Juri să spui pocăinţa şi numai pocăinţa, nimic altceva?

E bîntuit Internetul de replicarea aproape obsesivă a pocăinţei unei personalităţi. O fi bine, o fi rău? Că s-a pocăit e bine. Că se redă la infinit minus unu acest fapt, nu prea. De ce? Pocăiţii tradiţionali vor spune, Vai dar cum poţi să spui aşa ceva! Ăialalţi vor spune Las că nu-i bai! Şi iar: de ce? Să vă dau cîteva motive.

Unul personal. La scurt timp după ce m-am pocăit – ca să vorbesc pe limba tuturor – m-am întîlnit accidental pe stradă cu o fostă şi bună cunoştiinţă de care m-am despărţit în termeni nu prea cordiali. O fostă găl frend. Pe care am iubit-o. Şi în avîntul meu pocăiesc la întrebarea ce mai faci i-am răspuns cu decibelii de rigoare de pe partea cealaltă a drumului, la vreo opt ani de cînd nu ne văzuserăm: M-am pocăit!

Habar n-am ce-am mai comunicat, ea zîmbea, eu mi-am văzut de drum. La capătul drumului în acea zi mă aştepta maestrul, învăţătorul, mentorul meu spiritual. Pe care l-am informat plin de entuziasm de declaraţia mea de pocăit sadea. S-a uitat la mine ca la felul şpe, după care m-a întrebat: Şi ce crezi că a înţeles fata aia? La care m-am uitat şi eu la el ca la felul şpe! M-a prins: nu i-am comunicat NIMIC. Sau mai precis, i-am comunicat exact NIMIC!

Eu m-am gîndit la ceva. Ea s-a gîndit la cine ştie ce… Şi cine. Şi cum. Şi aşa mai departe. Aşa că din ziua aceea am încercat să-mi definesc şi să-mi exprim pocăinţa/întoarcerea la Dumnezeu/ convertirea la creştinism/întîlnirea cu Hristos sau ce-o fi fost, în termenii omului care habar n-avea ce înseamnă pocăinţă.

Şi iată un alt motiv, deloc personal. În biserica cutare şi oraşul X venise un frate fost sportiv de performanţă ce şi-a expus experienţa pocăirii: a făcut sport, a plecat în vest, a dat spargeri, a făcut închisoare, s-a pocăit, e alt om. Punct. Toată biserica a fost marcată de drama omului transformat. Toţi am înţeles despre ce era vorba că eram dresaţi: folosea termeni ce-i foloseam şi noi, a trecut printr-o experienţă asemănătoare cu a multora dintre noi.

Dar dincolo de critica limbii de lemn folosite într-o bisericuţă de lemn, ceea ce era de observat, nu era atît de evident. Şi iată observaţia maestrului, nu a mea:

Ce trist că după atîţia ani de la convertire el reproduce aceiaşi veche istorie. Dacă omul acesta ar fi fost mentorat, ar fi devenit un ucenic a lui Hristos, ar fi avut mult mai multe de spus, viaţa sa ar fi fost mult mai interesantă. Acest eveniment pe care-l istoriseşte ar fi constituit doar punctul de start şi interacţiunea cu oamenii din lume ar fi comunicat mai mult decît convertirea în sine. Mai mult Isus Hristos. Omul ăsta n-a evoluat deloc. De zece ani spune aceiaşi poveste.

Iată de ce nu mi se pare demn de rostogolit la infinit povestea unei pocăinţe. Precis Petru s-a pocăit după ce cocoşul a cîntat de trei ori. Dar nimeni nu ne aduce aminte la nesfîrşit de pocăinţa sa. Nici măcar el. Pavel face caz de pocăinţa sa într-o singură ocazie. Cealaltă este povestită de Luca. Ce sens ar fi avut ca Pavel să fi fost expus precum ursul ce joacă povestind despre nemaiauzita sa convertire? Dar Pavel a fost luat de ucenici şi învăţat cîţiva ani. De ce? Să dea uitării pocăinţa sa miraculoasă şi să fie înstare să ofere învăţătură celor ce aveau nevoie de pocăinţă.

Simplu? Nu. Destul de complicat. Dar eficient. Întrebaţi-l pe Pavel.

Puterea unui discurs articulat

Lumea se împarte în două, ba chiar în trei. Da, nu, nu ştiu. Sau pro, contra şi nu mă interesează. În aceste trei grupuri polarizarea duce uneori – în lipsa argumentelor – la manifestări gălăgioase ce se numesc contra-manifestaţii. Acestea sunt moştenirea luptelor angajate fizic din istoria omenirii. De tipul nu-mi place de tine, nu-mi place ceva, îţi dau în cap. Te scuip. Te înjur. Te ameninţ. Fac semne obscene. Fac gălăgie ca să-ţi demonstrez că nu te las să vorbeşti. Bla-bla-bla. Te împiedic să-ţi expui argumentele. Totul în numele superiorităţii mele. Dar în lipsa argumentelor.

Acest tip de dispută este prezentă şi în biserici. Uneori. Uneori nu eşti ascultat. Deşi ai argumenetele cele mai bune. Din ce cauză se întâmplă asta? Pentru că emoţiile sunt mai puternice decât argumentele. Nu poţi convinge un om ce vrea să te omoare pentru că tu-l înfăţişezi pe Satana cu argumente logice. Mai ales în domeniul spiritual. Dar nu numai. Şi în cel politic.

De aceea la alegeri anticipate în România zilei de azi va câştiga AUR. Şi bineînţeles PSD. Agresivitatea şi demonizarea celorlalţi imprimă un efect emoţional de genul Las că merită guvernul, nenorociţii ăştia de la PNL şi homosexualii ăia de la USR !

De ce? Pentru că USR şi PNL n-au avut un discurs articulat de când au intrat la guvernare. USR şi PNL s-au certat pe faţă de când au intrat la guvernare şi s-au expus indecent – ca să zic aşa – în preajma şi în timpul celor două congrese în care şi-au ales preşedinţii. Probabil că singurul punct pozitiv l-a achiziţionat USR prin faptul că Cioloş a ajuns la conducere în locul insipidului, distantului şi ambiţiosului Barna. Bănuiesc că a făcut asta printr-un discurs mai logic, articulat cu proiecţia unui viitor mai roz. Dar toate astea au fost alterate rapid din start de tembeliziunile furioase, uneori agramate, ce-au amplificat gălăgia, jignirile, minciunile şi feicniusurile ca argumente fără putinţă de combătut. Cum poţi combate decent o acuzaţie fantasmagorică? Coborându-te la nivelul celor ce o proferează? NU!

Dacă ai ajuns să fii acuzat în asemenea hal, e cam târziu să mai faci ceva. Până atunci trebuia să-ţi fi luat măsurile de prevedere. Ai cam pierdut. În acest caz nu ajută discursul articulat. Acest tip de discurs îi ajută doar pe cei care sunt de partea ta. În nici un caz nu va combate. Şi puţin, foarte puţin probabil că va reuşi să-i câştige – în focul disputei asezonată cu înjurături – pe cei nehotărâţi care spuneau până acum Nu mă interesează.

Dacă vrei să învingi trebuie să te pregăteşti. Învaţă. Citeşte. Exersează. Începe să faci ceea ce intenţionezi chiar dacă nu reuşeşti din prima. E singurul drum spre succes. Presupun că nu eşti Maradona şi n-ai nevoie de antrenamente. dacă erai nu citeai blogul meu. Nimic nu poate înlocui discursul articulat. Dar ca să-l ai trebuie să investeşti timp şi efort.

În acelaşi timp trebuie să îmbini două componente ale adresei discursului: individul şi grupul. Să faci ce a făcut Isus. Pe de o parte să te adresezi individului care are nevoie de înţelegere. Pe de altă parte trebuie să te expui mulţimii ca să fii cunoscut, să demontezi argumentele opoziţiei – indiferent care ar fi ea – ca să-ţi demonstrezi superioritatea argumentelor tale. Şi nu în ultimul rând să trăieşti aşa cum predici. Ca argumentele tale să fie testate în viaţa de zi cu zi şi să nu fii descoperit ca un alt ipocrit/fariseu.

Bineînţeles că nu vei fi Isus Christos, dar vei putea să-l imiţi la o scară mai mică. Am spus imiţi nu măimuţăreşti. Poate nu vei vindeca, nu vei alunga draci şi nu vei linişti marea, dar vei fi prezent în viaţa celor care au nevoie să le spui o vorbă bună, să fie îndrumaţi în viaţă, să devină mai maturi sau trec printr-o nenorocire. Aşa se verifică un discurs articulat în practică. Şi aşa dezarmezi opoziţia. De partea ta este nu numai discursul articulat, ci şi Duhul. Mai articulat de atâta nu se poate.

Transfer-contratransfer?

Isus a venit și a dat lovitura: le-a spus-o tuturor, i-a vindecat pe toți, a redefinit fericirea, a alungat dracii fără vreo împotrivire. Pe deasupra a înviat și s-a ridicat la cer. Inimitabil. Ca să pună capăt imitațiilor a trimis Duhul ca înlocuitor până la a sa revenire. Și a mai spus că locuința morții nu va birui adunarea celor ce cred în el.

După care ne-am pus amprenta pe ce a zis și a făcut el. Am inventat sinodul, am definit disciplina, am proiectat autoritatea și ca să nu ne prindă ploaia și să nu ne anchilozeze frigul le-am pus pe toate astea într-o casă. Și așa biserica a început să meargă la biserică. Pentru că era serviciu divin, liturghie, întâistătător, vecernie, maslu, parastas, daruri de bună-voie, veșminte speciale sau de duminică.

După care am decis că dacă tot ne favorizează statul sau poate numai capul său, de obicei numit șeful, e bine să primim tot ce ne dă. Ba mai apoi am intervenit să ni se dea mai mult. Dacă se poate totul. Pentru că oricum spiritualul și puterea sa este mai mare decât amărâta aia de putere a sabiei. Dacă Dumnezeu este șeful cine ne poate sta-mpotrivă?

Așa c-am început să dăm cu bâta-n oile negre, în alea risipite, în cele care gândeau prea mult sau prea puțin. Și să le curățim prin foc. Nu ne-am făcut prea multe procese de conștiință pentru păgâni, atei sau habarniști. Cristos a murit pentru noi și doar pentru noi. Noi eram iertați, justificați și sfinți. Restul erau pleava.

Și cum rămâne cu facerea de ucenici? Încercați sa faceți așa ceva. E periculos de mortal. Vine dracu cât ai clipi. Pe orice cale. Și nu se lasă.

Risipitori, risipitoare, samariteni și samaritence…

În ultimul timp m-am confruntat cu un fenomen oarecum sinistru. Sinistru pe stil vechi: politrucii. Nu este vorba de politrucul sovietic, adică de comisarul cu puteri de dumnezeu sau pe limba noastră activistul PCR. Ci este vorba de acel personaj angajat orbește ce susține un partid sau un partizan (din nou, nu mă refer la înțelesul încetățenit a.k. luptători de guerilă, ci la un lider/membru al unui partid ce se identifică uan handrid părsent cu partida sa).

Oameni până mai ieri cu scaun la cap susțin un partid sau un lider ce mimează foarte bine idealuri creștine, dar taie și spânzură după bunul lui plac. Politrucii creștini îi susțin pe aceștia indiferent de obstacolele ideologice, spirituale sau morale, dezgropându-le, inventându-le și susținându-le ideile și acțiunile, pentru că scopul lor ar fi creștin sau mai… creștin. Evident, decât a altora ce nu se declară creștini sau se declară de altă religie.

Această atitudine dezechilibrată mi se pare cam ciudată. Dacă aș face o comparație, l-aș asemui pe acest tip de politruc cu un Isus ce l-ar fi lăudat pe Irod că a terminat construcția celui de-al doilea templul de la Ierusalim, ba mai mult, ar fi făcut din Irod un exponent al adevăratei credințe, un al doilea Solomon, Neemia, Ezra sau cine știe cine… Desigur toate astea pot fi susținute cu texte, mai mult sau mai puțin testamentare, cu logică, bun simț personal sau… marmeladă pe pâine.

Politrucii ăștia…

Evident subiectele pentru care ne batem azi cu politrucii sunt arzătoare la ordinea zilei: familia, sexul, poluarea, armele, democrația, alegerile, banii, extratereștrii și extraterestrele. Politrucii sunt neclintiți, chipurile de la linia biblică, convinși de marele adevăr pe care evident, orbii (adică toți ceilalți) nu-l văd.

În acest context religios și super-politizat m-am întrebat cum ar fi citite două dintre pildele lui Isus. Cea a fiului risipitor și cea a samariteanului milostiv. De ce m-am oprit la acestea două? Pentru că mi se pare că ele descoperă cine este și cum este Dumnezeu și ne dau, fără să facă lege din aceasta, direcția în ceea ce privește reacția noastră vis-a-vis de omul de lângă noi, indiferent cine ar fi acesta. Religios, nereligios, paria sau fruncea soțietății.

Dincolo de ideile susținute sau combătute, mi se pare că de cele mai multe ori politrucii, la fel ca și partizanii, nu țin cont de fiii risipitori și fiicelor neîntoarse încă acasă. Oare am putea ghici care este rolul lor în pilda fiului risipitor? Nu este cel al bunicului, pentru că bunicul ar fi mai îngăduitor. Evident nu este cel al tatălui. Deduceți dumneavoastră de ce… Un unchi? Posibil. Sau mai degrabă cineva aflat deasupra tuturor. Un fel de regizor? Hmmm… Poate un scenarist. Unul încăpățânat. Care nu vede dincolo de text. De textul propriu, personal, unic. Ce bate totul în cuie. Sau unul care se pune în locul celui bătut în cuie pe lemn și anulează această pildă.

De fapt, politrucii joacă destul de bine rolul încăpățânatului/încăpățânatei fiu/fiice rămas/e la vatră. După cum interpretează el/ea (sau ea/el) situația, risipitorii și risipitoarele n-au nici o șansă. Nici măcar ca ajutor de gunoier pe moșia neîntinată a tatălui. Ce ți-e domle cu dreptul primului născut! Și așa se duce pe râpă pilda. Evident, după 2000 de ani și-a trăit traiul și și-a mâncat interpretarea. Cel/cea cu convingeri politice puternice n-are cum să se-mpiedice de-o pildă. Întocmai ca aliotmanul de-un ciot…

Totuși angajarea politrucilor nu seamănă cu una bucătoacă/bucățică de lemn situată într-un ochi partizan? Probabil că da. Și ca să nu fiu criticat că umblu cu bârna-n ochiul personal, hai să abordăm cea de-a doua pildă.

Ne place să ne regăsim și visăm uneori cu ochii deschiși identificându-ne cu personajul pozitiv. În ciuda faptului că ne susținem neprihănirea israelită… Deci, pilda samariteanului milostiv. Și de n-o fi cu bănat aș vrea să pun o întrebare primitivă, naivă și obsesivă: cum de ne identificăm cu samariteanul, dar nu facem nimic să trecem dincolo de condiția preotului și a levitului? Drept care trecem în viața de zi cu zi.

Pentru că în contextul actual, atât în România, cât și aiurea, trumpizarea, încriminarea unora și altora îl proiectează pe samaritean peste niște granițe deloc de neglijat. Dacă acum 2000 de ani samariteanul n-o fi fost dus la templu, îmbăiat ritualic, îmbrăcat șic și dedicat ful taim creatorului universului, azi eu mă gândesc la un samaritean cel puțin la fel de atipic.

Isus nu voia să negocieze statutul celui ce a arătat milă față de universul respingerii totale. Așa că și azi reacția sa ar fi identică. Dar cine ar fi azi ipoteticul samaritean propus de Isus? Mai mult ca sigur ar fi unul/una ce n-are cetățenie iues, ia jioburile americanilor sau cine știe, aparține comunității lgbt, un musulman/o musulmană, un extraterestru sau o extraterestră. Atunci să vezi reacția auditoriului! Cui nu i s-ar strepezi dinții, nu i s-ar întoarce stomacul pe dos și n-ar dori să se facă că plouă? Reacția firească față de noul samaritean/noua samariteană. Isus e același, preoții, la fel, leviții nu s-au schimbat. Eu cu cine mă identific?

Mi se pare ciudat că pe de o parte politrucul se identifică cu samariteanul (oare vrea să devină și el un paria?). Dar pe de altă parte continuă să-i lichideze pe samariteni. Ciudat, nu? Evident, indiferent de ce cred și fac politrucii, agresivitatea la adresa celor percepuți ca fiind scursurile societății nu o să ducă la eliminarea (a se citi convertirea) sau transformarea acestora după chipul și asemănarea politrucilor. Simptomatică este abordarea lui Isus. El nu se angajează în recuperarea samariteanului, ci în recuperarea co-religionarilor aflați în zona sa imediată de influență. Recuperarea lor va aduce transformarea societății. (Și aici mă întreb, oare ce ajustări ar mai avea nevoie samariteanul în cazul acesta? Își va da mâna politrucul cu samariteanul? Sau politrucul va înceta să mai fie politruc?)

Recuperarea fiului rămas acasă, după întoarcerea fiului risipitor închide cercul. Părerea de rău a preotului și levitului (și efectele sale asupra celor cu care intră în contact de acum încolo) ar duce la efectul scontat. Nu de la samariteni se va aștepta fondarea Ordinului ospitalierilor…

Care ar fi totuși soluția? Ce se poate face? Sec pe doi? Soluția ar fi să deșurubăm politrucul, să dăm liber la partid, politrucii să-și pună pe umăr bocceluța risipitorului/samariteanului (risipitoarei/samaritencei). Atenție: în nici un caz nu trebuie lichidați risipitorii/risipitoarele, samaritenii/samaritencele. Am rămâne cu politrucii blocați într-o continuă infailibilitate. În orice domeniu.

Pilda cetățeanului din UE

1. Un politician s-a sculat să ispitească pe un judecător şi i-a zis: „Judecătorule, ce să fac ca să am asigurat succesul pe vecie?”

2. Judecătorul i-a zis: „Ce este scris în Constituție? Cum o interpretezi?”

3. El a răspuns: „Să-ți iubeşti patria cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe concetățeanul tău ca pe tine însuţi.”

4. „Bine ai răspuns”, i-a zis judecătorul, „fă aşa, şi vei avea asigurat succesul pe vecie.”

5. Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis judecătorului: „Şi cine este concetățeanul meu?”

6. Judecătorul a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora de la București la Giurgiu. A nimerit între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort.

7. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un deputat; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.

8. Un senator trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.

9. Dar un străin, cetățean UE, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.

10. S-a apropiat de i-a pansat rănile şi a turnat peste ele antibiotice şi i-a dat un calmant; apoi l-a pus în mașina lui, l-a dus la un centru medical şi s-a implicat în îngrijirea lui.

11. A doua zi, când a pornit din nou la drum, a plătit în avans la caserie două sute de euro şi a mai zis: „Aveți grijă de el, şi orice veți mai cheltui vă voi da înapoi la întoarcere.”

12. Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este concetățeanul celui ce căzuse între tâlhari?”

13. „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns politicianul. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis judecătorul.

Semne de întrebare

Se pare că Malraux n-a spus literal că secolul 21 va fi religios sau nu va fi, ci că va fi spiritual sau mistic sau mai știu eu ce… În definitiv (oare de ce îmi cîntă ceva huhurez tocmai acum de mă face să ies afară să-l văd?) dacă cineva a spus că religia ar fi singura scăpare pentru omenire în acest secol, mai bine să nu fi zis. Sau să-și ia cuvintele napoi că doar nu e Dumnezeu să lanseze astfel de predicții…

Mă uit la cum se aruncă unii-n aer, la cum se joacă alții de-a Balena bleu-marină și îmi aduc aminte că adolescent fiind am încercat și eu cîte un cuțit să văd cum taie, dar nu mi-a trecut prin cap să fac prăpăd în jurul meu. Părinții mei, comuniști cu frică de Dumnezeu mă mai urecheau, dar asta n-a avut un impact negativ asupra mea încît să plec la concertul trupei Phoenix cu un rucsac plin cu cuie și azotat de amoniu.

Că cică nu religia e de vină. Evident nu religia, ci ceea ce au înțeles unii să facă din ea. Să cucerească, să jefuiască, să ia în robie și să pretindă că Dumnezeu, oricare i-ar fi numele, este cel care le cere asta. Că pînă atunci Dumnezeu era foarte frustrat că nimeni nu-l bagă-n seamă… De unde și chemările la jihaduri, cruciaduri și alte slujbe asemănătoare. Așa cum era dulce ca mierea să mori de glonțul patriei, era nirvana să mori într-un război declarat sfînt. Te identificai cu îngerul Mihail, doar că na, nu puteai să zbori…

Îmi place cum scot unii religia de la naftalină, o dau cu peria, puf, puf, un pic de parfum și gata, religia poate explica orice (huhurezu ăla iar huhuie!). Cînd vrea să fie învingător că n-are cu cine se bate, comunismul se bate cu religia. După ce lichidează comunismul, ăștialanții se bate tot cu religia că n-a mai rămas nimeni în viață. Și așa religia, sau cel puțin Dumnezeu, e o țintă favorită. Nu duci niciodată lipsă de un Dumnezeu cu care să te bați. Real sau virtual.

Ba mai tragi un marș. Unii să demonstreze că Dumnezeu le-a nesocotit drepturile. Cei cărora le-au fost nesocotite drepturile se iau de cei care nu le-au fost nesocotite, și ăia se iau de ei. Mă rog, o întreagă tura-vura în care omul căzut crede că e mai bun ca omul decăzut moral. Și mîine dimineața o luăm de la capăt. Că n-avem ce face.

Islamul ăsta o fi o religie a păcii, dar mi se pare și o religie a fricii. De frică să nu te omoare faci ce zic ăia sau ăialalți. De frică să nu te jefuiască zici ceva de salam, nu mai papi anumite hanimale, te travestești în dună monocromă dacă trebuie să aștepți după ruda ce te scoate în oraș. Ca femeie constați că islamul e terenul de joacă al băieților. Nu e o modă. În cele mai multe țări islamice.

Îmi pun întrebarea de ce Dumnezeu a iubit atît de mult lumea încît a dat pe singurul său fiu să moară pentru lumea asta? Și sunt unii spun că nu-i bai că au murit cei din Manchester că erau niște stricați/stricate. Probabil că n-au citit pilda samariteanului. Nici alte pilde.

Apoi ăștia care se tot aruncă-n aer sau omoară alți musulmani ca de frică să se întoarcă la ei. Orice religie pe limba ei piere. Dacă e bună, e acceptată. Dacă e rea dispare. Chiar menținută cu frica, prin teroare, în cele din urmă nu ține pasul cu societatea chiar dacă e bătută în cuiele unui profet. Omul va face ceva să se elibereze. Islamul, o religie mondială pe gustul tuturor oamenilor? Mă îndoiesc. N-a reușit creștinismul, va reuși islamul? Cînd petrolul islamic va fi abandonat islamului îi vor cădea coarnele. Ce are dedesubt? Tradiții pentru oamenii deșertului de acum 1300 de ani. Dacă astea vor fi relevante pentru că întreaga planetă va fi devenit un mare deșert, depinde de fiecare dintre noi. De lăcomia noastră, de avariția noastră, adică de păcatele sau de dragostea noastră.

Și apropo, nu toate religiile duc la același Dumnezeu. Nu de alta, dar dacă e Dumnezeu nu ar fi spus într-o revelație că Isus e fiul său și în alta că nu e. În una să-l iubești pe aproapele tău, în alta să-l supui or else… Ca urmare una din două: Biblia sau Coranul. Cum să fie adevărate amîndouă?

 

Conflictul dintre generații…

Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Să-ți spun ceva: nimeni nu-ți garantează postul…

Nu știu dacă am auzit prima dată la Oradea prin 95 această afirmație. S-ar putea să o fi auzit și înainte. Dar atunci era un context diferit. Cel ce o pronunțase era capo di tutti capi. Și ca să nu fim invidioși sau să nu credem că avea ceva cu noi, a mai spus că nici postul său nu era garantat. Sau că nimeni nu garantează nici postul său. Ca să ne băgăm mințile-n cap. El fiind capul…

Ca să zic așa, dacă cineva ar fi avut cheful, inițiativa, timpul și gațul să-l contreze, trebuie să se ia de ceea ce se lua el de obicei cînd se lua de altcineva mai jos ca el. De exemplu cum rămîne cu chemarea. CHEMAREA… Adică cum vine să ai certitudinea că cineva de sus îți spune să faci ceva, undeva, cumva pentru el. Și vine neica capul și-ți spune că ba. Nu-i nimic garantat. Cam ca și cînd ar spune că ce ai auzit, ce ai crezut, nu e chiar așa de valabil. Poate…

Poate nu se mai găsește loc pentru tine. Și nu pot spune că s-a înșelat. Înainte de a împlini zece ani în biznis mulți au trecut pe la etajul ăsta. Din păcate. Sau din fericire. Oricum aș paria că ei nu s-au înșelat. Nici Dumnezeu. Poate altcineva.

Dar asta e istorie. Cine știe, chiar a bisericii.

Dar aud că și în alte instituții mai mult sau mai puțin creștine li se spune angajaților, cam tuturor angajaților, că locul lor de muncă nu este garantat. O fi economia de piață? O fi un dumnezeu mic sau o fi inepția vreunui cap sau altul… Cert este că această atitudine, voită sau prostească, face mai mult rău decît bine.

Angajatului i se aprinde un beculeț ce se colorează pe zi ce trece din roz în roșu din ce în ce mai intens. Avarie! Ca urmare începe să nu mai fie atît de implicat, apoi interpretează semnele și minunile în sensul depărtării de imponderabilitatea periculoasă a actualului loc de muncă. E un loc nesigur, se pregătește debarcarea sa, e mai bine să-și pregătească și ieșirea. Așa că își va căuta un alt loc de muncă. Dacă nu o va face va fi în detrimentul său.

Dacă pleacă pierde un salar. Dacă pleacă ia cu el toate abilitățile sale. Toate realizările sale trec la noul angajator. Ce are avantajul să nu fi investit nimic în angajat, dar să se aleagă cu un angajat instruit, rutinat și dornic să-și uimească noii șefi. Uite pentru ce ne-a pregătit Domnul…

În încheierea lecției, un cuvînt la adresa angajatorilor: aveți angajați calificați, prețuiți-i, asigurați-vă că locul lor de muncă e acolo și mîine pentru ei. Nu de alta, dar dacă aveți de gînd să îi puneți pe liber, sun o leită va trebui să angajați pe altcineva pe postul lor. Asta dacă nu ies în șomaj și postul acela va fi blocat. În plus omul ce are garanția locului de muncă va investi doar acolo. Kip him hepi tă meic iu hepi! Sau viceversa.

Și nu puneți la îndoială chemarea sa. Nici măcar Dumnezeu nu o face.

Prorocii prăfuite?

În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…

Crucea sau moartea?

Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

Între autoritate și înțelepciune

Am citit prorocia lui Florin Ianovici. Cam eronată. Am citit Comunicatul cultului cu privire la decizia sa. Cam…

Să fiu sincer, nu știu cine-i Florin Ianovici. Nu l-am întîlnit, nu i-am vorbit. Nici el nu mă știe. Dar nu asta contează.

Nu știu dacă acuzațiile la adresa sa sunt adevărate. Și nici nu știu dacă el avea dreptate. Dar nici asta nu contează.

Ceea ce contează din comunicat este absența lui Dumnezeu. Elusivitatea lui este mai accentuată decît în Evanghelia lui Marcu. Ca să nu mai amintesc de Estera. Duhul Sfînt pare să nu se fi pogorît, dar na, vor fi și critici ce-mi vor atrage atenția că numai ce-a avut loc  învierea… Dar pentru că este o chestiune penticostală, parcă Duhul Sfînt ar fi trebuit să fie prezent. Cel puțin cît pentru o lucrare, o prorocie sau o vorbire în limbi. Că astea contează.

Nu am băgat de seamă să fi apărut pe acolo numele Domnului, Isus Christos. Sau Hristos. Semn că tot ce s-a făcut o fi în numele altcuiva? Ar conta asta…

Dar în definitiv, de ce mă amestec în ceva ce nu mă privește? Fiți liniștiți, nu mă amestec, nu dau sfaturi, nu iau partea. Doar observ.

Observ că se face caz de autoritate. De mare autoritate. De AUTORITATE. Și aici observ cuvinte multe, dar mici. Umflate, dar goale. Pentru că în lipsa autorității de sus, autoritatea cu a mic este palidă, de conjunctură și reprezentativă. Doar. Pe alocuri criza reprezentării rezonează cu aroganța. Ceea ce contează enorm.

Am spicuit din comunicatul oficial:

oamenii de bună credință, comportamentul, perioada de suspendare, nu a convins, să-i mai dea o șansă, monitorizarea lui și a Bisericii, 2018, care este an electoral în Cultul Creștin Penticostal, Conducerea Cultului Creștin Penticostal, nici vreo altă biserică dintre cele 3000 care-i aparțin, Conducerii Bisericii, Conducerii Cultului Penticostal, servicii divine, legitimația de pastor, sediul Cultului, etc.

Multă fibră lemnoasă într-un comunicat dat de liderii uni cult în care prorociile, glosolalia și șoapta Duhului sparg tiparele. Să nu conteze? Poate.

O limbă de lemn vecină cu cea a feseniștilor anilor 90 unde făceau legea cetățenii de bună credință. Că cei de rea credință erau în partidele istorice. Oare unde se află acum credincioșii de rea credință?

Dar trebuie să recunoaștem, boala este aceiași. Ca cea a cultului baptist și a instituțiilor sale. Dovedită în ultimul timp. Experimentată de diferite persoane. La toate  nivelele.

Domnilor, s-a terminat! Limba asta a murit! Dacă tot vreți să vorbiți o limbă moartă, învățați limba latină.

Cu toate acestea lecția nu este despre limbă, ci despre autoritate și înțelepciune. Acolo unde este autoritate și înțelepciune de sus lucrurile se leagă și au continuitate. Acolo oamenii nu trebuie suspendați. Dar acolo nu există o limbă de lemn, ci cu totul altceva. Limba harului, a milei, a acceptării.

Este trist că Dumnezeu este împiedicat să vindece. este trist că Duhul nu mai poate comunica. Și este trist nu numai că Isus Christos nu mai este prezent, ci că el nu mai este nici măcar invocat.

Peste ani, ironic și amar vine acea frază ce a urmat instalării comuniștilor la putere și a acceptării legionarilor în partidul comunist: Căpitane nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist! Să fie oare nevoie de o parafrazare, dacă anul 2018 tot este un an electoral? Ce-a ajuns Biserica Domnului? O scenă pentru reglarea conturilor, pentru înțelegeri politice și ambiții bizare. Și din păcate asta contează foarte mult. Dacă nu aici jos, cel puțin sus în ceruri.

La 63 de ani

N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Recunosc, sunt vinovat!

Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?

Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Puriști, legaliști și bezmetici

Într-una din școlile teologice, vă las pe dumneavoastră să ghiciți care, am plasat la afișier un anunț prin care îmi arătam disponibilitatea de a sta de vorbă cu studenții între patru ochi și patru urechi. Evident că n-a venit nimeni. Le era frică de Bau-Bau. Am anunțat mai sus inițiativa și mi s-a spus direct și fără înconjor că această activitate pentru studenți nu trebuie să fie facultativă, ci obligatorie și programată în așa fel ca fiecare student să treacă prin filtru.

Nu m-am crucit că nu-mi stătea în fire, nici în convingeri. Dar ceva, undeva, a făcut clic! S-a marcat și nu s-a uitat. Deci o activitate facultativă, inocentă, prietenoasă, de deschidere dinspre prof spre student trebuia musai impusă ca una obligatorie, încadrată, înrolată și cuantificată mai ceva ca o oră de curs sau seminar. La mine seminarul era sfînt, nu cursul! Dacă puteam fi acuzat de închinare la moaște sau sfinți, atunci cu siguranță puteam fi acuzat de închinare la Sf Seminar!

În schimb, la seminar se putea discuta, rîde, spune bazaconii și susține inepții că n-aveai cum să-ți demonstrezi cauza dacă nu apelai la cele mai năstrușnice și neconvenționale metode. Cu toate astea în curînd studenții s-au polarizat în trei categorii: 1) puriștii, 2) legaliștii și ura! 3) bezmeticii. Și ce-i dacă de obicei sunt doar doi poli, noi făceam excepție!

Puriștii erau timizi, bănuitori, precauți și strict limitați la părerile cît de cît verificate, normale, evidente și aprobate. Nu erau fricoși, dar nici nu se puteau lăuda cu prea mult curaj. Nu deschideau gura ca să nu fie taxați de ceilalți că sînt conformiști, necitiți, înapoiați sau adormiți. Un seminar cu majoritatea puristă era o plictiseală vecină cu somnul veșnic, încît orice afirmație cu alt iz părea o exagerare demnă de tribunalul inchiziției. Penticostalii treceau drept baptiști moderați, baptiștii treceau drept adormiți în leagăn și creștinii după evanghelie treceau drept creștini anonimi într-o perioadă la fel de anonimă a istoriei. Dacă nu aveai ghinionul să adormi în timpul seminarului, trebuia neapărat să găsești un pat, o masă, un loc pe hol unde să pui capul ca să nu pici din picioare. Invidiam caii că puteau să doarmă în timp ce mergeau, liliecii că dormeau cu capul în jos și peștii că dormeau sub apă. Nu se mai termina seminarul ăsta?

A doua categorie era mai activă. Zic mai activă? Greșesc. Era cea mai activă. Era cea mai dedicată. Cea mai vocală. Cea mai alba-neagra. Erau exponenții sistemului dualist. Erau, dacă pot să mă exprim așa, gnosticii credinței creștine. Nu existau zone cenușii, nu existau ezitări, necunoscute sau necunoscuți. Totul, dar absolut totul, era catalogat cu precizie. Nimic nu putea scăpa neuronului inflamat de legalismul credinței. Ăialalți erau proști, răi, necredincioși, eretici, vînduți, apostați, trădători și așa mai departe. Ei erau aleșii, bunii, aleșii, drepții, aleșii, mîntuiții, ALEȘII sau Aleșii. Era clar cine cîștiga disputa. Era clar cine era Dumnezeu. Al cui era el. Nu al cui erau ei… Îți doreai să nu fi ajuns la seminaru ăsta. Să poți să te detașezi la fel ca pielea de șarpe în momentul năpîrlirii. Îți doreai să ai un buton de eject pentru fiecare dintre ei. Sau o armă cu multe, multe cartușe. Doar să pleci la vînătoare…

Ultimii dar nu cei mai puțin importanți erau bezmeticii. Ăștia apăreau te miri de unde și cînd. Se declanșau ca dispozitivele explozive improvizate ce vizau un vehicul în mișcare, un grup de inamici sau un ofițer de vază. Explodau din te miri ce, în te miri ce registru. Te lăsau ca la dentist. Ca să-ți revii nu trebuia să-ți închizi doar gura, trebuia să-ți recuperezi și ochii deveniți într-un mod sui-generis ochi de… melc. Îmi cîntam în gînd invers: Melc, melc, codobelc… în timp ce îmi făceam cruce cu vîrful limbii să nu mă ia demonul rîsului să mă ducă în vizită pe streașina institutului. Să-mi ofere ce? Baiul nu era că explodau, că dacă explodau, gata se și duceau, dar unii explodau în reprize. În suiș sau în coborîș. Erau BEZmetici și bezmetICI. Cred că aveau probleme cu calibrarea. În ceea ce mă privește, singura dilemă personală era cea a victimelor colaterale. Niciodată nu puteai fi sigur că cineva nu o pățea. Ca și studenta aia ce s-a îndrăgostit de un bezmetic și a sfîrșit prin a pleca hai-hui prin lume… În fine, n-aveai de unde să ști peste cine dădeai la seminar, așa că nu puteam veni îmbrăcat în costum de genist gata să dezamorseze situații explozive.

No și? – veți spune. No, cam asta este și componența bisericilor. Puriștii, legaliștii și bezmeticii fac parte dintre noi și noi facem parte dintre ei. Ne putem identifica? Sau să trecem la animalele împărăției că sunt mai concludente?

Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat

Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno.

Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest context transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Nimic despre stat și biserică

După atîtea vizite ale statului la biserică înainte de alegeri, refrenul ăsta cu Nu vrem bani de la stat pare mai degrabă o arie cîntată fals în gama anabaptistă a secolului 16.

 

Dacă urmărim orchestrația și interpreții lucrurile se clarifică. Linia melodică presupune o autoritate puternică nederanjată de un stat băgăcios. Cu toate acestea ipoteticul corus de final Ce-o să facă capelmaistrul în caz că statul își schimbă dirijorul, nu vine din direcția studierii istoriei bisericii, ci a istoriei alternative a bisericii. Cea ce întreabă ipotetic, absolut ipotetic: Ce s-ar fi întîmplat dacă…

 

Ce s-ar fi întîmplat dacă Constantin nu favoriza biserica, ce s-ar fi întîmplat dacă Luther rămînea catolic, etc.

 

În același registru ne putem întreba ca s-ar fi întîmplat dacă Luther nu ar fi venit cu ideea Reformei magisteriale și ce s-ar fi întîmplat dacă Luther s-ar fi împăcat bine mersi cu predicatorii anabaptiști apăruți la Wittenberg ca să desăvîrșească Reforma sau dacă nu ar fi acceptat botezul copiilor noi născuți?

 

Cei ce agită spiritele statului anticristic ar trebui să-și pună întrebarea cui ajută o astfel de politică, dar noi ar trebui să ne întrebăm cine este în spatele acestei agitații, cu banii?

 

În plus, așa cum istoria bisericii o demonstrează, din perioada ei antică, atunci cînd vine persecuția, chiar și cei neplătiți de stat abjură. Ca referință vă sfătuiesc să luați în considerare perioada episcopului cartaginez Ciprian.

 

Și (aproape) în final, cum se face că cel/cei ce agită din nou spiritele nu se gîndesc deloc la turmă, la cei mai vulnerabili, ci doar la pastori, credincioșii cei mai stabili din punct de vedere doctrinar.

 

Avînd în vedere că acest demers este promovat de ocupantul unui înalt post academic al unei școli teologice ce a produs pastori, cum de domnia sa este atît de puțin încrezător în ceea ce privește IPOTETICA reacție la persecuție (printre alții) a foștilor săi studenți? Aici cine o fi de vină, statul, anticristul sau cei care chipurile au colaborat cu statul în trecut și nu și-au făcut mea culpa?

 

Evident nu dînsul. Nici măcar pentru că era responsabil cu educația în cult.

NE-Porunca a opta: Să FURI!

Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

De(spre) Trinitate

M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia asta pare o ipostază alunecoasă, de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?

Voia Domnului sau Voia domnului?

Nu demult am stat la masă cu un fost student, acum de profesie pastor. Jos pălăria. Și-a depășit condiția. Din una-ntr-alta am ajuns și la ce face, cum face ce face. Mi-a istorisit că învățase meseria de la un pastor hîrșit prin biserici. Nu mergea așa cum își închipuise el. Fusese pastor asistent și acum rolurile se inversaseră. Seniorul era ajutor, fiind deja în floarea senectuții. Era de mare ajutor. Cînd lucrurile luau o turnură greșită el se adresa bisericii de parcă era vocea lui Dumnezeu din ceruri. Nu se putea altcumva. Trebuia să se facă voia Domnului. Dacă nu cumva era Voia domnului…

În DEX găsim diverse definiții destul de asemănătoare. De exemplu:  MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)

E greu să fac voia Domnului? Probabil. Dar cred este foarte important să cunosc sau să discern voia Domnului. Nu te poți pune cu legislativul, dar nu poți neglija nici executivul.

Vrînd-nevrînd în zboară gîndul la Mica. La Ilie și la Elisei. Ba chiar la Isus și la pildele sale. La farisei și farisei. Și mă duce gîndul la prorocii la comanda unora mai zeloși. Dar mai falși. La lingușelile altora. Unsul Domnului trebuie uns sau trebuie lins? În caz că are părul lins sau dat cu briantină nu mă bag.

Dar cum stăm cu ideea că orice verset din Scriptură poate fi folosit să îndreptăm un om sau să salvăm o viață? E altceva? Sau e doar un calambur?

Și o ultimă observație. Cine sau ce mă poate vaccina împotriva manipulării de orice fel? Probabil că nimeni. De cele mai multe ori nu pot verifica totul. Nu am acces la informația originală. Dar dacă sunt în gardă sau dacă vreau să fiu în gardă, pot discerne între voia Domnului și Voia domnului. Indiferent care ar fi el sau ea. Sau cine sunt eu.