, să vedem dacă mai avem de-a face cu alții mai noi, sau cu unii care și-au schimbat înfățișarea, numele sau obiectul muncii.

Ce ați spune de demonul vitezei, al progresului, demonul politicii, cel al timpului pierdut, cel al nivelului de trai ridicat și alții de aceiași teapă?

De exemplu demonul vitezei ne face să consumăm resurse pentru a bate încontinuu recordul. Indiferent care, în ce domeniu și unde. Principal este să faci treaba cît mai repede. Nu contează că ieri ai fugit 100 metri în 9,8 secunde, azi trebuie să fugi mai repede. Se țin olimpiade, balcaniade, concursuri regionale, naționale, europene, mondiale sau simple competiții în aer liber sau în sală. Trebuie să îi bați pe ceilalți și dacă se poate, pentru că trebuie să se poată, să îți bați recordul personal. Ce se întîmplă dacă nu reușești? Ești înfrînt. Ai pierdut. Ce? Bani, faimă, acces la trupul și sufletul unora, accesul în mediul VIP.

Demonul progresului ne spune că societatea omenească, omenirea, merge tot mai bine, evoluează de la o societate primitivă la una superioară în care nu vor mai fi boli, foamete, război, suferință în general. În plus omul își va atinge potențialul maxim pentru că va exista omul de tip nou. Mă întreb ce se va întîmpla cu omul de tip vechi? Va fi reciclat, va fi scos afară din societate pe ușa din dos, pe cea din față sau pur și simplu se va sinucide? Uitîndu-mă doar la istoria ultimilor 100 de ani nu cred că găsesc răspunsuri satisfăcătoare. Să caut mai departe?

Demonii politicii ne spun că partidele ne vor asigura fericirea, bunăstarea, viitorul și ne vor explica trecutul. Trebuie să ai mare credință în astfel de demoni. Uniri, despărțiri, aranjamente, asasinate, atentate, războaie, genocide sunt rezultatul acestui demon. Este un demon cu mai multe capete, extrem de activ și de convingător. Spunea cineva, mai demult, că va fi capabil să-i facă să cadă și pe cei aleși. Căci și despre alegere și alegeri este vorba.

Uite-l și pe demonul timpului pierdut, al uitării de sine și al uitării de aproapele. E un demon liniștitor. Un fel de amoc. O marihuană socială ce se vrea nevinovată. Al neimplicării. Al totalei uitări de sine. Și nu numai. Dar fără obiect. Pentru că, nu-i așa, și așa nu contează. Nimic nu contează. Sau aproape nimic. Un demon ce te convinge să nu investești pentru că oricum o să pierzi. Un demon ce te ține anchilozat la nivelul inferior al plăcerii personale. Al nederanjării aproapelui. Dacă nu faci nimic, nu riști nimic. Dacă nu riști nimic este ca și cînd cîștigi. Pași mici, viață lungă. Și uite-așa vei ajunge să-ți risipești viața într-un consumatorism ieftin, o apatie vecină cu moartea clinică.

Dimpotrivă, demonul nivelului de trai ridicat te energizează, te pune-n mișcare, dar îți oferă obiective facile, imediate, ce te propulsează în atenția invidioșilor de doi bani: te-ai realizat. Te-ai dat peste cap să dovedești, mai ales celor care nu te bagă-n seamă și nu contează de fapt în viața ta, că ești cineva pentru că te înscrii un pic mai sus decît ceilalți care trăiesc normal. Ești mai sus la studii, la avere, la familie și distracții. Pentru că îți permiți? Nu, pentru că investești în așa ceva. De fapt acest demon este demonul deghizat al recordurilor. Cu fiecare realizare deșartă îți bați propriul tău record personal. Ești mai sus cu o treaptă. Oare?

Ce vor de fapt demonii? Nimic. Totul. Totul și nimic. Cînd te prinde, un demon te minte. Te fraierește. Te convinge să-i dai lui viața. Toată. Să uiți ceea ce este important. Ce contează. Să uiți că ai venit gol pe această lume și că pleci din ea fără să iei nimic cu tine… în afară de binele pe care l-ai făcut.

Paradoxalul samaritean, piatra de încercare a credinței tale sau a lui?


În introducerea pildei samariteanului milostiv Isus este întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege. Se pare că și noi ne confruntăm cu aceiași întrebare. care o fi cea mai mare, importantă și expresă poruncă ce ne determină practica creștină. Bănuiesc că nici un teolog nu poate să-l bată pe Isus la formulare. Cu toate acestea există foarte mulți creștini ce de-a lungul timpului au avut alte idei. Evident, nu ducem lipsă de ei nici azi. De aceea vă propun o pildă a samariteanului paradoxal, astfel încît fiecare să poată opta pentru varianta care îi place sau îl favorizează. N-a făcut asta Isus, dar după 2000 de ani de creștinism, de ce n-am face acest exercițiu de dragul diversității? În final vă puteți exprima opinia printr-un vot, fără să comentați. Sau dacă doriți, re-deschideți cutia Pandorei. Nu uitați că în ea a rămas închisă doar Speranța. Restul sunt libere de ceva timp.

Un invatator al Legii s-a sculat sa ispiteasca pe Isus si I-a zis: “Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Isus i-a zis: “Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea?” El a raspuns: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine insuti.” “Bine ai raspuns”, i-a zis Isus, “fa asa, si vei avea viata vesnica.” Dar el, care voia sa se indreptateasca, a zis lui Isus: “Si cine este aproapele meu?”

Și acum Paradoxalul samaritean adaptat la situația României:

Paradoxalul samaritean 1.

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tîlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un preot sau un pastor ce nu putea suferi homosexualii; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. Un diac sau un diacon ce ura comunitatea LGB trecea si el prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un homosexual, care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: “Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

 

Paradoxulul samaritean 2

“Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A cazut intre niste talhari, care l-au dezbracat, l-au jefuit de tot, l-au batut zdravan, au plecat si l-au lasat aproape mort. Din intamplare, se cobora pe acelasi drum un homosexual; si, cand a vazut pe omul acesta, a trecut inainte pe alaturi. O lesbiană trecea si ea prin locul acela; si, cand l-a vazut, a trecut inainte pe alaturi. Dar un creștin (ortodox, catolic, evanghelic sau de altă factură), care era in calatorie, a venit in locul unde era el si, cand l-a vazut, i s-a facut mila de el. S-a apropiat de i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului si i-a zis: “Ai grija de el, si orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere.”

Sondaj de opinie:

Care dintre acestia trei ti se pare ca a dat dovada ca este aproapele celui ce cazuse intre talhari?”

“Cel ce si-a facut mila cu el”, a raspuns invatatorul Legii. “Du-te de fa si tu la fel”, i-a zis Isus.

Vă invit în final la un exercițiu de sinceritate. Evident, susțin că un creștin nu urăște păcătosul, ci păcatul. Evident că Dumnezeu pedepsește păcatul în mod natural, prin consecințe, în mod special, prin acțiuni directe (vezi Biblia, istoria, viața mea și a ta), dar el îngăduie ca păcătosul să trăiască în așteptarea recuperării sale. Totuși tu care crezi că ar fi cea mai bună variantă?

 

Ce folosește Dumnezeu: amvonul, blogul sau gazeta de perete?


Se pare că Dumnezeu nu mai tună din ceruri. Ni s-a explicat că e vorba despre un fenomen al naturii. Dar chiar și asiguratorii țin seama de acts of God. Totuși cum se exprimă Dumnezeu azi pentru omul de rînd? Vorbește doar în anumite locuri sau i-am restrîns libertatea cuvîntului și îl lăsăm să vorbească doar în anumite clădiri, folosind anumiți oameni? Cum comunică el cu omul post-modern?

Cineva, nu se știe cine, a avut năstrușnica idee să-și expună ideile pe afișier. Sau cum se mai spune prin unele locuri, avizier. A ieșit o gazetă de perete, o idee franțuzească nedemnă de înapoierea autohtonă. La noi nici nu se citea prea bine, nu se scria prea mult și nici nu se îngăduia o asemenea boroboață intelectuală. Mai întîi îți trebuia curajul nebunesc, apoi aprobarea eminenței autorități, apoi îndurarea șicanelor celor limitați la orizont și neuroni. În concluzie, a trebuit să apară comuniștii care voiau să critice tot ce nu era comunist, ba își făceau și autocritică, un fel de a te face pe tine însăți de rușine ca să nu fi făcut de alții.

Dumnezeu apărea la gazeta de perete ca un exemplu negativ. Rău, rău, rău!

Blogul ar fi forma electronice, o gazetă electronică, tot timpul pe culoarea verde la citit. Desigur există și interdicții alese de autor, dar în esență blogul este forma computerizată globalizată a gazetei de perete. Sau este amvonul personal al vreunui personaj sau altul ce se vrea vociferînd pe un anumit domeniu, pe toate domeniile sau care pur și simplu delirează de ți-e mai mare dragul.

Pe blog îți poți da în petec, poți să modifici ce ai afirmat în trecut, poți să ștergi și să pretinzi că ceva n-a existat sau din contră poți fabrica un articol pe care să-l antedatezi. E un joc, e un moft, e o caznă sau o pierdere de timp după cum îți cataloghezi hobby-ul: îți este indispensabil, e doar o distracție, un accident sau un dram de inconștiență. Cei mai periculoși sunt aceia care pentru care blogăreala este o îndatorire. Civică, cultică, aproape mesianică, un adevărat sacrificiu neînțeles de plebe.

Pe blog poți să afirmi ceva ce se știe, ceva ce nu se știe, ceva ce este probabil sau improbabil, să bați cîmpii de să vadă stele verzi făcînd aurora boreală să pară un palid și întîmplător fenomen al naturii.

Mă întreb cum s-ar numi blogul lui Dumnezeu? Mulți și-au intitulat blogurile de parcă ar fi Dumnezeu în persoană, dar nu mi se pare că el ar avea preferințe. Dacă ar fi Dumnezeu cîte accesări ar avea? I-ar interzice Satanei să-l critice? Poate Satana are un anti-blog… Sau mai multe.

Și așa am ajuns la amvon. Obiect ros de invidia celor ce nu au acces. Considerat sfînt de unii. O tribună de unde ar trebui să vorbească Dumnezeu. (Chiar dacă n-a folosit așa ceva.) Un fel de gazetă, poate chiar de perete. Un fel de blog un pic mai intrusiv și efemer. Destinat comunicării, în special religioase, o tribună a celor mai buni dintre cei mai buni. De la amvon vine cunoștiința, apar declarațiile, se dau direcții, se imaginează viitorul și se reinterpretează trecutul. Amvonul are totdeauna dreptate. Nici nu s-ar putea altcumva…

Cine l-a văzut pe Dumnezeu la amvon? Poate l-au auzit, dar nu e același lucru… Apoi pot să pun pariu că Dumnezeu ar putea folosi orice ca amvon. Dacă ar fi cazul.

Așa cum se poate observa, toate aceste mijloace sunt vectori ai adevărului. Declară, mai mult sau mai puțin infailibil că știm, impunem, rezolvăm și decidem. Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. Toată lumea ce se respectă se prinde-n hora comunicării. Cine mai are timp să scrie o carte? Să gîndească dincolo de azi, de clipă, de efectul imediat al vorbelor sau al scrisului reflex? Tot mai puțini.

Comunicarea se micșorează aidoma filmelor ce nu au secvențe mai lungi de trei secunde. Cine mai poate urmări un discurs atît de lung? Ne pierdem atenția dacă ceva devine plictisitor. Și la așa diversitate normal că prezentăm sindromul creierului plictisit sau creierul de vîrsta desenelor animate.

Și ne mirăm că Dumnezeu a scris o carte. Cam lungă. Uneori plicticoasă. Dar strict necesară. Și Dumnezeu a scris un om. S-a întrupat ca să fie mai simplu. După aia am început noi să complicăm lucrurile. Și uite unde-am ajuns!

Un alt șibolet în societatea românească: familia


Periodic apar evenimente ce polarizează societatea românească. Este normal. Este normal să se dea declarații pro sau/și contra. Este normal ca unele instituții să ia atitudine sau să se sesizeze. Libertatea cuvîntului este garantată de constituție. În rest, felul cum este rostit cuvîntul variază de la individ la individ, de la instituție la instituție.

Contează și care este tonul oficial, dar contează care este ecoul acestuia printre cei de jos. Nu de alta, dar de la vorbe la acțiune este doar un pas, uneori chiar foarte mic. Distorsionarea accidentală sau premeditată a adevărului, atitudinea față de celălalt interlocutor sau față de publicul larg poate aduce avantaje sau dezavantaje. Au căzut guverne, s-au destrămat coaliții, s-au produs falimente, au izbucnit crize financiare și s-au declarat războaie din cauze aparent banale. Să nu uităm că în cele din urmă s-a ajuns la concluzia evidentă că cheltuielile au fost incomparabil mai mari față de beneficiile obținute. Dar era prea tîrziu.

Mai trebuie să evidențiem că în România lucrurile se desfășoară cam anapoda. În general. N-aș mai vrea să mai dau exemple, că le știm cu toții. Și acum, familia!

De fapt, discuția începuse în urmă cu ceva vreme, cu marșul rușinii cînd s-a mărșăluit împotriva păcatului (ziceau unii, acum vreo zece ani și mai bine). A continuat cu cazul Bodnariu și acum dăm nas în nas cu familia clasică sau cea formată din parteneri.

Bine că nu suntem somați să luăm poziție, să semnăm o declarație că ne situăm de o parte sau alta. Și cine știe, să fim presați să abjurăm. Sau să sacrificăm pe vreun altar Atunci ar fi mai grav. Dar indiferent cum ar fi, este vorba despre ce credem sau mai precis, ce cred eu sau ce crezi tu despre acest subiect. Asta la prima vedere.

Pentru că așa cum nici un verset din Scriptură nu se tîlcuiește singur, nici poziția unuia sau altuia cu privire la familie nu se poate fundamenta doar pe declarațiile de genul Dumnezeu a inventat familia compusă dintr-un bărbat și o femeie. Pe motiv că la început, iertată să-mi fie observația, cel puțin urmașii lui Adam și Eva au trăit într-un incest inevitabil. Dar să nu deviem de la subiect. Nu știm cum bărbatul a luat mai multe soții și bănuiesc că nu era păcat de vreme ce însuși Iacov/Israel a avut cîteva, ba a avut și cîteva țiitoare și copiii lor au făcut parte din poporul ales. Oare o fi aici o lecție pentru biserică? Care? (Care lecție, care biserică…)

Ei, și acum despre familie și poziție. Deci definim sau nu definim familia, nu este cădere din har. Oricum definiția familiei nu se dă în Noul Testament. Apoi, să nu uităm că azi poporul ales nu mai este legat de țara promisă, de moștenirea pămîntului de acolo, de neamestecarea cu neamurile. Noi suntem neamurile alea și relațiile din societate nu se mai bazează pe proprietatea asupra pămîntului. Ierusalimul este cel ceresc, după cum și Canaanul este undeva fără adresă geografică. Ba de ceva timp cineva a spus că-i mai bine să vinzi tot ce ai și să dai la săraci ca să ai o comoară în ceruri. Și ce-i rămîne familiei? Poate credința. Și mîntuirea.

Dar nu uitați, niciun verset nu se tîlcuiește monosilabic, fără ochelari pe nas și fără să întrebi în stînga și-n dreapta. Drept care trecem la un alt nivel.

Cine m-a chemat pe mine să impun ceva, să somez pe cineva că dacă nu se conformează o să-l dau afară din sinagogă, o să-l chem la judecată în fața sinedriului, o să-i închid, o să-i demolez locașul de închinare și în cele din urmă o să-l ard pe rug. Și cenușa o să i-o împrăștii între cele patru zări, dar mai ales o să-i șterg numele din Cartea Vieții?

Care instituție întreagă la minte, care exponent al credinței în vreun Dumnezeu ar putea să facă asta pretinzînd că respectă întrutotul un Dumnezeu al dragostei care crede totul, suferă totul, acopere totul? O fi dumnezeul musulmanilor? Sau al ateilor? Poate!

Mă întreb de ce o fi murit pe cruce un Dumnezeu care a creat universul? Mă întreb de ce n-a chemat legiunile de îngeri sau de ce nu s-a încruntat puțin la omenirea asta stricată… Poate că a vrut să ne dea o lecție universal valabilă în ceea ce privește puterea, vulnerabilitatea, adevărul, mila, dragostea și cine știe mai cîte care nu le încap toate cărțile care s-au scris pînă-n ziua aceea… Dar același Dumnezeu va veni pe nori, va veni cu judecata și răsplata. Atunci va veni sfîrșitul pentru că va fi un nou început.

PS Dacă tot ne pronunțăm în chestiuni sexuale pe care nu le aprobăm, ce facem cu vrăjitoarele alea? Sau nu mai mai crede nimeni în așa ceva?

Iuga vs Iohannis – Baptistii romani intre penibil si ridicol


Persona

viorel-iuga

Avertizare: Aceasta postare nu este despre baptistii romani, ci despre liderii lor actuali. Eu am trait eclesial mai bine de douazeci de ani intre baptisti si va asigur ca intre ei sunt o multime de oameni decenti si vrednici de respect. Unii dintre ei chiar mi-au ramas buni prieteni si dupa plecarea, din pricini strict teologice, din aceasta confesiune. Cred ca niciodata baptistii in special, si evanghelicii in general, nu au avut intre ei mai multi oameni educati si cu inalte competente intelectuale si profesionale. Din pacate, asfel de persoane sunt mai deegraba marginalizate in biserici si, din aceasta pricina, prea putin active in alegerea liderilor. Iar rezultatul il vedem acum. Mare pacat! Poate, totusi, invatam ceva de aici.

* * *

Ziua de astazi a prilejuit un dialog indirect intre Viorel Iuga, presedintele baptistilor romani, dar si al Aliantei Evanghelice, si Klaus Iohannis, presedintele Romaniei, un dialog din…

View original post 693 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Ce se poate înțelege din discursul pastorului Viorel Iuga


Cu drezina

(sursa) (sursa)

În mesajul public al pastorului Viorel Iuga sunt câteva probleme care merită luate în discuție. În primul rând, este foarte greu de stabilit în numele cui vorbește președintele Cultului Baptist. Dacă vorbește doar în numele acestei organizații, atunci, din punct de vedere tehnic, reprezintă o minoritate religioasă aproape neglijabilă pentru termenii categorici în care e formulat mesajul. Într-adevăr, s-a dovedit că evanghelicii se pot mobiliza ca să devină vizibili, dar nu și ca să devină decisivi pentru o decizie politică în România. N-aș exclude cu totul o astfel de posibilitate, dar deocamdată nu avem vreun precedent.

În orice caz, chiar dacă s-ar limita să vorbească în numele cultului pe care-l conduce dumnealui, cunosc suficient de mulți baptiști care nici plătiți nu s-ar prezenta la urne, iar de votat (cei care vor să voteze), adesea votează așa cum îi taie capul sau le dictează inima. Și cred că e…

View original post 1,190 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

Din ciclul a venit toamna: De vorbă cu invizibilul…


Nu, nu este de vorbă cu Dumnezeu, vreun înger sau demon. Nici cu vîntul. Nici cu Omul Invizibil.

Nu-i ușor să stai de vorbă cu ea. Că de fapt este o ea. Ai impresia că e ca vorbitul la telefon? Te înșeli.

Cam toți te privesc lung cînd le povestești. Îți dau sfaturi. Se înduioșează. Sau nu te cred. Alții te evită. Puțini te mai invită.

Ești un fel de Iov suspendat între prima și… următoarea nenorocire. Ba ți se spune că o fi o binecuvîntare, o încercare, o explicație, o cineștiecareiplanulLui…

Dar ești suspendat. Ești cu un picior aici și cu unul în aer. Sau poate deja dincolo. Nau bat not iet devine o realitate de zi cu zi. Ceva banal de real.

Dacă mai e timp, începi să-ți încropești o oază. Proprie. Poate mai altcumva. Știută doar de tine. Cu rubine banale și cristale de sare de mare.

O viață retrăită altcumva. Un eroism fără miros ca un trăsnet cu scufiță pe capul lupului. Ilogic sau ireal nu mai este banal. Pentru că orice poate fi banal de renal.

Și ploaia ce bate-n geam ca un fluture de noapte orbit de lumina răsăritului… Insectarul emoțiilor? Deconstruit în fiecare clipă. Există doar durere și o pauză de la mama ei. Are durerea tată? Care-ți-e numele tată?

Unii se dau de gol pretinzînd că vor să te vindece. Să te iubească. Să te mintă. Dar ea continuă să stea acolo. Invizibilă. Imaterială. Ireal de reală. De tulburătoare.

Nu pleacă, nu vine, nu dispare. Nu regretă nimic, niciodată. Pur și simplu n-are sentimente. Cel puțin nu te urăște. Dar tu?

S-ar putea să creadă-n predestinare. Ca și tine dacă stai de vorbă cu ea.

Cîteodată se zbenguie. Se alintă. Se agită, ba din cînd în cînd se dă de ceasul morții. Nu, nu-i normală. E doar o boală…