Dacia 1310 TLX – jurnal de bord (1)

Tata a cîştigat o Dacie la CEC în 1990 produsă în 1989. A apucat să o ia. Erau doar negre. După decesul său am moştenit-o. Am găsit şi carnetul său de la ACR în care a notat tot ce era impostant: reparaţii, ce piese a cumpărat şi cît au costat. Obicei ce l-am moştenit şi eu. În posturile ce urmează vă veţi da seama de ce Dacia era maşina pe care o învăţai pe din afară. Înteresaţi?

În treacăt fie zis, maşina a suferit două accidente, ambele provocate de mine, trei sau patru reparaţii capitale (RK) şi alte zeci de reparaţii, fiind implicaţi mecanici de meserie şi mecanici amatori. În total au fost vreo şapte-opt, şi a fost vopsită de vreo trei ori. Ultima dată era mată, cu mult înainte de apariţia modei… 🙂

O aventură din 1990 pînă în 2009.

Regele a murit. Trăiască regele!

Postarea aceasta nu este despre vreo monarhie. Este despre o constatare: moartea blogurilor. Dar spre deosebire de perpetuarea puterii monarhice, de data asta este despre extincţia blogurilor.

Am făcut o experienţă. A început acum cîţiva ani. Am transformat blogul dintr-unul public în unul privat. S-au arătat mai bine de o sută de doritori care să-l citescă în această variantă. Mi-am zis că nu-i rău, ba chiar că-i bine. De ce l-am privatizat? Pentru că am constatat că am accesări din ţări care habar n-aveau de limba română. Ba la un moment dat, nu ştiu prin ce fenomen, am avut sute de accesări din Polonia. Sistematic. Mi-am zis că ceva e hibaş. Putea folosi altcineva blogul pentru mai ştiu-eu-ce? Probabil că da, probabil că nu.

Şi ce să vezi, din peste 100 de abonaţi, nici 20 nu mai citeau ce scriam pe blog. Oamenii preferau să citească acelaşi articol pe Facebook. Era prea complicat să intre pe blog. Ei, na! În 2018 am avut doar 317 accesări. Mai puţin de una pe zi. Spre deosebire de anii cei mai buni cu aproape 40000 pe an.

Apoi am redeschis pentru public blogul. Dar Facebook, la o reclamaţie, închide accesul postărilor de pe blog. Cineva m-a reclamat. Cuiva nu i-a convenit ceva. Fără minimum de reclamă s-a văzut şi mai bine adevărul.

După o scurtă revenire personală peste doi ani, am reapărut pe Facebook ca să constat că şi blogul a fost acceptat. Între timp s-a produs fenomenul infleunsărilor, a apărut şi extins tictocul, aşa că lumea nu mai are chef să citească.

Aşa că de acum încolo am decis că blogul constituie doar un suport pe internet care-mi salvează panseurile, cu cît mai puţine etichete şi categorii. Cum memoria personală a început să-mi joace feste…

În concluzie, blogul a murit, trăiască tiktocul! Cu menţiune că nu mă veţi vedea pe tiktoc, nici pe youtube.

Dixit!

Despre Monica

Exemplaritate

Monica Lovinescu ajunge în capitala Franței într-un moment în care cvasi-majoritatea intelectualilor de acolo, și nu numai, căzuseră pradă fascinației comuniste. În corespondența lui cu Ernest Nolte, François Furet, cel care mai târziu avea să fie un lucid istoric al Revoluției franceze ca și al iluziei comuniste, va explica motivele. Mai puțin de înțeles rămâne însă rezistența Franței, a cvasi-majorității  Occidentului la strigătele de disperare din Est. Cazul Kravcenko, implicarea în el în calitate de martoră a Adrianei Georgescu, una dintre cele mai bune prietene ale Monicăi Lovinescu, totul descris cu lux de amănunte în La apa Vavilonului și rezumat de Cristina Cioabă, spun multe. Chiar dacă, odată cu apariția noilor filosofi, lucrurile păreau să se mai îndrepte, a trebuit să vină Arhipelagul Gulag al lui Sojneițin ca să înceapă dezvrăjirea Occidentului. Pare-se că de abia foarte târziu cât de cât completă. Motiv nu doar de exasperare, ci îndeosebi de acțiune pentru Monica Lovinescu. Pentru Virgil Ierunca. Și Mihnea Berindei.