Conjugarea verbului „a găsi”: între micro şi macro (2): varianta locală


Pe vremea cînd părinţii mei încă se mai aflau în ghearele celui de-al doilea război mondial erau două modalităţi de a conjuga verbul a găsi. La Pecica, unde locuiau părinţii ei, mama îl conjuga la negativ: să nu mă găsească …ruşii. De aceea, stătea ascunsă sub magazia de cereale, unde era legat cîinele şi era foarte întunerec. Numai dacă înfruntai cîinele şi te tîrai pe burtă intrai în locul acela. Bănuiţi de ce se ascundea mama de ruşi. Nimeni nu s-a ascuns de nemţi sau de unguri.

Tot atunci tatăl ei, adică bunicul meu, ce avea o pereche de cai foarte frumoşi i-a încredinţat unui pecican să îi ascumdă împreună cu ai săi, tot de frica ruşilor, ce luau tot ce găseau. După ce a trecut frontul, individul i-a spus că ruşii au găsit caii, aşa că bunicul a rămas fără cai. Ăsta era riscul. Ciudat însă că la scurt timp individul avea la căruţă caii bunicului. Confruntat, a spus că sunt alţii, ce i-a cumpărat. Aşa-i la război: unii pierd, alţii găsesc, alţii cumpără.

Şi tatăl meu a conjugat acest verb. Era elev TR anul I, la şcoala de ofiţeri în rezervă de la Radna. Jumătate din elevi, cei din anul II, au căzut răpuşi de ofensiva ungurilor pe coridorul Mureşului. La vremea aceea nu era bine să fi găsit de unguri sau de gloanţele lor. El a scăpat pentru că poziţia lui dincolo de Mureş, la Şiştarovăţ şi nu a fost atacată. Dotarea lor era minimă. Cîte o mitralieră, un tun anticar de 30 de mm şi carabine cu două cartuşe în magazie, din care unul pe ţeavă. Îmi povestea că la instrucţie făceau flotări pînă leşina primul terist.

Tatăl său, şi bunicul meu, a fugit de frica ungurilor la deal. Fugise de ei şi cînd s-a terminat primul război mondial. Bunicul nu ştia dacă ungurii îl căutau, dar voia să fie sigur. Bine că nu l-au găsit. După reîntregire a mai făcut ceva armată la Craiova. L-a trimis undeva pe măjurul ce l-a pus să îi facă cismele: „Da ce, io mi-s slugă!?” În septembrie 1944 administraţia ungurească a trimis dubaşul satului să anunţe în Micălaca că toată lumea trebuia să îşi plătească „porţia”, adică impozitele. În Arad au început să schimbe numele străzilor. Tot veneau să îi anunţe pe săteni să meargă la primărie. Noua administraţie avea nevoie de bani. Bunica s-a dus pînă la şoseaua spre Deva. De la deal, adică dinspre Păuliş, veneau camioane. Se putea auzi numai strigăte  de „Ioi! Ioi!” ale răniţilor. A dat de veste în sat să nu îşi plătească nimeni impozitele, că ungurii nu vor sta prea mult. A avut dreptate. Ulterior, cînd mergeam la piaţă în oraş cu bunica nu cumpăra de la unguroaice. Nici nu le vorbea, nici măcar pe româneşte, chiar dacă ştia şi ungureşte. Avea două clase făcute sub unguri. I-a fost destul. Dar în rest nu îşi manifesta antipatia sau naţionalismul.

La scurt timp după bătălia de la Păuliş s-a desfiinţat şcoala de ofiţeri pentru că o santinelă a împuşcat un rus beat criţă ce tot venea peste el. Dacă nu l-ar fi găsit, probabil era mai bine. Avantajul a fost că tata a primit livretul militar şi nu l-au mai găsit în scripte ca să plece pe frontul de vest.

Apoi au venit comuniştii. Cam toată lumea ce a încercat să ascundă ceva. Dar comuniştii conjugau foarte bine verbul a găsi. Au găsit cine e vinovat de agresiunea împotriva URSS, de colaborarea cu regimul Antonescu şi de crime de război. Apoi au găsit cine era vinovat de sabotarea economiei, de complicitate cu capitaliştii, de trădarea intereselor naţionale şi de tentative de răsturnare a ordinii de stat. Asta la nivel macro. La nivel micro, mai toată lumea începuse să sufere de foame, de lipsa de îmbrăcăminte şi încălţăminte. A găsi însemna a supravieţui. Au apărut cartelele. Le-am mai prins şi eu. Dacă erai pe lista neagră a comuniştilor nu puteai munci decît la plata cu ziua. Îmi aduc aminte ce diferită era situaţia după primul război mondial. Pisack Ioan, originar din Uzgorod, unul dintre colegii de la Intreprinderea de Strunguri Arad, de la care am învăţat tehnologie, mi-a povestit cîte ceva din cele auzite de la tatăl său. Acesta ajunsese într-un detaşament al armatei ungare revoluţionare a lui Bela Kun. Nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să fie bolşevic. Unitatea aia era. Nu a dezertat. Şi-ar fi pus viaţa în pericol. Apoi a fost capturat de armata română. A primit cîteva cozi de lopată peste spate, şi gata, a fost trimis acasă. S-a întors în Arad, dar nu a găsit de lucru. Aşa că a plecat la Bucureşti, în capitală. Lucra cu ziua şi reuşea să îşi întreţină familia, soţia şi doi copii. Asta într-o ţară „duşmană”. I-a mai spus că grevele din 1933 de la Atelierele Griviţa au fost declanşate din alte motive decît cele enunţate mai tîrziu de către propaganda comunistă. Spre deosebire de salariul său de zilier, salariile muncitorilor calificaţi de la CFR, angajaţi cu contract, erau mai mult decît suficiente. Dar unii se pricepeau foarte bine să risipească banii. Era oare subiectiv? Probabil… Sunt şi eu. Era şi bunica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s