Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Surse medievale despre cei ce mor ca martiri


Mai toate religiile au avut martiri. Chiar şi unele ideologii au avut martiri sau şi i-au confecţionat pentru a manipula masele. Totul a început cu respectarea cu stricteţe a unor anumite percepte. În Daniel ni se spune că împăratul a rămas cu buzele umflate de căldură şi avea vedenii pentru că trei evrei au decis să nu se supună poruncii sale preferînd să moară. N-au murit. Daniel a adoptat nişte lei ca pets ca să le facă în ciudă unora care îi doreau postul. Probabil că testul ăsta ar trebui re-introdus, la fel şi pedeapsa în caz de nereuşită. Cu toate astea, în perioada Ptolemeilor, evreii ce ţineau sabatul şi mureau pentru că preferau să respecte legea în loc să lupte, ridicau evident multe semne de întrebare. Atunci s-a dat liber la martiraj, spun unii, şi la lupta de sabat, şi s-a spus că cei ce mureau se duceau direct, aţi ghicit, în sînul lui Avram. Apoi au apărut creştinii. Isus nu se încadrează la această categorie că nu s-a supus regulilor obişnuite: el a înviat şi s-a ridicat la cer. Dar Ştefan nu l-a mai imitat. Cum el a văzut dincolo de realitatea fizică, aceasta a fost garanţia că cei ce mor ca martiri au garantată intrarea în rai. În perioada ilegalistă a creştinismului, au existat cazuri în care creştinii se ofereau să moară pentru Cristos, pentru că astfel era garantat accesul în rai. Ce să ne mai caute ei şi să ne ascundem, să ne fie frică? Mergem noi la ei şi să vedem dacă au curajul să ne expedieze exact acolo unde vrem noi să ajungem. Le facem în ciudă. Metoda chiar a funcţionat. Parcă Henryk Sienkiewicz a avut un punct de vedere diferit, dar ce să faci, era catolic.

Martirajul islamic a avut o altă nuanţă, fiind setat pe a muri pentru cauza monoteismului arab, şi mai recent a unei concepţii medievale ce a fost distorsionată de extremişti. În fine, în secolul IX s-a pus ordine şi în ceea ce priveşte moartea creştinilor cu arma în mînă pentru extinderea împărăţiei. Iată cîteva documente din acea vreme. Poate ar trebui actualizate.

Medieval Sourcebook: Leo IV (847-855): Forgiveness of Sins for Those Who Dies in Battle With the Heathen

Papa Leon IV, către armata francă: Iertarea păcatelor celor ce mor în bătăliile cu păgînii

Sperăm că niciunul dintre voi nu va fi ucis, dar dorim să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu va fi dată tututor acelora care vor muri în acest război. Pentru că Cel Atotputernic ştie că v-aţi pierdut vieţile luptând pentru adevărata credinţă, pentru apărarea ţării şi a creştinilor. Şi de aceea Dumnezeu vă va da răsplata pe care am menţionat-o.

În Migne, Patrologia Latina, 115: 656-657, and 161:720,

trans. Oliver J. Thatcher, and Edgar Holmes McNeal, eds., A Source Book for Medieval History, (New York: Scribners, 1905), 511-12

Indulgenţa papei Ioan VIII pentru cei ce luptă împotriva păgînilor.

Ioan VIII, tuturor episcopilor din tărîmurile lui Ludovic II (Bîlbîitul)

V-aţi exprimat dorinţa de a afla dacă cei care au murit nu demult în război, luptând pentru apărarea bisericii lui Dumnezeu şi pentru apărarea religiei creştine şi a statului, sau cei care vor fi în aceeaşi postură în viitor, pot obţine indulgenţă pentru păcatele lor. Răspundem cu siguranţă acelora care din dragoste pentru credinţa creştină, vor muri în bătălii luptând curajos împotriva păgânilor sau necredincioşilor, vor primi viaţa veşnică. Pentru că Domnul a zis prin vocea prorocului său:  “În orice vreme se va converti păcătosul, eu nu îmi voi aduce aminte de păcatele sale.” Prin mijlocirea Sf Petru care are puterea de a lega şi a dezlega atât în cer cât şi pe pământ, noi absolvim, cu toată permisiunea toate acestea şi le încredinţăm în rugăciune Domnului.

Medieval Sourcebook: Pope John VIII: Indulgence for Fighting the Heathen, 878

În cele din urmă toate astea ne duc la pămînturi, bani, putere, comerţ şi deci, iarăşi bani. Şi apoi ne duc la chestii mai eficiente cum ar fi ghetouri, lagăre de concentrare, asasinate în masă (ca cel al armenilor) şi justificarea că Dumnezeu este cel care nu numai că ne dă victoria asupra semenului nostru, ci ne asigură că nu am păcătuit cu nimic, ba mai mult am îndeplinit voia lui şi că avem un loc asigurat acolo sus. Hmmm… Recent am citit o carte de mărturii despre holocaustul evreilor români, în Moldova, Transnistria şi Ardealul de nord. Am rămas cu impresia că oricînd se poate reedita aşa ceva. Vorba aia, omul e un animal superior, cel care s-a căţărat cel mai sus pe scara evoluţiei şi este o fiinţă plină de bunătate, compasiune şi grijă faţă de semenul său, de la naştere pînă la moarte. Poate chiar şi dincolo de ea. Cum mă cunosc un pic pe mine, îmi dau sema că nu prea sunt aşa. Cam pe dos. Ei, sunt şi eu modest. Dacă aş fi trăit în alt secol, dacă aş fi avut un pic de putere, dacă… Are vreo legătură cu credinţa, Dumnezeu sau ceva sfînt? Din contră.