Demonul cu faţa albă (12): în loc de concluzie


Ca să îl menţionez şi pozitiv pe fostul meu prieten şi şef Paul Negruţ, am să spun că mă folosesc de unul dintre sfaturile sale din perioada în care îmi scriam teza de doctorat. Dînsul spunea că e mult mai bine să închei cu observaţii în loc de concluzii ca să nu fi acuzat că tragi concluzii greşite. Deci, nu vreau să trag concluzii, vă las pe dumneavoastră să le trageţi. Valoarea judecăţii dumneavoastră face mai mult decît postările mele pentru că au puterea să sancţioneze atît experienţa mea, cît şi modul cum am prezentat-o. Ca urmare, nu mă erijez în autoritatea absolută în materie de boli, spitale şi duhuri, ci vreau să mă situez acolo unde m-au pus cei care au nevoie de experienţa mea în domeniu.

Nu am certitudinea absolută că boala de care sufăr este efectul stresului prin care am trecut în cîteva faze foarte importante ale vieţii mele, dar timpul petrecut la periferia sau în afara unor sisteme teologice autoritare m-au făcut sensibil în direcţii pe care le acceptam în principiu, dar înspre care nu m-am îndreptat în mod voit. Poate la faza asta v-am lăsat un pic în ceaţă, dar sper să nu faceţi cunoştiinţă doar cu acel personaj celebru ce în folclorul românesc se pierde în aceste condiţii atmosferice… ci să comunicăm real.

Mie mi se pare cu totul remarcabilă şi aproape de neexplicat lunga mea supravieţuire în ciuda unei boli grave, cel mai des ireversibile şi cu efect mortal pe termen relativ scurt. În acelaşi timp, nu pot spune că boala, atunci cînd am devenit conştient de ea, mi-a schimbat prea mult modul de gîndire, teologia sau modul de a fi ca soţ, tată, prieten, într-un cuvînt, om. Dar, în acelaşi timp nu pot spune că boala în sine nu m-a apropiat mai mult de Dumnezeu, de prieteni, de fraţi şi surori care au reacţionat la problema mea ca şi cînd ar fi fost a lor. Dincolo de aceasta am fost nevoit, avînd în vedere circumstanţele, să tînjesc după un Dumnezeu care se implică direct, necondiţionat şi imediat în viaţa mea. Implicit şi în viaţa altora, adică a prietenilor, a bisericii, a lumii.

În 1993, fiind student, am făcut o afirmaţie ce mi-a fost imediat taxată de prietenul şi profesorul meu Dr. Graham McFarlane. La acea dată afirmam că viitorul este al bisericii carismatice. Graham nu a fost de acord şi atunci mi-am explicat enunţul: viitorul va fi al bisericii care dincolo de ştiinţa şi tehnologia ultramodernă, neconvenţională sau ocultă a lumii va fi locul în care Dumnezeu, implicîndu-se direct va demonstra că el deţine controlul asupra lucrării, bisericii şi a lumii. Explicaţia mi-a fost acceptată.

Aventura, dacă pot să o caracterizez aşa, în această perioadă critică de circa şase luni, împreună cu ceea ce a urmat, mi-a confirmat că Dumnezeu nu a creat universul, i-a dat un impuls şi s-a aşezat într-un şezlong divin undeva departe de unde priveşte iminenta catostrofă a indivizilor, a bisericii şi în cele din urmă a lumii. În acelaşi timp această perioadă nu mi-a schimbat teologia, ci mi-a dat mai multă claritate. Aici trebuie să menţionez neapărat că teologia apofatică baptistă, adică teologia care se limitează la definirea vieţii creştine şi a lui Dumnezeu în limitele pur omeneşti, acea teologie ce nu trece de litera legii, de ceea ce văd ochii şi se înscrie doar în experienţa imediată a individului fără să treacă de limitele a ce se vede, nu m-a convins. Ştiam acest lucru în trecut, dar acum, trecînd prin această experienţă, nu numai că mi s-a confirmat, ci mi s-a întărit ideea că Dumnezeu nu poate fi pus într-o cutiuţă, şi nu se limitează la o cutiuţă, fie aceasta chiar cutiuţa craniană a unor teologi profesionişti. Diplomele, poziţiile academice sau de autoritate în vreo organizaţie nu servesc la nimic atunci cînd Dumnezeu are de gînd ceva cu viaţa ta.

În toată zbaterea mea interioară sau exterioară nu am fost mişcat de oameni aflaţi în poziţii importante, ci de fraţi şi surori care s-au rugat, m-am încurajat şi care m-au ajutat cu ce au putut sau cu ce erau dăruiţi. Ţin să menţionez că niciunul din prietenii mei care a suferit împreună cu mine în acest timp nu m-a dezamăgit. Ţin să menţionez că nu am avut parte de surprize din partea unor fraţi sus-puşi care să mă caute în suferinţa mea. Alături de mine au fost cei umili la fel ca mine, cei în nevoie la fel ca mine, cei care aveau nevoie de un Dumnezeu care se implică direct, plin de milă şi de bunătate. În tot acest timp nu l-am găsit pe Dumnezeul autoritar, cel care împarte autoritatea autorităţilor şi este capul tuturor oficiilor organizaţionale ale lumii sau ale bisericii. Nu vă supăraţi pe mine, dar la acesta nu am avut acces. Îmi asum vina!

Ca un plus al suferinţei nu se poate să nu menţionez, last but not least, atitudinea şi încurajarea soţiei mele, Dana şi a celor trei băieţi ai noştri. Fără ei ar fi fost probabil mult mai greu. Nu pot să nu îl menţionez în final pe medicul hematolog ateu declarat, care a dat dovadă de profesionalism, pe medicul chirurg care m-a operat şi care mi-a salvat viaţa datorită modului cum a tratat această operaţie. Pentru acesta, ca om şi creştin ortodox, încă o dată, JOS PĂLĂRIA DOMNULE DOCTOR!

În final aş vrea să menţionez că spre surprinderea mea, după ce splina a fost analizată de Laboratorul de Anatomie Patologică a Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. Dr. O. Fodor”, şi în ciuda testelor hematologice ce nu indicau o modificare substanţială pozitivă, în data de 05.11.2009 am primit o adeverinţă din partea Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca, secţia hematologie care spune aşa:

„Prin prezenta se adevereşte că D-nul Nădăban Alexandru născut la data de 10.04.1954, domiciliat în JUD. ARAD, LOC… se află în avidenţa şi tratamentul secţiei noastre din anul 2008 cu FIŞA 111 cu diagnosticul LIMFOM NON-HODGKIN SPLENIC, SPLENECTOMIZAT ÎN REMISIUNE COMPLETĂ.

medic, dr. M.Z – Medic sef sectie Prof Dr L.P.

A fost prima dată cînd mi s-a pus diagnosticul şi mi s-a comunicat, dar a fost şi ultima dată cînd am mai dat pe la Cluj pentru analize. Recomandarea medicului hematolog a fost să îmi fac analizele o dată la şase luni. Penultima dată am făcut o pauză de circa un an. Valorile analizelor se înscriu în limite mai pozitive în comparaţie cu cele dinainte de operaţie, dar limfocitele se află în continuare peste nivel normal. Totuşi întreaga mea aventură desfăşurată sub ameninţarea demonului cu faţa albă continuă. În loc să fie o moarte lentă şi probabil chinuitoare, prima parte a aventurii a fost pentru mine o înviere care mi-a confirmat teologia catafatică în care l-am cunoscut mai mult pe Isus Cristos. În loc să constituie o ameninţare a vieţii, această eventuală moarte m-a făcut să îmi reconsider modul cum îmi trăiesc viaţa pe pămînt, care nu o se termine atunci cînd trupul nu o va mai putea suferi, ci se va continua dincolo, aşteptînd învierea. Ceea ce mă face să strig acum cu toată viaţa mea „CRISTOS A-NVIAT!”

3 comentarii la “Demonul cu faţa albă (12): în loc de concluzie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s