Himera reformei

sursa:http://law2.umkc.edu/faculty/projects/ftrials/luther/lutherindulgences.html

Au existat încercări de reformare a bisericii și înainte de Luther. Dar au fost locale și limitate. Savanarola și Hus sunt numele cele mai celebre, dar au existat și alții catalogați din timp ca eretici și lichidați. Sistemul relativ bine pus la punct al represiunii îmbinat cu interesele conducătorilor seculari au făcut imposibilă o schimbare de durată. Dar Luther, apoi Calvin au reușit. Dincolo de faptele și de teoria ce au susținut-o cred că se pune o întrebare firească: Oare chiar au reușit să schimbe biserica în așa fel încît să o aducă pe făgașul cel bun?

Luther începe prin a expune o critică în 95 de propoziții referitoare la pocăință, iertare, păcat, purgatoriu și autoritatea papei în domeniul iertării. În speță el ataca practica indulgențelor: iertare papală deplină contra bani în scopul construirii bisericii Sf Petru din Roma. Dar Luther nu s-a oprit la asta. Deși ține la autoritatea preotului, el lichidează ascetismul catolic deformat de interese lumești și eclesiale, impune autoritatea Scripturii contra autorității centralizate a clerului și cere reformarea bisericii prin lege. Mîntuirea prin Cristos, prin har și credință, nu prin străduințe, readuce biserica din nou la punctul de plecare din faptele Apostolilor. Cincisprezece secole sunt practic decartate, revenindu-se la punctul de plecare. Sola Scriptura, sola gratia, sola fide și solus Christus devin lozincile Reformei.

Cu toate acestea, unii reformați își dau seama că reforma în sine nu este o soluție pe termen lung, ci biserica și deci societatea are nevoie de semper reformanda, o reformă continuă. Această constatare nu face altceva decît să tragă un semnal de alarmă: reforma limitată în timp sau reforma în sine fără o continuare conduce biserica în aceiași fundătură, același punct mort în care se afla la inițierea Reformei.

Calvin transformă fiecare domeniu al vieții creștine justificîndu-l minuțios în Instituții, dar după succesul inițial și după răspîndirea în afara Genevei și reforma calvinistă se împotmolește. La fel ca sora sa lutherană, biserica reformată calvină devine o instituție searbădă, ce își pierde impactul asupra societății și capacitatea de a a-l face pe credincios să trăiască o viață dinamică în armonie cu semenul său și cu Dumnezeu.

Mai extremiști decît lutheranii și calvinii, anabaptiștii pretind o reîntorcere la biserica primului secol creștin, abandonînd aproape toate acumulările celor cinsprezece secole și făcînd abstracție de situația socială a bisericii. Anarhia nu era o opțiune pentru societatea occidentală, astfel că lutheranii, calvinii și catolicii conlucrează pentru a-i lichida. Anabaptiștii n-ar fi constituit o amenințare dacă apăreau în post-modernism. Dar trebuie spus că nici o ramură a anabaptiștilor nu și-au dus reforma imaginată pînă la desăvîrșire. S-au osificat sau s-au transformat în altceva.

De remarcat că toți aceștia au încercat o reformă a bisericii catolice. O reușită momentană (chiar dacă e vorba de zeci de ani) nu a produs însă o transformare interioară ce putea continua, ci transformarea s-a cantonat în definirea identității în contrast cu ceilalți ce erau de cele mai multe ori percepuți ca o amenințare. Un aspect inedit al Reformei se va găsi în Transilvania, unde ungurii,  secuii și sașii se declară mai întîi lutherani, apoi cu excepția sașilor, calvini, într-o mare de credincioși români ortodocși. De remarcat contextul politic și militar intern și internațional ce afectează regiunea din 1519 pînă în prezent.

Apariția deviației/reformei de la Salonta de la finele secolului XIX, într-un context reformat calvin maghiar și migrația acesteia în mediul ortodox român deschide un alt capitol al bisericii din România. O mutație de acest gen trebuie analizată prin prisma unei alte mutații desfășurate în secolul XVIII: unirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, desfășurată sub oblăduirea dinastiei habsburgilor din Austria.

Deși au apărut biserici lutherane și calvine românești în Transilvania, nu se pune problema transformării sau reformării Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, ci sărăcirea sau transformarea ei în altceva. Cu toate că puterea ungară calvină din Transilvania a impus anumite practici reformate în Biserica Ortodoxă Română, acestea nu au dus la o transformare în stilul reformei lutherane sau calvine, ci la apariția unor biserici de factură reformată în mediul românesc. În loc de a transplanta un proces pentru eventuala reformare a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, guvernanții maghiari impun (sau încearcă să impună) o mutație, susținînd un produs finit ce nu a trecut prin durerile unei transformări caracteristice Reformei din Germania, Elveția sau Țările de Jos. Ca atare bisericile reformate române nu sunt protestante, lutherane sau calvine ca urmare al unui proces intelectual sau/și spiritual, ci ele au constituit o imitație a bisericii stăpînilor. Dacă aceștia promiteau libertate sau alianță în domeniul religios și politic și aveau de gînd să acționeze în această direcție rămînea de văzut.

Eșecul Reformei á la Transilvania a putut fi remarcat odată cu apariția stăpînirii austriece. Aceasta vine cu o altă mutație: în lipsa unei instituții solide a biserici române protestante, se trece la înființarea și organizarea Bisericii Greco-Catolice. Cu o altă agendă politică motivată de lipsa de trupe și de necesitatea de a frînge puterea politică a ungurilor calvini, austriecii catolici propun transformarea peste noapte a Bisericii Ortodoxe Române în biserică catolică cu rit bizantin. O altă mutație cu beneficii politice mutuale: românii devin cetățeni cu drepturi depline, catolicii devin majoritari și subminează baza financiară a ungurilor protestanți.

Din nou se poate remarca o mutație impusă de sus fără o transformare, o reformă provenită din Biserica Ortodoxă Română. Acceptarea unirii de către episcopul Atanasie Anghel și de către (unii) protopopi nu face decît să atragă atenția asupra unei mutări deloc dezinteresate avînd în vedere avantajele politice. Ca atare, trebuie menționată lipsa dialogului teologic, lipsa cronică a unui proces în ciuda convocării și dezbaterii sinodale. Propaganda unirii este pusă în operă de către iezuiți, de către puterea imperială și nu vine dintr-o inițiativă românească. Autorii greco-catolici români susțin că această inițiativă a existat inițial în Maramureș, unde bisericile ortodoxe române au început unirea din proprie inițiativă. Totuși este greu de imaginat cum aceasta s-a deplasat peste munți în condițiile izolării geografice și mediatice caracteristice secolului XVIII. Unirea aprobată prin reprezentanți este motivată politic în sinoadele unioniste. Este ciudat că după unire niciunul dintre episcopii greco-catolici nu iau măsuri de revenire la normalitate în domeniul teologic, această normalitate care ar fi fost afectată adînc de măsurile luate de superintendenții unguri și ar fi împins biserica românilor din Transilvania la pierderea identității sale specifice: română și ortodoxă.

Ca atare Biserica Greco-Catolică nu este rezultatul unei reforme a Bisericii Ortodoxe Române, aceasta continuîndu-și existența fără modificări de dogmă și practică și fiind recunoscută din nou oficial în 1764.

Apariția bisericilor baptiste române în Transilvania vine pe același tipar. Sub acțiunea ungurilor (și a germanilor baptiști în afara Transilvaniei) românii deschid biserici baptiste ce nu fac decît să diminueze efectivele Bisericii Ortodoxe Române. Influența morală a baptiștilor este considerată ca o amenințare la adresa Bisericii Greco-Catolice și tratată de către mitropolitul V. Suciu în Dogmatica publicată în 1900. Clerul Bisericii Ortodoxe Române reacționează prin diverse publicații, criticînd teologia baptistă frugală, România Mare adoptînd în cele din urmă o lege a cultelor (1927) în care Biserica Ortodoxă deține o poziție dominantă.

Apariția Bisericii Penticostale în România secolului XX ar duce în mod logic cu gîndul la o reformă a bisericii baptiste, dar aceasta nu se înscrie pe această orbită. Deși fondatorul Bisericii Penticostale este un fost baptist, acesta nu a dorit o reformă a bisericii baptiste și trebuie spus că nu avea nici înzestrarea teologică și intelectuală pentru a o pune în operă, Gheorghe Bradin fiind un simplu țăran. O transformare a bisericii baptiste în sens charimatic a întîrziat, definirea celor două biserici făcîndu-se prin lipsă și adăugare: baptiștii nu cred în re-editarea botezului cu Duhul Sfînt, nu practică vorbirea în limbi și rugăciunea simultană a credincioșilor adunați la un loc. Penticostalii susțin că vorbirea în limbi este semnul botezului cu Duhul Sfînt, o condiție a mîntuirii, o lipsă a baptiștilor. Aceste practici menționate în Noul Testament și accentuate în Biserica Penticostală sunt omise în Biserica Baptistă la nivel mondial. Cu toate acestea atît baptiștii, cît și penticostalii sunt preocupați, chiar obsedați de o reformă care să le readucă dinamismul Bisericii Apostolice descrisă în Faptele Apostolilor.

Tentativele de reformare a bisericilor baptiste sunt eliminate din diverse motive, biserica penticostală fiind deja divizată cultic și anchilozată statutar. Temerile unor credincioși penticostali merg pînă acolo că biserica lor se va transforma într-o biserică baptistă ca urmare a ultimelor modificări în domeniul disciplinei.

Singurele inițiative de reformă din cadrul Bisericii Ordodoxe Române au venit din partea unor preoți: Iosif Trifa și Tudor Popescu cu toate complicațiile de rigoare. Însă doar în cazul Oastei Domnului se poate vorbi de o tentativă de reformă, gruparea Tudor Popescu migrînd spre un alt cult. Existența mai multor aripi în Oaste se poate pune sub semnul căutărilor, dar și sub nevoia imperativă de control a ierarhilor ortodocși ce nu văd cu ochi buni implicarea laicilor în biserică.

Ca urmare, reforma în biserică rămîne o himeră, un miraj ce nu poate fi atins? De ce în pofida bunelor intenții biserica eșuează fără să reușească să transmită mesajul reformator? De ce acesta nu este moștenit în esență, ci doar în forme? Cum se face că este mai comod să inițiezi o nouă identitate eclesială, în loc să o transformi pe cea veche. Dar aceasta nu este o caracteristică românească, e ceva ce se regăsește (cu mici excepții) pretutindeni.