De la jucătorul de fotbal ce intră pe teren şi-şi face mai ştiu eu ce semne după care rupe un smoc de iarbă de pe teren pe care-l munceşte în vreun fel, la mîţa neagră ce se uită la tine prea insistent, oglinda ce nu trebuie s-o spargi ca să-ţi salvezi căsnicia, cel puţin pe următorii şapte ani, să nu atingi mortăciuni şi să nu-i vorbeşti de rău pe morţi – de ce oare? – fel de fel de superstiţii abundă în al nostru popor. De ce? Pentru că nu avem alte explicaţii. Dar iată o altă înmormîntare: cea comunistă.
Eu eram prin clasa a doua. Poate a treia. El a fost tatăl unui coleg de şcoală cu cîţiva ani mai mare. Nu ştiu de ce murise. Era bătrîn. Dacă-l comparam cu mine. Tînăr, dacă-l comparam cu tata. Alexa locuia lîngă doi dintre colegii mei de clasă, gemenii Zernea, aproape de Policilinica CFR, sursa visurilor mele războinice din copilărie. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată, dar prezenţa tatălui meu trebuie să fi fost în legătură cu CFR-ul. Adică fusese angajat CFR.
Lume multă. Destul de cald. Soare. N-am văzut preot. Nici n-am auzit pe cineva să fi ţinut vreun spici. Dar poate a fost unul. De ce? Pentru că sicriul a fost urcat pe platforma unui camion drapat cu stofă ieftină de culoare roşie. Culoarea steagului comunist.
Şi gata. Fără fanfară. Am plecat acasă. Cimitirul din oraş era departe. Prea departe. Ce s-a întîmplat în continuare? Habar n-am. Cert este că amîndoi, cel mort la sat îngropat în rit ortodox şi cel mort la oraş îngropat în rit comunist au ajuns cam tot acolo: în cimitir. Ambii îngropaţi. Două căi spre aceiaşi destinaţie imaterială. Poate…
Cert este că niciunul n-a înviat.
Ceva mai tîrziu am mai văzut cel puţin două înmormîntări comuniste. Prima a lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej, la televizor în alb-negru, pe cînd eram în clasa a IV-a, a doua trecea prin centrul oraşului cu fanfara, sicriul acoperit cu flori şi în jurul lui vreo şase indivizi ce păreau foarte importanţi.
Tatăl prietenului meu din copilărie ne-a spus că la unele înmormîntări muzica era asigurată de lăutari şi era veselă. În contrast cu acestea, uneori cînd deschideam radioul se difuza doar muzică sobră, semn că murise un mare grangur comunist, şi se declarase mai mult sau mai puţin oficial, doliu naţional.
Urmează alte înmormîntări, unele la care n-am participat pentru că-mi îndeplineam serviciul militar la UM 01589 Tecuci şi n-am primit permisie.
Pasarea Phoenix Remixed & co 