Despre blogerul adevărat și cel fals

sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din când în când mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Câteodată nici nu e nevoie să trag cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, m-ănţelegi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vânt – considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur pe vorbitor cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 80 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil cu desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții, cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestând cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă pe marginea farfuriei niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vârsta lui, părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decât de discursul funebru ce se anunța. Părea coborât din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decât papucii de molton. Avea un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul lui zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atâta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Ia uite! Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă-un pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gândesc și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gândesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amândoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, parcă trezit dintr-o fantezie de tip adolescentin, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un râgâit discret, o slăbire de curea și o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă însă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cât pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.