Un subiect despre care nu scrie nimeni (1)

De fapt există mai multe subiecte despre care nu scrie nimeni. despre unele nu există curajul necesar. Dar subiectul de azi este unul banal: înmormîntările. Despre moarte mai găseşti cîte ceva, e subiect de factură filosofică: ce este moartea, ce se întîmplă cu trupul, avem sau nu suflet, ce se întîmplă cu el, cum e cu judecata individului, cea finală, cînd are loc şi dacă o mai fi vreo reîncarnare sau o înviere, cînd, cum şi de ce. Dar despre înmormîntări doar la mari personalităţi ca un eveniment şi după ce trece priveghiul, evenimentul în sine şi pomana, adio, ne vedem parastase de 40 şi nu mai ştiu eu cîte zile. Aşa că, deşi un picuţ morbid, am început şi un serial cu înmormîntări la care am participat, unele de la care am fotografii şi altele la care aş fi vrut să particip, dar din vari motive sau n-a murit persoana sau n-am ajuns.

Deci primo: prima înmormîntare la care am participat. Aveam cîţiva anişori. Sub zece. Evident, murise cineva. Era vară, deci era vacanţă. Şi departe de casa bunicilor, deci nu era un vecin. Era o rudă. Ce rudă, cum îl chema, habar n-am. Cert că era în satul bunicilor după tată, Micălaca. Care de fapt era un cartier al Aradului. Doar că avea primărie şi dubaş ce anunţa pe la răspîntii, vorba poetului, de ce să dăm cu var…

Am fost avantajat. Un unchi de-al meu, iar, nu mă-ntrebaţi cum îl chema, că degeaba, m-a chemat să stau împreună cu el pe capră. Nu pe animal. Pe capra căruţei care transporta mortul la groapă. Ceea ce s-a şi întîmplat. Adică eu m-am suit pe capră şi mortul stătea şi el confortabil, noi ducîndu-l la locul de veci. Nu c-ar fi de veci, dar aşa se spune… Dacă te mîncă viermii şi te duc numai ei ştiu unde, sau nici ei nu ştiu unde că pe vremea aia nu aveau gipies, e clar că nu ştiau bieţii încotro o luau. Plus că după cîţiva anişori socialismul trimufător la oraşe şi sate, dar mai ales la sate în cazul de faţă, a decis că morţii trebuie mutaţi. Se făceau blocuri. Nu vă speriaţi, nu i-au mutat la bloc pe ei, ci pe micălăceni. Evident după ce le-au demolat casele…

Cortegiul era asamblat de paradă în stil militar: în faţă recunoşterea, cu o cruce, apoi drapelul de luptă a unităţii, de fapt un prapor cu hramul bisericii locale, apoi comandamentul, de fapt doar comandantul – preotul – şi furierul alocat, adică paracliserul ce ducea cădelniţa. Apoi urmam noi, parcă eram un car blindat sau ceva subunitate hipo – căruţa era trasă de doi cai şi alte drapele de luptă ale diverselor subunităţi. Aţi ghicit, prapori, tot din biserică. În urmă venea infanteria: mulţimea rudelor, vecinilor şi altor credincioşi ce cînta la anumite momente ceva ce nu se înţelegea că mai bătea şi vîntul. La fiecare răscruce de drumuri preotul oprea cortegiul şi îşi făcea datoria. Cu atît mai mult cînd am trecut prin faţa bisericii unde ne-am oprit mai mult şi căruţaşul, ruda mea, se smiorcăi puţin biruit parcă de tristeţea ce-l cuprinse – pentru mine – în mod cu totul inexplicabil.

Şi aici s-a rupt filmul. Poate pentru că pe prima stradă la dreapta locuiau bunicii. Poate că din cauză că am luat-o pe prima stradă la stînga, spre cimitir. Sau poate că memoria mea e doar blocată. N-o să încerc să mi-o deblochez folosind auto-hipnoza. Dar nu mai ţin minte nimic din această înmormîntare, prima la care-am participat ocupînd un loc mai în faţă. De fapt cred că am fost cel mai tînăr şi neştiutot participant.

În postarea următoare, pentru constrast, prima înmormîntare comunistă, la care am participat, a unui coleg al tatălui meu.

Moscova a fost atacată. Să plîngem că…?

O întrebare colţuroasă: în primul rînd depinde pe cine întrebi. Dacă-i întrebi pe adversarii Rusiei, e clar că prea puţini o să verse o lacrimă. Ba din contră. Dacă-i întrebi pe simpatizanţii sau aliaţii Rusiei, vor curge şuvoaie de apă sărată. Dar unele şuvoaie vor fi doar recuzită ieftină. Vin cu explicaţii. Şi dacă-i întrebi pe unii ca mine, vor veni cu explicaţii, fără lacrimi, dar cu ceva compasiune.

Cred că n-are sens să dezvolt de ce adversarii Rusiei n-ar plînge de nenorocirea ei. Poate că-i una pusă la cale de chilării despotului caghebist. Poate că merita Rusia la peste doi ani de cînd omoară oameni prin teroristul stat rus să paţe aşa ceva. Nici măcar nu echilibrează balanţa dintre crimele ei recente şi ce i s-a întîmplat ieri-alaltăieri.

Mai interesante sunt reacţiile teatrale ale aliaţilor de circumstanţă ai Rusiei. Primul aliat, China. Din anii 60 ai secolului trecut cînd au luat-o pe cărări diferite ale aceleaşi ideologii comuniste, URSS-ul în care s-a ascuns Rusia, a avut în China un duşman cu care s-a bătut la graniţă şi ideologic prin lume. Cel puţin pînă la dispariţia lui Mao. Să nu uităm trecutul relaţiilor antagoniste dintre cele două mari puteri pentru că nu degeaba China îşi cultivă trecutul milenar. Pentru că nu uităm că Vietnamul comunist (pe care l-a atacat fără succes în ani 70) a rămas tot duşmanul Chinei, după cum au devenit toate ţările din marea împrejumuită de Filipine, Vietnam şi alte cîteva ţări din Asia de Sud-Est. Unde China îşi construieşte insule pe care se află baze militare, nu cămine culturale.

Părerea mea este că la o adică, o înfrîngere a Rusiei sau o schimbare majoră de regim în Rusia, un război civil, China îşi va cere partea: ceva teritorii din Rusia Orientală. Lacrimi doar de faţadă.

Aliat cu Rusia este şi Iranul, o ţară cu un islam fundamentalist fără egal ca ideologie. Iranul ayatolahilor mai este aliat cu facţiuni din Liban, Gaza, Yemen, chiar din Irak, Siria şi cine mai ştie de pe unde. Cu toate că şiiţii n-ar trebui să se împace cu suniţii. Curios cum ayatolahii dau arme ruşilor contra arme şi petrol. Posibila explicaţie ar fi că deşi vecină Rusia nu s-a amestecat vizibil, aşa cum a făcut-o în Afganistan, în afară de o scurtă ocupaţie în timpul celui De-al doilea război mondial. Dacă Rusia s-ar lupta împotriva unui stat musulman Iranul nu s-ar băga. Probabil. Dar aşa o ajută să elibereze un popor creştin identic cu ruşii – în varianta rusă şi musulmană – care o coteşte prea tare spre Occidentul decadent, duşmanul islamului. Cine o fi prostu aici: Occidentul sau islamul? Ce e mai criminal: să-şi dezvolţi cultura în aşa mod încît alţii să ţi-o preia sau să-ţi exporţi religia criminală?

Nu cred că Iranul va plînge morţii atentatului din Moscova. O să condamne ISIS, dar musulmanul de rînd o să zică, aliniat ideologiei oficiale: bine le-a făcut creştinilor!

Apoi e vorba de India, care stă undeva la periferia Rusiei, dar şi la periferia Occidentului. Să profite de amîndouă. Cum altfel ai cumpăra mari cantităţi de armament şi petrol din Rusia? Dar în acelaşi timp faci cu ochiul Occidentului? Să nu uităm că India este totuşi o putere nucleară mult mai bine dotată decît Coreea de Nord. Rămîne de văzut în ce parte o să încline în cele din urmă. Mai ales cu o Chină duşmănoasă pe cîţiva metri patraţi la mare altitudine.

Coreea de Nord n-are lacrimi pentru aşa ceva. Ei nu ştiu la ce sunt bune lacrimile de cît sunt de dezumanizaţi de regimul comunist. În fond Rusia este o ţară care a trădat principiile comuniste pentru un tip de capitalism suis generis. La fel ca şi China. Dar Rusia s-a îndurat să cumpere obuze de proastă calitate din Coreea. Şi Putin seamănă tot mai mult cu al lor dumnezeu, cu toate că nu e atît de grăsuţ. Probabil că-n Rusia e foamete.

Fără lacrimi în Coreea de Nord. Supliment: nici în aia de Sud, dar din alte motive.

Ei, în final eu. Nu mă gîndesc la tezaur, la MRSO, la WWII şi ocuparea ţării noastre şi schimbarea regimului. Nici măcar la războiul din Ucraina. Nu merită răzbunare. Ceea ce mă întreb este cum de Rusia (la fel ca alte state) este atît de bătută-n cap şi face atîta rău peste tot pe unde trece în loc să facă bine ca să fie dorită, nu respinsă. Şi prin prisma asta mă gîndesc la milioanele de ruşi care sprijină regimul despotic şi criminal a lui Putin. De fapt, chiar în haine civile, în lipsa unei uniforme, ei sunt soldaţii lui. La fel cum orice cetăţean al unei ţări comuniste era un ostaş al comunismului. Sunt excluşi cei care varsă lacrimi pentru Ucraina.