Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Să-ți spun ceva: nimeni nu-ți garantează postul…


Nu știu dacă am auzit prima dată la Oradea prin 95 această afirmație. S-ar putea să o fi auzit și înainte. Dar atunci era un context diferit. Cel ce o pronunțase era capo di tutti capi. Și ca să nu fim invidioși sau să nu credem că aveae ceva cu noi, a mai spus că nici postul său nu era garantat. Sau că nimeni nu garantează nici postul său. Ca să ne băgăm mințile-n cap. El fiind capul…

Ca să zic așa, dacă cineva ar fi avut cheful, inițiativa, timpul și gațul să-l contreze, trebuie să se ia de ceea ce se lua el de obicei cînd se lua de altcineva mai jos ca el. De exemplu cum rămîne cu chemarea. CHEMAREA… Adică cum vine să ai certitudinea că cineva de sus îți spune să faci ceva, undeva, cumva pentru el. Și vine neica capul și-ți spune că ba. Nu-i nimic garantat. Cam ca și cînd ar spune că ce ai auzit, ce ai crezut nu e chiar așa de valabil. Poate…

Poate nu se mai găsește loc pentru tine. Și nu pot spune că s-a înșelat. Înainte de a împlini zece ani în biznis mulți au trecut pe la etajul ăsta. Din păcate. Sau din fericire. Oricum aș paria că ei nu s-au înșelat. Nici Dumnezeu. Poate altcineva.

Dar asta e istorie. Cine știe, chiar a bisericii.

Dar aud că și în alte instituții mai mult sau mai puțin creștine li se spune angajaților, cam tuturor angajaților, că locul lor de muncă nu este garantat. O fi economia de piață? O fi un dumnezeu mic sau o fi inepția vreunui cap sau altul… Cert este că această atitudine, voită sau prostească, face mai mult rău decît bine.

Angajatului i se aprinde un beculeț ce se colorează pe zi ce trece din roz în roșu din ce în ce mai intens. Avarie! Ca urmare începe să nu mai fie atît de implicat, apoi interpretează semnele și minunile în sensul depărtării de imponderabilitatea periculoasă a actualului loc de muncă. E un loc nesigur, se pregătește debarcarea sa, așa că e mai bine să-și pregătească și ieșirea. Așa că își va căuta un alt loc de muncă. Dacă nu o va face va fi în detrimentul său.

Dacă pleacă pierde un salar. Dacă pleacă ia cu el toate abilitățile sale. Toate realizările sale trec la noul angajator. Ce are avantajul să nu fi investit nimic în angajat, dar să se aleagă cu un angajat instruit, rutinat și dornic să-și uimească noii șefi. Uite pentru ce ne-a pregătit Domnul…

În încheierea lecției, un cuvînt la adresa angajatorilor: aveți angajați calificați, prețuiți-i, asigurați-vă că locul lor de muncă e acolo și mîine pentru ei. Nu de alta, dar dacă aveți de gînd să îi puneți pe liber, sun o leită va trebui să angajați pe altcineva pe postul lor. Asta dacă nu ies în șomaj și postul acela va fi blocat. În plus omul ce are garanția locului de muncă va investi doar acolo. Kip him hepi tă meic iu hepi! Sau viceversa.

Și nu puneți la îndoială chemarea sa. Nici măcar Dumnezeu nu o face.

Prorocii prăfuite?


În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

  1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
  2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…

Între autoritate și înțelepciune


Am citit prorocia lui Florin Ianovici. Cam eronată. Am citit Comunicatul cultului cu privire la decizia sa. Cam…

Să fiu sincer, nu știu cine-i Florin Ianovici. Nu l-am întîlnit, nu i-am vorbit. Nici el nu mă știe. Dar nu asta contează.

Nu știu dacă acuzațiile la adresa sa sunt adevărate. Și nici nu știu dacă el avea dreptate. Dar nici asta nu contează.

Ceea ce contează din comunicat este absența lui Dumnezeu. Elusivitatea lui este mai accentuată decît în Evanghelia lui Marcu. Ca să nu mai amintesc de Estera. Duhul Sfînt pare să nu se fi pogorît, dar na, vor fi și critici ce-mi vor atrage atenția că numai ce-a avut loc  învierea… Dar pentru că este o chestiune penticostală, parcă Duhul Sfînt ar fi trebuit să fie prezent. Cel puțin cît pentru o lucrare, o prorocie sau o vorbire în limbi. Că astea contează.

Nu am băgat de seamă să fi apărut pe acolo numele Domnului, Isus Christos. Sau Hristos. Semn că tot ce s-a făcut o fi în numele altcuiva? Ar conta asta…

Dar în definitiv, de ce mă amestec în ceva ce nu mă privește? Fiți liniștiți, nu mă amestec, nu dau sfaturi, nu iau partea. Doar observ.

Observ că se face caz de autoritate. De mare autoritate. De AUTORITATE. Și aici observ cuvinte multe, dar mici. Umflate, dar goale. Pentru că în lipsa autorității de sus, autoritatea cu a mic este palidă, de conjunctură și reprezentativă. Doar. Pe alocuri criza reprezentării rezonează cu aroganța. Ceea ce contează enorm.

Am spicuit din comunicatul oficial:

oamenii de bună credință, comportamentul, perioada de suspendare, nu a convins, să-i mai dea o șansă, monitorizarea lui și a Bisericii, 2018, care este an electoral în Cultul Creștin Penticostal, Conducerea Cultului Creștin Penticostal, nici vreo altă biserică dintre cele 3000 care-i aparțin, Conducerii Bisericii, Conducerii Cultului Penticostal, servicii divine, legitimația de pastor, sediul Cultului, etc.

Multă fibră lemnoasă într-un comunicat dat de liderii uni cult în care prorociile, glosolalia și șoapta Duhului sparg tiparele. Să nu conteze? Poate.

O limbă de lemn vecină cu cea a feseniștilor anilor 90 unde făceau legea cetățenii de bună credință. Că cei de rea credință erau în partidele istorice. Oare unde se află acum credincioșii de rea credință?

Dar trebuie să recunoaștem, boala este aceiași. Ca cea a cultului baptist și a instituțiilor sale. Dovedită în ultimul timp. Experimentată de diferite persoane. La toate  nivelele.

Domnilor, s-a terminat! Limba asta a murit! Dacă tot vreți să vorbiți o limbă moartă, învățați limba latină.

Cu toate acestea lecția nu este despre limbă, ci despre autoritate și înțelepciune. Acolo unde este autoritate și înțelepciune de sus lucrurile se leagă și au continuitate. Acolo oamenii nu trebuie suspendați. Dar acolo nu există o limbă de lemn, ci cu totul altceva. Limba harului, a milei, a acceptării.

Este trist că Dumnezeu este împiedicat să vindece. este trist că Duhul nu mai poate comunica. Și este trist nu numai că Isus Christos nu mai este prezent, ci că el nu mai este nici măcar invocat.

Peste ani, ironic și amar vine acea frază ce a urmat instalării comuniștilor la putere și a acceptării legionarilor în partidul comunist: Căpitane nu fii trist, Garda merge înainte prin Partidul Comunist! Să fie oare nevoie de o parafrazare, dacă anul 2018 tot este un an electoral? Ce-a ajuns Biserica Domnului? O scenă pentru reglarea conturilor, pentru înțelegeri politice și ambiții bizare. Și din păcate asta contează foarte mult. Dacă nu aici jos, cel puțin sus în ceruri.

La 63 de ani


N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Puriști, legaliști și bezmetici


Într-una din școlile teologice, vă las pe dumneavoastră să ghiciți care, am plasat la afișier un anunț prin care îmi arătam disponibilitatea de a sta de vorbă cu studenții între patru ochi și patru urechi. Evident că n-a venit nimeni. Le era frică de Bau-Bau. Am anunțat mai sus inițiativa și mi s-a spus direct și fără înconjor că această activitate pentru studenți nu trebuie să fie facultativă, ci obligatorie și programată în așa fel ca fiecare student să treacă prin filtru.

Nu m-am crucit că nu-mi stătea în fire, nici în convingeri. Dar ceva, undeva, a făcut clic! S-a marcat și nu s-a uitat. Deci o activitate facultativă, inocentă, prietenoasă, de deschidere dinspre prof spre student trebuia musai impusă ca una obligatorie, încadrată, înrolată și cuantificată mai ceva ca o oră de curs sau seminar. La mine seminarul era sfînt, nu cursul! Dacă puteam fi acuzat de închinare la moaște sau sfinți, atunci cu siguranță puteam fi acuzat de închinarea la Sf Seminar!

În schimb, la seminar se putea discuta, rîde, spune bazaconii și susține inepții că n-aveai cum să-ți demonstrezi cauza dacă nu apelai la cele mai năstrușnice și neconvenționale metode. Cu toate astea în curînd studenții s-au polarizat în trei categorii: 1) puriștii, 2) legaliștii și ura! 3) bezmeticii. Și ce-i dacă de obicei sunt doar doi poli, noi făceam excepție!

Puriștii erau timizi, bănuitori, precauți și strict limitați la părerile cît de cît verificate, normale, evidente și aprobate. Nu erau fricoși, dar nici nu se puteau lăuda cu prea mult curaj. Nu deschideau gura ca să nu fie taxați de ceilalți ca și conformiști, necitiți, înapoiați sau adormiți. Un seminar cu majoritatea puristă era o plictiseală vecină cu somnul veșnic, încît orice afirmație cu alt iz părea o exagerare demnă de tribunalul inchiziției. Penticostalii treceau drept baptiști moderați, baptiștii treceau drept adormiți în leagăn și creștinii după evanghelie treceau drept creștini anonimi într-o perioadă la fel de anonimă a istoriei. Dacă nu aveai ghinionul să adormi în timpul seminarului, trebuia neapărat să găsești un pat, o masă, un loc pe hol unde să pui capul ca să nu pici din picioare. Invidiam caii că puteau să doarmă în timp ce mergeau, liliecii că dormeau cu capul în jos și peștii că dormeau sub apă. Nu se mai termina seminarul ăsta?

A doua categorie era mai activă. Zic mai activă? Greșesc. Era cea mai activă. Era cea mai dedicată. Cea mai vocală. Cea mai alba-neagra. Erau exponenții sistemului dualist. Erau, dacă pot să mă exprim așa, gnosticii credinței creștine. Nu existau zone cenușii, nu existau ezitări, necunoscute sau necunoscuți. totul, dar absolut totul, era catalogat cu precizie. Nimic nu putea scăpa neuronului inflamat de legalismul credinței. Ăialalți erau proști, răi, necredincioși, eretici, vînduți, apostați, trădători și așa mai departe. Ei erau aleșii, bunii, aleșii, drepții, aleșii, mîntuiții, ALEȘII sau Aleșii. Era clar cine cîștiga disputa. Era clar cine era Dumnezeu. Al cui era el. Nu al cui erau ei… Îți doreai să nu fi ajuns la seminaru ăsta. Să poți să te detașezi la fel ca pielea de șarpe în momentul năpîrlirii. Îți doreai să ai un buton de eject pentru fiecare dintre ei. Sau o armă cu multe, multe cartușe. Doar să pleci la vînătoare…

Ultimii dar nu cei mai puțin importanți erau bezmeticii. Ăștia apăreau te miri de unde și cînd. Se declanșau ca dispozitivele explozive improvizate ce vizau un vehicul în mișcare, un grup de inamici sau un ofițer de vază. Explodau din te miri ce, în te miri ce registru. Te lăsau ca la dentist. Ca să-ți revii nu trebuia să-ți închizi doar gura, trebuia să-ți recuperezi și ochii deveniți într-un mod sui-generis ochi de… melc. Îmi cîntam în gînd invers: Melc, melc, codobelc… în timp ce îmi făceam cruce cu vîrful limbii să nu mă ia demonul rîsului să mă ducă în vizită pe streașina institutului. Să-mi ofere ce? Baiul nu era că explodau, că dacă explodau, gata se și duceau, dar unii explodau în reprize. În suiș sau în coborîș. Erau BEZmetici și bezmetICI. Cred că aveau probleme cu calibrarea. În ceea ce mă privește, singura dilemă personală era cea a victimelor colaterale. Niciodată nu puteai fi sigur că cineva nu o pățea. Ca și studenta aia ce s-a îndrăgostit de un bezmetic și a sfîrșit prin a pleca hai-hui prin lume… În fine, n-aveai de unde să ști peste cine dădeai la seminar, așa că nu puteam veni îmbrăcat în costum de genist gata să dezamorseze situații explozive.

No și? – veți spune. No, cam asta este și componența bisericilor. Puriștii, legaliștii și bezmeticii fac parte dintre noi și noi facem parte dintre ei. Ne putem identifica? Sau să trecem la animalele împărăției că sunt mai concludente?

Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Lecția Auschwitz-ului


Auschwitz, Shakespeare și Washington au fost primele nume pe care am învățat să le scriu pe litere. Pe vremea aceea Nietzsche nu intra încă pe scena preocupărilor mele. Ulterior am aflat că Oświęcim este numele polonez al localității unde au murit milioane de oameni.

Aseară scanam canalele TV în căutarea unui program interesant. Am dat peste un episod dintr-un documentar referitor la anihilarea evreilor. Nu era ceva nou. Am citit cărți. Dar în acest episod a apărut și Adolf Eichmann. Așa cum spunea unul dintre intervievații programului, și eu am aflat din presă de acest personaj și de procesul său. Deci pînă aici nimic deosebit.

Noutatea a apărut cînd intervievații documentarului au început să povestească reacția evreilor ce fuseseră victime ale lagărelor. Jumătate din populația Israelului se găsea în această postură, direct și indirect probabil. Și s-a tras concluzia că acest proces a dat posibilitatea ca suferințele acumulate și ascunse să iasă la lumină, să fie verbalizate și să-și găsească alinarea.

Deci printr-un act de justiție s-a dat posibilitatea ca cei ce suferiseră pe nedrept să simtă că li s-a făcut o reparație. Cumva, chiar dacă Eichamnn nu era Hitler sau Heydrich, era un pește mare. Aș spune chiar foarte mare. Și în ciuda imaginii sale cenușii, de anonim slujbaș al statului nazist, cîteva priviri tipice celor ce au sau au avut drept de viață și de moarte asupra semenilor lor au trădat personajul demonic.

Gîndul mi-a fugit la încercarea de a-i scoate pe hoții de vază ai poporului nostru de sub incidența justiției. Dacă la circa 20 de ani de la comiterea crimelor procesul lui Eichmann a însemnat ceva, oare ce mesaj transmite ne-culpabilizarea hoților care fac să sufere un popor întreg? Personal cred că sancționarea prin vot o dată la cîțiva ani constituie o pedeapsa prea mică pentru cei ce îi numim eronat clasa politică conducătoare. În lipsa unui concept corect de slujitor al statului pentru binele poporului/cetățenilor.

Ca urmare, este stric necesară judecarea și condamnarea celor ce au furat. Așa se va transmite un mesaj clar poporului: nu mai furați, furtul din avutul statului, a bunurilor întregului popor se sancționează. Mi se pare ciudat cum după 45 de ani de etatizare a proprietății nu am rămas cu un pic de respect față de această proprietate a tuturor. Cine e de vină? Probabil același stat condus de aceiași eronat numită clasă politică ce în 27 de ani nu a înapoiat ce a furat în 45 de ani. dar asta e altă problemă.

Revenind, dincolo de furtul banilor, al proprietăților mai mici sau mai mari, furtul intelectual, al timpului, al vieții noastre, s-a pus la cale și se desfășoară un furt al demnității. Acela al cinstei cetățeanului. Este vorba de o lustrație a hoților. Sau dacă vreți, în termeni religioși, un botez secular ce spală păcatele. Dar un botez inutil ca efect pentru că este lipsit de pocăința păcătosului. Căitu-s-a de faptele sale? Înapoiat-a el ce a furat? Căci dacă nu s-au întîmplat acestea, lecția de justiție adresată poporul român este: Furați căci veți fi iertați!

Poporul român n-are nevoie de o credință în imunitatea unora în fața justiției, nici una într-o justiție chioară ce murdărește harul dumnezeiesc. Poporul român are nevoie de o justiție dreaptă, după faptă. De ce spun asta? Pentru că în afară de judecata magistraților și a lui Dumnezeu urmează cea a istoriei. Chiar dacă prima este eludată, următoarele, dar cele mai dure, deși tributare timpului, sunt ireversibile. Nici istoria, nici Dumnezeu nu iau în calculul final purgatoriul.

Auchwitz? O posibilă lecție a istoriei. Nu cred că cineva are dubii despre cum arată justiția Domnului în cazul său…

NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

De(spre) Trinitate


M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia pare o ipostază alunecoasă, greu de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?

Ca Eminescu la balamuc…


Nu am realizat mare lucru în viața asta. A fost scurtă. A fost ideologică. A fost cum a fost.

Evident nu am avut ca alții mari ambiții. Nu am gîndit big. Nu am avut vise. Sau poate am avut, dar s-au destrămat din fragedă pruncie.

Și nici nu pot să mă compar cu cei ce au realizat ceva mai acătării. Mai grande. Mai de Doamne-ajută. Prin natura mea nu am vrut să fiu primul. Chiar nu m-am străduit și mi se reproșa că sunt moale. Și ce-i?

Unii s-au străduit, au investit, au inventat, s-au consumat și au ajuns. N-am nimic, dar absolut nimic împotriva lor. De ce aș avea? Invidia nu s-a întîlnit cu persoana mea.

Identitatea mea e asta care este, nimic ascuns. Cel puțin știu cine sunt. Dar se pare că unii au probleme de identitate.

Mai nou copiii.

Cînd eram eu copil, erai întrebat ce vrei să te faci cînd vei fi mare. Și unii răspundeau: șofer, milițian, fotbalist, responsabil de alimentara sau activist. Depinde de orientare.

Acum copiii sunt întrebați ce vrei să fii cînd te faci mare: bărbat sau femeie? Să nu-mi spuneți că vor fi întrebate și animalele. Cîți cătei ai cutare? Păi 6. Îmi dai și mie vreo doi băieți? Nu pot. De ce? Nu știu care vrea să fie băiat și care fetiță.

Evident cu leii e mai ușor. Dacă le crește coamă e băiat. N-am văzut leoaice cu păr lung, dar poate se vor inventa perucile pentru leoaice ce s-au săturat să fie prințese de harem și vor să fie regi. Vorba cîntecului deja demodat: astăzi moda s-a schimbat, merge fata la băiat!

Din cîte știu eu, și vă rog să mă corectați dacă nu știu bine, cei ce se cred ce nu sunt sunt băgați la balamuc. Doar acolo te poți întîlni cu Napoleon, Hitler, Stalin, cu nenumărați doctori gen cut-and-paste, cu miniștrii și președinți. Și cu Mata Hari. Ca să nu credeți că există excepții, chiar pe Eminescu, cît era de genial și sfînt, tot acolo l-au băgat. Și ce dacă el voia să-i pună acolo pe politicieni și să dea foc stabilimentului? Pînă la urmă i s-a făcut cum le dorea altora.

Cred că regula asta era bună. Te credeai ce nu erai, erai dus… Dar acum vor unii să ne convingă că poți fii băiat dacă ești fetiță chiar și numai dacă te crezi. Și poți să fii fetiță dacă ești băiat și alegi să fii fetiță. Ca să vezi! Și ăstora le trebuie spații private. No nici nu-i așa rău, dacă numai asta își doresc.

Eu mi-aș dori să fiu extraterestru și să mi se dea planeta mea. Sau cel puțin dacă mă simt balenă sau balen, să mi se dea un ocean. N-am pretenții, poate fi și unul mai mic. Nu mă supăr nici dacă-mi-l dau pe cel înghețat.

Răutăcioșilor! Nu m-am gîndit să fiu purec sau purecă. Nu de alta, dar nu vreau să poposesc prin blănuri și pere. Nici limbric sau limbrică!!!

Deci, ca să revenim la normal, mai bine aleg să fiu Eminescu la balamuc, decît să nu știu cine sunt. Dacă nu știu azi și mă decid mîine, poate poimîine vreau să mă mai schimb o dată, de două ori. Cine știe ce vreau să fiu, că încă nu m-am decis. Aștept să vină un doctor să mă consulte…

A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!


Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner “Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Un alt șibolet în societatea românească: familia


Periodic apar evenimente ce polarizează societatea românească. Este normal. Este normal să se dea declarații pro sau/și contra. Este normal ca unele instituții să ia atitudine sau să se sesizeze. Libertatea cuvîntului este garantată de constituție. În rest, felul cum este rostit cuvîntul variază de la individ la individ, de la instituție la instituție.

Contează și care este tonul oficial, dar contează care este ecoul acestuia printre cei de jos. Nu de alta, dar de la vorbe la acțiune este doar un pas, uneori chiar foarte mic. Distorsionarea accidentală sau premeditată a adevărului, atitudinea față de celălalt interlocutor sau față de publicul larg poate aduce avantaje sau dezavantaje. Au căzut guverne, s-au destrămat coaliții, s-au produs falimente, au izbucnit crize financiare și s-au declarat războaie din cauze aparent banale. Să nu uităm că în cele din urmă s-a ajuns la concluzia evidentă că cheltuielile au fost incomparabil mai mari față de beneficiile obținute. Dar era prea tîrziu.

Mai trebuie să evidențiem că în România lucrurile se desfășoară cam anapoda. În general. N-aș mai vrea să mai dau exemple, că le știm cu toții. Și acum, familia!

De fapt, discuția începuse în urmă cu ceva vreme, cu marșul rușinii cînd s-a mărșăluit împotriva păcatului (ziceau unii, acum vreo zece ani și mai bine). A continuat cu cazul Bodnariu și acum dăm nas în nas cu familia clasică sau cea formată din parteneri.

Bine că nu suntem somați să luăm poziție, să semnăm o declarație că ne situăm de o parte sau alta. Și cine știe, să fim presați să abjurăm. Sau să sacrificăm pe vreun altar Atunci ar fi mai grav. Dar indiferent cum ar fi, este vorba despre ce credem sau mai precis, ce cred eu sau ce crezi tu despre acest subiect. Asta la prima vedere.

Pentru că așa cum nici un verset din Scriptură nu se tîlcuiește singur, nici poziția unuia sau altuia cu privire la familie nu se poate fundamenta doar pe declarațiile de genul Dumnezeu a inventat familia compusă dintr-un bărbat și o femeie. Pe motiv că la început, iertată să-mi fie observația, cel puțin urmașii lui Adam și Eva au trăit într-un incest inevitabil. Dar să nu deviem de la subiect. Nu știm cum bărbatul a luat mai multe soții și bănuiesc că nu era păcat de vreme ce însuși Iacov/Israel a avut cîteva, ba a avut și cîteva țiitoare și copiii lor au făcut parte din poporul ales. Oare o fi aici o lecție pentru biserică? Care? (Care lecție, care biserică…)

Ei, și acum despre familie și poziție. Deci definim sau nu definim familia, nu este cădere din har. Oricum definiția familiei nu se dă în Noul Testament. Apoi, să nu uităm că azi poporul ales nu mai este legat de țara promisă, de moștenirea pămîntului de acolo, de neamestecarea cu neamurile. Noi suntem neamurile alea și relațiile din societate nu se mai bazează pe proprietatea asupra pămîntului. Ierusalimul este cel ceresc, după cum și Canaanul este undeva fără adresă geografică. Ba de ceva timp cineva a spus că-i mai bine să vinzi tot ce ai și să dai la săraci ca să ai o comoară în ceruri. Și ce-i rămîne familiei? Poate credința. Și mîntuirea.

Dar nu uitați, niciun verset nu se tîlcuiește monosilabic, fără ochelari pe nas și fără să întrebi în stînga și-n dreapta. Drept care trecem la un alt nivel.

Cine m-a chemat pe mine să impun ceva, să somez pe cineva că dacă nu se conformează o să-l dau afară din sinagogă, o să-l chem la judecată în fața sinedriului, o să-i închid, o să-i demolez locașul de închinare și în cele din urmă o să-l ard pe rug. Și cenușa o să i-o împrăștii între cele patru zări, dar mai ales o să-i șterg numele din Cartea Vieții?

Care instituție întreagă la minte, care exponent al credinței în vreun Dumnezeu ar putea să facă asta pretinzînd că respectă întrutotul un Dumnezeu al dragostei care crede totul, suferă totul, acopere totul? O fi dumnezeul musulmanilor? Sau al ateilor? Poate!

Mă întreb de ce o fi murit pe cruce un Dumnezeu care a creat universul? Mă întreb de ce n-a chemat legiunile de îngeri sau de ce nu s-a încruntat puțin la omenirea asta stricată… Poate că a vrut să ne dea o lecție universal valabilă în ceea ce privește puterea, vulnerabilitatea, adevărul, mila, dragostea și cine știe mai cîte care nu le încap toate cărțile care s-au scris pînă-n ziua aceea… Dar același Dumnezeu va veni pe nori, va veni cu judecata și răsplata. Atunci va veni sfîrșitul pentru că va fi un nou început.

PS Dacă tot ne pronunțăm în chestiuni sexuale pe care nu le aprobăm, ce facem cu vrăjitoarele alea? Sau nu mai mai crede nimeni în așa ceva?

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

Rușine, apartenență și autenticitate (2)


Un text preluat de la Brenee Brown și adaptat la Biserică. (Continuare de la https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/08/09/rusine-apartenenta-si-autenticitate-1/)

Trebuie să înţelegi că ruşinea că nu e vinovăţie. Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament.

Ruşinea spune “Sunt rău.”

Vinovăţia spune: “Am făcut ceva rău.”

Câţi dintre voi, dacă aţi făcut ceva, ați dat în mine, aţi fi dispuşi să spuneţi, “Regret, am greşit?” Câţi din voi aţi fi dispuşi să spuneţi asta?

Vinovăţia: Îmi pare rău, am greşit.

Ruşinea: Îmi pare rău, sunt o greşeală.

Există o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Şi iată ce trebuie să şti. Ruşinea este foarte bine corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, dereglările de alimentaţie.

Încă ceva ce trebuie să ştiţi. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim este incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

 Trebuie să ştim că ruşinea este organizată pe genuri. Dacă ruşinea vine peste mine şi peste soțul tău/soția ta, o vom simţi la fel. Toată lumea de aici ştie trecerea călduţă a ruşinii. Suntem siguri că cei care nu pot simţi ruşinea sunt cei care n-au capacitatea să relaţioneze şi să arate  empatie. Ceea ce înseamnă că, simt ruşinea; dacă nu, sunt sociopat. Eu aş opta pentru a simți un pic de ruşine. Ruşinea este percepută la fel de bărbaţi şi femei, dar este organizată în funcție de gen.

La femei, cel mai bun exemplu pe care vi-l pot da e reclama pentru Enjoli: “Pot să pun hainele la uscat, să pregătesc gustările, sărut pe toată lumea cînd plec şi voi fi la servici de la 9 la 5. Pot să aduc acasă șunca, s-o prăjesc în tigaie şi să nu te las niciodată să uiţi că eşti bărbat.” Pentru femei, ruşinea este să faci totul, să faci totul perfect fără să se vadă că transpiri. Nu ştiu cât parfum a vândut acea reclamă, dar vă garantez, a vândut multe antidepresive şi anti-anxietate. Ruşinea pentru femei este această reţea de aşteptări contradictorii şi imposibil de obţinut în privinţa a ceea ce ar trebui să fie o femeie. Este o cămaşă de forţă.

Pentru bărbaţi, ruşinea nu e o grămadă de aşteptări conflictuale, imposibil de atins. Ruşinea este una singură, să nu fii perceput ca ce? Slab!

Femeile din viața unui bărbat preferă ca acesta să moară pe calul său alb decât să îl vadă căzând. Când ne expunem într-o poziţie vulnerabilă suntem bătuţi măr. Asta nu vine de la ceilalţi bărbaţi, de la antrenori şi taţi, pentru că femeile din viaţa noastră sunt mai dure cu noi decât oricine.”

Dacă îi iei în considerare atât pe bărbaţi cât și pe femei ca și cuplu afli următoarele:

Arătaţi-mi o femeie care poate sta cu un bărbat când acesta este vulnerabil şi îi este frică şi vă voi spune că acea femeie a făcut o treabă excepţională. Arătaţi-mi un bărbat care poate sta cu o femeie care s-a săturat, nu mai rezistă, şi primul lui răspuns nu este, “Am scos vasele din maşina de vase,” ci chiar o ascultă, pentru că doar de asta avem nevoie și  vă voi arăta un bărbat care a realizat ceva.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. Foarte rapid, o cercetare făcută de Mahalik la Colegiul Boston, a venit cu întrebarea, ce trebuie să facă femeile pentru a se conforma normelor feminine? Cele mai frecvente răspunsuri din ţară au fost: să fie drăguţă, slabă, modestă şi să folosească toate resursele pentru aspectul fizic.

Când a întrebat despre bărbaţi, ce trebuie să facă bărbaţii din această ţară pentru a se conforma normelor masculine, răspunsurile erau: să arate mereu că își țin sub control emoţiile, că munca e pe primul loc, că își mențin poziția şi că sunt violenţi.

 Dacă e să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem empatia, pentru că empatia este antidotul ruşinii. Dacă pui ruşinea într-o vas Berzelius, îi trebuie trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare.

Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine într-un vas berzelius şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.

Vă voi lăsa cu acest gând. Dacă e să ne găsim calea şi să ne regăsim unii pe alţii, vulnerabilitatea va fi această cale. Şi eu ştiu că este seducător să stai în afara arenei, pentru că am făcut-o toată viaţa, şi mă gândesc, mă voi duce acolo şi voi avea un mare succes când sunt protejat şi când sunt perfect. E seducător. Dar adevărul este că așa ceva nu se întâmplă niciodată.

Şi chiar dacă eşti perfect şi protejat când te duci acolo, nu asta vrem să vedem. Noi vrem ca tu să vii. Vrem să fim cu tine și lângă tine. Şi vrem asta, pentru noi şi pentru cei pe care-i iubim şi pentru cei cu care lucrăm: să îndrăznească.

 

  1. Relatiile sunt motivul pentru care te afli în biserică. Ele dau un scop si un sens vieții noastre. Despre asta e vorba. Nu conteaza daca vorbesti cu oameni care lucreaza in domeniul echitatii sociale, al sanatatii mentale, trateaza abuzul sau neglijarea, ceea ce stim este ca relatiile, capacitatea de a relationa este – legatura e la nivel neurobiologic – motivul pentru care ne aflam aici.

Inteligența emoțională și liderii Bisericii


Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.
Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?
Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!
La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?
Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?
Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:
În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

Le roi est mort, vive le roi!


Regele a murit, trăiască regele!

N-am înțeles prea bine lozinca asta. Dar era vina mea. Nu înțelegeam de ce se striga unui rege mort să trăiască. Evident nu prindeam succesiunea evenimentelor. Un rege a murit și un alt rege se urca pe tron. se striga că a murit regele ce domnea și se ura următorului rege să trăiască. Era foarte normal. După un rege mort, loialitatea trecea de la cadavru fără putere la un conducător viu ce deținea puterea. Nu făceai asta, plecai sau mureai.

Dar astăzi nu voi trata un conducător, fie el mort sau viu. Voi trata o instituție: școala duminicală.

Cu toate că sunt specialist trebuie să recunosc că n-am făcut eforturi să caut cînd a apărut instituția. Bănuiesc, nu dovedesc, că a apărut în urma Reformei. S-ar putea să greșesc și să fi apărut înainte sau după. În esență n-are prea mare importanță. Important este că ea exista în Biserica baptistă. Era pentru adulți. Exista una și pentru copii, la alt nivel. Să fi existat una și în Biserica penticostală? Poate. Dar la ce ar fi servit?

În prima biserică baptistă (la care am participat) treaba era forte serioasă. Se făcea o pregătire luni seara, pentru duminica ce urma. Veneau oameni din județ pentru așa ceva. Școlile duminicale erau o încîntare. La subiect. Concise. Nimeni nu bătea cîmpii. Duminica te uitai în sală și știai că o să fie o școală duminicală bună dacă era prezenți 4-5 oameni ce aveau ce să spună, ce studiau și ce se exprimau corect, cursiv. Erai edificat, inspirat, hrănit, mulțumit.

Evident, pe vremea aceea în afara calendarului cu lecțiile nu prea existau prea multe materiale ajutătoare. Un dicționar, o concordanță, un mai știu eu ce, Biblia și mult studiu. Dacă mai aveai o carte cum ar fi Istoria culturii și civilizației a lui Drâmbă, o Biblie americană sau cine știe ce teologie scăpată de vameși erai doctor. Vorba vine…

După 1989, la aproximativ 10 ani unii au mutat școala duminicală peste săptămînă. A devenit studiu biblic. Dar a picat conlucrarea bisericii. Eventualele întrebări. Unii au împărțit școala pe grupe de vîrstă. Logic, dar s-a fragmentat biserica. Nu mai era efectul acela țintit. Și au apărut materiale noi. Manuale. Inclusiv pentru școala duminicală. Dicționare. Cursuri. Scrise sau facultăți cu cursuri.

Au absolvit unii facultăți de teologie. Aici sau aiurea. În plus s-au descentralizat programele de școală duminicală. Pe lîngă uniune, existau (probabil că mai există) biserici cu propriile programe de școală duminicală. Și au apărut bisericile fără școală duminicală.

La ce o fi fost bună școala duminicală? Ceva mai demult, la informare, edificarea credinței, la uniformizarea credinței. Gardurile, limitele, granițele erau bine trasate și orice depășire era sancționată. Imediat de obicei. Am fost martor unor asemenea admonestări publice. De exemplu cineva, convertit recent a fost îndemnat să contribuie la o școală ce trata intrarea lui Isus în Ierusalim. Nu, măgarul pe care călărea Isus nu era un semn de ocară. Nu nu era rușine, dimpotrivă. Altă dată cineva îndrăznise să o ia pe lîngă Sfînta Treime. De la amvon a fost corectat instantaneu. Și-a dat seama că a greșit. Asta e.

Cert este că la ora actuală instituția școlii duminicale trage să moară. De ce? Există o rațiune practică: nu mai este necesară. Materiale sunt berechet. Google îți dă într-o fracțiune de secundă ceea ce n-au visat înaintașii noștri, și nici noi, acum 26 de ani. Doar că Google sau omonimii lui nu corectează, nu atrage atenția, nu descoperă erezia, nu direcționează ca un învățător de școală duminicală calificat. Și școala duminicală își trage cu greu suflarea. Poate este ultima.

Fără îndoială că în stadiul actual nu se va încerca resuscitarea unei instituții muribunde. Sau mă înșel? Cine are resursele, chemarea, dedicarea nu numai să strige, ci să investească în ea și să strige: Școala duminicală a murit, trăiască școala duminicală!

 

Ce-ar fi dacă?


În vremea examenelor orale la Istoria Bisericii Universale, spre seară rămînea o categorie de studenți mai aparte. Unii le-ar spune fricoși, alții emotivi sau pur și simplu habarniști. Eu i-aș numi anxioși. Dar n-aș vrea să mă limitez la o etichetă negativă, sumară și compactă. De fapt era vorba de oameni cu convingeri foarte bine formate în domeniul Istoriei Bisericii Universale. Erau și foarte calculați. Pînă la ora aceea apăreau cam toate subiectele, așa că nu mai puteau exista surprize. Zău, înseamnă că nu mă cunoașteți…

Cert e că pe la sfîrșitul celor 8 ore de examinare venea cîte unul/una, trăgea un bilet, se retrăgea în bancă să-și încropească răspunsul, după care dădea fața cu subsemnatul și numai cu subsemnatul. Cine știe ce rugăciuni se ridicau spre ceruri din sala alăturată, unde mai supraviețuiau doi-trei indivizi ce întindeau coarda examenului la maximul de… timp. La fel de cert era faptul că studentul începea o scurtă turuială pe subiect, cam patru-cinci propoziții (niciodată fraze) în oarecare legătură cu subiectul. Apoi pauză.

Logica pleca de la ideea că unii studenți erau opriți după cîteva idei, pentru că era evident din modul cum se desfășura pledoaria că subiectul era bine stăpînit. Astfel că în 3 minute respectivul se trezea cu un eventual 9 sau 10 în index. Și valea! Și această categorie întîrziată de studenți spera același fenomen din partea-mi. Și cu toții știm că speranța moare ultima. Dar nu și la mine. Eu începeam cu întrebări. Două, trei. Și se vedea că studentul nu știa altceva din cele două subiecte decît două mantre sau poezii învățate pe de rost. Și nu despre asta era examenul meu.

Dar dincolo de acest fenomen ce a ridicat adesea numărul nemulțumiților și nemulțumitelor, a sporit și numărul studenților cu aură de 10 la Nădăban. Ceea ce era o altă etichetă…

În ceea ce mă privește, trebuie să menționez sau mai bine zis nu pot să nu menționez că la capătul a 8 ore de întors subiectele pe față și pe dos cu o sticlă de Cola sau Fanta la bord, confruntat cu siguranța declamării mantrei aidoma unei mărturisiri de credință în fața inchiziției locale, îmi trebuia ceva timp, neuroni și axoni în bună stare să accesez bruma de memorie rămasă disponibilă din materia cu pricina. Mai că eram convins că ceea ce știam eu este exact ce îmi recita cu patos, viteză și aplomb studentul plecat la vînătoare de notă de trecere. Și atunci să vezi: mai că ajungeam la scurt circuit.

Introducerea fiind deja făcută, haideți să trecem la kestii mai serioase.

Aseară, înainte de stingere, mă gîndeam ce s-ar întîmpla dacă azi sau mai precis ieri, Isus Cristos ar fi apărut la fel ca acum 2000 de ani. Deci, cu alte cuvinte, s-ar putea re-edita, re-trăi, schimba sau reproduce istoria? Fie ea chiar și a Bisericii… Ca să nu confundăm subiectul, că nu primim notă de trecere, nu este vorba de acea întrebare ce bîntuia prin secolul XX, Ce-ar face Isus în locul meu? Nu!

Ce s-ar întîmpla dacă Isus ar sosi în Israel și ar începe să propovăduiască că Împărăția cerurilor este aproape? De multe ori apar texte, emisiuni tv cu subiecte incitante cum ar fi Ce s-ar fi întîmplat dacă Germania cîștiga Al Doilea Război Mondial? sau Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo? Dacă musulmanii arabi nu pierdeau bătălia de la Tours în 732?

Să încercăm o întrebare asemănătoare. Într-o lume a predicțiilor, o lume dependentă de certitudini, o lume riguros planificată ce s-ar întîmpla, ce-ar fi dacă Isus și-ar începe din nou lucrarea. A sa, nu alta. Așa cum a fost acum 2000 de ani.

Care ar fi răspunsul maselor vrăjite de Internet, televiziune și politicieni, la vindecări imposibile, la Evanghelie, la mîncare gratis distribuită fără targhet politic? Cel puțin de Paște.

Să nu uităm că ordinea este Mielul de jertfă, Crucea și apoi Învierea. Mai convinge azi o simplă înviere?