De fapt există mai multe subiecte despre care nu scrie nimeni. despre unele nu există curajul necesar. Dar subiectul de azi este unul banal: înmormîntările. Despre moarte mai găseşti cîte ceva, e subiect de factură filosofică: ce este moartea, ce se întîmplă cu trupul, avem sau nu suflet, ce se întîmplă cu el, cum e cu judecata individului, cea finală, cînd are loc şi dacă o mai fi vreo reîncarnare sau o înviere, cînd, cum şi de ce. Dar despre înmormîntări doar la mari personalităţi ca un eveniment şi după ce trece priveghiul, evenimentul în sine şi pomana, adio, ne vedem parastase de 40 şi nu mai ştiu eu cîte zile. Aşa că, deşi un picuţ morbid, am început şi un serial cu înmormîntări la care am participat, unele de la care am fotografii şi altele la care aş fi vrut să particip, dar din vari motive sau n-a murit persoana sau n-am ajuns.
Deci primo: prima înmormîntare la care am participat. Aveam cîţiva anişori. Sub zece. Evident, murise cineva. Era vară, deci era vacanţă. Şi departe de casa bunicilor, deci nu era un vecin. Era o rudă. Ce rudă, cum îl chema, habar n-am. Cert că era în satul bunicilor după tată, Micălaca. Care de fapt era un cartier al Aradului. Doar că avea primărie şi dubaş ce anunţa pe la răspîntii, vorba poetului, de ce să dăm cu var…
Am fost avantajat. Un unchi de-al meu, iar, nu mă-ntrebaţi cum îl chema, că degeaba, m-a chemat să stau împreună cu el pe capră. Nu pe animal. Pe capra căruţei care transporta mortul la groapă. Ceea ce s-a şi întîmplat. Adică eu m-am suit pe capră şi mortul stătea şi el confortabil, noi ducîndu-l la locul de veci. Nu c-ar fi de veci, dar aşa se spune… Dacă te mîncă viermii şi te duc numai ei ştiu unde, sau nici ei nu ştiu unde că pe vremea aia nu aveau gipies, e clar că nu ştiau bieţii încotro o luau. Plus că după cîţiva anişori socialismul trimufător la oraşe şi sate, dar mai ales la sate în cazul de faţă, a decis că morţii trebuie mutaţi. Se făceau blocuri. Nu vă speriaţi, nu i-au mutat la bloc pe ei, ci pe micălăceni. Evident după ce le-au demolat casele…
Cortegiul era asamblat de paradă în stil militar: în faţă recunoşterea, cu o cruce, apoi drapelul de luptă a unităţii, de fapt un prapor cu hramul bisericii locale, apoi comandamentul, de fapt doar comandantul – preotul – şi furierul alocat, adică paracliserul ce ducea cădelniţa. Apoi urmam noi, parcă eram un car blindat sau ceva subunitate hipo – căruţa era trasă de doi cai şi alte drapele de luptă ale diverselor subunităţi. Aţi ghicit, prapori, tot din biserică. În urmă venea infanteria: mulţimea rudelor, vecinilor şi altor credincioşi ce cînta la anumite momente ceva ce nu se înţelegea că mai bătea şi vîntul. La fiecare răscruce de drumuri preotul oprea cortegiul şi îşi făcea datoria. Cu atît mai mult cînd am trecut prin faţa bisericii unde ne-am oprit mai mult şi căruţaşul, ruda mea, se smiorcăi puţin biruit parcă de tristeţea ce-l cuprinse – pentru mine – în mod cu totul inexplicabil.
Şi aici s-a rupt filmul. Poate pentru că pe prima stradă la dreapta locuiau bunicii. Poate că din cauză că am luat-o pe prima stradă la stînga, spre cimitir. Sau poate că memoria mea e doar blocată. N-o să încerc să mi-o deblochez folosind auto-hipnoza. Dar nu mai ţin minte nimic din această înmormîntare, prima la care-am participat ocupînd un loc mai în faţă. De fapt cred că am fost cel mai tînăr şi neştiutot participant.
În postarea următoare, pentru constrast, prima înmormîntare comunistă, la care am participat, a unui coleg al tatălui meu.