Ad fontes

Ad fontes (la fîntîni, izvoare, surse) a fost lozinca Evului Mediu tîrziu pentru redescoperirea surselor antichităţii. Renaşterea, umanismul şi Reforma s-au hrănit din ceea ce a fost în antichitate civilizaţia elenistă şi romană. Nu se poate spune că a existat un vid între sfîrşitul culturii antice şi Renaştere, dar civilizaţia europeană a fost în pericol să dispară datorită dezorganizării vieţii, distrugerii oraşelor şi cheltuirii resurselor pentru apărarea în faţa popoarelor migratoare. Totuşi situaţia s-a stabilizat şi s-a normalizat. Sursele culturii antice (manuscrise, opere de artă, clădiri) au fost redescoperite de o biserică fragmentată de schismă şi terorizată de Inchiziţie. Multe dintre ideile importante care au asigurat evoluţia societăţii în Europa s-au inspirat din normele antichităţii. A fost o revenire la surse. Nimeni nu a pus la îndoială veridicitatea acestora, orientarea lor politică, religioasă sau filosofică. A fost o recuperare. Dacă stau bine să mă gîndesc, nu ştiu cine pe cine a recuperat: antichitatea a recuperat civilizaţia apuseană aflată la răspîntia istoriei sau civilizaţia europeană a recuperat antichitatea ce s-ar fi pierdut în cazul unui „iluminism precoce”. Oricum rezultatul a fost benefic şi efectele se văd şi azi.

Din nou civilizaţia noastră este la o răspîntie. Biserica este la o răspîntie. Poate nu toţi dintre noi conştientizăm acest lucru. Dar în ceea ce mă priveşte cred că trebuie să strig, ad fontes!

Civilizaţia noastră nu ştie încotro să se îndrepte pentru că în ultimele decenii o mare parte dintre standardele ei morale, etice şi estetice, au fost, nu numai abandonate, ci răsturnate. Violenţa, urîtul şi minciuna a luat locul adevărului, frumosului şi binelui. Consumerismul a înlocuit cumpătarea, luxul a înlocuit modestia, crima a luat locul păcii şi bunei înţelegeri. Unde este înţelepciunea? Ea a fost înlocuită de conspiraţia pentru a obţine pe căi legale sau ilegale a ceea ce nu este al tău. Unde este altruismul? Mai citeşti despre el în cărţi mai vechi, uneori, din ce în ce mai rar, îl mai observi pe fugă într-un film cu buget mic ce nu ia premii. Dar unde se poziţionează în această stare de fapt Biserica, instituţia „divino-umană” cum o numesc unii, care încapsulează standardele pe care a fost clădită civilizaţia în cea mai mare parte a Europei şi în America? Impresia mea este că Biserica trece printr-o crză la fel de gravă. Oare de ce s-a ajuns în această situaţie? Este oare adevărat şi în ceea ce priveşte Biserica din ţara noastră? De ce după invazia a numeroase programe, desfăşurarea a numeroase campanii de evanghelizare, după apariţia a zeci de şcoli creştine de toate culorile, pentru toate vărstele, de apariţia a zeci de edituri creştine, de tipărirea sau importul a milioane de cărţi creştine, de mii şi mii de absolvenţi de seminare, institute, facultăţi, programe de master şi doctorate, după ce mii de misionari ne-au colindat ţara, s-au construit sute de biserici, spitale, clinici, grădiniţe, fundaţii şi asociaţii a creştinilor de tot felul, a siturilor, a blogurilor declarate creştine, posturilor de radio şi tv, etc, etc, ţara noastră este în pragul colapsului? De ce într-o ţară declarată creştină, cu circa 92% populaţie declarată de bună voie creştină, lucrurile merg într-o direcţie necreştină?

Cele mai multe bătălii importante din secolul XX s-au pierdut datorită faptului că o armată ce era în ofensivă şi-a lungit prea mult liniile de comunicaţie şi aprovizionare, adică a ajuns prea departe de sursa de aprovizionare şi nu mai avea resurse pentru a continua ofensiva. În acel moment a devenit mult mai vulnerabilă, cu toate că era victorioasă şi inamicul detectînd acest lucru a contra-atacat decisiv furîndu-i victoria. Dezastrul a fost cu atît mai mare cu cît armata aflată iniţial în ofensivă se afla pe teritoriul inamic. Departe de linia a doua, departe de depozite de hrană, echipament, muniţie şi arme, linia întîi a fost distrusă, comandamentele ei capturate, iar linia a doua insuficient pregătită pentru apărare a căzut. Cel mai elocvent exemplu în acest sens în găsim în bătălia pentru Warşovia din 1920, cînd polonezii în derută s-au reorientat şi le-au aplicat bolşevicilor ruşi victorioşi o lovitură fulgerătoare ce s-a finalizat printr-o înfrîngere definitivă.

Impresia mea în ziua de azi, referitor la situaţia Bisericii şi implicit la situaţia existentă în România este că, în ciuda existenţei unui mediu creştin, acest mediu s-a îndepărtat de sursa din care îşi trăgea resursele. Soluţia la problemele noastre din Biserică şi din ţară constă în revenirea la sursa creştinismului: Isus Cristos. Adică, aplicarea imediată şi nediluată în practică a teoriei iniţiale aşa cum a fost ea consemnată în Noul Testament, Cuvîntul lui Dumnezeu. Pentru asta aş da un singur exemplu: fragmentul pescuirii minunate din Luca 5. Apa în care s-a pescuit se numea Marea Galileii, Lacul Ghenezaret sau Tiberiada, din cauză că locuitorii de pe malurile sale, sub formă de triunghi i-au dat numele ce le era lor mai convenabil. Cu toate că nu era expert în pescuit, Isus le spune ucenicilor, unii experţi în pescuit, să pescuiască contrazicînd practicile profesioniştilor. Rezultatul a fost uimitor. În mod normal pescarii au fi vîndut peştele şi cu banii obţinuţi ar fi cumpărat plase noi, mai rezistente, bărci noi, mai mari şi eventuial o hală frigorifică pentru peştele ce va fi prins cu noua dotare. Interesant că locuitorii celor trei maluri s-au unit în efortul de a scoate din apă peştii, fără să mai conteze că apa şi peştii erau a Ghenezaretului, a Tiberiadei sau a Galileii. Dar şi mai interesant a fost că profesioniştii în pescuit şi-au schimbat domeniul de activitate în culmea succesului, nu după ce au dat faliment, devenind pescari de oameni. Lecţia deschisă, dar teoretică, pe care Domnul o preda mulţimii adunate să îl asculte s-a concretizat într-o lecţie practică cu aplicaţie imediată şi cu aplicativitate actuală. Cuvînt, practică, conştientizarea stării inadecvate pe care o rezolvă Isus Cristos. A fost o lecţie care poate fi re-editată şi azi, o lecţie care ne trimite la surse.