Paradisul, purgatoriul şi iadul (4): autoturisme şi camioane.


 Foto sus: Studebaker. Aici găsiţi mai multe date despre camionul Steagul Roşu: http://brasovean2008.blogspot.com/2009/06/o-vedeta-uitata-autocamionul-sr101.html

Pînă la apariţia în masă a camioanelor şi a interdicţiei accesului lor pe bulevardele principale ale Aradului, în anii 60, orice vehicul era un motiv serios de risărci copilăresc. Nu ne prea interesau căruţele, nici măcar cele cu roţi de cauciuc, adică „ştrafurile”, dar orice avea patru roţi, motor şi scotea fum, era deoasebit de fascinant. Bineînţeles, pentru noi copiii.

Să începem cu autoturismele, denumire ce la vremea respectivă nu exista. Erau maşini, dube, camioane, autobuze şi camioane. Era epoca în care atît morga, cît şi ecarisajul foloseau o dubă neagră trasă de un cal, cu roţi cu spiţe de lemn, dar cu obezi de cauciuc, cu coviltir în care se aflau de cele mai multe ori cîte doi bărbaţi fără nume, fără figură, dar înarmaţi cu „zbici”. Apăreau prin oraş şi dispăreau urmăriţi de privirile trecătorilor, probabil generînd fiori.

„Ştrafurile” (căruţele cu platformă mare cu roţi de cauciuc) efectuau transporturile ocazionale a celor ce se mutau sau cele de lemne şi cărbuni. Ne agăţam de obloanele lor spre furia celui ce mîna caii şi în ciuda eforturilor sale de a ne articula cu „zbiciul”, ne ţineam tari pînă oboseam. Asta se întîmpla pe B-dul V.I.Lenin, unde locuiam, cea mai apropiată stradă dinspre centru spre Deva sau spre depozitul de combustibili de dincolo de podul gării. Apropo de gară, cînd americanii au bombardat în 1944, vizînd triajul gării şi fabrica Astra, mulţi muncitori au fugit în păduricea cu lac din preajma fabricii. Bombele ce au căzut în triaj şi au lovit şinele, le-au strîns parcă în colaci, şinele eliberîndu-se de tensiunilor acumulate de ani şi ani. Cele căzute asupra fabricii au ratat ţinta, în schimb nu au ratat păduricea, mulţi muncitori găsindu-şi sfîrşitul acolo.

În Arad existau două „salvări” sau cel puţin două tipuri, poate erau mai multe ca număr: una era o dubă mai mare (eu ţin minte denumirea Graz sau ceva asemănător, dar nu am regăsit-o), motor benzină, cu bot tip camion clasic, tracţiune spate, roţi duble spate, în stilul ambulanţelor din război, dar albă şi cu obişnuita cruce roşie. A doua era Skoda, tot dubă (o a doua Skoda avea culoarea maro şi deservea TAPL-ul, ducea prăjiturile şi torturile la cofetării), de dimensiuni mult mai reduse. Nu am urcat în niciuna dintre ele, în schimb, unul dintre vecinii bunicilor de la Micălaca era şofer pe o Tatra răcită cu aer, în două culori, maro şi bej, motor spate, cu scaunele din vinilin uzat şi cu o aripioară dorsală între geamurile parbrizului din spate. Huruia, mirosea a benzină şi ridica mult praf pe stradă, dar eram fericiţi că ne ducea pînă la colţ.

La Sfatul Popular se mai putea vedea un Pontiac negru mat (oare de unde apăruse şi cînd?), cît şi un Zil (GAZ 12, din perioada 1953-1960) negru lucios, cromat şi cu steguleţ roşu pe bot. Amîndouă aveau forme rotunjite, prelungi, dar destul de dolofane. În Arad vedeam cîteodată o maşină neagră, revopsită, fără luciu, fără crom, asemănător cu un Packhard 1920. Colţuroasă, parbriz vertical, în spate în loc de portbagaj avea un cufăr (probabil metalic) legat cu curele, arcuri cu foi. Avea roţi cu spiţe şi mergea foarte încet. Tot în Arad sau în împrejurimi exista un Citroen 36, un design celebru, dar despre care nu ştiam mare lucru atunci, nu stălucea prin absolut nimic, nici măcar prin vopseaua verde miltar. Ultimele două aveau cauciucurile extrem de uzate, fără urmă de relief.

Cîteodată prin centru apărea un cupeu verde decapotabil stil 1930 (nu am dat de marcă) care arăta foarte bine, la care uşa portbagajului se transforma în spătar, doi adolescenţi putînd să stea aşezaţi în interior. Cîte un DKW sau un Moskvici copiat după el se mai tîrau pe străzi, dar nu mi-au făcut vreodată impresie. Exista şi un Fiat Topolino de două locuri, bordo, dinainte de război, portiera deschizîndu-se invers. Avea un motor miunuscul, doi cilindrii, mare minune că încă mai funcţiona, avînd în vedere că era semidecapotabil, cu acoperiş de pînză.

În rest, doar Gazuri cu prelată, tradiţionalele autobuze Zil şi TV (ambele cu motoare pe benzină în faţă) şi camioane. Prin anii 60 puteau fi văzute sporadic autobuzele ungureşti Ikarus Mamuth, cu turişti sau cel al unei echipe de fotbal din Regiunea Autonomă Maghiară. Masive, lente, gălăgioase, cu motor diesel în spate, dar cu culori ceva mai vii.

Cel mai mare camion, părea o dihanie din poveştile cu monştri, era un Benz ce transporta făină în saci. Era enorm! De obicei îl vedeam după descărcare, cu motorul ambalat, lăsa un nor de făină în urmă, muncitorii stînd în picioare şi ţinîndu-se de oblonul din faţă, cu mantalele tipice pentru astfel de joburi, capetele acoperite cu nişte glugi enorme. Cabina era înaltă, niciodată neînţelegînd de ce era chiar atît de mare.

Apoi erau cele cîteva camioane Studebaker de pe la colectivele din împrejurimi. Atîta l-am admirat pe unul dintre ele, parcat pe „strada mea”, încît şoferul ne-au invitat în cabină, unde am început să tragem de toate cele şi să învîrtim volanul. Bineînţeles că am tras frîna de mînă ce s-a blocat, mărturisindu-mi greşeala, şoferul a deblocat-o apăsînd pe butonul din capătul sticului. Toate camioanele cu benă sau cutie avea numerele înscrise pe lateral cu litere şi cifre albe, mari de circa jumătate de metru.

Un alt camion parcă făcut să reziste for evăr era Leylandul din dotarea schelelor de foraj. Pătrăţos, dar cu marginile rotunjite, înalt, gri, cu punte dublă în spate, avea o platformă enormă netedă ce se termina cu o ţeavă ca încărcăturile să alunece fără probleme. Pe deasupra mai avea şi un troliu. Şoferul părea că stă în spatele volanului undeva la etajul doi faţă de pietoni. În afară de cîteva camioane pătrăţoase de provenienţă necunoscută, Leylandul era printre puţinele cu motor diesel. Ca atare huruitul motorului său era unic.

Mai existau camioane Molotov (GAZ 51) , o variantă mai mică a Studebakerului, de un verde închis, lente, silenţioase dar fără personalitate, apoi Zil-urile armatei, de fapt o variantă apropiată de americanul Studebaker, dar mai rotunjită. Erau masive, un bot lung şi parbriz rabatabil. Cîteodată mai răsărea cîte un camion cu patru roţi, scurt, fără bot, cu turelă, vopsit în verde (de acum culoarea tradiţională) cu ambele osii independente şi cu un mare unghi negativ. N-am ştiut niciodată ce marcă era, dar căutînd imagini pe net cred că era o Skoda 48. Mult mai interesant era traversarea oraşului de convoaiele de amfibii pline cu soldaţi. Aveau un claxon foarte puternic, erau foarte înalte, huruiau de numa-numa şi le vedeam elicea. Nu ai văzut elicea, nu ai văzut nimic!

Cam tot atunci a apărut balena albă, o balenă ce era plimbată cu un camion frigorific prin toate ţările şi junsese şi la Bucureşti. Am văzut-o într-un jurnal de actualităţi dinaintea unui film. Ajutorul şoferului ştergea parbrizul în timp ce camionul se deplasa pe Magheru. De aici a derivat porecla „balenă” pentru camioanele mari de acest gen, tirurile de mai tîrziu.

Dar cele mai întîlnite camioane erau Zis-urile şi Steagul Roşu, o copie uşor cosmetizată a Zisului sovietic. A exista şi o dubă ce a dus la dispariţia ştrafurilor din centru: UMT-ul. Era o prismă gigantică, de cele mai multe ori cu uşile deschise la spate, argintie cu un pic de albastru, şi cu tot tacîmul de semnalizatoare minuscule. Noi copiii concuram la demaraj cu ele. O băteam pe primii 30 de metri fără probleme.

Din aceiaşi categorie va deriva autospeciala de pompieri de mai tîrziu. La capitolul autospeciale se încadra şi scara de incendiu şi cele două camioane cisternă cu pompieri ce stăteau agăţaţi, ZIS şi SR. Toţi dădeam buzna să urmărim spectacolul pompieristic. În rest nişte macarale anonime ce impresionau doar prin scheletul macaralei şi prin viteza redusă de deplasare. Tot la capitolul autospeciale intrau şi cele două stropitoare care mai scădeau temperatura asfaltului în zilele de vară, spre deliciul nostru care eram desculţi (chiar în centrul oraşului) şi spre spaima cucoanelor ce se opreau terifiate de jetul de apă. Primele stropitoare nu puteau regla separat jeturile de la dreapta şi de la stînga, aşa că opreau să treacă doamna sau îşi reduceau total jeturile. În schimb, generaţia mai nouă putea comanda separat cît de tare să stropească pe ambele părţi.

La şcoală, clasele mari făceau „atelier” şi se căzneau să cunoască două camioane ce erau parcate sub un acoperiş în curtea şcolii: o Praga (îl găsiţi aici, cel de la şcoală avea ladă clasică nu era dubă http://www.autogallery.org.ru/k/pa/prRN_BVV.jpg) şi încă un camion, la fel de verde şi cam tot din aceiaşi epocă. Exista chiar şi un manual pentru orele auto, dar în ciuda implicării maiştrilor nu am văzut vreodată ca unul dintre cele două camioane să pufăie măcar. Pauză totală. Un Praga albastru, cu bot mai mic, se mai plimba prin Arad din cînd în cînd.

Cea mai interesantă întîmplare s-a petrecut (în ceea ce mă priveşte) pe Bulevardul V.I.Lenin, chiar în faţa intrării la numărul 1, acolo unde locuiam. Tocmai se renova pe exterior clădirea şi la intrare, după poarta masivă existau două lăzi enorme cu ciment. Muncitorii recondiţionau exteriorul clădirii şi foloseau pe lîngă ciment şi nişte mături de mici dimensiuni de nuiele. La ora respectivă nu exista niciun muncitor în apropiere. Împreună cu Mircea şi cu Horaţiu stăteam la intrarea dinspre parc, poarta fiind întredeschisă şi blocată un o bară de metal masivă să nu se trîntească. „Nemţii” trebuiau să ne atace dinspre stînga (ăsta era sensul de circulaţie la vremea aceea), aşa că am împlîntat o măturiţă de-a zidarilor în ciment, căutînd să o încărcăm cu cît mai multă materie cenuşie (ce nouă ne cam lipsea la vîrsta aceea). Am pus măturiţa pe bara respectivă şi aşteptam atacul. Din stînga apare un Zis cu parbrizul ridicat datorită zudufului din timpul zilei. Cum ceilalţi erau mai mici ca mine, eram atît comandant cît şi servant. Am ţintit inamicul şi cum camionul rula destul de încet am comandat „foc”!

Lansată precis, ca un proiectil Katiuşa din filmele sovietice, măturiţa s-a dus aţă spre cabina Zisului, lovind trupele inamice îmbarcate în mijloace auto exact unde trebuia: sub parbrizul deschis! A urmat o frînă teribilă, un scrîşnet pe măsură, nişte ochi căscaţi ca la dentist şi gîndul că ne aştepta nimic altceva decît curtea marţială. Nu pentru ce făcuserăm ( mai ales eu), ci pentru că fugiserăm în faţa inamicului cu toate că ambuscada reuşise. Eu am luat-o pe prima scară şi m-am oprit la ultimul etaj ţinîndu-mi răsuflarea, în faţa uşii de la pod. Mai departe nu puteam ajunge. Mircea şi Horaţiu s-au topit acasă la ei, la trei scări depărtare, pe celălalt bulevard, securizaţi în spatele uşilor. Evident nimeni nu s-a luat după noi, dar în următoarele trei ore a fost linişte înmormîntală în curtea imobilului. De parcă am fi fost înfrîţi de coloana motorizată a „nemţilor”în retragere…

Apoi am început să vedem la televizor basculantele cu care se construiau barajele hidrocentralelor: Krazurile şi Muzurile sovietice. Din cînd în cînd mai trecea prin oraş o cisternă enormă argintie MAZ ce ducea combustibilul pentru avioane la aeroport. Era un eveniment!

La începutul deceniului şapte au apărut autoturismele, unele dintre ele rezistînd pînă în anii 80. În primul rînd cele sovietice: Volga, care plăcea tuturor, avea un cerb mare în săritură pe capotă. Oare de ce se numea Volga (fluviu) şi avea simbol un cerb? Pobeda, ce pe limba noastră înseamnă Victorie (cam tot ce se producea în URSS era Pobeda) şi Moskviciurile 401 (403, se pot vedea la  http://www.nezapomente.cz/images/cms/gallery/moskvic_403_2190_2350.jpg, 408 şi 412). Un Moskvici 403 a fost recondiţionat şi pus la tombolă pe terenul Utei la unul dintre jocurile echipei arădene. Şi mai erau Skodele, dintre care cea mai interesantă era una decapotabilă, roşie cu top alb, a lui Ioan Igna, jucătorul de la UTA, arbitrul de mai tîrziu, ce îşi plimba pe viitoarea soţie (locuia tot pe V.I.Lenin la nr. 5-7 ), una dintre frumuseţile oraşului ividiată şi bîrfită de celelalte pretendente.

La început toate autoturismele astea erau cam hodorogite, cine ştie poate erau în uz de ceva timp, dar, a apărut generaţia a doua. Arătau mai bine, culorile erau mai vii, în sfîrşit a fost abandonat cenuşiul. La jumătatea anilor 60 au apărut şi alte mărci, atît „socialiste”, cît şi capitaliste. Printre primele autoturisme mai moderne erau Skoda (1000 MB), Trabant (600 şi 600 combi – cu cele mai multe bancuri la activ), Wartburg 311 (avea motor cu trei cilindrii, 1000 cmc şi doi timpi) ambele mărci cu motoare în doi timpi, Warsawa poloneză, de fapt o Pobeda făcută sub licenţă, cu ceva modificări de stil, iar dintre cele capitaliste Ford Taunus 12m, 15m, 17m, Opel Kadet, Rekord, Kapiten, Admiral, Diplomat, Fiat 600, 850, 1100 D, 2100, 2300 şi Renault Dauphine, R 10, R 10 Major, R 16 şi în cele din urmă Dacia 1100 şi 1300. Pînă la dotarea Miliţiei cu VW broscuţă albastre cu girofar, accidental mai puteai vedea cîte un VW. Dar în cele din urmă Dacia a eliminat orice concurenţă.

Prima foto jos: Zil-ul limuzină.

Tatra foarte asemănătoare cu cea condusă de vecinul bunicilor.

Advertisements

One comment on “Paradisul, purgatoriul şi iadul (4): autoturisme şi camioane.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s