E PĂCAT SĂ…? (1)


La ultima şcoală duminicală cineva a întrebat după discursul înflăcărat al pastorului de la biserica baptistă din Cicir, unde sunt şi eu membru, „Dacă respectarea poruncilor lui Dumnezeu ne duce la sfinţenie, ce rost a mai avut atunci să moară Cristos?” Pastorul a explicat cu versete din VT că e vorba de transformarea inimii de piatră în inimă de carne şi că în Matei 5: 17-19 zice că o iotă sau o frîntură din lege nu va trece, iar cine va strica una din cele mai mici porunci şi va învăţa pe oameni aşa va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor.

M-am tot întrebat de ce o fi lăsat afară versetul 20 ce concluzionează pasajul anterior şi fericirile:  „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. Eu din cauza asta parcă aş vrea să fiu chemat „cel mic” pe acolo pe sus, ca să intru totuşi, spre deosebire de fariseii despre care am blogăit acum cîteva zile.

Lumea blogherilor creştini, mai mult sau deloc evanghelici, este bîntuită, cel puţin periodic, de întrebări de genul „E păcat să…?” Tot felul de avizaţi sau deloc avizaţi îşi dau cu concluzia concurînd pe postul lăsat liber de Solomon. Cu toate că şi aici ar fi de obiectat: Solomon nu le ştia chiar pe toate. Altfel nu se explică cum a fost atît de deştept de a dat-o în bară cu gagicile… Și cu soacrele. Doi, nu a avut inspiraţia să ne spună ce e cu tutunul, televizorul, calculatorul, pornografia, cravata, inelul, costumul, baticul, mîncarea grasă de la mecdonalds, transgenderii și transgenderele, încălcarea legii circulaţiei şi altele de acest jen. În plus, dîndu-ţi cu părerea ca Solomon te poate pune într-o ipostază puţin cam incomodă. Ai mamă! –  cîţi indivizi s-au crezut Solomon, dar n-au putut aduce adeverinţă de la Biroul evidenţa populaţiei că şi sunt, ci numai de la psihiatru. Aşa că aviz amatorilor!

Şi atunci totuşi „E păcat să…?”

Păi hai s-o spunem s-o înţeleagă tăt natul (adică tot omul, fie el orto, bapti, greco, penti, român, a-român sau turco-tătar).

Care este sursa „E păcat să?” Unii zic că asta se trage de la prima interdicţie care începea cu „Aveţi voie…”. Ca să nu filozofăm degeaba, nu că n-am avea cu cine, să punem lucrurile în context. Viaţa celor doi în rai era floare la nas (nu la ureche că încă nu aveau oglindă să-şi dea seama că le stă mai bine cu o floare acolo)! Nu trebuia să iei decizii pe viaţă şi pe moarte. Dar pînă la urmă s-a luat o decizie care a adus dizastăr. Deci a fost păcat să calce poruncă şi să pape fructul. Şi ca să nu mai fie aşa mare pericolul a apărut Legea. Aia-ţi spunea cu precizie ce-i păcat şi ce nu-i. Dacă aveai nedumeriri te duceai la preot ca la gugl şi puneai întrebarea.

Sistemul a mers şi nu prea, că pînă şi Dumnezeu a avut reclamaţii că bieţii oameni sunt atît de perverşi încît chiar şi Legea o ocolesc cu multă abilitate și fără har. Atenţie, aici nu e vorba de răutatea omului, ci doar de şiretenia lui. Răutatea e un alt capitol. Ăsta a adus ceva în plus la întrebare. Răutatea a trecut dincolo de ea şi a redefinit adevărul, astfel încît ce era bine era rău şi ce era rău era bine. Ceea ce l-a motivat pe Dumnezeu care a luat măsuri în cîteva cazuri celebre. Citiţi VT şi convingeţi-vă, că eu m-am convins!

Este însă limpede, dincolo de legea lui Dumnezeu din VT, că şi în acele timpuri a existat credinţa, harul şi dragostea, fiindcă calea, adevărul şi viaţa erau aceleaşi. Dar în momentul în care acestea trei s-au întrupat lucrurile au devenit mai simple, mai concrete şi mai dureroase, pentru că s-a făcut clară distincţia dintre „E păcat să…? şi dragoste, care e capabilă de ceva sau mai bine zis de altceva. Dragostea a depăşit stadiul exterior al ascultării pentru că ascultarea şi supunerea erau liber consimţite, venind din interior.

Şocant pentru mintea unui teolog îngust ca cea a fariseului de serviciu (oricare-ar fi ăla…) a fost că promisiunile din VT s-au materializat într-un concept ce era accesibil şi cunoscut tuturor muritorilor de rînd. Nu trebuia să fi fariseu, preot, levit sau cărturar să înţelegi ce este dragostea. Nu îţi trebuia „cap” pentru asta, ci INIMĂ.

Iată de ce în NT nu se mai punea întrebarea neghioabă „E păcat să…?” Ea este transformată de creştin într-o afirmaţie pozitivă, într-o declaraţie la adresa Dumnezeului care a împins harul şi dragostea pînă la întruparea, moartea, învierea şi înălţatea Fiului lui Dumnezeu. Dincolo de moartea păcătosului sau a jertfei din VT, dragostea lui Dumnezeu ce a rezonat în inima păcătosului, l-a transformat pe acesta în aşa fel încît frica de pedeapsa legii a dispărut. „Nu lua, nu gusta, nu atinge!” s-au transformat în „Eu nu mai vreau să păcătuiesc pentru că Dumnezeu mă iubeşte atît de mult şi vreau să răspund cu ascultare acestui Dumnezeu. Fiul său a murit pentru mine! De ce nu aş muri şi eu ca să-l ascult?” Şi aici de fapt ascultarea pînă la moarte are de-a face cu a fi martor a lui Isus, nu o chestie în stilul mănăstirilor în care ne închideam ca pe vremea comuniştilor.

Iată cum dragostea duce la supunere. Diferenţa este că plecînd din inimă supunerea nu este una oarbă, ci una în cunoştinţă de cauză. În inimă, nu în minte se întîlneşte dragostea lui Dumnezeu cu ascultarea de Dumnezeu. Rezultatul se poate citi în obscura epistolă a lui Pavel către corinteni, în nu mai puţin obscurul capitol 12. Să le comunic în scris fariseilor autohtoni şi moderni că e vorba de prima epistolă a lui Pavel către…?

Iată (printre altele), de ce era nevoie să moară Cristos şi să nu mai ne supunem orbeşte Legii şi poruncilor! Iată de ce procesul de sfinţire nu este prin respectarea tuturor poruncilor. Aici intervine harul, aşa după cum şi un alt anonim călugăr, Martin Luther a re-găsit după secole de obscurantism la capitolul credinţei şi Scripturii.

34 comentarii la “E PĂCAT SĂ…? (1)

  1. Dragă Alex, ce opoziţie ţi-ai găsit să ataci! Dacă o fi fost iniţial vreo opoziţie, pentru că la evrei se pare că mintea şi inima erau cumva unite într-o singură chestie. Lucru evreiesc, subtil şi infinit discutabil – pentru iniţiaţi, ca să aibă lucizii de cine să râdă în bărbi. Mai ceva ca arminianism versus calvinism, numai că aici inimoşii sunt din start handicapaţi. Mintal nu prea înţeleg cum trebuie, iar senzual sunt ticăloşiţi sau măcar dubioşi, oricum drogaţi de diverse pseudo trăiri înşelătoare.

    • nu stiu cum s-a pierdut raspunsul la comentariul tau, dar ziceam cam asa:

      imi dau seama de implicatiile ebraice, nu sunt chiar asa de dezinformat cum pretind si reciproc 🙂

      preocuparea mea e sa scriu pe intelesul tuturor mai degraba decit pentru intelesul barbilor. a mea se auto-exclude. 🙂

      textul se inscrie in una dintre lectiile care le-am primit-o pe cind faceam sa zic asa pre-caticheza si mi se pare ca este inca actuala. sa mai definesc inima in sec XXI ar fi de prisos in contextul cicir & co (multe alte fanifeisis).

  2. alin, nu o lua pe de laturi. in vt nu se pomeneste de mintea de piatra ci de inima, asa ca nu te pune in incaltarile pastorului din cicir ca poate te string.
    eu nu ma ridic la inaltimea celor cititi de tine. ce sa fac? nu am educatia si harul lor. in definitiv daca tot ti mortis sa te auto categorisesti din partea mea poti sa apgradezi, dar ai grija, nu-ti mai fa si dusmani pe gratis. eu am terminat aici.

  3. Afirmaţia devastatoare care pune inima pe primul loc cere de fapt definiţia dragostei, nu a inimii – ca bibliografie permanentă pentru doritorii de dicţionare religioase în devenire trec blogul lui David M. Cruceru. Tot necazul, pentru unii gânditori, îi că dragostea e în mare pericol de a fi substituită prin palingeneză cu un afect care dă fluturi la stomac şi furnicături iraţionale în lebăr, fiind secretată de un organ înşelător şi deznădăjduit de rău, blestemat dacă are pretenţia să funcţioneze emancipat de Creierul Mare (az Nagy Agy), oarecum binecuvântat dacă se supune comenzilor (uneori nervoase) ale acestuia, emanate în urma unor analize exhaustiv-clarificatoare încremenite în veracitate.
    Ca să iasă cu basmaua curată pe ştrasuri, dragostea musai să fie cuminţică, potolită, rezervată, supusă voinţei lucide şi corecte, disciplinată la timp şi de calitate ca să dea onorul Raţiunii care pricepe. Că se zice pe undeva că ar fi de dorit să pricepem cu inima, se pune numai dacă întâi pricepem pasajul respectiv cu mintea, după care avem o inimă mulţumită că mintea a priceput perfect (bună să-i fie inima minţii, ca să lase şi inima inimii să se bucure un pic – nu cine ştie ce, că altfel dăm în trufie la inimă-inimă, greu de reprimat cu mintea minţii!).
    Deci dacă se consultă bibliografia indicată, posibil să cădem de acord că dragostea 3 să rămâie în frâu şi să tragă din greu la jug, sub formă de voinţă pură şi lucid-ritmic plesnită pe la cusături, la căruţa devenirii. Raţiunea domina-toare are grijă să-i ţină în faţă un morcov apetisant, ca stimulent permanent de tip deja-nu încă. Căci e foarte clar că inima afectată şi afectuoasă ar zice cu dragă inimă DEJA!!!, dar coana Ratio îi arde prompt câte un NU ÎNCĂ!!! pe spinare când o ia la galop bezmetic spre morcov.
    Asta e genul de propulsie pe care fiecare atelaj şi-l reglează singur, în încercarea de a-şi marca teritoriul din Edenul îndepărtat. Stake your claims, everybody!

  4. Se pune dară întrebarea capcanică: E păcat să nu pricepi? Brrrr!!! (Interjecţie intelectuală întru potolirea inimii degrab dătătoare de răspuns nevinovat.)

  5. Paradoxal de înţelept grăit-ai din inimă! Ori din splină, ceva… Apăi cum zicea strămoşul nost’ util David, Dumnezeu mântuieşte pe cei curaţi la… inimă!!!
    Întrebare ajutătoare pentru rătăciţi, ultimul pe listă cu voia dvs. etc. etc. etc. : are inima curată inculpatul care, cu bună ştiinţă, în neştiinţa lui, nu încearcă să priceapă atâta cât îl duce mintea? Hai?

    • pai din inima ca splina a fost extirpata cu 4 ani in urma 😦

      ca sa nu fie cu bănat, la cea de-a doua cestiune aş face trimitere la „Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: „Fraţilor, eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată.”“ (Faptele apostolilor 23:6)

  6. Răspuns neajutorat: e lipsă de smerenie să încerci măcar să pricepi! Te duci matale frumos sau cum oi (!) fi la şefii de coloană şi îţi notezi conştiincios explicaţiile de rigoare, ca să le scrii pe curat de 1000 de ori în hiliasm. Nu pricepi o iotă sau nu-ţi convine? Păi e din cauză că ai inima rea, normal, şi nici cu intelectu nu stai mai bine, conform statisticilor şi recensămintelor în vigoare. Bref, nu eşti suficient de smerit, capisci?

    • pai da, cu smerenia m-ai prins. o sa le scriu mai-marilor sa-mi dea carte de însoţ…, adică de explicare.
      ziceam io mai demult ca daca toti primeam explicatiile de la centru de mult asistam la parusia, da nu mo crezut nima 🙂

  7. Mutatis mutandis, eşti un fel de mutant dacă faci ca bunul dr Pawson David şi strigi în Sobor că eşti fariseu saduchistic în cinci puncte şi vrei să împaci capra cu varza, lupul, Scufiţa Roşie, racul şi ştiuca. Toate aceste realizări de iluzionist, rămânând în aceeaşi barcă cu onorata instanţă! Ca rezultat, probabil să cadă peste tine oricum o sentinţă de consum veşnic şi periodic al splinei de către vulturul bicefal cu sceptru.

  8. Păi normal că te-am prins, răzvrătitule care eşti răzvrătit conspicuos şi exhibiţionaut, ce te dai permanent în fapt şi încerci să faci unde tulburi în sfera adamantă! Dacă sfera era numai pe raza Cicirului, mai mergea, dar aşa… Pari un element duşmănos cu aplecări cardiologice ilogice, pe fond de criză rozbonbon de identitate. La botez semnezi cine eşti, aşa că hotărăşte-te! (vezi şi Gabriel Liiceanu, 1975 – „Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii”, teză medicală)

  9. Ar fi păcat de ideile atinse, foarte multe şi foarte „grele” – merită cel puţin multă chibzuială, dacă nu şi schimburi de păreri. Eu unul aş putea rumega multă vreme textul ăsta, chiar dacă aş vorbi singur. Momentan, sunt fascinat de primul paragraf…
    Mă gândeam, de pildă, că nu mi-e clar de ce transformarea inimii din piatră în carne nu ar fi tocmai aplicarea versetului 20, picătura de neprihănire sau curăţie care, adăugată legalismului feroce prin consecvenţă şi atenţie pentru detaliu, ar duce la intrarea în Împărăţie. Apoi, nu mi se pare justificat automatismul prin care asociem superficial fariseismul cu legalismul – făcând astfel cumva o nedreptate gravă acestuia din urmă? Alin Cristea a publicat în serial extrase dintr-o carte despre fariseism, dar nu sunt sigur că se poate analiza „ştiinţific” în ce măsură (ne)dragostea de oameni şi de Dumnezeu sunt principalele puncte de acuzare contra spiritului fariseic pur, nealterat de o instanţiere fatalmente degradabilă în timp şi suflet. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva supărarea majoră a Mântuitorului era tocmai că spiritul fariseic fusese jalnic deturnat şi sufocat sub straturi din ce în ce mai groase de fariseism – în accepţia curentă a termenului. Nu cred că era posibil ca fariseii să nu ştie că o inimă neprihănită garantează mântuirea – din această cauză şochează atât de mult situaţia actuală şi probabil din toate timpurile, pentru că toate generaţiile de oameni doritori de mântuire au ştiut asta tot atât de limpede ca şi Avraam. Cum reuşim noi toţi să pierdem asta din vedere şi să ne lăsăm ademeniţi permanent de nevoia de siguranţă, nu ştiu. Vrem metode clare şi sigure, vrem algoritmi cu paşi şi bucle, vrem reţete pentru situaţii de criză şi ne bucurăm dacă ni se serveşte metoda infailibilă de mântuire, prin care zbaterile şi pendulările inimilor şi minţilor noastre să fie îngrădite într-un sistem de jgheaburi care să ne livreze, frumos împachetaţi, dincolo de poarta Raiului. Toţi ştim că numai harul poate face ceva pentru inimile noastre de piatră, dar căutăm mecanisme prin care credincioşia Celui care îl distribuie să ne pună în fiecare zi pe agenda Lui de lucru. Tânjim ca Viaţa să ne viziteze ritmic, predictibil, ca bătăile inimii Lui, şi încercăm să ne conectăm carcasele moarte la Ritual – sau la ceva care ne poate aduce extazul. Mărturisim implicit nevoia de siguranţă, prin sinergia care mimează cu disperare neprihănirea, chiar atunci când dezavuăm vehement ideea de sinergie. Când nu suntem complet seduşi şi sedaţi de ele, ne refugiem în certitudini raţionale, sperând inconştient în surpriza răpirii la Cer.
    Şi legalismul ca reţetă de mântuire, şi moartea lui Cristos ca garanţie pe care ar trebui doar s-o asumăm mai mult sau mai puţin periodic par la fel de dependente de drogul siguranţei. Şi e normal ca prima problemă a legalismului să fie împotmolirea în definiţia case-by-case a păcatului, dar nu e normal ca principala preocupare a legalismului să fie alta decât definirea curăţiei inimii în orice situaţie.
    Apoi, acest prim paragraf mă duce cu gândul la întrebări despre Împărăţia lui Dumnezeu şi rolul ei în Evanghelie. Mai ales mă şochează faptul că aceasta nu apare ca altă-lume-venită-peste-noi-dar-în-care-trebuie-să-intrăm decât în sinoptici, şi că porunca definitorie din Ioan este cea a dragostei, făcând ca Legea să-şi ascută de fapt tăişul – pentru că nu poate exista curăţenia inimii fără ca poruncile să fie păzite din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Şi despre Împărăţie s-ar putea specula la nesfârşit, mai ales că intrarea noastră în ea, chiar dacă e numai şi numai în noi înşine, nu prea are cum să nu lase urme vizibile în lume. Dar Jertfa de pe Cruce şi lungul şir de martiri şi nenorociri care continuă să cadă peste cei buni şi drepţi demonstrează că dragostea este greu de corelat cu manifestările ei vizibile, lăsând ura şi răul să se zbată într-o ineficienţă totală şi fără speranţă.

    • cam asa cum zici si chiar mai mult. si eu mi-am tot pus asemenea intrebari si cei mai intelepti de pina acum au raspuns foarte evaziv. nu poti pune degetul pe mintuire spunind „am aobinut-o” pentru ca in secunda urmatoare ai putea pacatui. si nici nu poti spune mai mult decit pavel ca esti sfint, pt ca in secunda urmatoare poate ar trebui sa zici ce zice vamesul nu fariseul. in ultima instanta mintuirea e a pacatosului considerat sfint. paradox? daca sfintul nu se mindreste ajunge si el la acelasi rezultat, dupa cum zice ioan hrisostom.

      cu legalismul cred ca e la fel. se poate ivi din orice. mai greu e sa iti imaginezi cum vor sta unii linga altii in cer si legalistii si ne-legalistii. sunt doua benzi ale aceleiasi cai care duce in final acolo? isus nu zice asta. nici pavel, dar exista si legea lui cristos care este legea slobozeniei. este jugul lui care este culmea, usor! o dinamica intre cele doua ne-ar lamuri dar este ca si cu ‘acum dar nu inca’.

      uneori esti pe val si sti ca esti „acolo” altadata sti ca nu esti deloc „acolo”. si la toate astea mai intervine si cugetul. cine-l are…

      si ce o fi aia „dragoste”? se defineste numai in relatie si aici poate discutam despre perichoresis. si iar falimentam ca nu ne putem compara, nu putem concura si nu putem avea acces decit limitat la asa ceva. „noroc ca s-a intrupat dumnezeu”!

      o fi pacat sa scri dumnezeu cu d? pt unii oameni da pt unii nu. pentru dumnezeu nu cred. si iar se ajunge la disputa. de ce nu putem sa punem accentul pe ce avem in comun nu pe ce ne deosebeste, nu stiu?

  10. La întrebarea cu benzile, în cazul în care am putea separa „în natură” legalismul de fariseism, eu aş răspunde că legaliştii cu inima curată ar trebui să ajungă bine, bine de tot. La fel ca şi cei slobozi cu inima curată. Setul de legi pe ca ţi-l alegi spre aplicare consecventă poate fi privit şi ca o versiune stabilă a unui set mereu schimbător de libertăţi prin care crezi că poţi cinsti imensitatea harului. E greu de crezut că asta avem în comun? Cam da… Rămâne tot problema curăţeniei inimii. Metode, tehnici, consumabile, utilaje?

  11. Excepţie poate Ps 51:10? Nu ştiu, pare să se potrivească chestia din basme cu roza ce se veştejeşte instant dacă mâna care o culege nu e condusă de o inimă pură. Ceva gen sinergie bună sau rea, depinde de sufletul cu care… Cu care eşti predestinat, cu care te lupţi lucid, cu care te amăgeşti, cu care te împaci, cu care te trezeşti uneori dimineaţa? Pe rând şi repetabil, clipă de clipă amorfă sau singura dată când un înger te atinge decisiv? Şi dacă am şti, ce am putea schimba? Am mai vrea să schimbăm ceva?

    • interesant ca exista aceasta lupta interiora proprie fara a uita de cea a chemarii externe cu care ne putem sau nu identifica. suntem sa nu sensibili? si asta face parte din planul mare. dar ce mi se pare deplasat e ca unii vor sa impuna un tipar. asta nu se prea poate. e greu de respectat tiparul care isi poate pierde eficienta. si exemple sunt destule. nimic impus nu isi are locul pt ca daca e impus nu are sens. aici cred ca e hiba. dumenezeu nu areasa multe probleme cu ce zace in noi ci cu ce vrem sa impunem altora fara ca el sa o faca. si de unde vine impunerea? din inima? din minte? si cum este acceptata? cu inima? cu mintea? cine poate spune precis? inima, mintea? cugetul…

  12. Sigur că vor să impună, dar nu ştiu dacă trebuie făcut proces de intenţie pentru toţi (numai pentru control freaks…). Libertatea e din păcate foarte periculoasă dacă nu vine la pachet cu discernământul, înţelepciunea nelumească, autocontrolul, bunul simţ (inclusiv al ridicolului şi al ieşirii din peisaj), şi mai ales grija pentru micuţii prozeliţi care se pot îmbăta cu libertatea fără să mai treacă din când în când pe la liberholicii anonimi. Ştii cum e, nu? „Sunt Xela şi sunt liberholic. Buuuuunăăăăă Xeeeelaaaa! Azi am scris de 7 ori câte 7 dumnezeu cu D meek! Cred că am exagerat, poate că băieţii răi au prins ideea… Azi fac o pauză! Eşti taaare, Xeeeelaaa!” Orice asemănare cu persoane din viaţa reală este neavenită, bineînţeles (din punctul meu de vedere, ceea ce mă deranjează pe mine nu e neapărat deranjant pentru Dumnezeu, iar dacă chiar e, nu am mandat să-mi impun nimănui filingurile sau raţionamentele – până şi a mi le face cunoscute e ceva riscant, doar uneori simt că nu merită să trăiec fără riscuri).

  13. O singură chestie vroiam să mai spun: contrastul dintre jugul imperialist şi galopul de sănătate poate fi chiar benefic pentru părţi, dacă rămâne în limite duhovnicesc-rezonabile. Din păcate, suntem mai dispuşi să cerem celorlalţi ajustări dureroase decât să facem curăţenia de Paşti every other day. Şi apoi, doar dacă puterea de înţelegere se distribuie asimetric între tabere se aplică „cel mai deştept cedează” – altfel, fiecare înţelege cel mai bine ceea ce a înţeles deja, iar ce vrea altul să-i toarne în cap cu forţa e respins cu true righteousness.

  14. Nah ca am pierdut inceputul meciului asta amical. M-am delectat eniuei cu produsul mintilor inimoase apartinand Domniilor voastre.

    by „fraeru care n-o citit Schaeffer, Zacharias et Co da nici nu le-o scris”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s