Vă propun a teză


Indiferent cît de sfîntă sau de păcătoasă este o biserică, dacă din discursul său este alungată metafora, definind totul în termeni foarte stricţi şi precişi, lipsiţi de seminficaţie pentru contemporani, aceasta va duce la întreruperea comunicării cu lumea şi în cele din urmă la întreruperea comunicării cu Dumnezeu.

Un exemplu de comunicare: o rugăciune „veche de cînd lumea” pusă în termeni contemporani, a ţinut topul UK timp de opt săptămîni în urmă cu cîţiva ani. E un model, nu singurul.

Dragostea este un alt termen ce comunică mult, fără să fie precis. „Name above all names” e foarte imprecis, cu toate astea, spune comunică extrem de multe. În plus metafora asociată cu muzica comunică şi mai mult. Ce n-aş da să ştiu să comunica şi eu aşa! Cu toate astea Biserica se cramponează în a comunica adevăruri incomensurabile cu o limbă de lemn. Contemporanilor nu le mai trebuie aşa ceva. Cui îi trebuie? Nici măcar bisericii, dar nu prea îşi dă seama. Încerc să îmi dau eu seama.

8 comentarii la “Vă propun a teză

  1. O intrebare, inainte de a „ridica manusa”: sunt in mod necesar termenii stricti si precisi lipsiti de semnificatie pentru contemporani sau era doar o alaturare de insusiri in exprimarea ta? Respingi ideea ca ar fi posibil ca biserica sa foloseasca acesti termeni precisi intr-un mod relevant pentru contemporaneitate?

    • metafora aproximeaza so to speak, pe cind limbajul precis al omului nu face decit sa ingusteze ceva ce el nu poate defini. de ex daca ne informam despre imparatia cerurilor, ea nu este definita nici macar de cristos in termeni precisi si stricti. ea este asemanata cu o multime de lucriri care pot si in mintea fiecaruia destul de diferite, cu toate ca in esenta converg. in acelas timp ni se spune ca cel ce plinge, cel sarac, cel prigonit, etc este fericit. precis si stict, acest lucru nu este adevarat. este vorba despre doua realitati total diferite care au citeva necunoscute ce nu pot fi precis si strict definite. dumenezeu, lucrarea duhului, relatia dintre persoanele trinitatii de ex. personal sunt happy cu explicatia god is totally other sau cu comunocatio idiomatum, dar unii vor sa puna mina si sa defineasca tot pentru a nu avea dubii. in optica mea, a avea credinta sau a fi credincios inseamna a avea dubii, si inca mari. cind ai dat de credinta iti dai seama ca ai dat de virful icebergului. din pacate in mare parte bisericile sunt dominate de oameni care vor sa li se spuna ce si cum sa creada, nu sa descopere acest lucru. ei sunt usor de manipulat. de cele mai multe ori cei ce ii manipuleaza au limitat limbajul, pentru a controla masele care acum gindesc uniform. cind cineva revine la metafora si „deschide” realitatea pentru contemporani, e un adevarat şoc! atunci se vede ca dumnezeu transcende chiar si precizia dincolo de stricteţea exprimarilor.
      daca biserica, omul, a facut tot ce a putut sa explice cit mai precis ceea ce dumnezeu a lasat cit e poate de larg, dumenezeu intervine sporadic si zguduie toata şandramaua. pentru că limbajul biserici(lor) a degenerat, gindurile s-au imputinat si biserica (si deci crestinismul) s-a golit de inteles (meaning), in mare parte dumnezeu il face sa revina la metaforele sale. e necesar sa avem „cina domnului” o data pe luna timp de 10-15 minute, mîncind o farima de pita si dind peste cap un paharel aproape gol de vin sau must? daca cina asta a domului a devenit asa precisa si am golit-o de semnificatii e doar pentru ca lipseste comunicarea, metafora din ea. este o caricatura a ceea ce a fost la origine.
      m-am ambalat, astept gindurile tale, dar urgent ca miine predic inainte de cina domnului. 🙂

      pentru mine este un mare semn de intrebare de ce daca biserica este ambasadoarea lui dumenezeu nu a ajuns sa transforme lumea pina in ziua de azi?
      dupa limba de lemn si creierul de lemn cind nu mai ai nimic a spune, dar vrei sa faci impresie, minti. minciuna e usor de detectat.

  2. Ok … ai dat un raspuns destul de precis 🙂
    Incerc un raspuns cat de cat structurat.
    In general, eu sunt un dusman al ideii incapsularii adevarului in cuvinte precise, in faptul ca el depinde de acuratetea cuvantului, conceptului sau a traducerii corecte. Acestea nu sunt de neglijat – o traducere proasta sau un concept prost definit te pot duce in ratacire – dar esenta comunicarii adevarului sta in altceva, cred eu, si anume in relatie.
    Sa ma explic:
    Daca adevarul se poate comunica strict prin cuvinte in sensul lor propriu, caz in care e de ajuns o hermeneutica corecta pentru a-l descifra, atunci el poate fi scris pe o foaie si transmis altora. Punct. Nu este nevoie de relatie, nu este nevoie sa-l cunosti pe mesager. Urasc acest mod de abordare; din pacate bisericile nostre mustesc de el: Scriptura este decontextualizata, e vazuta ca adevar incapsulat in cuvinte ( Isus cred ca avea degetul indreptat spre Sine cand zicea „Eu sunt Adevarul”! ) si simpla hermeneutica ne conduce la Revelatie. Atentie, nu spun ca nu sunt necesare cuvinte utilizate la modul lor propriu, eu zic doar ca nu sunt nici pe departe suficiente.
    Care este rostul metaforei, deci?
    Metaforele fac apel la imagini. Aceste imagini sunt parte a unui mental colectiv, al unei culturi de fapt; ele sunt crampeie de viata, fac apel la trairi, emotii, idei, perceptii comune … ele se bazeaza pe relatii! Comunicarea metaforica nu este posibila in absenta unei relatii. De aceea ii este mai usor bisericii sa aleaga primul mod de comunicare: e mult mai facil – tiparesti niste banere, editezi niste brosuri, pagini web si … gata. Pe cand o comunicare la nivel de imagini si trairi inseamna in primul rand cunoastere, experimentare si relatie, investitie de timp – cine mai are asa ceva la indemana? Cei ce nu intelegeau pildele lui Isus nu puteau asta pentru ca nu aveau nimic in comun cu El. Imagineaza-ti zarzavagioaicele din jurul lui Isus ascultand pilda femeii care si-a pierdut banutii din Luca 15 …
    In ce priveste Cina … a devenit o formalitate rece, de prea multe ori. Ni se repeta obsesiv in urechi ca sunt „doar simboluri” si prin asta de fapt se transmite subliminal ca … „nu este mare lucru”. Ne-am taiat singuri craca de sub picioare. Trist! Chiar, nu mai este mare lucru; suntem departe de solemnitatea cuvintelor lui Pavel din I Cor 11 cu privire la importanta si semnificatia ei. Statul la masa, bay the way, este o declaratie de onoare intre comeseni, cel putin asa era in cultura evreiasca; astazi este o ceremonie care poate fi foarte fastuoasa, cu painea servita pe tavi de argint, dar in care lipseste tocmai aceasta onorare reciproca intre cei mananca impreuna …
    Pentru mine azi e zi lucratoare … voi mai reveni in pauze la calculator, am totusi suficient timp disponibil … deocamdata te las sa citesti si sa meditezi in liniste …

    • fain. cam asa gindesc si eu.
      si la mine e zi lucratoare, in gradina, astept si un camion cu nisip, şapă după, etc. revin si eu. am mai pus ceva, probabil ai văzut deja.
      biserica se pierde facind ceea ce nu ar trebui si nefacind ceea ce ar trebui.
      in alta ordine de idei, dar la subiect, unul dintre studentii de anul I spunea la curs: „asa cum le spuneti dvs toate par foarte simple. cind ma lovesc eu de ele, nu mai stiu ce sa fac”. poate biserica nu poate intelege ceva ceea ce ar trebui sa i se explice. mie mi se pare ca e mult mai simplu ceva ce ea face sa fie mult mai complicat. aici as reveni la intrebarea „si cine este aproapele meu?” care nu pare atit de neobrazată, ci mai mult cerind precizare, exactitate. si isus ii raspunde cu o pilda. nimic mai imprecis! cu toate astea ucenicii nu ii repeta intrebarea si nici nu il pun sa le explice cum sta treaba. doar origen a cam incurcat-o citeva secole mai tirziu dorind sa fie precis! biserica sau credinciosul pun aceiasi intrebare in ziua de azi: cine este aproapele meu? si i se raspunde prea precis, asa ca ii elimina pe toti cei ce nu se incadreaza in prezumptivul portret robot. ori in pilda nu este vorba despre asa ceva. din contra, sunt eliminati cei care nu raspund bine la intrebare datorita mentalitatii lor, nu este limitat portretul robot. aproapele este toata lumea, fara exceptie. chiar si preotul sau levitul se incadrau in portretul robot zugravit in pilda lui isus, daca ar fi fost victime.

      • Ma gandesc ca, daca Biserica in adevar nu stie ce face, sau cum sa faca lucrurile, atunci primul pas de bun simt ar fi sa recunoasca asta.
        E utopc, stiu, se cere un dram de smerenie care nu prea este pe la noi. Ne comportam ca si cum le-am stii pe toate, ca si cum avem Scriptura la degetelul nostru cel mic si avem raspunsuri la toate intrebarile.
        Aceasta aroganta ne este adesea taxata de cei din lume … poate sa-i condamne cineva?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s