“Politics”: Noah Webster v. Ambrose Bierce


Waging Wisdom

Webster's DictionaryIn a song by Sting, one of the world’s more intelligent singer-songwriters, he admits that he’s lost his lost faith in politicians because “they all seem like game show hosts to me.” It aptly expressed a sentiment held by many people twenty years ago, when “If Ever I Lose My Faith in You” was first popular. Here in the States today, presidential game-show politics has devolved into reality TV, with all of its scripted drama and adversity. Responsible citizens can only cry or laugh. Having cried, I suppose that’s why I posted Daffy Duck’s run for the presidency recently. The short cartoon made me laugh when I discovered it, quite by accident, on youtube.

Still, crying is what’s needed today. By a stroke of good fortune, I own of a massive tome, the 1919 edition of Webster’s New International Dictionary (with Reference History), which I rely on…

View original post 319 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Raiul pe pămînt? Unde, cînd, cum?


Nu aveam 16 ani cînd mergînd pe stradă cu un prieten și ne dădeam cu părerea că aici ar putea fi raiul pe pămînt dacă lucrurile s-ar face mai bine, dacă ne-am organiza mai eficient. Același lucru l-am auzit din gura multor indivizi de-a lungul timpului. Și așa s-a născut întrebarea: Este raiul pe pămînt posibil? Unde? Cînd? Cum?

Marii teoreticieni ai comunismului, Marx și Engels și-au dat cu părerea că o societate fără exploatare, fără clase și fără proprietari va fi posibilă după ce proletariatul va pune mîna pe putere, după ce dușmanii de clasă vor fi lichidați și după ce nu va mai exista proprietate privată. În viziunea lor aceasta se putea întîmpla doar în țările cu un proletariat foarte numeros, adică în țările cu o orînduire capitalistă. Raiul era după colț.

Nimic mai greșit. Încercările de a instaura raiul comunist au dus la milione de morți, victime ale unui sistem utopic, fără fundament ideologic temeinic și imposibil de aplicat în practică cu rezultate pozitive de durată.

Dar, omul se gîndește să instaureze raiul (religios sau secular) pe pămînt. Nu e rău că vrea, nici că încearcă, poate e de discutat metoda de a ajunge la acest rezultat.

Ceea ce mă face să mă gîndesc dacă cumva e posibil ca raiul să fie inaugurat pe pămînt dacă, să zicem, toți locuitorii, fără excepție ar fi creștini de cea mai bună calitate. Ca să nu excludem și nici să nu jignim pe nimeni.

N-ar fi rău, dar mă gîndesc că în lipsa unui conducător absolut, noi oamenii, chiar creștini de marcă, am continua să păcătuim în cele mai diverse domenii și n-am ajunge în rai prea repede. Ne-am găsi imperfecțiuni, vini, lipsuri și plusuri de care nu putem scăpa.

Mă mai gîndeam zilele astea că averea, indiferent care e, nu va mai conta. O vom arunca asemenea unei poveri ce ne împiedică să zburăm spre cer. Aruncăm lestul și ne vom înălța mai repede. Cine îndrăznește să arunce primul cu averea? Cam seamănă cu întrebarea cine dintre voi e fără păcat să arunce primul…

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Oricînd, cu precizarea că în nici un caz atunci cînd oamenii vor încerca. Dumnezeu va avea ultimul cuvînt.

Unde se va realiza raiul pe pămînt? Un paradis fără Dumnezeu este ca și iadul fără draci. Draci care acolo vor fi chinuiți, nu vor chinui ei pe cineva. Deci un paradis (oricît de elaborat) ar fi, rămîne unul fiscal, turistic, efemer și în cele din urmă plin de urmări negative. Ce nici nu mai trebuie menționate.

În cele din urmă, un paradis omenesc pe pămînt nu rezolvă cîteva lucruri esențiale (făcînd abstracție de problema proprietății): existența suferinței și a morții. De menționat că Isus Cristos a spus că acolo (în paradis, rai, în prezența lui Dumnezeu) vom fi ca îngerii, nu ne vom căsători. Refuz să fac alte presupuneri. Moartea va fi lichidată, suferința nu va mai exista și Smile, Jesus loves you va fi o realitate deloc banală.

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Cum există cîteva variante, și mulți partizani, vreau să afirm că raiul se va realiza atunci cînd Dumnezeu va locui pe pămînt cu noi, și va fi un pămînt nou alături de ceruri noi. Hmmm… Și totuși cînd? Cîndva.

Există unii, și printre ei mă număr și eu, care susțin că raiul începe de pe pămînt, că suntem cu un picior în paradis. Trăim aici ca și cînd am trăi dincolo. de acord, dar să nu uităm că nu suntem total dincolo, și în pofida, now but not yet, trebuie să facem legătura cu comunitatea în care trăim exemplificînd prin viața noastră ceea ce credem.

Și nu în ultimă instanță, după cum putem deja trăi în paradis, putem trăi deja și în iad. Asta nu numai dacă credem că el există, ci dacă trăim ca și cînd numai iadul există. Destinat inițial îngerilor căzuți, iadul a făcut loc și sufletelor ce își merită un astfel de loc. Sau de stare. Așa că după cum putem trăi deja în paradis, putem trăi și în iad, chiar din viața aceasta. Dar încă mai avem o șansă să ne schimbăm destinul. Și șansa noastră este Isus Cristos.

 

“HELP! HELP! I’m being repressed! Come and see the violence inherent in the system!”


Grateful to the dead

. . . so said “Dennis the peasant” in Monty Python’s Holy Grail movie.

Poor Arthur. He was only trying to be civil. But the peasant was so annoying!

[many thanks to the “anonymous fan” who transcribed the script from which the following is excerpted] . . .

  ARTHUR:  We're all Britons and I am your king.
  WOMAN:  I didn't know we had a king.  I thought we were an autonomous
      collective.
  DENNIS:  You're fooling yourself.  We're living in a dictatorship.
      A self-perpetuating autocracy in which the working classes--
  WOMAN:  Oh there you go, bringing class into it again.
  DENNIS:  That's what it's all about if only people would--
  ARTHUR:  Please, please good people.  I am in haste.

Throughout Dennis the Peasant’s ensuing harangue, King Arthur becomes more and more visibly agitated–until he can stand it no longer and picks up the dirty peasant by the scruff of…

View original post 2,328 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Dumnezeu pentru o zi… (1)


Dacă n-ar fi Dumnezeu, Dumnezeu ar fi obosit de mult ocupat fiind să ne împlinească mofturile. Nouă și restului ăstora din univers. Cum îl exploatează domle, de parc-ar fi a lor! Așa că m-am apucat de voluntariat pentru instituția celestă. În afara orelor de pensie.

Cum vin din afara sistemului, toată lumea are încredere-n mine. Toți îmi dezvăluie taine. Și, deși n-o să mă credeți, mă pun bine și cu dracii. Trebuie pe unii să-i trec puntea. După aia mai vedem…

De exemplu, am preluat niște rugăciuni de îmbogățire. M-am dat puțin peste cap și am scos la suprafață niscaiva boabe de carbon. Strălucitor. Transparent. Dur. Ca la vreun milion dă tone. Aici, acolo, pe dincolo. Să aibă toți. Așa că acum caratul a scăzut la mai bine de jumătate. Data viitoare o să umblu la uncia de aur. Am în plan și uraniul.

Ieri, era s-o dau în bară. Tocmai deviasem un fluviu subteran, cînd am dat de petrol și gaze cît să se mute vreo 20 de sateliți de supraveghere a resurselor. Le picau rușilor ultimele exporturi și iar începea războiu… Așa că am scos apa înaintea hidrocarburilor, pe care le-am înfundat mai jos. Din coasta lui Isus n-a curs petrol și sînge…

Hai, gata că și mîine-i o zi!

Hu cheărs?


Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

Un ascultător enervat întreabă: Cine se supără mai tare Dumnezeu sau dracu?


Pe cînd teologul de serviciu făcea cîte ceva încolo și-ncoace, un ascultător foarte, foarte nervos, de-a dreptul inervat, a sunat la redacție și a întrebat:

– Cine se supără mai tare, Dumnezeu sau dracu?

Acuma, să fi fost decît femeia de serviciu în redacție, tot ar fi putut da un răspuns destul de clar, articulat și la obiect. Dar mai era acolo și sponsorul principal al rubricii, Dvs. întrebați, nici îngerii din ceruri nu poate să răspundă, biznismenul local Teodulos Păcățianu. Așa că teologul nici n-a trebuit să se întrebuințeze.

Cam așa începea acest post în urmă cu un an și mai bine. Dacă l-aș continua, pe stil nou, 05.04.2016, l-aș continua cam așa:

Banii mișcă, banii fac, banii vorbesc. Știm asta. Dar mai există ceva ce mișcă ideile, gîndurile, mîna ce scrie sau limba ce vorbește. Ura. Ura pentru tot ce nu este ca tine. Pentru tot ce nu înțelegi. Pentru tot ce este altcumva. Pentru tot ce ai vrut tu să fii și să ajungi, dar n-ai putut. De trei, ba chiar de patru ori Ura!

Atunci cînd vorbești la un post de radio sau cînd ai un blog pe care figurează numele tău, istoricul tău și unele dintre frămîntările tale, te faci vulnerabil. Te expui în bătaia invectivelor mai mult sau mai puțin anonime. Mai ales dacă dai liber la comentarii sau dacă accepți telefoane în direct. Comentarii anonime de la oameni influenți cum ar fi Ioan Botezătorul, John Pop, Justice sau telefoane de la oamenii ce vor să vorbească cu ăla care vorbește sau cu muieri deștepte ce te fac prost pe tine și pe cine mai e pe acolo, amenințînd cu cenzura, linșarea și expulzarea din post.

Și atunci e normal ca din cînd în cînd să te întrebi cine e campionul supărării. Nu de alta, dar comentatorii anonimi sunt parcă rupți, desprinși, teleportați din Sfînta Sfintelor. Direct din Dumnezeu. Sunt mînioși pe tine, micul, insignifiantul păcătos ce nu-i în stare să citească o carte veche de 2000 de ani. Tu ești praf sub talpa lui (sau ei), cu toate studiile, cu toate miile de ore de cogito ergo sum, mene, mene și alte expresii în limbi de mult dispărute din uz. Ești un nimeni cu nume, pe lîngă ei, niște anonimi cu renume (de Justice, realaltfm, Îngerul Gabriel, etc).

Din Scriptură vedem că Dumnezeu. Se supără, ai încurcat-o. Dar nici dracu nu se lasă mai prejos. Se supără și el. Îți mor rudele de gradu-întîi, pierzi la cărți, te lasă-n pană amanta (niciodată soția) sau se află ce matrapazlîcuri cu fonduri, proprietăți intelectuale și mai puțin intelectuale ai făcut, de trebuie să mergi pînă-n America să mai calmezi spiritele. Spiritele cui?

Mai ieri, alaltăieri primesc un coment pă blog de la un post de radio. Era ciudat. I-am dat un deget, a mai postat ceva. Eram curios cine e sub numele postului. Nimeni. Nu am putut citi ce postează. Din decență. Așa că a ajuns în gheena spamului. În focul cel veșnic al internetului. Să nu mă acuzați că sunt anihilaționist. Așa-i chestia asta. Și m-am întrebat: ce-i mîna pe ei în luptă? Ce voia acel…???

Teoria spune că prostul nu e prost destul dacă nu-i și fudul. Adică dacă nu-și face publicitate. Să se vadă. Să se expună. Să-și explice prostia la nivel superior. Adică superior oricui. Să țipe, să-și reverse prostia precum soarele lumina. De fapt, ca vidanja rahatul. Scuzați cuvîntul vidanjă…

Asistăm la o dorință acută, imperioasă de recunoștere a prostiei drept cinste, geniu și de ce nu, dumnezeire. Se vrea o schimbare revoluționară: prostia să ia chipul și locul înțelepciunii. Cam ca o revoluție proletcultistă cu lupta de clasă ca mijloc suprem de lichidare a celor ce trebuie să piară pentru că sunt urîți… Nu mai contează de ce sunt urîți. Să dispară. Să tacă. Să plece.

Și-n spate vedem niște nervi cu care nu poți să te lupți pentru că nervii ăștia n-au limite. N-au decență. N-au indecență. Au nervi și pe dracu. Un drac nervos. Cred că acești draci nu ies cu post și rugăciune, ci doar cu un bici de ștreanguri. Cel puțin din Templu.

Mîine sunt la post. Tot timpul sunt la Templu. Dumnezeu nu e nervos.

Faith Seeking Wisdom: A Prophetic Approach to Our Time


Waging Wisdom

child reading a BibleThe title of this post refers to a sermon I preached last December to the hospitable Evangelical congregation of Trinity Community Church. I was quite nervous in the pulpit because I knew it would not be the kind of Evangelical preaching that most Evangelicals would be accustomed to hearing on a Sunday morning. I would not be talking theology. Instead, I had felt compelled to share some challenging biblical insights and personal experiences to indicate ways in which good citizens of all faiths, or no faith at all, have a responsibility to work toward ending “the logic of violence” in this country and replacing it with the peaceable wisdom of God.

As I say, I was nervous and misspoke a few times as a result, such as when I used the word “church” but meant “mosque,” though the congregation understood what was meant. I was also nervous because I was…

View original post 260 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Vechiul Testament în secolul XXI: tot Ghedeon


Și cum vă spuneam (vorba vine, de fapt scriam…) și-a făcut apariția un înger. Uitase de butonul de camuflaj, așa că era vizibil pentru ochiul omenesc. Voia să stea la umbră. Să nu-mi spună cineva că îngerului-i era cald, că transpirase sau că-i bătea soarele-n ochi. Că nu cred că făcea insolație!

Se uita la mezinul Ghedeon, ce-și vedea de agricultură. Oare de ce nu venise mai repede, înainte de criză? De fapt, înainte de cascada de crize. Mai economisea și omu niște bani, niște timp, nește energie și în loc de zoală Ghedeon putea merge la teatru cu soția sau la multiplex cu întreaga familie. Tocmai rula saiăns ficșănul David și Goliat. O producție plină de patriotism, ecșăn și siuspons. Uite domle cîte se puteau face dacă în iconomia sa îngerul se implica mai devreme, mai specific, mai personal! Da el, nu și nu. Nu venise vremea. De parcă pe vremea aia taim nu era manei.

Probabil că Ghedeon era pe Rudotel. Sau poate îngerul era îmbrăcat prea anost. Nu cred că era prea scund, că nu l-ar fi băgat în seamă. Nici blond. Esențial este că dialogul l-a deschis extratestrul. Sper să nu fi venit cu o farfurie zburătoare. Dacă a venit, atunci îi bai!

Ghedeon nu-l contrazise la binețea ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Putea să-i zică, cel puțin, ,,Ba uiz yu!” Sau ,,Îhî…” Sau ,,Sigur!” Sau să-i răspundă în stilul lui Robin Williams, Dumnezeu să-l ierte…

Simptomatic însă, Ghedeon nu-și tratează problemele personale, rata de schimb dezavantajoasă șechel/dolar/euro sau prețul tonei de cereale la bursa din Londra.Nici nu pomenește de lipsa banilor pentru educația copiilor, iminenta operație a soției și neplata ultimelor două rate la casă. El nu-și putea explica situația actuală per global în lumina minunilor trecute. Ieșirea din cea mai avansată civilizație, cea a Egiptului, reușita Dumnezeului proto-părinților săi, pleiada de minuni trecute nu cadrau cu prezentul flasc și cu lipsa minunilor. Concluzia firească, logică și naturală e rostită ca o sentință, un reproș la adresa unui Dumnezeu dispărut de pe scena istoriei: ,,Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile dușmanului!”

Dintr-o dată îngerul îl privește și dă un comunicat de presă: ,,Te trimit cu mîinile-n buzunare să-i lichidezi pe invadatori!”

Zău așa: O fi Jeanne d’Arc travestită? Îngerul ăsta n-a văzut măcar un singur film de acțiune? Are impresia că Ghedeon și-a făcut stadiul de pregătire la Uest Point? Și cît valorează un ordin verbal? Nici măcar nu era scris. Nici măcar nu era un contract, un legămînt, ceva… Ce, voia să-și lase ciolanele p-acolo? Dacă s-ar risca, dacă dușmanul ar fi înfrînt și alungat, el cu ce s-alege? Îl iartă bancăa de datorie? O săi ridice statuie? O să-l ia pe faraon de ginere? Puțin probabil.

Poate îngerul ăsta se distrează. O fi în ziua lui liberă. Îi arde de glume. Ia să-i facem un test. Dacă el e el, să vedem dacă are răbdarea să stea aici vreo două, trei-patru ceasuri. Să vedem dacă papă ca mine și ca tine. Dacă-i bal, bal să fie!

Bre îngere, dacă tu ești tu, dacă te supui condițiilor mele, atunci mai vedem… Ia, mîncă, bea și…

Și îngerul stă parcat. Ghedeon vine cu papa, iar el scoate dintr-o dudă ceva foc din piatră. Și din întîmplare atinge butonul de… și dispare. Unde? Cum? Nu știm. Îl lasă pe Ghedeon vorbind singur și gata să tragă alte concluzii. Poate de data asta valide.

The Unforgivable World


Charles Strohmer on PC in US. PC is also imported in Romania. We resist, but several times on wrong grounds. Romanians, what do you think?

Waging Wisdom

Cross on vestThe politically correct (PC) world is organized around the principle that anything and everything is acceptable and everyone must accept that. In short, the PC world seeks to create a world in which there are no offenses (what the Bible calls sins). A huge bureaucratic hierarchy promotes and supports this goal across the spectrum of law-making – socially, economically, educationally, and politically. It is not possible, however, to create a world of no offenses through law.

The effort to try to purge human hearts from offending others through law cannot eliminate their alienating tendencies. The effort will in fact exacerbate those destructive tendencies, which are already implicated in the rising sectarian, adversarial, and conflicted relationships that exist between groups in our time. That a peaceful world could be created by that means is a project doomed to failure.

Offenses, when they arise, must be forgiven: “If you forgive men when…

View original post 282 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Mesele, masele și elita religiei


A rămas în istorie replica unui celebru personaj din Timișoara, numit parcă Marcu, ce nu voia să demisioneze din mai știu eu ce consiliu al revoluției de la 89: Mesele mă vor! Masele îi scandau numele, el era pe val. A dat mîna chiar cu cancelarul Germaniei H. Kohl. Ceea ce nu l-a împiedicat pe cancelar să fie judecat și condamnat pentru corupție. Cineva trebuia să se sacrifice pentru banii ăia… Elita dădu mîna cu prostimea ridicată la rang înalt. Ambele erau susținute de mase.

Replici celebre prin părțile noastre, cît se va mai citi Costache Negruzzi, referitoare la prostime și elite: Mulți, da proști. Proști, da mulți! Negruzzi scria în secolul XIX despre ceva din secolul XVI, dar preocuparea pentru raportul mase/elită este mult mai veche, după cum prea bine știm.

Chiar și viața lui Isus Cristos se înscrie în această paradigmă. Un outsider al sistemului religios, Isus este căutat de mase, dar și de elite. În cele din urmă, asemenea multor tineri promițători, este trădat de unul din fanii apropiați, vîndut elitei, judecat, condamnat și executat cu acceptul maselor manipulate. Cu toate astea Isus și-a dat viața pentru mulți pentru iertarea păcatelor.

Dar și Isus a avut un cerc al ucenicilor favoriți: Petru, Ioan, Iacov. Era de-al maselor, dar nu admitea anonimatul, nici o identificare iluzorie propusă de mase sau elite. Interogat cu privire la identitatea sa, Ioan Botezătorul le spune tuturor, inclusiv elitelor cine este și cine va fi cel ce vine după el, dar este înaintea lui. Nici elitele, nici masele nu au priceput ce trebuia. A cui o fi vina? Dar chiar trebuie să fie cineva vinovat?

Cert este că totdeauna sistemul religios a fost acaparat și exploatat de elite. Chiar dacă, logic, nu, și elitele s-au ridicat de undeva de jos. Fariseii, cărturarii, preoții și leviții din vechime își găsesc și azi echivalentul. Culte, școli de teologie, biserici sau centre simandicoase îl pun pe Isus undeva. Mai aproape sau mai departe de mase. Și masele-l percep pe Isus Cristos cînd ca pe un prieten, cînd ca pe un Dumnezeu distant, undeva sus, departe, fiind nevoie de Maria, de sfinți și de preoți (din nou!) ca să ajungă în fața sa. Oare de ce s-a rupt catapeteasma Templului din Ierusalim cînd Isus și-a dat sufletul pe cruce?

În ciuda sau tocmai din această cauză, elitele religioase și masele se află mai tot timpul într-o tensiune. Ea poate fi benefică, generînd lideri dedicați sau poate fi malefică, generînd lideri cu un picior în iad. Și atunci să te ții!

Uneori stau și mă gîndesc la subiectul ăsta și nu reușesc să-i dau de capăt. Pînă unde merge sacrificiul? Cine ar muri pentru mase? Îmi aduc aminte de Ilie care  a dres altarul lui Dumnezeu împreună cu copiii lui Israel și doar după aceea a venit ploaia minunată. Dar și de acuzele lui Ștefan cu privire la uciderea prorocilor.

Mulți, da proști? Proști, da mulți? Sau altceva?

 

O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.


Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

America’s Quest for Happiness


Fericirea și iarăși fericirea. Cînd te gîndești că un copil este fericit mi tot timpul datorită unor motiv puerile. De cele mai multe ori noi nu mai ne dăm seama că fericirea există decît după ce-am pierdut-o…

Waging Wisdom

little girl with balloon 2

“Happiness is desired by all; and moments of it are probably attained by most. Only moments of it can be attained because happiness is the inner concomitant of neat harmonies of body, spirit and society; and these neat harmonies are bound to be infrequent. There is no simple harmony between our ambitions and achievements because our ambitions tend to outrun achievements….

“There are no simple congruities in life or history. The cult of happiness erroneously assumes them. It is possible to soften the incongruities of life endlessly by the scientific conquest of nature’s caprices, and the social and political triumph over historic injustice. But all such strategies cannot finally overcome the fragmentary character of human existence. The final wisdom of life requires, not the annulment of incongruity but the achievement of serenity within and above it.

“The irony of America’s quest for happiness lies in the fact that she succeeded…

View original post 277 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Goliatul modern sau…doliul Cultului Penticostal


ENCOURAGE by cornelilioi

SLUJITORISe scrie in Biblie despre David ca a fost un OM dupa inima lui Dumnezeu. Cercetandu-i biografia si comparand-o cu alte personaje ale Bibliei, singura diferenta intre David si ceilalti (diferenta care l-a facut pe Dumnezeu sa-l declare astfel) a fost pozitia lui fatisa impotriva batjocuritorilor si hulitorilor; pozitie in cuvant si actiune. David a avut si el ca fiecare om, luptele sale interioare, ispitele sale, incercarile sale, pacatele sale, indoielile sale, lucruri pe care unele le-a biruit, unele nu, insa cand a fost in fata batjocuritorilor, toata fiinta lui a avut o singura directie: apararea onoarei lui Dumnezeu pana la capat, cu orice pret!!! Cand a fost pentru el, a avut sovaieli, piedici, a comis nedreptati, a fugit, s-a ascuns, dar cand a fost pentru Dumnezeu, toata actiunea lui a fost 100 procente pentru onoarea lui Dumnezeu.

Goliat din Gat a fost pe vremea lui David, dar Goliat(s) moderni…

View original post 1,102 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Dacă nu te ucide ea, te ucid eu!


Aș putea fi fariseu. Aș putea critica pînă la loc-comanda textul acestui cîntec. Clipul la fel. Dar la ce mi-ar folosi? Cui i-ar folosi… Și totuși!

Un tip actualmente arătos își manifestă ceva. M-am tot întrebat ce, dar e clar că e un zăpăcit tipic. De ce? Pentru că se exprimă ca o mîță. Am cîteva, așa că știu asta din experiență. Încercați să împiedicați o mîță să ajungă la mîncarea din care se înfruptă alte cîteva. O să încerce să ajungă la ea pe ocolite. Pe la spatele tău. Pînă își atinge scopul.

Ea te face complice pentru că atacă și te poziționezi în funcție de inițiativa ei. Abia așteaptă să-și înșface bucățica cu gheruțele. După aia fuge. În viteză…

Cam așa și tipul ăsta:vede bucățica, îi dă tîrcoale, o face (în imaginația lui) subiectul unui joc. Simplu. Murdar. În antiteză. Catalogat ca un delir pînă la cer. Mda…

E totul în viteză
Delir cât cerul de înalt
Suntem în antiteză
Subiecții unui simplu joc murdar

Nu cred că ochii lui coboară rușinați. Că altfel de ce ar mai fi continuat? Poate ochii lui ne-rușinați… De doritori, sunt doritori. E clar. Bine că în locul tipei nu este un tip. Singurul lucru pe care-l poate face e să o respire. Vorba vine…

Ochii mei, rușinati, coboară doritor

Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea,

Și ea-l ucide. Serios? Cum? Mie mi se pare că el se sinucide. Mîța ce-i spune șoricelului fugar că trebuie să-l pape că altfel o omoară. Încă nu mi-am revenit după șocul avut la vederea imaginii acelei mîțe sfîșiată de șoricelul vegetarian!

Mă ucide ea

Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Se pare că tipul ăsta se vrea victimă sigură. E prea timid să facă curte cuiva, vrea să fie agresat. O fi vreun masochist…

E atât de grațioasă

Printre mulțimi de oameni
Plictisiți pe drum

Și pare un dans ascuns
Supuși, dansează doi necunoscuți

Și veșnica poveste: atracția între doi necunoscuți. Supuși? Cui? Dansează? Ai vrea tu!

Ochii mei, rușinați, coboară doritor
Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi rupe inima, Îmi rupe inima
Din piept

Tipul ia foc. Nu de la întîlnirea cu necunoscuta trăznet, ci de la asfalt. Atenție municipalitatea: reparați o dată auto-stropitoarea aia, că se încing oamenii și le fierb creierii! Sau altceva…

Arde pe asfalt și pulsează foc
Arde, arde revoltat
Arde prea frumos, arde inima
Arde, recunosc

Și urmează apoteoza apoteozei. Ză criim ăv ză criim! Biata și în același timp inconștienta fată îi rupe fără milă inima. Tocmai din piept. După cum curg versurile și muzica nu aș spune că e vorba de piept și de inimă, dar ce știu eu! Buzele alea… Și gravitația domle! Îl atacă pe neașteptate. Mai știu eu unul ce se credea atacat de dulap, de farfurii și cuțite, dis-de-dimineață. Amorez  paranoic.

Mă ucide ea încet, încet
Îmi rupe inima, da, din piept
Tremură ușor buzele mușcate
Iar gravitația mă atacă

Dar nu, nu s-a terminat. După final, e grand finale. Al doilea punct culminant. Cum e vorba despre sex și nimic altceva, gîndul mă duce spre un hepi end fericit  închipuit de mîța hămesită. Și șoricelul trebuie să ajungă la extaz în ghiarele felinei. Fluturi imaginari, vibrații numai calde, că cele reci nu duc niciunde, și mugetul unui final descătușat de un foc mistuitor taman în pat, dar nu în cel conjugal. Tipic. Doar timpul, acest nemernic ce nu ne bagă-n seamă, e de vină. În rest totul e ochei.

Fluturi și vibrații calde pe asfalt
De parcă ne plimbăm desculți, prin pat
Sirene de incendiu care nu ne pot opri
Iar timpul, un nemernic, numără grăbit

Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea
Da, da

Bă, dacă nu te ucide ea, te ucid eu!

Kătănie 74-76


– Gata băi, soldat?
– Gata tovarăşu… Am mîzgălit un alfabet cu litere mari de tipar, un altul cu litere mici de tipar, unul înclinat la şaptezeci de grade şi altul drept. Peniţa Redis era cam veche şi agăţa.
– Îl faci furier, măi Gîlcă? Fruntaşul, plin de importanţă, se uită semnificativ la sergentul ce trăgea cu sete dintr-un Carpaţi cu filtru. Gîlca, un tip de talia mea îi arătă alte cîteva foi scrise.
– Ia uite ce concurenţă: trebuie să îi bată pe ăştia doi şi după aia mai am unu pe care nu l-am văzut. Dintr-o privire fugară am putut observa că nu prea aveam şanse.

– Măi Şandru, nu aşa! Învăţătorul o înghesui pe fetiţă spre mine. Începu să îi conducă mîna dreaptă printre spaţiile caietului de clasa întîia. Peniţa aluneca pe hîrtia netedă lăsînd dîre de cerneală.
– În sus subţine, în jos gros. În sus uşor, în jos apăsat! Vedeam cu coada ochiului ce ieşea din acest proces. Complicat. Degetele-mi pătate de cerneală strîngeau asidu tocul. Aproape că îmi tremura mîna. Dar din încleştarea asta ieşeau litere.
– Hai, dă-i drumul. Cu grijă! Învăţătorul se ridică, privi spre caietul meu. Mi-am ţinut răsuflarea.
– Bine. Dă-i nainte.

– Băi pufi, mai aştept după tine? Pufoşii, pufarinii, eram noi, cei care nu ne crescuseră încă penele. I-am întins hîrtia şi tocul cu o privire neutră. Probabil că nu-i de mine. Plecă fără să mai spună nimic, în vreme ce alţi pufoşi mă priveau cu o oarecare invidie în ochi.
– Gata pauza. Alinierea!

Ţigara mea a rămas pe altă dată. Tropotim cu toţii spre sala de mese. Miros specific, lumină slabă, vaselă soioasă de aluminiu. Ne înghesuim cîte şapte pe nişte bănci vechi, masa e acoperită cu o muşama verde. Sergentul pleacă cu alţi foi pufoşi să ne ridice porţiile. Fasole şi pîine neagră. Mîncăm. De pe ultima bancă un „veteran” se lasă pe spate, ochind undeva în depărtare, de fapt spre fundul sălii, o rachetă imaginară: „Bătaie 100… Gisment 50… Fff…” Apare un ofiţer. Se comandă „încetaţi”. Banca aproape răsturnată de greutatea veteranului belicos îşi revine ca prin minune. Veteranii şoptesc: „Mereanţu! Mereanţu!” Nu este un alt termen militar. E numele ofiţerului. Gesturi repezite panicate. Sergentul nostru ascunde ceva sub masă. Ofiţerul cu trei stele mari pe epoleţii albi se răsteşte la unul dintre veterani. Iese la fel de repede cum a intrat. Avea o privire de aparat roetgen.
– Ăsta-i medicul unităţii. Are grijă de mîncare.
– Fffoc! Fără alte pregătiri veteranul îşi lansă proiectilul spre mesele bateriei a şasea. Colţul de pîine se învîrtea în aer urmînd parcă traiectoria balistică ideală. Puţin mai sus lovea tavanul. Puţin mai tare lovea peretele din spatele ultimei mese. Ateriză direct în farfuria unui pufos împroşcînd fasolea statului peste uniformele ştoc. Şoc! Habar n-au avut de unde i-a lovit proiectilul. Începură să se certe cu cei de la masa vecină. Printre hohote de rîs strîngeam farfuriile şi lingurile.

Nu-i chiar aşa de tragic în armată!

WHY DIPLOMACY?


Waging Wisdom

Vietnam memorial wallTwo years ago a national poll conducted jointly by NBC News, the Wall Street Journal, and Annenberg showed that 71 percent of Americans believed that the Iraq war was “not worth it.” That was up from 58 percent a year earlier, in an ABC News and Washington Post poll. Today, if the Republican presidential candidates are any indication, even the GOP, including establishment figure Jeb Bush, believe that invading Iraq was a mistake. Why do so many Americans regret that war, and what can be learned from that regret?

I see at least two reasons why an overwhelming number regret the war. One is the large number of Americans who have learned wisdom from the history of the past 13 years. They see the unrestrained blowback that began with the insurgency in 2003-2004 and the rise of al Qaeda in Iraq. They see that the ISIS horror show emerged from…

View original post 718 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014

Mutuality: Recovering a Jewel for U.S. – Middle East Relations


Waging Wisdom

PeacemakingIn January on this blog, beginning here, were four articles that detailed the seemingly intractable problem of overcoming the secular / religious chasm of U.S. – Middle East relations. In a follow-up article, we looked at many behind-the-scenes initiatives by the U.S. State Department and many NGOs that focus on overcoming this problem. Today, I want to close off this informal series by calling attention to vital role that the wisdom tradition is playing in these initiatives.

It’s quite a dilemma, the political tug of war between secularism and religion in U.S. – Mideast relations. After all, what fellowship does religious disbelief in God (in political decisions) have to do with religious belief in God (in political decisions)? I hold the view that trying to wrest one side into the other’s camp as the means of resolution is a futile exercise at best and at worst moves the…

View original post 800 more words

By Alexandru Nădăban Posted in 2014