Îmi amintesc că prin anul doi de liceu am văzut o fată ce mi-a plăcut. Era deosebită. Nu o cunoşteam. Nici nu ştiam cum o cheamă. Dar a fost ca o arătare ieşită din comunul vieţii de până atunci. Şi mi-am zis că dacă Dumnezeu o vrea – că era clar că eu asta voiam – ne vom intersecta vieţile. Cuvinte de adolescent timid…
Dar ce să vezi? Peste un an nu ştiu cum se face că aud o conversaţie despre o fată tare ciudată. Ceea ce mă intrigă. Apoi o văd. Nu mai ţin minte cum am aflat numărul ei de telefon. Dar, cat ză stori şort am sunat-o, am vorbit o oră la telefon şi am început să ne vedem. Era fata care am văzut-o în treacăt şi mi-a făcut o impresie memorabilă. Sau cel puţi aşa credeam eu. Era o rugăciune sau o profeţie împlinită? Poate. Cu toată timiditatea mea?
Să nu vă spun ce complicaţii şi suferinţe au urmat. Bune pentru un roman de dragoste: declaraţii, tradări, despărţiri, împăcări, rivali, scrisori de dragoste, invitaţie la masă din partea viitorilor socrii, telefoane, jurăminte, abandonuri şi reluări ale relaţiei ca-n filme. Din alea bune, zic eu, dar cu sfârşit tragic. Şi în final cu o decizie de punct definitiv al relaţiei năbădăioase. Uf ce bine că i-am pus punct! Mai bine-ar fi fost mai repede, dar na, lipsa de decizie izvorâse din drogul ăla ce-l secretă creierul când te îndrăgosteşti, devi foarte subiectiv de zice lumea că eşti nebun. Şi chiar eram. Într-un sens. Unic.
Analiză:
Era toată aventura asta o urmare a împlinirii unei rugăciuni sau prorocii? Ce s-ar fi întâmplat dacă duceam relaţia până la capăt, adică mă căsătoream? Din perspectiva post factum, un dezastru. Din perspectiva unuia care n-avea cum să vadă în viitor, cine ştie, poate ar fi fost o căsnicie normală. Hmmm.
Şi atunci mi-am pus întrebarea: există prorocii potenţiale în care, ştiu eu, se spune: Du-te fă asta sau Ai fost ales să devi regele Eldorado-ului, dar nu te prinzi în joc şi modifici viitorul? Sau sunt doar vise nebune(şti) sau prorocii mincinoase?
Să vă dau (alte) două exemple.
Primul: într-un an de mari schimbări politice în ţara noastră i se spune unui frate bazat, că a apărut în visul cuiva. Nu era bai, dar în vis era preşedintele României. Nu era aşa de periculos că preşedintele precedent tocmai fusese executat. Împreună cu soţia. Întârziase visul? Glumesc. N-a produs senzaţie decât în familia cu pricina. Şi i-a deschis un pic de teren de manevră persoanei respective în acea familie. Vreun interes? Alt hmmm.
Evident, potenţielul preşedinte n-a ajuns în vârful puterii. A fost curtat de un anumit partid, dar nici măcar n-a devenit membru. Şi gata.
Dar o fi avut visul un potenţial? Poate. A fost unul inspirat? (Eu) Nu cred. Ei, au lipsit elementele clasice: un înger, o arătare, ceva cu iz divin. Dar se poate ca persoana visătoare – aidoma celei îndrăgostite – să fi avut intenţii bune, să fie deschisă la a-l accepta pe potenţialul nou preşedinte care i se părea tocmai nimerit pe funcţie. Şi cine ştie, pardon, precis, ar fi fost mai bun ca al doilea preşedinte post-decembrist, care era de fapt tot primul, dar la al doilea mandat. Rezon! Vai, alte întrebări…
Şi al doilea exemplu: care vine din aceiaşi sursă. Adică aceiaşi persoană ce avusese visul prezidenţial, îi spune cuiva, despre altcineva, că e speranţa României. Hmmm. Sau HMMMM!!! Şi a bisericii. Nu mă-ntrebaţi de ce. Dar bănui.
În fine, această speranţă ajunge la urechile celui vizat după aproximativ doisprezece ani. Ha! Evident că omul nu ajunsese acea speranţă. Dar canalului prin care ajunge să afle – să-i zicem fosta prorocie – i se dă dezlegarea de ce n-a ajuns speranţa României. Şi nu mă-trebaţi ce vrea să însemne această speranţă cu iz naţional, că habar n-am. Dar bănuiesc că e vorba de ceva în domeniul bisericii. Aia baptistă. Deci n-a ajuns că nu s-a căsătorit cu cine trebuie. Sau că pur şi simplu s-a căsătorit. Ai grijă să nu faci ca el. Hmmm.
Deci dacă şedem strâmb şi judecăm drept, ne zbârnâie mintea de ni se prăjesc neuronii, ce putem concluziona? Mai nimic. Decât că a fost o zicere adresată cui nu trebuie, devreme ce adrisantul n-a ştiut nimic. Şi a (mai) fost o interpretare ulterioară care bistoş zice că d-aia nu s-a concretizat potenţiala speranţă. De parcă chiar omul nostru ar fi fost unica speranţă a României precum devenise Hagi regele fotbalului. De unde tragem concluzia că aşa cum toţi românii se pricep la fotbal, cel puţin unii români şi românce se pricep la prorocii şi la interpretarea lor. Rong!
În cazul de faţă n-am habar să fi intervenit vreo arătare angelică albă sau neagră şi nici n-ar mai trebui să mă întreb de ce prorocia cvasi-secretă nu s-a materializat. Cu toate că pe plan naţional încă ne mai bântuie mitul salvatorului, cine – în afară de Vadim şi Miron Cosma – s-ar fi prins într-o astfel de prorocie cu potenţial exploziv de a-şi asuma titlul de Mesia României? Sau a bisericii baptiste din România? În mod evident nimeni.
Credem în prorocii? N-avem încotro. Adică credem. Se împlinesc? Sau mai bine zis ni se împlinesc visele, prorociile? Cele mai multe nu. Sunt ele genuine? Da şi nu. Mai ales nu. De ce? De aia. Există totuşi proroci şi prorocii 100% adevărate ce se împlinesc? Da. Cu toate că unele sunt limitate ca efect în timp şi deci nu sunt 100% înţelese.
Ultimul – dar nu unicul – caz.
Cineva este bolnav. Grav. După cum spun doctorii, pe moarte. Jale. Dar nu din partea persoanei vizate. Şi ce să vezi? Hodoronc-tronc, cineva sună de peste hotare şi are un mesaj aut ăv năueă: Se ridică din pat bine-mersi. Şi s-a ridicat. A mai trăit câţiva ani. A murit din alte cauze.
Prorocie cu adresă. La obiect. La fix. Logic? Nebunie, nu altceva. Dar exact. Cu efect. Persoana care a comunicat nu ştia nimic, dar a transmis mesajul. Persoana care a suportat prorocia habar n-avea de prorocie sau mesaj. Dar s-a ridicat din pat fără explicaţii. În loc să moară. Era o sincronizare? Era o înştiinţare pentru cineva că Altcineva aranjează vieţile? Poate. Poate da. Şi poate nu. Cert este că s-a întâmplat. Fiecare-şi explică-n contextul său. Corect sau mai puţin corect.
Există vise. Există prorocii. Nu prea ştim ce să facem cu ele. Uneori suntem victimele lor. Alteori le trecem cu vederea. Bine-ar fi să ştim mai mult. Sau cel puţin să înţelegem mai bine. Ceva ce poate nu ţine doar de noi. Sau de mine.
Revenind la angoasa personală a existenţei sub incidenţa unei alte dimensiuni, cea spirituală, întrebarea care apare aidoma celei mai mult sau mai puţin valide – Mă încadrez în voia Domnului? – este Nu cumva prin deciziile mele rătăcesc (sau rătăcesc pe altcineva) de la o anumită traiectorie – care nu o cunosc?
Pentru că de multe ori am întâlnit oameni care au cunoscut oameni ce din vari motive au deviat de la o relaţie, de la un obiectiv, de la un vis. Dar asta s-a văzut doar privind în istorie. Erai/erau acolo, puteai/puteau ajunge acolo – departe, foarte departe, etc. de exemplu îmi amintesc că la un moment dat am fost întrebat când am accesat un nou job: Unde te vezi peste 5 ani? Şi răspunsul meu a fost: Departe! După cinci ani eram departe: de jobul respectiv. Nu în jobul respectiv. Dar a fost – retrospectiv – o decizie bună. Nu bănoasă.
Am stricat nişte jocuri ce erau făcute având în plan şi perspectiva mea de departe? Poate. Poate nu. Nu mi s-a reproşat nimic. Niciodată. Ba din contră. Tot astfel poţi intra în sfera unei persoane pe care poţi – cu intenţii bune – s-o admiri, chiar s-o iubeşti, dar să-i schimbi traiectoria. Cine ştie?
Cu toate astea cel mai sănătos nu este să trăieşti sub incidenţa îndoielii şi a unui viitor potenţial, ci cu siguranţa unui trecut asumat, într-un prezent concret structurat pe baza unui plan de viitor. Trecutul nu-l mai poţi schimba. Prezentul piere ca o nălucă în timp ce nu stăpâneşti viitorul. Aşa că doar călătoria într-acolo contează. Împreună cu oamenii care-ţi sunt alături. Proroci sau nu.
Pasarea Phoenix Remixed & co 