Cît de nebun trebuie să fii?


Dar din dar se face rai


Pe cînd locuiam încă în Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dac-am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și-i închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să-mi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam cînd ne vizita cineva și uneori mă înfruptam din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri. Era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să am ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat o haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram în anul trei de liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului: mai bine să ai lucruri puține și de calitate, decît lucruri multe și de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce n-aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, mașina, etc. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia vreunui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea menţiona alte daruri ce nu aparțin sferei materiale extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg sub titlul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să-mi dau seama despre ce era vorba și să savurez complotul. De ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrată în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Allah sau Dumnezeul creştin: un Dumnezeu două destine


De la David:

Există interpretări nesfârșite sau trebuie explicat fiecare cuvânt? Exemplu: Numele Allah a fost folosit de creștinii vorbitori de limbă arabă cu mult înainte de apariția islamului și se referea la Dumnezeu. Musulmanii spun, de asemenea, Allah, dar are cuvîntul acesta același înțeles?

Coranul ne învață că Allah este milostiv, plin de compasiune, binevoitor și drept în ceea ce privește judecățile sale. Sună bine? Este pentru musulman Allah milostiv și drept ca Dumnezeu/Isus?

Coranul subliniază transcendența absolută a lui Allah. El este mai presus de orice și poate face ceea ce dorește. Allah poate fi chiar arbitrar în a judeca sau în a fi milostiv.

În ceea ce privește ideea musulmană de dreptate, Allah va judeca în funcție de supunerea cuiva față de legile sale. Acesta este motivul pentru care unele familii pe care le-am vizitat își pun copiii să cânte cântece în care spun cum că sunt căsătoriți cu legile lui Allah, dar nu spun niciodată că sunt căsătoriți cu Allah. O relație personală cu Allah este trecută cu vederea în timp ce se concentrează pe ascultare.

Astfel, judecata/mila lui Allah este condiționată în funcție de comportamentul cuiva. Esența lui Allah nu este niciodată foarte clară, deoarece accentul este pus pe supunere. Allah este incognoscibil, fără egal și imprevizibil, ca să menţionăm doar astea.

Diferența este clară în comparație cu geniul absolut și revelația glorioasă a lui Dumnezeu în Hristos prin întruparea, viața perfectă și răstignirea ispășitoare. Putem să-L cunoaștem pe Dumnezeu, să vedem atributele/esența Sa morală, să avem siguranță, să fim iertați pentru totdeauna, să avem experiențe/interacțiuni personale cu un Dumnezeu sfânt și să trăim viața în lumina prezenţei sale.

Acest lucru sugerează, de asemenea, că este posibil ca creștinii „tradiţionali” să folosească cuvintele Dumnezeu/Isus și să însemne ceva diferit de ceea ce spune Biblia. Se poate ca unii să pună accentul doar pe politică, sau pe bunăvoință, sau pe justiție, sau pe relele sociale, sau pe sărăcie, sau pe etică, sau pe mediu etc. și să nu se confrunte niciodată cu esența sfântă personală a lui Dumnezeu Însuși. Nu ar trebui să punem accentul pe cer în detrimentul pământului, ci să îl cunoaștem personal pe Creatorul ambelor.

Isus își respectă cuvântul/promisiunile, dar Allah cere supunerea la reguli. Creștinii pot avea un Tată iubitor, musulmanii nu. Musulmanii nu pot cunoaște închinarea iubitoare, ci doar ritualuri de rutină obligatorii. Creștinii pot trăi cu o siguranță încrezătoare, musulmanii nu. Dumnezeu îşi respectă cuvântul Său, Allah nu. Isus se oferă pe Sine, Allah oferă doar legi. Dumnezeu este departe/aproape și accesibil, Allah este un judecător/amenințător şi distant. Isus iubește necondiționat, Allah oferă milă pe baza unui comportament bun. Noi trebuie să urmăm exemplul lui Isus, caracterul moral al lui Allah nu este atât de clar. Atributele morale ale lui Dumnezeu sunt clar definite, trăsăturile de caracter ale lui Allah sunt indistincte, distante, impersonale.

A-l prezenta pe Isus oamenilor de din lumea musulmană este ca și cum ai încerca să deschizi ochii cuiva în faţa unui univers alternativ. Conceptele, definițiile, credințele, morala, tradițiile sunt mult mai mult decât tabuurile culturale superficiale care implică mâncare/îmbrăcăminte. Valorile, identitatea și chiar Allah însuși sunt confruntate cu adevăruri care eliberează, eliberează, salvează, răscumpără, eliberează, redefinesc, educă, vindecă și pune la încercare întreaga mentalitate a cuiva. Așa este evanghelizarea în rândul musulmanilor. Aceste diferențe par insurmontabile, dar atunci când este prezentată Evanghelia, unii vor spune că aceasta este întradevăr o „veste bună”, deoarece musulmanii sunt foarte conștienți de destinul lor veșnic incert

Să nu ştie stânga ce face dreapta?


Cîteva rînduri din 2021. S-a schimbat ceva?

Proababil că v-a fugit gândul la versetul despre facerea de bine şi netrîmbiţarea ei. E bine. Dar nu e foarte bine. Mie mi-a fugit gândul – că s-a cam speriat – la cu totul altceva. Mi-a fugit rău de tot la uniunea PNL-PSD. Păi nu zice şi scriptura că dacă stânga face ceva să nu ştie nici măcar dreapta? Şi invers dacă dreapta face ceva, să nu ştie stânga? Ba da. Dar acum la noi în politică nu mai există stânga şi dreapta. Amândouă mâinile şi-au dat mâna – ca să zicem aşa – să facă cea mai mare (a)facere de bine: să guverneze poporul român. Cu maximă eficienţă.

În toate astea se bagă şi UDMR, care nu e nici mână, nici picior. Poate ceva ce se găseşte între acestea din urmă. Indiferent pe care parte. Adică în faţă sau în dos. De ce? Pentru oricum vor s-o-ntoarcă ambidextri, UDMR tot ajunge la guvernare. Deci UDMR care nu-i nici de dreapta, nici de stânga, sau şi de dreapta şi de stânga, e cel mai profitor partid, care să fim drepţi, care – în afară de ceva unguri – nu place nimănui. Un partid etnic cam cum este Uniunea Germanilor din România, un alt partid – sau ce-o fi – din care a răsărit preşedintele. Care, mai nou, nici el nu mai place nimănui.

Dar ce să mă mai mir, îmi aduc aminte că la un moment dat PSD-ul l-a propus pe actualul preşedinte pentru funcţia de premier acum câţiva ani. Refuzat de un informator al Securităţii. Nu degeaba UDMR vrea o republică parlamentară. Într-una prezidenţială nu cred că o să ajungă vreun ungur preşedinte. Bucureştiul nu este un Paris care să merite o liturghie… Nici UDMR-ul nu-i un partid nemţesc ca să dea un Carol.

Deci liberalii s-au înfrăţit cu comuniştii de se întoarce-n mormânt atât Ceauşescu, cât şi Maniu. Oare ce face Vlad Ţepeş? Stă şi cugetă… Păcat. Mai bine-ar învia!

Viziune, strategie și tactică sau unde nu-i cap, vai de muzica din …biserică (5)


La zece ani după apariţia postărilor despre viziune, strategie şi tactică, mi-a răsărit o continuare. Cine-o fi de vină? Păi este cel care a descoperit şi accesat numărul (3). Şi a rămas acolo. Între timp am evoluat. Deci, încă o dată despre muzică. De unde mi s-a căşunat? Să vă spun:

A fost un articol de churchleaders despre imitarea marilor biserici în muzică. Apoi a fost unul care a tradus practic articolul. Big dil! Şi mi-am recitit articolul de acum jde mii de ani despre muzică. După care mi-a trecut prin cap să mă uit pe iutiub la ceva muzică care-mi place. Am gusturi cam bătute-n cuie: ba muzică grecească, ba marşuri nemţeşti cu trupeţi şi fanfară, ba niscaiva formaţii mai trecsărite, pe lîngă haimanalele de Betovăn (van!!!), Moţart şi Vivaldi. Ăsta din urmă chiar la chitară electrică. Cu una bucată blondină.

Da şocul veni încet-încet la un spectacol pe stadion al metalicilor. De la Metalica. Tocmai se terminase o piesă. Zgrepţăna nişte acorduri aşa parcă de-a moaka. Nu prevesteau nimic. Nici măcar o manea de succes. Cînd ce să vezi şi să auzi?

Urlete de bucurie! La recunoaşterea piesei muzicale. Un nou bis. După alte cîteva acorduri publicul cîntă. Ştie versurile. O melodie compusă în 1992 şi reluată în concert şi anul trecut.

Cum ştie lumea versurile? De ce ştie lumea acordurile şi recunoaşte piesa? Şi asta nu-i nimic. Habar n-am cum, dau peste o altă formaţie. N-am auzit de ea în viaţa mea (destul de lungă). Nu recunosc bucata pe care o cîntă. Nici nu-mi place. Dar publicul era în delir. Ceva nu era în regulă! Erau The Cranberries cu Zombies, 1999.

Behehe! Deci revin la oile noastre.

1. Evident, piesele muzicale de mai-sus n-au fost compuse ca să le facă pe plac fanilor. Nu s-au gîndit hm, oare ce le-ar place? Pus şi simplu au fost compuse. Şi cîntate. Punct. Şi publicul le apreciază. Se vede cum. Şi cît.

2. Nu prea le am cu muzica bisericească. Pe lîngă că nu ţin minte melodiile, cuvintele nici atît. Ba cînd se pun pe OHP/retroproiector nu le recunosc, că destul de des se pun aiurea şi se rupe ritmul…

3. Unora nu le place că se dau melodii de succes cu texte nedoctrinare. Aşa o fi.

4. Altora nu le place că se dau melodii ale unor cîntăreţi sau formaţii consacrate cu texte creştine. Alea or fi fost sau nu doctrinare?

5.

Un subiect despre care nu scrie nimeni (2)


De la jucătorul de fotbal ce intră pe teren şi-şi face mai ştiu eu ce semne după care rupe un smoc de iarbă de pe teren pe care-l munceşte în vreun fel, la mîţa neagră ce se uită la tine prea insistent, oglinda ce nu trebuie s-o spargi ca să-ţi salvezi căsnicia, cel puţin pe următorii şapte ani, să nu atingi mortăciuni şi să nu-i vorbeşti de rău pe morţi – de ce oare? – fel de fel de superstiţii abundă în al nostru popor. De ce? Pentru că nu avem alte explicaţii. Dar iată o altă înmormîntare: cea comunistă.

Eu eram prin clasa a doua. Poate a treia. El a fost tatăl unui coleg de şcoală cu cîţiva ani mai mare. Nu ştiu de ce murise. Era bătrîn. Dacă-l comparam cu mine. Tînăr, dacă-l comparam cu tata. Alexa locuia lîngă doi dintre colegii mei de clasă, gemenii Zernea, aproape de Policilinica CFR, sursa visurilor mele războinice din copilărie. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată, dar prezenţa tatălui meu trebuie să fi fost în legătură cu CFR-ul. Adică fusese angajat CFR.

Lume multă. Destul de cald. Soare. N-am văzut preot. Nici n-am auzit pe cineva să fi ţinut vreun spici. Dar poate a fost unul. De ce? Pentru că sicriul a fost urcat pe platforma unui camion drapat cu stofă ieftină de culoare roşie. Culoarea steagului comunist.

Şi gata. Fără fanfară. Am plecat acasă. Cimitirul din oraş era departe. Prea departe. Ce s-a întîmplat în continuare? Habar n-am. Cert este că amîndoi, cel mort la sat îngropat în rit ortodox şi cel mort la oraş îngropat în rit comunist au ajuns cam tot acolo: în cimitir. Ambii îngropaţi. Două căi spre aceiaşi destinaţie imaterială. Poate…

Cert este că niciunul n-a înviat.

Ceva mai tîrziu am mai văzut cel puţin două înmormîntări comuniste. Prima a lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej, la televizor în alb-negru, pe cînd eram în clasa a IV-a, a doua trecea prin centrul oraşului cu fanfara, sicriul acoperit cu flori şi în jurul lui vreo şase indivizi ce păreau foarte importanţi.

Tatăl prietenului meu din copilărie ne-a spus că la unele înmormîntări muzica era asigurată de lăutari şi era veselă. În contrast cu acestea, uneori cînd deschideam radioul se difuza doar muzică sobră, semn că murise un mare grangur comunist, şi se declarase mai mult sau mai puţin oficial, doliu naţional.

Urmează alte înmormîntări, unele la care n-am participat pentru că-mi îndeplineam serviciul militar la UM 01589 Tecuci şi n-am primit permisie.

Cînd prorocii n-au habar de politică sau gînduri despre apocalipsă (2)


În urmă cu aproximativ două zeci de ani, dacă nu mai mult, am auzit din gura unuia dintre misionarii americani stabiliţi temporar la Oradea ceva ce n-am mai auzit. Sau am auzit, dar n-am băgat în seamă. Deşi făcusem un curs pe Islam în anii 90. Americanul meu zicea că preşedintele Iranului, pe atunci Mahmud Ahmadinejad, susţinea că războiul cu Israelul trebuie provocat pentru a declanşa venirea lui Mahdi. Mahdi, adică Mesia, despre care citim în Vechiul şi Noul Testament. Precum şi în Koran. Şi culmea, spre deosebire de evrei sau de Vechiul Testament ce nu-l identifică personal pe Mesia sfîrşitului de vremuri, atenţie, nu de timp, atît Noul Testament, cît şi Koranul îl identifică pe cel ce re-vine în persoana lui Isus Hristos.

Dar cum prorocii autohtoni n-au fost interesaţi să purice Koranul sau să asculte ameninţări ale liderilor musulmani la adresa Israelului, şi a altor ţări, au tot dat nainte cu Rusia, Rusia, Rusia, marele Bau-Bau, Fiara şi Anti-Hristul ce va încerca să distrugă Israelul. Ba mai fixau şi data cînd se va întîmpla asta. Eroare, după eroare.

Dar aşa cum zice tradiţia profetică şi cea a proastelor investiţii, dacă tot ai crezut o gogonată, dacă ţi-ai investit toţi banii într-o afacere ce merge rău, doar n-o să-ţi abandonezi credinţa toocmai acum la sfîrşit. Atîta aşteaptă diavolul. Şi Bursa de pe Wall Street. Aşa că plusezi, că numai tu ai credinţă că sfîrşitul, aşa cum ţi-l imaginezi, este aproape. Foarte aproape. Şi aştepţi să-ţi fie răsplătită credinţa. Care nu-i cît un bob de muştar, ci mare cît un munte…

Şi deodată, zbang! Iranul atacă Israelul. Ba se zice că e foarte aproape, dacă nu chiar a trecut deja de limita de timp în care putea să fabrice propria-i armă atomică. Dacă nu i-a împrumutat vreuna Koreea de Nord…

Ca urmare cresc acţiunile producătorilor de adăposturi anti-atomice, se vînd arme cu duiumul, dar mai ales în America, se golesc rafturile magazinelor (de parcă se întoarce Covidul, nu Mesia…), guvernarea democrată, tot din America, pare o comedie, alte complicaţii politice, militare, sociale, religioase. Parcă totul se duce pe rîpă. Bursa ce zice? Dar China? Rămîn aştia cu marfa nevîndută în caz de război, sau după război o vînd la preţuri triple?

În fine, dincolo de ce decide Israelul, dacă întoarce celălalt obraz, ceea ce mă îndoiesc, şi ce decide SUA, depinde ce se întîmplă în continuare. Dacă Irakul a fost survolat de rachete şi drone iraniuene, dacă va fi survolat de vectori israeliţi, ce vor face trupele americane de acolo şi din regiune, şi ce se va întîmpla cu portaviaonele americane aflate în vecinătate? Şi apropo, ce arme ce n-au fost folosite încă niciodată, vor fi folosite în curînd?

Dacă Iranul sau Israelul va folosi una sau mai multe încărcături atomice, Rusia va uza de acest precedent pentru a lovi Ucraina sau ce ţară vrea ea, cu acest tip de muniţie încadrată la mijloace de nimicire în masă. Şi atunci să vezi… Gaza nici nu mai contează. Cineva, intenţionat din greşeală va da cu ceva mare şi acolo. Turcia se va inflama. Şi este membru NATO. Dacă Turcia va fi atacată, cine ştie de cine, ar fi posibil să ceară ajutor NATO, care nu va intervani. Şi aşa se poate duce NATO pe rîpă. Iar Rusia jubilează.

Un haos total este posibil. Şi o declarare a stării de necesitate, război sau alte stări oriunde pe glob. Bani pierduţi, concedii pierdute, înreruperi de internet, curent, aprovizionare în general. Apocalipsa la un minut distanţă. Ei, şi? Şi ce vor face prorocii? Păi ce vor face? Se vor ascunde sub paturi sau în vreun bunkăr subteran. Ca să iasă după dezastru. Dar n-o fi vreun Ilie pe aproape?

Sincer, aş prefera să nu fie nimic adevărat din cele scrise acum. Mai vedem… Poate se întoarce Mesia. Atunci să vezi!

PS Cum, nu-i mai papa Fiara?

Dă citit: ”Less Than Conquerors: How Christians Entered the 20th Century” de Douglas Frank


The book has examined the spiritual importance of these events mainly by comparing them to a biblical comprehension of the word of God. This review explores the tactics devised by evangelicals to regain their lost status and power2. From the start, the author pointed out some personal postulations regarding the history of evangelism.

The author seems to hate the theology or gospel of prosperity3. In addition, he abhorred seeing Christianity as a strong cultural force, and seemed to detest the industrialization aspect. Other criticism are spread throughout the book: Frank is against prosperity, hates people who make big businesses and terms naïve people who are optimistic about the history of the world, and enjoys suffering images of prophets.

He understood faithfulness as a form of mysticism and not obedience. The author indicated that Calvinism was a theology of desolation: spirituality was wraithlike.

Tot textul pe https://ivypanda.com/essays/less-than-conquerors-how-christians-entered-the-20th-century-by-douglas-frank

De Alexandru Nădăban Publicat în 2024

Ce să facem sau ce să nu facem?


Biblia începe cu Dumnezeu care face ceva. Apoi omul face ceva ce n-ar fi trebuit să facă. Pentru că șarpele a făcut ceva. După care din nou Dumnezeu face ceva. Și de atunci încolo omul trebuie să facă încontinu ceva: să muncească din greu.

Ioan Botezătorul începe să facă ceva ce nu se făcea. Vin oamenii la el și-l întreabă: Noi ce să facem?

Isus face multe minuni și le spune oamenilor ce să facă. Petru le vorbește oamenilor după învierea lui Isus și ei întreabă: Ce să facem?

Și de atunci paleta de ceea ce trebuie sau nu trebuie să facem s-a diversificat.

De Alexandru Nădăban Publicat în 2024