Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.
Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.
Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.
Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.
În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.
Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.
Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.
Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.
Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.
Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.
Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.
Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.
Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).
Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.
Pasarea Phoenix Remixed & co 