Lupta cu Învăţătorul


Ciudat. Nu putea să fie adevărat. Totul era pe dos. Sau poate aveam eu o perspectivă greşită. Dacă era aşa, întreg universul se prăbuşea. Nimic nu mai avea sens. Numai dacă nu cumva…

Am învăţat repede că cel ce împărţea dreptatea era Învăţătorul. El te judeca şi decizia sa spunea de fapt cît valorezi. Tot asta dicta cum se purta el cu tine şi unde te plasa în ierarhie. Erai bun, era foarte bun. Erai rău, era şi el rău. Îţi era uşor dacă continuai să fi bun. Nu era bine dacă erai bun accidental. Te dibuia şi te exila între cei răi. Odată intrat în categria răilor era aproape imposibil să mai scapi de acolo. Parcă ai fi împlinit un destin inexorabil. Erai predestinat să exişti doar între două culori: alb şi negru, binele şi răul. Nu binele sau răul! Pentru cei buni, mereu lăudaţi şi favorizaţi, era raiul pe pămînt. Şi aici am observat răutatea noastră, a celor din rai. Eram răi cu cei răi, cu cei din iad pentru că, nu-i aşa, erau nişte nenorociţi căzuţi din graţiile Învăţătorului şi buni (credeam noi) cu cei buni, cei din rai, cei ce erau la fel ca noi. Retrospectiv îmi dau seama că nu conta a cui copil erai. Sau cel puţin între noi nu se vedea asta.

Unul dintre exemplele cît se poate de grăitoare în sensul acesta erau fraţii Măran: Ana şi Viorel. Blonzi, micuţi de statură, firavi (nu că eram eu prea puţin blond şi solid), erau mereu un fel de ciuca bătăii. Părinţii care trudeau de dimineaţa pînă seara nu mai aveau timp să se ocupe de ei şi aveau deja o oarecare vîrstă. Mai aveau un frate mai mare cu cel puţin patru ani care învăţa foarte bine, dar care nu avea timp să se ocupe de ei.

Era perioada în care se punea în practică ajutorul tovărăşesc. Asta chiar şi la nivelul pionierilor. Cum se întîmpla asta? Simplu: un elev mai bun şi harnic îl lua pe unul foarte slab, şi neapărat foarte leneş, ca să îi dea exemplu cum se făceau temele. Învăţătorul mi-a dat-o pe Ana. Proastă alegere. Nu simţeam nimic faţă de ea. Milă? N-ar fi fost rău… Nu era decît o leneşă, o murdară şi o proastă. Mda, copiii pot fi uneori foarte cruzi. Cu o excepţie. Eu eram deja. N-am reuşit să o fac să scrie nici mai frumos, nici mai bine, nici mai repede. S-a plîns curînd Învăţătorului că o băteam. Să fiu sincer am lovit-o, dar nu prea tare şi nici de prea multe ori. Era fată. Nu îmi păsa de fete. Învăţătorul a crezut-o şi i-a încredinţat-o tocilarei.

(Eram stînjenit că nu procedasem bine şi se aflase, era un eşec, dar în acelaşi timp nu cred că riscam prea mult în termenii unor eventuale repercusiuni. Eram între cei buni şi nu mă abătusem de la linia oficială a Învăţătorului: încercasem să o fac mai bună pe Ana, dar îi dădusem pentru eşecul ei ce meritase. Numai că în realitate eşecul ei era eşecul meu.  De fapt aveam sentimente ambivalente: îmi era ciudă că nu reuşisem şi era dată altcuiva, dar răsuflam uşurat, pentru că nu voiam să fac ce mi se ceruse şi nici nu îmi plăcea.)

Nu am observat o schimbare dramatică în calitatea răspunsurilor, dar s-a văzut o transformare comportamentală. Foarte curînd a copiat felul de-a fi a tocilarei. Se făcea că tuşeşte ca să cîştige timp atunci cînd nu ştia răspunsul la întrebare. Degeaba! Baiul era că nici nu-l ştia, spre deosebire de tocilară care mai simula sau îşi aducea aminte. Chiar a venit o vreme cu o cordeluţă albă, la fel ca ea. Apretată şi călcată. Preluase şi cîteva cuvinte din vocabularul ei. Tot degeaba. De cele mai multe ori nu ştia lecţiile, ori nu îşi făcea temele şi pe deasupra nici nu avea un talent deosebit la ceva. Nu ştia să cînte, să deseneze, la educaţie fizică se mişca cu încetinitorul. Cu alte cuvinte nu atrăgea cu nimic.

Acelaşi lucru era valabil şi pentru fratele său, care nefiind sub tutela unui din rai nu îşi schimbase felul de a fi. Dar cel puţin Ana a fost recompesată cu cîteva note mai mari decît de obicei. Să fi căzut Învăţătorul în propia-i capcană?

Ana şi fratele său erau anost de anonimi. Dar nu erau agresivi, erau uşor de manipulat şi nu cereau nimic. Nu vorbeau prea mult şi nici nu aveau prieteni. Au rămas repetenţi şi nu au reuşit să treacă de la cei răi la cei buni, confirmîndu-şi soarta. Şi mai ciudat era că fratele lor mai mare era un elev foarte bun. Asta-i viaţa. Oare ce s-a întîmplat cu ei?

Un al doilea rău, dar de un alt calibru era Marcu. El făcea parte din categoria celor răi ce erau tot timpul de cealaltă parte a baricadei liniştei, ordinii şi învăţăturii. Nu se putea să nu-l remarci, el însuşi ţinînd cu tot dinadinsul să fie remarcat. Şi nu era singurul. Erau vreo doi trei. Era înalt, neastîmpărat, neascultător şi nu învăţa. Dar cel puţin nu era în clasă cu mine. Cîteodată, cînd Învăţătorul nostru trebuia să plece, ne duceam în clasa lor şi stăteam cîte trei într-o bancă. Celălalt învăţător era tot Învăţător, dar numai în clasa lui. Avea alte cerinţe, dar concepţia sa despre rai şi iad era identică cu cea a Învăţătorului meu. Poate un pic mai directă şi declarativă.

La o oră de “Citire” a citit şi Marcu. A citit bine. Fusese muştruluit cu cîteva zile mai devreme. Celălalt Învăţător şterse cu el pe jos şi îi aruncă provocarea supremă: “N-ai curajul să-ţi ţii fruntea sus, să mă priveşti în ochii…” Spre nedumerirea mea Marcu îşi ridică privirea vinovată, dar şi încărcată cu un dram de speranţă că Învăţătorul îi va da un semn de bunăvoinţă: poate iertare, poate milă, poate ceva de care nu avusese parte pînă atunci. Atitudinea în sine era uşor sfidătoare pentru că cel vinovat pleca totdeauna capul în faţa autorităţii absolute a Învăţătorului.

În înţelegerea noastră Învăţătorul avea drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Chiar numai pentru cele patru ore petrecute în şcoală. Învăţătorul s-a făcut că nu îl vede şi a continuat să scrie impasibil pe tablă. Nu avea nevoie de aşa ceva. La un semn de-al său săreau în picioare cîţiva elevi gata să îi răspundă bine, făcînd inutil apelul bietului condamnat la oprobiu public. Pentru el, pentru noi, pentru oricine, Marcu era o caricatură. Cei răi şi inutili trebuiau condamnaţi şi striviţi. Cei buni, cei ascultători, cei harnici, trebuiau protejaţi, recompensaţi şi valorificaţi. Şi Marcu a rămas repetent încă o dată.

Învăţătorul era drept, era imparţial şi incoruptibil. Dacă făceai ce îţi cerea te lăuda. Dacă nu făceai ce îţi cerea te pedepsea. Era un sistem simplu şi previzibil. Oricine putea înţelege despre ce era vorba şi ştia ce se va întîmpla. Eram fericiţi şi îl iubeam. Ne-am fi dat şi viaţa pentru el.

Dacă deveneai prea agitat erai mutat în prima bancă sub supravegherea Învăţătorului.

La un moment dat a venit o colegă nouă. Acum era cea mai înaltă fată din clasă şi avea un nume ciudat. Era rusoaică. Cum eram înalt şi stăteam în ultima bancă conform modelului cei mici în faţă, cei mari în spate, m-am trezit cu ea în bancă. Era din categoria celor buni. Ştia româneşte şi după cîteva zile, în mod inexplicabil, mi-a dăruit un creion automat.

N-am mai văzut aşa ceva! Era o minune. Avea o porţiune transparentă în care se putea vedea copia aurită a Kremlinului. Steaua roşie din vîrful turnului strălucea. Nu m-am lăsat mai prejos la aşa cadou nemeritat şi i-am scris Învăţătorului un bileţel în care îi spuneam, sub acoperirea anonimatului, că îi fac cadou pixul. Îl merita cu prisosinţă. L-am plasat discret pe catedră pe cînd întreaga clasă se agita chiar înainte de terminarea ultimei ore. Era haosul dinaintea plecării. L-am urmărit la fel de discret cum citea bileţelul. Mi-a cam stricat planurile: a întrebat a cui e pixul şi colega mea l-a revendicat. Nici nu mai ştiu dacă s-a supărat pe mine. Eu m-am supărat. Doar un pic. Pe Învăţător. Că nu mi-a primit ofranda. Pe ea, că a revendicat pixul şi astfel şi-a luat înapoi ceea ce mi-a făcut cadou.

Trebuie să recunosc ceva evident: colega mea de bancă avea fel de a fi era foarte diferit de noi. Avea ceva special. Atrăgea privirile fără să fie frumoasă, nici măcar drăguţă. Învăţătorul îi zîmbea tot timpul cînd vorbeau, fără să o pună în dificultate. Tatăl ei avea o funcţie şi o misiune la fel de importantă. Colega mea de bancă a stat numai un trimestru. Oare dacă termina anul ce premiu ar fi luat?

Apoi ne-a mai venit o colegă. Era mai înaltă ca mine, mai solidă şi moldoveancă. Era şocant accentul ei foarte puternic. O chema Raluca. Cam toată lumea sărea la bătaie cu ea pe motiv că vorbea ciudat. Nu era prea strălucită, dar nici nu era proastă. De fapt era normală. Învăţătorul făcea pace fără să o favorizeze. Ţinea cu noi? Puţin probabil, dar niciodată nu ne-a ţinut o lecţie despre egalitatea între semeni. Ne-a ţinut în schimb o lecţie despre alungarea regelui, a moşierimii şi burgheziei de către armata sovietică eliberatoare.

A venit serbarea de sfîrşit de an. S-au strigat premiile. Tocilara a luat premiul I. Eu am luat premiul II. Nu eram singurul. Nu îmi plăcea să tocesc şi nici nu îmi plăcea matematica. La ce o fi bună? Probabil la a scoate medii mai mari pentru copiii unor părinţi importanţi. Şuşotelile celor ce văzuseră catalogul au dărîmat statuia marelui, incoruptibilului şi veşnicului Învăţător. Aritmetica lui era diferită de cea pe care o învăţasem de la el. Dar aritmetica lui a avut efect pe termen lung. Ne-a învăţat să nu punem sub semnul întrebării deciziile venite de sus. Asta pînă în ultimul an de liceu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s