După 40 de ani în pustie…


Incontestabil, cea mai bună perioadă a evreilor, dincolo de pierderile suferite (ce nu contează așa de mult avînd în vedere speranța de viață din acea vreme) a fost în deșertul Sinai după ieșirea din Egipt. Un fel de purgatoriu între iad (Egipt) și rai (Cannan). Acolo s-au pus bazele spirituale, naționale și statale ale Israelului, baze care, cu mici excepții, au rămas în vigoare pînă-n ziua de azi.

Din păcate sau din fericire Israelul a învățat cam tot ce trebuia să știe în acele condiții dure, cu un treinăr personal. Cel mai bun treinăr. Cu toate acestea vedem că după ce trece de cei 40 de ani Israelul o ia pe calea idolatriei. Samuel, ultimul profet îl unge pe primul împărat. Două deziluzii: una din partea lui Dumnezeu și cealaltă din partea Israelului. Și atunci răsare o întrebare – de fapt mai multe – N-au suficienți cei 40 de ani în pustie? A dat greș Dumnezeu? Se putea altcumva?

Dacă analizăm ce s-a întîmplat, ceea ce este firesc, ca să vedem cine ce a făcut, cine și de ce a greșit, vedem că Dumnezeu a lucrat cu propriul material, cu propriile metode și a obținut un rezultat limitat. Cu toate acestea el a perseverat, nu a renunțat, ca la potop. Și apoi a venit cu o soluție mai amplă, incluzînd neamurile.

Isus Cristos a răsturnat totul, dar în același timp a (re)pus universul omenesc pe o linie de start egalitaristă: credința, harul și jertfa înlocuitoare furnizată de cel ofensat (Dumnezeu) – în viziune creștină occidentală cel puțin – deschide accesul tuturor spre theosis.

În schimb noi am complicat lucrurile. Și încă le complicăm…

Dar dincolo de istoria Israelului, ne întrebăm legitim cît timp mai trebuie să treacă ca România să-și revină după perioada comunistă. Eu am o bănuială.

Că de fapt nu contează timpul. Contează altceva. Ceva ce ne scapă pentru că suntem prea preocupați să recuperăm, să cîștigăm. Ar trebui să ne oprim. Să vedem unde am ajuns. Să vedem ce este cu adevărat important. Ce dă viață. Cine suntem și de ce.

Și doar apoi să facem aliannțe. Să concepem politici de dezvoltare. Să încheiem un capitol ce ține de (prea) mult timp. Și să deschidem altul. Mai personalizat. Mai optimist. Mai orientat spre viitor, fără să uităm de trecut. Dar să ne despărțim de el. Cam ca și plecarea Israelului din Egipt. După 40 de ani de pustie. De pustia noastră.

 

Buturuga diasporei


Cineva a postat pe Facebook că ministrul educației din Israel îi consideră morți pe evreii din Statele Unite. Probabil că aceștia nu prea mai sunt interesați să sprijine statul Israel, că altfel de ce un evreu le-ar spune altor evrei din cea mai bogată țara din lume că pe statistica lui au decedat. Acești evrei din diaspora nu contează, așa că nu există.
 
O optică oarecum asemănătoare o vedem și la noi. Guvernul celor două partide ce compun majoritatea parlamentară, PSD și ALDE îi consideră morți pe românii din diaspora. Morții ăștia trimit miliarde de euro în țara. Doar că este imposibil să fie dresați asemenea asistaților din patrie. Guvernul PSD-ALDE nu le poate da nimic românilor din diaspora, așa că nu au cu ce să fie prinși.
 
Cea mai recentă propunere de lege PSD ce stipula că copiii vor contribui financiar la întreținerea părinților, bunicilor și străbunicilor a căzut. Dubla contribuție a căzut și ea de mult timp. Din punct de vedere politic rămîne o singură posibilitate în lipsa celei religioase sau culturale. România nu este Turcia. Deci, rămîne doar măsluirea votului.
 
Punerea ei în practică este echivalentă cu declarația ministrului israelit al învățămîntului. Sau altfel spus, în locul invectivelor proferate în parlament, la mitinguri sau cu ocazia distracțiilor speciale, diasporei i se spune: Nu ne mai p…m, nici nu ne mai c…m pe voi, c……r, spălătoarelor de c….i occidentale, ci vă anihilăm. Pentru că ce altceva înseamnă măsluirea voturilor?
 
În urmă cu o droaie de ani Turcescu avea o emisiune la radio în care puteai intra în direct. Subiectul era alarmist ca întotdeauna. Că altfel de emisiuni nu prea știu să facă pompierii autohtoni. Se lansase un subiect efervescent: la cît credeți că va ajunge populația României peste două zeci de ani sau ceva asemănător. Mare șoc național că scade sub 20 de milioane, propagat de mai știu eu ce sursă. Evident că mi-a închis microfonul cînd am optat pentru vreo 16 milioane. Eram prea anti-naționalist. Eram prea pesimist. Eram prea ne-român.
 
Și ce văd azi: specialiștii spun că tindem spre 15 milioane pînă în 2050. Ca să vezi… Deci la 15 milioane, probabil că drept de vot vor avea circa 12-13 milioane. Diaspora de circa 5-6 milioane cam 4-5 milioane de votanți. O buturugă mica sau una mare?
 
Recent diaspora a dovedit ca este o buturugă mare pentru carul alegerilor din România. Dar în viitor, dacă diaspora ar vota cu circa 70% din efectiv ar putea dicta schimbările majore din România? Aha… Foarte interesant!

Mîna uscată a României


În Israel lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Aveau autostrăzi pe care puteai merge două mile în loc de una, pensiile se plăteau ritmic pentru că fiecare pește venea cu rubla-n gură, asistența socială își făcea datoria avînd grijă mai ales de copiii sub doi ani din Betlehem, săracii ajungeau în sînul lui Avraam și chiar dacă bogații mai strecurau cămila printre urechile acului, se făcea dreptate văduvelor ce știau să insiste și jandarmii romani nu gazau pe dai boje, la întîmplare.
Așa că Isus se adresează strict conaționalilor săi ce se înghesuiau în sinagoga cu aer condiționat, program monitorizat și în căutare de lider. În acea sinagogă se afla un om beteag de-o mînă. Putea să fie de amîndouă sau de-un ochi. (Chiar m-am întrebat de ce tocmai de o mînă și oare de care?)
Isus pune o întrebare încuietoare: „Este îngăduit în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau s-o pierzi?”
Asta le mai lipsea!
Mă deranjează că punea întrebarea într-o zi de sabat, cînd știa foarte bine și el că sfinții (de fapt soțiile lor) nu mișcau nimic, în afara de oalele de mîncare și focul de sub ele. Dar presupun, așa cum m-am exprimat și-n introducere, că în rest, în fiecare zi, peste săptămînă, toate mergeau strună. Israelul era Grădina Maicii lui, papa era din Israel, se țineau frecvent seminarii inspirate din practica și teoria lui Solomon, așa că Isus n-avea nici un motiv să se ia de vulpi, șacali și alte lighioane.
Bine că n-a început direct cu „Și cine e aproapelui tău?”
Și totuși ultima propoziție mă face să mă gîndesc că Isus deranja dincolo de zidurile sinagogii și dincolo de ziua de sabat: „Fariseii au ieșit afară și s-au sfătuit îndată cu irodianii cum să-l piardă.” Era corupție în Israel că și Solomon zicea că-i bine să te duci cu un dar acolo unde trebuie și că darurile sucesc mințile judecătorului. Este corupție și azi în Israel. Dar nu numai în Israel. Pe mine nu mă interesează Israelul. Pe mine mă interesează România.
Despre omul cu mîna uscata ați mai auzit ceva, dar totuși, cînd ați ascultat o predică despre corupție? Cînd ați citit o carte despre corupție tradusă din altă limba sau scrisă de un creștin de pe la noi? De ce? Pentru că noi nu facem politică? Pentru că noi nu avem vulpi, șacali și alte lighioane?
Pe vremea comuniștilor (vulpile de acum 30 de ani) era clar că unele biserici făceau un tip de politică. Făceau rezistență la sistemul comunist ce ne dusese țara pe rîpă. Și știam că în afară de Albania, noi eram ultimii din Europa.
Atunci se predica despre Dumnezeu, implicarea lui în istorie, în viața personală a românului, minuni și mîntuire personală. Pentru că asta intra în contradicție cu politica partidului ce propaga ateismul și nega activ existența lui Dumnezeu. Acum se predică cam la fel, dar s-a pierdut încadrarea în contextul cotidian. Adică contactul cu realitatea zilnică. Corupția este noul ateism. Corupția neagă existența lui Dumnezeu pentru că înlocuiește dreptatea sa. Dreptatea și neprihănirea lui Dumnezeu sunt cumpărate cu bani azi. Și culmea, cu bani din visteria statului. Adică cu banii pe care trebuie să-i dăm statului ca taxe. Și noi nu pescuim pești cu ruble-n gură, ci ne plătim taxele ca să nu-l înșelăm pe Dumnezeu.
Azi suntem tot la coada Europei. Și suntem poate pe primul loc la corupție. Unici în lume cu desființarea justiției. Cine știe, poate desființăm și autostrăzile, că ne-ar fi foarte ușor. Și așa nu avem prea multe… Dacă tot am desființat alte mari domenii cum ar fi învățămîntul, sănătatea, mediul… Unde bîntuie corupția, minciuna, înșelătoria.
Deci, ce ar trebui să se predice ca fariseii deranjați să se alieze cu politicienii întru pierderea lui Isus? Sau a bisericii? Deocamdată biserica primește subvenții de la politicieni. Și dacă nu-i decorează, cel puțin nu-i deranjează. Culmea e că nici bisericile care nu primesc subvenții de la stat nu-i deranjează. Ele au o altă misiune.
Prin anii 90 un oarecare mitropolit ortodox autohton spunea, răspunzînd la întrebările unui reporter TV, că nu este cazul ca Biserica Ortodoxă să se implice prea mult în ajutorarea celor nevoiași pentru că ea este singura care realizează legătura pe verticală. Celelalte biserici pot să se ocupe cu așa ceva că ele n-au darul corespondenței verticale. Interesant!
Ei, oare este o anume biserică care ar trebui să se adreseze acestui popor? Este doar o biserică orizontală care să-i țină la poarta sa, să nu le administreze sacramentele, tainele, actele de cult lighioanelor zilei? Sau e nevoie de Ioan Botezătorul? Asta în cazul în care omul cu mîna uscată din ziua de azi nu este cumva chiar biserica, și trebuie vindecată…

O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat?


Fariseii și cărturarii, din a căror tagmă fac și eu parte, așteptau. Ce așteptau? – se întreba mulțimea. Așteptau să vadă ceva. Dacă Isus (sau Iisus) nu va zice cumva ,,În numele Partidului conservator iudeu, scoală-te și umblă!ʽʽ

Dar, n-au auzit așa ceva. Ce s-ar mai fi bucurat! Ce s-ar mai fi veselit! S-ar fi zguduit templul de laude! Rugăciunile noastre au fost ascultate – ar fi strigat ei.

Ba vestea s-ar fi dus pînă hăt-departe… Neamurile s-ar fi temut! Romanii s-ar fi fost alarmat. Înarmat și concentrat. Din toate colțurile imperiului. Și ar fi venit la Ierusalim. Mai repede. Mai groaznic. Nasol de tot.

Ar fi fost fără răstignire între doi tîlhari, cum era prorocit. Fără purtarea crucii – că n-ar mai fi fost timp. Doar cu execuții. La grămadă. Fără pază la mormînt. Și fără înviere. Poate cel mult cu una politică. Că n-ar mai fi existat ucenici. Ar fi fost și ei pe cruci. Cu Iuda-n frunte. Devenit erou național. Cu un nume glorios și predestinat: Iuda.

Făra Toma. Fără Galileea. Și fără ridicare la cer. De unde n-ar mai fi venit Mîngîietorul…

O dată.

Patruzeci de ani mai tîrziu a doua șansă. Trei conducători iudei se luptă pentru controlul asupra Ierusalimului cînd acesta era asediat de Titus cu circa 80000 de soldați. Poate sub numele lui Isus s-ar fi unit ca sa nu se lupte între ei. Cine știe?

Romanii cuceresc orașul, incendiază templul, răstignesc o mare parte dintre evrei, cei rămași vii după asediu devin sclavi. Israelul este aproape desființat.

De două ori.

Prin 132-135 răsculatul Bar-Kobha sau Simon Ben Kosiba a fost continuatorul luptei pentru eliberarea poporului evreu de sub jugul roman. Continuatorul lui Isus (sau Iisus). Nu ucenicii. Nu Biserica. Bar Kobha a bătut monedă. Cu fațada Marelui Templu și inscripția Pentru eliberarea Ierusalimului. Ba unii spun că a dat sfoară-n țară ca ar fi Mesia, primit cu ramuri de finic. A pierdut. Din nou jale. Israelul este risipit.

Dumnezeul iudeilor nu s-a arătat pe Muntele Templului. Nu și-a salvat Templul, nici orașul. Nu s-a arătat nici un înger. Sau poate s-a arătat, dar cei ce l-au văzut au murit. Să fi fost o judecată? Israele, Israele, dacă-ai fi luat aminte…

Ar fi fost a treia oară.

Ce lecție ar fi de învățat din ce a făcut și cine a fost Isus și ce ar fi vrut oamenii să facă din el? Ei l-ar fi vrut rege. Naționalist. Și conservator, ca fariseii ce dădeau chiar 10% din iarbă Domnului. De parcă nu toate erau ale Lui… Să impună mai abitir legea. Să fie totul alb sau negru. Israelul alb, restul negru. Ce femeie din Sidon, canaanita aia, ce sutaș roman, ce vameși, prostituate și banchete cu vin? La post, rugăciune și Templu! Că altfel vin romanii și impun legile lor!

De ce a riscat Isus? De ce a mers pe schimbarea inimii, nu a legilor? Nu putea fi cel mai bun rege al iudeilor? Cel mai bun ambasador la Roma? N-ar fi cîștigat chiar Roma? Închipuiți-vă o Romă iudee… Cu un templu a lui Yahwe în capitala imperiului. Cam ca o biserică în Constantinopol? Cam așa…

Și totuși de ce a preferat Dumnezeu să aștepte încă două mii de ani în loc să se întronizeze în Ierusalim prin AD 36? Nu era mai simplu? Mai logic? Mai aproape de așteptările poporului?

Pentru că poporul poate întroniza doar un om, nu un Dumnezeu. Pentru că n-a vrut să inaugureze un regat al prosperității. O epoca de aur cu moarte. Cu politică. Cu alianțe. Cu inamici. Cu democrație. Sau fără.

De aceea între politică și evanghelizare aleg evanghelizarea. Chiar dac-ar fi să mor pentru asta. Chiar dacă unii le aleg pe amîndouă. Chiar dacă politica o să-mi închidă biserica. Pentru că politica poate să-mi închidă biserica, dar nu mă poate opri să fiu ceea ce sunt. Adjudecat?

Cristos n-a murit pentru politică. Nici ca să conducem noi lumea. Nici ca să conducă el lumea. Ci ca să o salveze din halul în care a ajuns de coruptă la toate nivelele, el regele Universului.

Risipitori, risipitoare, samariteni și samaritence…


În ultimul timp m-am confruntat cu un fenomen oarecum sinistru. Politrucii. Nu este vorba de politrucul sovietic, ci acel personaj angajat orbește, cel ce susține un partid sau un partizan (din nou, nu mă refer la înțelesul încetățenit a.k. luptători de guerilă, ci la un lider/membru al unui partid ce se identifică uan handrid părsent cu partidul său). Oameni pînă mai ieri cu scaun la cap susțin un partid sau un lider ce mimează idealuri creștine, dar taie și spînzură după bunul lor plac. Politrucii creștini îi susțin indiferent de obstacolele ideologice, spirituale sau morale, dezgropîndu-le, inventîndu-le și susținîndu-le ideile și acțiunile pentru că scopul lor ar fi creștin sau mai… creștin.

Mi se pare ciudată această atitudine dezechilibrată. Dacă aș face o comparație l-aș asemui pe acest tip de politruc cu un Isus ce l-ar fi lăudat pe Irod că a terminat construcția celui de-al doilea templul de la Ierusalim, ba mai mult, ar fi făcut din Irod un exponent al adevăratei credințe, un al doilea Solomon, Neemia, Ezra sau cine știe cine… Desigur toate astea pot fi susținute cu texte, mai mult sau mai puțin testamentare, cu logică, bunul simț personal sau… marmeladă pe pîine.

Politrucii ăștia…

Evident subiectele pe care ne batem azi cu politrucii sunt cele mai arzătoare la ordinea zilei: familia, sexul, poluarea, armele, democrația, alegerile, banii, extratereștrii și extraterestrele. Politrucii sunt neclintiți, chipurile de la linia biblică, convinși de marele adevăr pe care evident, orbii (adică toți ceilalți) nu-l văd.

În acest context super-politizat m-am întrebat cum ar fi citite două dintre pildele lui Isus. Cea a fiului risipitor și cea a samariteanului milostiv. De ce m-am oprit la acestea două? Pentru că mi se pare că ele descoperă cine este și cum este Dumnezeu și ne dau, fără să facă lege din aceasta, direcția în ceea ce privește reacția noastră vis-a-vis de omul de lîngă noi, indiferent cine ar fi acesta.

Dincolo de ideile susținute sau combătute, mi se pare că de cele mai multe ori politrucii, la fel ca și partizanii, nu țin cont de fiii risipitori și fiicelor neîntoarse încă acasă. Oare am putea ghici care este rolul lor în pilda fiului risipitor? Nu este cel al bunicului, pentru că bunicul ar fi mai îngăduitor. Evident nu este cel al tatălui. Deduceți dumneavoastră de ce… Un unchi? Posibil. Sau mai degrabă cineva aflat deasupra tuturor. Un fel de regizor? Hmmm… Poate un scenarist. Unul încăpățînat. Unul care nu vede dincolo de text. De textul propriu, personal, unic. Unul care bate totul în cuie. Sau unul care se pune în locul celui bătut în cuie pe lemn și anulează această pildă.

De fapt, politrucii joacă destul de bine rolul încăpățînatului fiu rămas la vatră. După cum interpretează el situația, risipitorii și risipitoarele nu au nici o șansă să fie acceptați nici măcar ca ajutor de gunoier pe moșia neîntinată a tatălui. Ce ți-e domle cu dreptul primului născut! Și așa se duce pe rîpă pilda. Evident, după 2000 de ani și-a trăit traiul și și-a mîncat interpretarea. Cel/cea cu convingeri politice puternice n-are cum să se-mpiedice de o pildă.

Totuși angajarea politrucilor nu seamănă cu una bucătoacă/bucățică de lemn situată într-un ochi partizan? Probabil că da. Și ca să nu fiu criticat că umblu cu bîrna în ochiul personal, hai să abordăm cea de-a doua pildă. Ne place să ne regăsim și visăm uneori cu ochii deschiși identificîndu-ne cu personajul pozitiv. În ciuda faptului că ne susținem neprihănirea israelită… Deci, pilda samariteanului milostiv. Și de n-o fi cu bănat aș vrea să pun o întrebare primitivă, naivă și obsesivă: cum de ne identificăm cu samariteanul, dar nu facem nimic să trecem dincolo de condiția preotului și a levitului?

Pentru că în contextul actual, atît în România, cît și aiurea, trumpizarea, încriminarea unora și altora îl proiectează pe samaritean peste niște granițe deloc de neglijat. Dacă acum 2000 de ani samariteanul n-o fi fost dus la templu, îmbăiat ritualic, îmbrăcat șic și dedicat ful taim creatorului universului, azi eu mă gîndesc la un samaritean cel puțin la fel de atipic.

Isus nu voia să negocieze statutul celui care a arătat milă față de universul respingerii totale. Cine ar fi azi ipoteticul samaritean propus de Isus? Mai mult ca sigur ar fi unul/una ce n-are cetățenie iues și ia jioburile americanilor, sau cine știe, aparține comunității lgbt, un musulman/o musulmană, un extraterestru sau o extraterestră. Atunci să vezi reacția auditoriului! Cui nu i s-ar strepezi dinții, nu i s-ar întoarce stomacul pe dos și nu ar dori să se facă că plouă? Reacția firească față de noul samaritean/noua samariteană. Isus e același, preoții, la fel, leviții nu s-au schimbat.

Mi se pare ciudat că pe de o parte politrucul se identifică cu samariteanul (oare vrea să devină și el un paria?). Dar pe de altă parte continuă să-i lichideze pe samariteni. Ciudat, nu? Evident, indiferent de ce cred și fac politrucii, agresivitatea la adresa celor percepuți ca fiind scursurile societății nu o să ducă la eliminarea (a se citi convertirea) sau transformarea acestora după chipul și asemănarea politrucilor. Simptomatică este abordarea lui Isus. El nu se angajează în recuperarea samariteanului, ci în recuperarea co-religionarilor aflați în zona sa imediată de influență. Recuperarea lor va aduce transformarea societății.

Recuperarea fiului rămas acasă, după întoarcerea fiului risipitor închide cercul. Părerea de rău a preotului și levitului (și efectele sale asupra celor cu care intră în contact de acum încolo) ar duce la efectul scontat. Nu de la samariteni se va aștepta fondarea Ordinului ospitalierilor…

Care ar fi totuși soluția? Ce se poate face? Sec pe doi? Soluția ar fi să deșurubăm politrucul, să dăm liber la partid, politrucii să-și pună pe umăr bocceluța risipitorului/samariteanului (risipitoarei/samaritencei). Atenție: în nici un caz nu trebuie lichidați risipitorii/risipitoarele, samaritenii/samaritencele.

Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

La 63 de ani


N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Să presupunem că presupunem?


Azi pe feisbuc a apărut postarea asta:

„Să presupunem că un bărbat și o femeie se căsătoresc conform ritului ortodox. Ea la un moment se convertește la baptism sau penticostalism și bărbatul ei nu acceptă asta și intentează divorțul. Divorțul se pronunță și ei se despart dar ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism. Ce facem fratele meu în situația asta? Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?
Este slujirea ei primită de Domnul?”

Ce se dă?

Se dă la marea presupunere una bucată femeie și una bucată bărbat. Se mai dă o căsătorie și un rit ortodox. Se mai dă o convertire, nu contează la care, baptiști sau penticostali. Tot un …cult. Se mai dă un bărbat propriu ce nu acceptă convertirea și intentează divorț. Cu toate că nu se dă tipul culturii (comunistă, musulmană sau oligofrenă), divorțul se pronunță și ei se despart. Dar se mai dă și că ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism.

Acum intervin cu o deducție logică, deloc creștină, dar logică: dacă ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar ȘI prin misionarism, e clar că ea deja slujește prin altceva. Nu se spune prin ce. Nici unde, dar presupun că în țara de baștină (ce poate fi comunistă, musulmană sau oligofrenă), oricare ar fie ea. Presupun că femeia e femeie chiar dacă mai poartă pantaloni, burka, sari sau salopetă. Să fiu mai explicit, adică ce înseamnă femeie într-o astfel de societate? Coafură, studii, bătăi de la soț, cratițe, copii, sex cu d-a sila, salar mai mic comparativ cu un bărbat, mai multe îndatoriri în căsnicie, distracție ioc, relaxare între un spălat de covoare și prașitul grădinii? N-are sens c-a divorțat de ea liberalul ăla ortodox.

Ce se cere?

Se cere că ce facem cu ea fratele meu în situația asta? Deci e responsabilitatea fratelui să facă ceva cu ea. Să facă? Da, să facă! Sigur să facă!!! N-o întreabă nimeni pe ea? Nu. Nici nu îi trece prin minte s-o întrebe pe ea? Nu. De ce? Ce-s întrebători din secta cu aceiași nume? Ei vor doar să facă!

Rezolvare:

,,Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?

Este slujirea ei primită de Domnul?”

Nu-i bai dacă unele culturi, la fel ca a noastră a fraților, nu-i dau trecere, că deh, a disvorțat-o bărbatu-so. Reacție de tipul pagubă-n hribi, șompinioane, pleurotus și alți bureți! Așa-i trăbă. Cine-a pus-o să ia calea străinătăților?

Dar aici la rezolvare se întoarce gîndul de parc-ar fi un aftăr sot… Dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă? O cultură liberală. O cultură de-a latul voii Dumnezeului nostru. Un scandal.

Dar chinuirea ipotezei continuă și în ipotetica, presupusa rezolvare: dacă o acceptă ca misionară ce ne facem? Ei, aici e nodul gordian al credinței presupuse: ce se fac ei, dacă femeia asta acționează ca misionară? Eu aș continua, aș supralicita: ce vă faceți dacă femeia asta ce a suferit va suferi mai mult și va muri ca martiră? Bzzzz. Se aude musca. Nu pentru mult timp. Și ei își acoperiră urechile și începură să strige: Răstignește-o, răstignește-o! O femeie de care s-a divorțat, care a ajuns misionară este un scandal. Este o chestie abominabilă. S-a întors Împărăția lui Dumnezeu cu sus-un jos!

Dar asta nu e totul. Nici de data asta. De fapt, problema lor, stringentă, arzătoare, ce are nevoie de rezolvare (oare?) acum și aici este la fel de ipotetică ca și întreaga chestiune: Este slujirea ei primită de Domnul?

Vai cîtă grijă! Vai ce emoționant! Mi-au dat lacrimile. Sunt un mic crocodil. Plîng. Acum am înțeles. Acum mi-am dat seama. Ei erau preocupați de eventualitatea pierderii răsplății acestei femei. Tacing! Empatizez. Deci se recunoaște că este slujire. Ea a slujit ca misionară. Și deodată, un gînd i-a săgetat pe acești vajnici bărbați ai Domnului ca pe iudei pe cînd cuvînta Stefan: Dar dacă nu are parte de răsplată, dacă slujirea ei nu este PRIMITĂ de DOMNUL?

Păi dacă ar fi după voi, evident, dacă vă puneți o astfel de întrebare NU ESTE PRIMITĂ. În schimb am două vești pentru voi și pentru cei ca voi: o veste bună și o veste rea. Care o vreți prima?

Presupun că pe aia bună: răsplata slujirii ei, a oricui de fapt, nu este treaba voastră. Este a Domnului. Și dacă vă dați peste cap nu o să aflați ce va spune Domnul. Doar dacă nu cumva vreți să mergeți direct la el. Vestea rea: vă rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile, nici pe Dumnezeu. Dumnezeu nu tratează cu ipoteze. Spre deosebire de voi, Dumnezeu nu presupune. Sau să presupun că vreți să-l informați pe el în avans, vreți să-i trimiteți o notă informativă, o hotărîre de comitet că mai-știu-eu-ce?

Vedeți c-au fost alții mai presupuși ca voi, au discutat și au decis că pe un vîrf de ac nu încape decît un înger. Asta acum cîteva sute de ani, cînd trecuseră deja alte cîteva sute de ani de cînd au murit multe martire. Chiar divorțate. Sau abandonate de familie. Să presupunem ceva? Ce?

PS Cum e aia convertire la baptism sau la penticostalism? Penticostalismul n-are baptism? Nici ortodoxismul?

Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva o miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Demoni mai vechi și mai noi


Ieri a fost maslul la biserica din localitate. S-a făcut publicitate la panoul electronic de afișaj din centru. Oare pe unde umblă acum demonii exorcizați? Un subiect incitant, periculos, vechi, dar totuși actual. Ce fel de demoni (ne) mai bîntuie?

A început cu șarpele despre care unii zic că n-a fost decît un biet animal nevinovat. Atîta l-a dus capul pe dobitoc! Apoi a continuat cu idolii importați din Aram, din Egipt și cu cei întîlniți în Canaan: Baali, Astartee, Ahure, Mamona, Belial și atît de prezentul Satana, împotrivitorul, devenit parcă după ce Isus și-a început lucrarea, șeful tuturor demonilor, tartorul cel mare. În cele din urmă au venit grecii, apoi romanii.

În Apocalipsă ni se dau detalii mai specifice și secrete, dar ce avem de spus acum în secolul XXI? Azi abundă vrăjitoarele, sataniștii își cer dreptul la existență instituțională, fenomene ciudate sunt catalogate ca entități, iar dracii sau demonii sunt considerați rezultatul unor secole de obscurantism. Parcă asta pretindeau și comuniștii… Și ca să fim în ton cu unii mai avansați, extratereștrii ne țin sub observație, se amestecă în treburile noastre sau chiar ne răpesc pentru cine știe ce experimente demne de caznele iadului. De-ar fi așa de simplu…

Desigur că știți că nu Vechiul Testament, ci Noul, cu toate că e mult mai redus ca întindere, cuprinde cele mai multe referiri la demoni, spirite malefice și draci. Cel puțin în limba română. Dar poate încercați în ebraică.

Un fost lider baptist certa o studentă mai puțin prudentă în ale exprimării că Sfînta Treime este jignită că și-a luat îndrăzneala să numească cele trei fiare din Apocalipsă treimea malefică. Eu n-aș fi așa de sigur, dar cine știe, nu te poți pune cu cei ce au parte de revelație directă și nemijlocită. Aceasta nu se poate corecta pentru că este de natură divină.

Deci, după o trecere fulgerătoare printre demonii vechimii, să vedem dacă mai avem de-a face cu alții mai noi, sau cu unii care și-au schimbat înfățișarea, numele sau obiectul muncii.

Ce ați spune de demonul vitezei, al progresului, demonul politicii, cel al timpului pierdut, cel al nivelului de trai ridicat și alții de aceiași teapă?

De exemplu demonul vitezei ne face să consumăm resurse pentru a bate încontinuu recordul. Indiferent care, în ce domeniu și unde. Principal este să faci treaba cît mai repede. Nu contează că ieri ai fugit 100 metri în 9,8 secunde, azi trebuie să fugi mai repede. Se țin olimpiade, balcaniade, concursuri regionale, naționale, europene, mondiale sau simple competiții în aer liber sau în sală. Trebuie să îi bați pe ceilalți și dacă se poate, pentru că trebuie să se poată, să îți bați recordul personal. Ce se întîmplă dacă nu reușești? Ești înfrînt. Ai pierdut. Ce? Bani, faimă, acces la trupul și sufletul unora, accesul în mediul VIP.

Demonul progresului ne spune că societatea omenească, omenirea, merge tot mai bine, evoluează de la o societate primitivă la una superioară în care nu vor mai fi boli, foamete, război, suferință în general. În plus omul își va atinge potențialul maxim pentru că va exista omul de tip nou. Mă întreb ce se va întîmpla cu omul de tip vechi? Va fi reciclat, va fi scos afară din societate pe ușa din dos, pe cea din față sau pur și simplu se va sinucide? Uitîndu-mă doar la istoria ultimilor 100 de ani nu cred că găsesc răspunsuri satisfăcătoare. Să caut mai departe?

Demonii politicii ne spun că partidele ne vor asigura fericirea, bunăstarea, viitorul și ne vor explica trecutul. Trebuie să ai mare credință în astfel de demoni. Uniri, despărțiri, aranjamente, asasinate, atentate, războaie, genocide sunt rezultatul acestui demon. Este un demon cu mai multe capete, extrem de activ și de convingător. Spunea cineva, mai demult, că va fi capabil să-i facă să cadă și pe cei aleși. Căci și despre alegere și alegeri este vorba.

Uite-l și pe demonul timpului pierdut, al uitării de sine și al uitării de aproapele. E un demon liniștitor. Un fel de amoc. O marihuană socială ce se vrea nevinovată. Al neimplicării. Al totalei uitări de sine. Și nu numai. Dar fără obiect. Pentru că, nu-i așa, și așa nu contează. Nimic nu contează. Sau aproape nimic. Un demon ce te convinge să nu investești pentru că oricum o să pierzi. Un demon ce te ține anchilozat la nivelul inferior al plăcerii personale. Al nederanjării aproapelui. Dacă nu faci nimic, nu riști nimic. Dacă nu riști nimic este ca și cînd cîștigi. Pași mici, viață lungă. Și uite-așa vei ajunge să-ți risipești viața într-un consumatorism ieftin, o apatie vecină cu moartea clinică.

Dimpotrivă, demonul nivelului de trai ridicat te energizează, te pune-n mișcare, dar îți oferă obiective facile, imediate, ce te propulsează în atenția invidioșilor de doi bani: te-ai realizat. Te-ai dat peste cap să dovedești, mai ales celor care nu te bagă-n seamă și nu contează de fapt în viața ta, că ești cineva pentru că te înscrii un pic mai sus decît ceilalți care trăiesc normal. Ești mai sus la studii, la avere, la familie și distracții. Pentru că îți permiți? Nu, pentru că investești în așa ceva. De fapt acest demon este demonul deghizat al recordurilor. Cu fiecare realizare deșartă îți bați propriul tău record personal. Ești mai sus cu o treaptă. Oare?

Ce vor de fapt demonii? Nimic. Totul. Totul și nimic. Cînd te prinde, un demon te minte. Te fraierește. Te convinge să-i dai lui viața. Toată. Să uiți ceea ce este important. Ce contează. Să uiți că ai venit gol pe această lume și că pleci din ea fără să iei nimic cu tine… în afară de binele pe care l-ai făcut.

Un alt șibolet în societatea românească: familia


Periodic apar evenimente ce polarizează societatea românească. Este normal. Este normal să se dea declarații pro sau/și contra. Este normal ca unele instituții să ia atitudine sau să se sesizeze. Libertatea cuvîntului este garantată de constituție. În rest, felul cum este rostit cuvîntul variază de la individ la individ, de la instituție la instituție.

Contează și care este tonul oficial, dar contează care este ecoul acestuia printre cei de jos. Nu de alta, dar de la vorbe la acțiune este doar un pas, uneori chiar foarte mic. Distorsionarea accidentală sau premeditată a adevărului, atitudinea față de celălalt interlocutor sau față de publicul larg poate aduce avantaje sau dezavantaje. Au căzut guverne, s-au destrămat coaliții, s-au produs falimente, au izbucnit crize financiare și s-au declarat războaie din cauze aparent banale. Să nu uităm că în cele din urmă s-a ajuns la concluzia evidentă că cheltuielile au fost incomparabil mai mari față de beneficiile obținute. Dar era prea tîrziu.

Mai trebuie să evidențiem că în România lucrurile se desfășoară cam anapoda. În general. N-aș mai vrea să mai dau exemple, că le știm cu toții. Și acum, familia!

De fapt, discuția începuse în urmă cu ceva vreme, cu marșul rușinii cînd s-a mărșăluit împotriva păcatului (ziceau unii, acum vreo zece ani și mai bine). A continuat cu cazul Bodnariu și acum dăm nas în nas cu familia clasică sau cea formată din parteneri.

Bine că nu suntem somați să luăm poziție, să semnăm o declarație că ne situăm de o parte sau alta. Și cine știe, să fim presați să abjurăm. Sau să sacrificăm pe vreun altar Atunci ar fi mai grav. Dar indiferent cum ar fi, este vorba despre ce credem sau mai precis, ce cred eu sau ce crezi tu despre acest subiect. Asta la prima vedere.

Pentru că așa cum nici un verset din Scriptură nu se tîlcuiește singur, nici poziția unuia sau altuia cu privire la familie nu se poate fundamenta doar pe declarațiile de genul Dumnezeu a inventat familia compusă dintr-un bărbat și o femeie. Pe motiv că la început, iertată să-mi fie observația, cel puțin urmașii lui Adam și Eva au trăit într-un incest inevitabil. Dar să nu deviem de la subiect. Nu știm cum bărbatul a luat mai multe soții și bănuiesc că nu era păcat de vreme ce însuși Iacov/Israel a avut cîteva, ba a avut și cîteva țiitoare și copiii lor au făcut parte din poporul ales. Oare o fi aici o lecție pentru biserică? Care? (Care lecție, care biserică…)

Ei, și acum despre familie și poziție. Deci definim sau nu definim familia, nu este cădere din har. Oricum definiția familiei nu se dă în Noul Testament. Apoi, să nu uităm că azi poporul ales nu mai este legat de țara promisă, de moștenirea pămîntului de acolo, de neamestecarea cu neamurile. Noi suntem neamurile alea și relațiile din societate nu se mai bazează pe proprietatea asupra pămîntului. Ierusalimul este cel ceresc, după cum și Canaanul este undeva fără adresă geografică. Ba de ceva timp cineva a spus că-i mai bine să vinzi tot ce ai și să dai la săraci ca să ai o comoară în ceruri. Și ce-i rămîne familiei? Poate credința. Și mîntuirea.

Dar nu uitați, niciun verset nu se tîlcuiește monosilabic, fără ochelari pe nas și fără să întrebi în stînga și-n dreapta. Drept care trecem la un alt nivel.

Cine m-a chemat pe mine să impun ceva, să somez pe cineva că dacă nu se conformează o să-l dau afară din sinagogă, o să-l chem la judecată în fața sinedriului, o să-i închid, o să-i demolez locașul de închinare și în cele din urmă o să-l ard pe rug. Și cenușa o să i-o împrăștii între cele patru zări, dar mai ales o să-i șterg numele din Cartea Vieții?

Care instituție întreagă la minte, care exponent al credinței în vreun Dumnezeu ar putea să facă asta pretinzînd că respectă întrutotul un Dumnezeu al dragostei care crede totul, suferă totul, acopere totul? O fi dumnezeul musulmanilor? Sau al ateilor? Poate!

Mă întreb de ce o fi murit pe cruce un Dumnezeu care a creat universul? Mă întreb de ce n-a chemat legiunile de îngeri sau de ce nu s-a încruntat puțin la omenirea asta stricată… Poate că a vrut să ne dea o lecție universal valabilă în ceea ce privește puterea, vulnerabilitatea, adevărul, mila, dragostea și cine știe mai cîte care nu le încap toate cărțile care s-au scris pînă-n ziua aceea… Dar același Dumnezeu va veni pe nori, va veni cu judecata și răsplata. Atunci va veni sfîrșitul pentru că va fi un nou început.

PS Dacă tot ne pronunțăm în chestiuni sexuale pe care nu le aprobăm, ce facem cu vrăjitoarele alea? Sau nu mai mai crede nimeni în așa ceva?

Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

Cina ca altceva…


De multe ori, poate de prea multe ori am auzit și am simțit că Cina Domnului sau Euharistia este un simbol al credinței. Nu voi intra în teoria simbolurilor, dar să susți că este doar un simbol al unui act prefigurat și practicat în Vechiul Testament, socotit primul ca importanță după botez, mi se pare cel puțin o limitare cu explicații doar pe orizontală. Că noi nu facem ca ei, că ei nu fac ce trebuie, că la ei e așa și la noi e altcumva. Dar dacă Cina ar avea adevăratele sale valențe, poate și viața noastră ar fi altcumva.

Ieri stăteam de vorba cu cineva care zicea că Cina a ajuns un act de cult făcut la repezeală în finalul unei predici. Și că pe vremuri era altcumva. Posibil. Ultima dată am luat Cina la o nuntă… cu mulți observatori și multe observatoare doar să afle cine o va lua în felul acela. Pagubă-n ciuperci pentru ei…

Vă mai aduceți aminte de legămintele din Vechiul Testament? Vă mai aduceți aminte de jertfe, de jurăminte și de masa ce se mînca împreună de cei ce participau la legămînt? Să nu lungim însemnătatea Paștelor de la evrei la creștini, dar să luăm aminte că în finalul tuturor legămintelor, a tratatelor încheiate între faraoni și împărați exista o masă comună. De cele mai multe ori suntem concentrați pe replicarea mesei de Paște, ne limităm la cuvintele spuse de Isus în încăperea de sus.

Oare nu este prea puțin amintirea unui act făcut în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă a fost făcut de Isus Hristos? Care sunt implicațiile prezente și viitoare ale participării împreună cu cel de lîngă mine, cu cea de lîngă mine, cu dușmanul, cu prietenul, cu străinul, cu soția sau cu copiii mei la o masă în care reînoim un legămînt, nu numai prin cuvintele celebre lăsate de Mîntuitor, ci cu masa pe care o luăm împreună? Pentru că, în ciuda faptului că cel mai adesea se mănîncă pîine sau azimi și se bea vin sau must, nu degeaba se mănîncă și se bea împreună.

Pentru că nu pot mînca decît în silă cu dușmanul meu, cu cel cu care sunt certat, cu soția pe care am bătut-o sau cu subalternul sau șeful pe care l-am înșelat. Această masă ce încheie un legămînt mă îndeamnă să fiu în armonie cu întreaga Scriptură, cu întreaga viață a Mîntuitorului. Și din această cauză, ar trebui să mă împac cu pîrîșul meu, să dau înapoi ce-am furat, să îmi cer iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, să-l iert pe fratele meu de 7 ori cîte 70.

Nu vreau să cred că am ajuns la acea insensibilitate care mă face să particip la cină fără să simt bucuria, responsabilitatea și în același timp încărcătura spirituală a legămîntului pentru care însuși Dumnezeu și-a dat viața. Pentru că altfel cum aș putea continua să trăiesc învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului Sfînt?

Este Cina un simbol, un simplu act de cult, o comemorare a ceva ce s-a întîmplat acum 2000 de ani? Poate. Dar nu și pentru mine. Pentru mine este altceva…

(S)Pre Canaan…


La puțin timp după ieșirea din Egipt poporu resimți ponoasele aprovizionării cerești: mană, mană și iar mană. Regimul alimentar era foarte restîns, restrictiv și plat. (O mică digresiune: în anii 70 am citit o carte despre un posibil război atomic pe Terra. Intrați în buncăre ocupanților americani li se dădea (din motive lesne de înțeles) aceiași hrană fără formă, același gust, aceiași consistență.)

Nexam castraveți extra, ăia calitatea a doua se dădeau pe sub mînă. După cum obiceiurile vechi mor greu, tot așa și gusturile deprinse în copilărie: ciocolata Pitic, parizerul cu 1.30 suta de grame, Sana la sticlă și brînza Făgăraș reveneau de undeva din străfundurile papilelor gustative… Vîrstnicii își aminteau cu duioșie, aproape lăcrimînd cremvuștii, micii și berea de la ziua de naștere a faraonului, defilările de odinioară pricinuite de victorii mărețe, emoțiile înmînării cravatei de pionier al Marii Piramide, a primirii în organizația Tineretul Piramist și decorarea drapelului de luptă al unității cu ocazia depășirii planului la canalul Marea Roșie-Marea cea mare. O tempora!

Dar acum erau la hotarele țării promise și întrebarea se pune cam așa: cum de la vederea tuturor bunătăților din Canaan, după traiul mizer și periculos presărat de exterminarea tuturor băieților nou-născuți, evreii doreau să se întoarcă de unde au plecat? Cît de bine putea fi să trăiești ca sclav?

Evident erau adînc întipărite lozincile de genul Toată lumea avea un job. Sau Toți eram egali. Sau Fiecare avea unde locui. Oricum Egiptul se afla pe culmi de progres și civilizație, se nevoia spre visul de aur al întregii omeniri. Cum să pleci într-o țărișoară mică, înapoiată, locuită de monștri, fără infrastructură și legumicultură avansată în lipsa deltei?

Dacă n-ar fi fost urgiile alea, mai ales ultima, ar fi putut trăi mult și bine în Egipt. După moartea faraonului rău, poate ar fi venit unul bun ce le-ar fi dat pămînt în Regiunea Autonomă Iudaică. Ar fi avut parlamentul lor, magazinele lor cusher, etc. Și cine știe, poate unul dintre ei ar fi ajuns prim-ministru, la fel ca Iosif. Nu?

Dintre cei mai maturi evrei doar doi au intrat în Canaan. De necrezut? Se pare că în unele cazuri, atunci cînd apare o schimbare bruscă, doar nepoții au șanse să intre în noua dimensiune. Uitați-vă la noi! Mai avem 14 ani de deșert… Cel puțin! Iar după deșertul actual nu ne așteaptă Canaanul.

Ce-ar fi dacă?


În vremea examenelor orale la Istoria Bisericii Universale, spre seară rămînea o categorie de studenți mai aparte. Unii le-ar spune fricoși, alții emotivi sau pur și simplu habarniști. Eu i-aș numi anxioși. Dar n-aș vrea să mă limitez la o etichetă negativă, sumară și compactă. De fapt era vorba de oameni cu convingeri foarte bine formate în domeniul Istoriei Bisericii Universale. Erau și foarte calculați. Pînă la ora aceea apăreau cam toate subiectele, așa că nu mai puteau exista surprize. Zău, înseamnă că nu mă cunoașteți…

Cert e că pe la sfîrșitul celor 8 ore de examinare venea cîte unul/una, trăgea un bilet, se retrăgea în bancă să-și încropească răspunsul, după care dădea fața cu subsemnatul și numai cu subsemnatul. Cine știe ce rugăciuni se ridicau spre ceruri din sala alăturată, unde mai supraviețuiau doi-trei indivizi ce întindeau coarda examenului la maximul de… timp. La fel de cert era faptul că studentul începea o scurtă turuială pe subiect, cam patru-cinci propoziții (niciodată fraze) în oarecare legătură cu subiectul. Apoi pauză.

Logica pleca de la ideea că unii studenți erau opriți după cîteva idei, pentru că era evident din modul cum se desfășura pledoaria că subiectul era bine stăpînit. Astfel că în 3 minute respectivul se trezea cu un eventual 9 sau 10 în index. Și valea! Și această categorie întîrziată de studenți spera același fenomen din partea-mi. Și cu toții știm că speranța moare ultima. Dar nu și la mine. Eu începeam cu întrebări. Două, trei. Și se vedea că studentul nu știa altceva din cele două subiecte decît două mantre sau poezii învățate pe de rost. Și nu despre asta era examenul meu.

Dar dincolo de acest fenomen ce a ridicat adesea numărul nemulțumiților și nemulțumitelor, a sporit și numărul studenților cu aură de 10 la Nădăban. Ceea ce era o altă etichetă…

În ceea ce mă privește, trebuie să menționez sau mai bine zis nu pot să nu menționez că la capătul a 8 ore de întors subiectele pe față și pe dos cu o sticlă de Cola sau Fanta la bord, confruntat cu siguranța declamării mantrei aidoma unei mărturisiri de credință în fața inchiziției locale, îmi trebuia ceva timp, neuroni și axoni în bună stare să accesez bruma de memorie rămasă disponibilă din materia cu pricina. Mai că eram convins că ceea ce știam eu este exact ce îmi recita cu patos, viteză și aplomb studentul plecat la vînătoare de notă de trecere. Și atunci să vezi: mai că ajungeam la scurt circuit.

Introducerea fiind deja făcută, haideți să trecem la kestii mai serioase.

Aseară, înainte de stingere, mă gîndeam ce s-ar întîmpla dacă azi sau mai precis ieri, Isus Cristos ar fi apărut la fel ca acum 2000 de ani. Deci, cu alte cuvinte, s-ar putea re-edita, re-trăi, schimba sau reproduce istoria? Fie ea chiar și a Bisericii… Ca să nu confundăm subiectul, că nu primim notă de trecere, nu este vorba de acea întrebare ce bîntuia prin secolul XX, Ce-ar face Isus în locul meu? Nu!

Ce s-ar întîmpla dacă Isus ar sosi în Israel și ar începe să propovăduiască că Împărăția cerurilor este aproape? De multe ori apar texte, emisiuni tv cu subiecte incitante cum ar fi Ce s-ar fi întîmplat dacă Germania cîștiga Al Doilea Război Mondial? sau Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo? Dacă musulmanii arabi nu pierdeau bătălia de la Tours în 732?

Să încercăm o întrebare asemănătoare. Într-o lume a predicțiilor, o lume dependentă de certitudini, o lume riguros planificată ce s-ar întîmpla, ce-ar fi dacă Isus și-ar începe din nou lucrarea. A sa, nu alta. Așa cum a fost acum 2000 de ani.

Care ar fi răspunsul maselor vrăjite de Internet, televiziune și politicieni, la vindecări imposibile, la Evanghelie, la mîncare gratis distribuită fără targhet politic? Cel puțin de Paște.

Să nu uităm că ordinea este Mielul de jertfă, Crucea și apoi Învierea. Mai convinge azi o simplă înviere?

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

Vechiul Testament în secolul XXI: tot Ghedeon


Și cum vă spuneam (vorba vine, de fapt scriam…) și-a făcut apariția un înger. Uitase de butonul de camuflaj, așa că era vizibil pentru ochiul omenesc. Voia să stea la umbră. Să nu-mi spună cineva că îngerului-i era cald, că transpirase sau că-i bătea soarele-n ochi. Că nu cred că făcea insolație!

Se uita la mezinul Ghedeon, ce-și vedea de agricultură. Oare de ce nu venise mai repede, înainte de criză? De fapt, înainte de cascada de crize. Mai economisea și omu niște bani, niște timp, nește energie și în loc de zoală Ghedeon putea merge la teatru cu soția sau la multiplex cu întreaga familie. Tocmai rula saiăns ficșănul David și Goliat. O producție plină de patriotism, ecșăn și siuspons. Uite domle cîte se puteau face dacă în iconomia sa îngerul se implica mai devreme, mai specific, mai personal! Da el, nu și nu. Nu venise vremea. De parcă pe vremea aia taim nu era manei.

Probabil că Ghedeon era pe Rudotel. Sau poate îngerul era îmbrăcat prea anost. Nu cred că era prea scund, că nu l-ar fi băgat în seamă. Nici blond. Esențial este că dialogul l-a deschis extratestrul. Sper să nu fi venit cu o farfurie zburătoare. Dacă a venit, atunci îi bai!

Ghedeon nu-l contrazise la binețea ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Putea să-i zică, cel puțin, ,,Ba uiz yu!” Sau ,,Îhî…” Sau ,,Sigur!” Sau să-i răspundă în stilul lui Robin Williams, Dumnezeu să-l ierte…

Simptomatic însă, Ghedeon nu-și tratează problemele personale, rata de schimb dezavantajoasă șechel/dolar/euro sau prețul tonei de cereale la bursa din Londra.Nici nu pomenește de lipsa banilor pentru educația copiilor, iminenta operație a soției și neplata ultimelor două rate la casă. El nu-și putea explica situația actuală per global în lumina minunilor trecute. Ieșirea din cea mai avansată civilizație, cea a Egiptului, reușita Dumnezeului proto-părinților săi, pleiada de minuni trecute nu cadrau cu prezentul flasc și cu lipsa minunilor. Concluzia firească, logică și naturală e rostită ca o sentință, un reproș la adresa unui Dumnezeu dispărut de pe scena istoriei: ,,Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile dușmanului!”

Dintr-o dată îngerul îl privește și dă un comunicat de presă: ,,Te trimit cu mîinile-n buzunare să-i lichidezi pe invadatori!”

Zău așa: O fi Jeanne d’Arc travestită? Îngerul ăsta n-a văzut măcar un singur film de acțiune? Are impresia că Ghedeon și-a făcut stadiul de pregătire la Uest Point? Și cît valorează un ordin verbal? Nici măcar nu era scris. Nici măcar nu era un contract, un legămînt, ceva… Ce, voia să-și lase ciolanele p-acolo? Dacă s-ar risca, dacă dușmanul ar fi înfrînt și alungat, el cu ce s-alege? Îl iartă bancăa de datorie? O săi ridice statuie? O să-l ia pe faraon de ginere? Puțin probabil.

Poate îngerul ăsta se distrează. O fi în ziua lui liberă. Îi arde de glume. Ia să-i facem un test. Dacă el e el, să vedem dacă are răbdarea să stea aici vreo două, trei-patru ceasuri. Să vedem dacă papă ca mine și ca tine. Dacă-i bal, bal să fie!

Bre îngere, dacă tu ești tu, dacă te supui condițiilor mele, atunci mai vedem… Ia, mîncă, bea și…

Și îngerul stă parcat. Ghedeon vine cu papa, iar el scoate dintr-o dudă ceva foc din piatră. Și din întîmplare atinge butonul de… și dispare. Unde? Cum? Nu știm. Îl lasă pe Ghedeon vorbind singur și gata să tragă alte concluzii. Poate de data asta valide.