Trumpelizarea rețelelor sociale?

Ei da, i-a venit și lui Trump rândul. Să fie și el bully-it. Să fie blocat. De Twitter, Facebook și ale entități de realitate virtuală. O fi bine? O fi rău?

Păi rețelele astea nu le plătești. Dacă e gratis pentru tine, ei fac regulile. Le respecți n-au bai. Nu le respecți, e bai.

Dar în același timp, de ce să-l blochezi pe Trump? Lasă-l acolo să afle toată lumea ce-i mai merge prin cutiuță. Să se facă și mai tare de râs sau de plâns. Împreună cu susținătorii și cu opozanții personali.

Și să se adune dovezi. Lasă-l să zică liber de orice constrângeri, fără să fie interogat. Dă-i omului libertate. Spit it out man!

Cum o să mai aflăm ce face, ce spune, ce gândește? Gândește? Cu ce? Cu cine? De ce? Pentru ce?

În particular mi se pare o mare nerozie ca indivizi în funcții importante de conducere, cu mari reponsabilități, să se lanseze pe rețelele sociale ca nea Mărin din Băilești. Chiar dacă e miliardar.

Și uite că rețelele l-au tăiat. Nu ca pe Mihai Viteazu la Turda. Ci ca pe comicul român Horia Căciulescu ce în decembrie 89 credea că mor doar figuranții. Probabil că și Trump a crezut la fel. Că el va fi de neatins.

Dar blocându-l pe Trumpul real și rețelele s-au trumpelizat.

E Vocea României, nu ‘Vocea Patriotului Naționale’…

Am avut o discuție în contradictoriu cu cineva referitor la Siena Vușcan. Adică la uniforma armatei comuniste chineze din Al Doilea Război Mondial și la cîntecul femeilor ce purtau această uniformă.

Opozantul meu a postat încrîncenarea unuia ce pe propriul wall postase ca motto ceva de genul libertatea este sclavie, etc, dicton abominabil ce nu l-am găsit pe net ca să-i identific originea. Și încrîncenarea ăluia provenea din reacția sa viscerală la comunismul chinez. Acum, înțeleg că lumea e virusată de virusul Wuhan, despre care știm sau bănuim o droaie de lucruri, dar asta-i alta dezbatere. Nici eu nu agreez comunismul chinezesc, a sa revoluție culturală, dezastrul foametei motivată de productia record de oțel, etc.

Dar, ce are de-a face vocea încîntătoate a unei fetițe (din România) de zece ani și un cîntec emoționant cu condamnarea îndrăznelii de a te produce pe scena unui concurs în România anului 2020, nu prea înțeleg. Și aș vrea. Argumentele opozantului meu au fost că ‘ce au făcut comuniștii chinezi’.

Ale mele au fost că acest cîntec și uniforma reprezentau la vremea respectivă rezistența împotriva unui dușman ce invadase țara și masacrase populația civilă, vezi masacrul din Nankin (The rape of Nankin, pentru cine caută documenatrul), un aliat (în ultimă instanță) al învingătorilor din acest război, ce intrase în război mult mai repede si care suferise cele mai mari pierderi. N-a contat.

Opozantul zicea că ‘ce, dacă venea cu o uniformă și un cîntec nazist aș fi lăudat-o? Aș fi apreciat-o?’ În treacăt fie zis, mai ascult și cîntece naziste, nu de alta, dar sunt foarte mobilizatoare. Sper că nu o să mă catalogați ca nazist, nici măcar pe simplu motiv că-i urăsc (aproape) pe comuniști… Argumentul meu a fost ‘acum vii cu un argument ipotetic, “dacă”… ca să combați ceva real?’ – în stilul drobului de sare a lui Ion Creangă? Și ‘no stai așa, chiar ai înțeles ce a cîntat micuța? Ai făcut reacție la text? Te-a jignit cumva prestația artistica?’ N-a contat.

Am fost făcut într-un anumit fel. Așa că am rupt contactul și nu mai suntem prieteni. Accept să nu fii de acord cu mine, dar pentru asta nu trebuie să mă faci în fel… sau în chip. Putem să fim de acord că nu cădem de acord. Dar atențiune, nu accept epitete. Asta spune ceva despre tine, nu despre mine. Că viața mea s-a cam scurtat și nu mai am răbdare să ascult cum sunt pus cu mîinile la spate în banca în care vrei să mă pui tu. Eu vreau sa mă plimb liber prin clasă! LIBER!

Și ca să merg un pas mai departe, iată originea logicii mele:

Trecînd peste faptul că pînă acum la Românii au talent au fost o mulțime de acte artistice ce frizează, puțin spus, obscenitatea, la care nu ai reacționat, de ce reacționezi la un act artistic decent, de înaltă calitate muzicală, apreciat de public și de o profesionistă cum este Andra? Pentru că fetița era îmbrăcată într-o uniformă a armatei comuniste din China de acum 70 de ani și cînta un cîntec al cărui cuvinte nu le-ai înțeles? Cu ce diferă aceasta reacție viscerală de neacceptarea din start a unei concurente obeze, ce ar trebui eliminată doar datorită felului cum arată? Ce contează vocea, tonalitatea, emoția ce o transmite? E grasă, afară! Out!

Pentru exemplificare: https://www.youtube.com/watch?v=b3I1tK1Iyzc

Să nu (ne) uităm însă nici istoria. Tot China comunistă ne-a sprijinit după 1968 cînd se simțea iminența unei intervenții sovietice aidoma celei din Ungaria sau Cehoslovacia. Domnule trezește-te! Fă distincție între artă și politică. Micuța n-a transmis un mesaj politic. Ea a cîntat. Dacă nu facem o distincție rămînem dușmani pe vecie. Ca ortodocșii cu catolicii, ca nemții cu francezii – ei, uite ăsta nu merge că nu se mai urăsc. De ce oare? Ca noi cu ungurii.. aici cred ca încă merge, dar eu zic că se poate repara. Ce ar fi dacă o unguroaică de la noi ar fi huiduită pe scena de la Românii au talent că nu e româncă? Dacă tot e să ne închipuim ceva, aidoma oponentului meu… Bănuiesc totuși ca ar fi mai benefic daca guvernul României ar sponsoriza o fetiță sau un băiat la Ungurii au talent, A magyaroknak tehetsége van sau cum îi zice, ce ar cînta fenomenal un cîntec maghiar sau chinezesc. Ar fi mai rău sau mai bine?

Că nu-i ‘Vocea Patriotului Naționale,’ e vocea talentului…

Prorocii prăfuite?

În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…

Cînd îți fluieră glonțul pe la ureche…

Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a fluierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a fluierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, îmi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după mai puțin de două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală. Și acum pot fugi după tramvai, dar nu știu dacă mai merită…

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a fluierat glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera (din 6) și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat și protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta ar trebui să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă o realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria sau alte țări.

Întrebarea este însă: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

Recunosc, sunt vinovat!

Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?

Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Să presupunem că presupunem?

Azi pe feisbuc a apărut postarea asta:

„Să presupunem că un bărbat și o femeie se căsătoresc conform ritului ortodox. Ea la un moment se convertește la baptism sau penticostalism și bărbatul ei nu acceptă asta și intentează divorțul. Divorțul se pronunță și ei se despart dar ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism. Ce facem fratele meu în situația asta? Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?
Este slujirea ei primită de Domnul?”

Ce se dă?

Se dă la marea presupunere una bucată femeie și una bucată bărbat. Se mai dă o căsătorie și un rit ortodox. Se mai dă o convertire, nu contează la care, baptiști sau penticostali. Tot un …cult. Se mai dă un bărbat propriu ce nu acceptă convertirea și intentează divorț. Cu toate că nu se dă tipul culturii (comunistă, musulmană sau oligofrenă), divorțul se pronunță și ei se despart. Dar se mai dă și că ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism.

Acum intervin cu o deducție logică, deloc creștină, dar logică: dacă ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar ȘI prin misionarism, e clar că ea deja slujește prin altceva. Nu se spune prin ce. Nici unde, dar presupun că în țara de baștină (ce poate fi comunistă, musulmană sau oligofrenă), oricare ar fie ea. Presupun că femeia e femeie chiar dacă mai poartă pantaloni, burka, sari sau salopetă. Să fiu mai explicit, adică ce înseamnă femeie într-o astfel de societate? Coafură, studii, bătăi de la soț, cratițe, copii, sex cu d-a sila, salar mai mic comparativ cu un bărbat, mai multe îndatoriri în căsnicie, distracție ioc, relaxare între un spălat de covoare și prașitul grădinii? N-are sens c-a divorțat de ea liberalul ăla ortodox.

Ce se cere?

Se cere că ce facem cu ea fratele meu în situația asta? Deci e responsabilitatea fratelui să facă ceva cu ea. Să facă? Da, să facă! Sigur să facă!!! N-o întreabă nimeni pe ea? Nu. Nici nu îi trece prin minte s-o întrebe pe ea? Nu. De ce? Ce-s întrebători din secta cu aceiași nume? Ei vor doar să facă!

Rezolvare:

,,Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?

Este slujirea ei primită de Domnul?”

Nu-i bai dacă unele culturi, la fel ca a noastră a fraților, nu-i dau trecere, că deh, a disvorțat-o bărbatu-so. Reacție de tipul pagubă-n hribi, șompinioane, pleurotus și alți bureți! Așa-i trăbă. Cine-a pus-o să ia calea străinătăților?

Dar aici la rezolvare se întoarce gîndul de parc-ar fi un aftăr sot… Dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă? O cultură liberală. O cultură de-a latul voii Dumnezeului nostru. Un scandal.

Dar chinuirea ipotezei continuă și în ipotetica, presupusa rezolvare: dacă o acceptă ca misionară ce ne facem? Ei, aici e nodul gordian al credinței presupuse: ce se fac ei, dacă femeia asta acționează ca misionară? Eu aș continua, aș supralicita: ce vă faceți dacă femeia asta ce a suferit va suferi mai mult și va muri ca martiră? Bzzzz. Se aude musca. Nu pentru mult timp. Și ei își acoperiră urechile și începură să strige: Răstignește-o, răstignește-o! O femeie de care s-a divorțat, care a ajuns misionară este un scandal. Este o chestie abominabilă. S-a întors Împărăția lui Dumnezeu cu sus-un jos!

Dar asta nu e totul. Nici de data asta. De fapt, problema lor, stringentă, arzătoare, ce are nevoie de rezolvare (oare?) acum și aici este la fel de ipotetică ca și întreaga chestiune: Este slujirea ei primită de Domnul?

Vai cîtă grijă! Vai ce emoționant! Mi-au dat lacrimile. Sunt un mic crocodil. Plîng. Acum am înțeles. Acum mi-am dat seama. Ei erau preocupați de eventualitatea pierderii răsplății acestei femei. Tacing! Empatizez. Deci se recunoaște că este slujire. Ea a slujit ca misionară. Și deodată, un gînd i-a săgetat pe acești vajnici bărbați ai Domnului ca pe iudei pe cînd cuvînta Stefan: Dar dacă nu are parte de răsplată, dacă slujirea ei nu este PRIMITĂ de DOMNUL?

Păi dacă ar fi după voi, evident, dacă vă puneți o astfel de întrebare NU ESTE PRIMITĂ. În schimb am două vești pentru voi și pentru cei ca voi: o veste bună și o veste rea. Care o vreți prima?

Presupun că pe aia bună: răsplata slujirii ei, a oricui de fapt, nu este treaba voastră. Este a Domnului. Și dacă vă dați peste cap nu o să aflați ce va spune Domnul. Doar dacă nu cumva vreți să mergeți direct la el. Vestea rea: vă rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile, nici pe Dumnezeu. Dumnezeu nu tratează cu ipoteze. Spre deosebire de voi, Dumnezeu nu presupune. Sau să presupun că vreți să-l informați pe el în avans, vreți să-i trimiteți o notă informativă, o hotărîre de comitet că mai-știu-eu-ce?

Vedeți c-au fost alții mai presupuși ca voi, au discutat și au decis că pe un vîrf de ac nu încape decît un înger. Asta acum cîteva sute de ani, cînd trecuseră deja alte cîteva sute de ani de cînd au murit multe martire. Chiar divorțate. Sau abandonate de familie. Să presupunem ceva? Ce?

PS Cum e aia convertire la baptism sau la penticostalism? Penticostalismul n-are baptism? Nici ortodoxismul?

Filozofi, farisei și traficanți

A dat internetul peste noi. Ne-am emancipat. Scriem, postăm, huiduim sau lăudăm. Ne-am democratizat. Vox populi vox dei! Prin aclamarea poporului era ales liderul. Prin laicuri, mirări și inimioare se măsoară afecțiunea masei și adorarea stăpînilor. Printr-un clic nevinovat sau încrîncenat îți dovedești personalitatea, loialitatea sau adversitatea. Față de cineva, față de ceva. De stînga sau de dreapta. De Dumnezeu, diavolul sau un ins oarecare. Ajungi viral sau epic fără să faci prea multă poezie. Ești pe val sau ești dus de val. Sau de talazuri. Visezi sau provoci coșmaruri.

Ne-a dat Dumnezeu sau Satana Internetul? Unii ar spune că Internetul e a lui Dumnezeu și doar netul negru, ascuns al Satanei. Cine poate ști dacă în spatele unuia sau altuia se ascunde un demon? Sau mai mulți? Un matrix sau o matrice…

Internetul a deschis poarta largă filozofilor de tot felul. Băgătorilor de vină sau vini. Mai mult sau mai puțin imaginare. Eul s-a dezlănțuit și se pretinde Dumnezeu. Gigi ne-a spus că e filozof din naștere. N-a fost bai că a spus-o, ci că unii chiar l-au crezut. Și chiar dacă n-a spus-o pe internet, a ajuns să fie multiplicat la nesfîrșit pe internet. A dat aripi unora care pînă atunci nu crezuseră că au măcar mîini sau picioare. I-a identificat, i-a conștientizat și i-a mobilizat. Le-a dat un scop în viață, în univers. Cu alte cuvinte i-a adus la viață.

Și așa ne-am trezit cu o armată de filozofi. Asta era acum vreo zece ani. Între timp indivizii ăștia s-au înmulțit. Acum pe net e o adevărată inflație de filozofi. Și știți cum e cu inflația de monedă: monedei îi scade valoarea. Ce ieri era un leu azi e zece, mîine o sută, peste o săptămînă un milion și la anul un miliard. Sau mai rău.

Dar la farisei stăm bine. Numărul lor este constant. De ce? Simplu: e greu să intri în tagma fariseilor. Nu de alta, dar nu te lasă. N-ai onoarea, n-ai predestinarea, n-ai limba și nici ochiul șmekeresc care să clipească întru identificarea castei. Dacă nu ai așa ceva nu poți fi fariseu. Ești cel mult o lighioană abjectă și vei fi tratat/ă ca atare. Vai de tine dacă le-ai deschis apetitul neprihănirii personale. Lighioană ce ești, faptul că respiri pentru ei este întruchiparea păcatului original. Existența ta este o jignire la adresa rasei umane. La adăpostul minciunilor nevinovate te acoperă cu păcate inventate, te despoaie de personalitate și te anulează. Existența-ți este vecină cu demonul aflat la etajul cel mai de jos al iadului. Mene, mene, teckel, upfarsim! Cum din iad n-a mai scăpat nimeni contemplezi trecerea la altă religie, dacă s-ar putea cu escatologie mai puțin elaborată. Islamul îți trece șuierînd pe la ureche…

La toți ăștia se adaugă traficanții. Pe net e liber la trafic și la traficanți. Își inventează un profil, două, zece și dă-i mami bătaie. E ca și cum ar merge pe autostradă în România cu 230 la oră și poliția deși-i vede nu-i poate opri, nu-i poate identifica și nu îi poate amenda. E șaorma cu de toate. E înghețata asortată. Și e gratis! Este activarea tuturor simțurilor pentru adularea eului. Ego masaj? Nu. Este apoteoza desăvîrșirii personale. Răzbunare dulce vecină cu diabetul zaharat în cel mai înalt grad. Doar cumularea planetară a tuturor artificiilor de Revelion, extazul absolut și plenar al regnului animal ar mai avea o mică șansă să rivalizeze cu această împlinire. Sunt imuni, invincibili, sunt în același timp via dolorosa, răstignirea, învierea, ridicarea la cer și revenirea în glorie. Sîngele curge pînă la zăbala cailor putere… Doamne, ce sentiment! Alexandru, Cesar, Napoleon, Socrate, Platon, da Vinci, Michelangelo, Sara Bernard, Picasso, Churchill, Brigitte Bardot, Caruso și toți ceilalți cîștigători ai premiilor Nobel, Pulizer, Emi sau Grammy sunt niște anonimi piperniciți pe lîngă traficantul nostru. Trafichez, deci exist, pentru că nu se mai pune întrebarea a trafica sau a nu trafica! Traficul se mua, este esența existenței, este chintesența contemplării absolutului.

În odăița sa filozoful, fariseul și traficantul se roagă parcă la unison: …facă-se voia noastră, precum pe Internet, așa și pe pămînt. Conexiunea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și răsplătește eforturile noastre astăzi pre cum îi certăm și noi pe greșiții noștri și nu ne dezvăluie adevărata identitate, ci ne izbăvește de băgăcioși… Căci a noastră este puterea, cinstea și slava…

 

NE-Porunca a opta: Să FURI!

Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

Voia Domnului sau Voia domnului?

Nu demult am stat la masă cu un fost student, acum de profesie pastor. Jos pălăria. Și-a depășit condiția. Din una-ntr-alta am ajuns și la ce face, cum face ce face. Mi-a istorisit că învățase meseria de la un pastor hîrșit prin biserici. Nu mergea așa cum își închipuise el. Fusese pastor asistent și acum rolurile se inversaseră. Seniorul era ajutor, fiind deja în floarea senectuții. Era de mare ajutor. Cînd lucrurile luau o turnură greșită el se adresa bisericii de parcă era vocea lui Dumnezeu din ceruri. Nu se putea altcumva. Trebuia să se facă voia Domnului. Dacă nu cumva era Voia domnului…

În DEX găsim diverse definiții destul de asemănătoare. De exemplu:  MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)

E greu să fac voia Domnului? Probabil. Dar cred este foarte important să cunosc sau să discern voia Domnului. Nu te poți pune cu legislativul, dar nu poți neglija nici executivul.

Vrînd-nevrînd în zboară gîndul la Mica. La Ilie și la Elisei. Ba chiar la Isus și la pildele sale. La farisei și farisei. Și mă duce gîndul la prorocii la comanda unora mai zeloși. Dar mai falși. La lingușelile altora. Unsul Domnului trebuie uns sau trebuie lins? În caz că are părul lins sau dat cu briantină nu mă bag.

Dar cum stăm cu ideea că orice verset din Scriptură poate fi folosit să îndreptăm un om sau să salvăm o viață? E altceva? Sau e doar un calambur?

Și o ultimă observație. Cine sau ce mă poate vaccina împotriva manipulării de orice fel? Probabil că nimeni. De cele mai multe ori nu pot verifica totul. Nu am acces la informația originală. Dar dacă sunt în gardă sau dacă vreau să fiu în gardă, pot discerne între voia Domnului și Voia domnului. Indiferent care ar fi el sau ea. Sau cine sunt eu.

A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!

Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!

Marș sau bal mascat?

Totul a pornit de la un scurt mesaj postat pe Internet în care anumite cuvinte erau subliniate. Și atunci mi-a picat fisa. Era o paralelă perfectă. Era exact ceea ce-mi trebuia.

Homosexualii s-au dau în stambă la parada Gay Pride. Ceilalți la Marșul rușinii. Nu înțeleg de ce trebuie unii să-și afișeze preferințele sexuale sau normalitatea sexuală (pe care fiecare dintre ei o consideră normală). E clar că minoritatea nu poate convinge majoritatea. Și nici majoritatea nu poate convinge minoritatea. Decît cu forța. Dar în acest caz agresivitatea nu face decît să dea apă la moară celorlalți. Nu te face mai interesant, mai convingător, mai subtil și deci mai rafinat.

Am văzut un documentar despre Alexandru Macedon ce susținea că în acea perioadă nimeni nu se scandaliza pe astfel de subiecte. Și am văzut un film în care Alexandru avea tendințe homosexuale. În ciuda multelor soții, Alexandru n-a participat la o paradă gay. Și nici multe dintre somitățile lumii care într-adevăr au ceva de spus în domeniu, nu participă la așa ceva. Nu că s-ar compromite, dar Gay Pride nu este decît un jalnic bal mascat.

Oricine, oricînd se poate costuma în gay și poate mima beția, avantajele și superioritatea de a fi gay. Dacă acestea există. Dar cine își asumă riscul de trăi drama, coșmarul, continua criză a unei identități ascunse, a unei suferințe inexplicabile, a unui blestem aproape fără putință de scăpare? O paradă de cîteva ceasuri, un bal mascat de o noapte nu poate schimba trecutul. Nici nu poate transforma prezentul. Zîna, prințesa, prințul sau peștișorul, nici măcar duhul din lampă nu pot schimba un destin asumat sau nu genetic, un anume gen schimbat sau transformat.

Și ajungem la întrebarea esențială, esențială pentru existența fiecăruia dintre noi: Cine sunt eu? Cu cine mă identific? Urmată de ce-a de-a doua întrebare la fel de importantă: Pentru ce mi-aș da viața? Cînd aș vrea să-mi aduc trupul și sufletul ca jertfă pe un altar, al cui ar fi altarul acela?

În rest, detalii mai puțin importante.

Am văzut copii ce au fost traumatizați din punct de vedere sexual. Le era rușine de ei. De efectele fiziologice ale traumelor suferite. Și aici nu este nici o distincție între cele două categorii. Gay sau anti-gay.

Să spunem că nu participi la un bal mascat gay. Dar dacă susții că ești altcumva, că nici o altă biserică nu e bună în comparație cu a ta, de ce participi la balul mascat al politicienilor? De ce te lași antrenat la luptă împotriva unui bal mascat ce n-are sorți de izbîndă pentru că în afara unui ipotetic procent al locuitorilor din țara ta, nimeni nu mai e interesat de baluri mascate? Tu care spui că nu dansezi…

Și apoi, dacă tot vrei să ieși în evidență, de ce după marș te duci la bal mascat? De ce îl imiți pe Ioan Botezătorul și nu Isus Cristos? Știu, în mînia ta efectele speciale ale focului din cer asupra năpîrcilor este garantat. Mai greu este să cauți acea oaie neagră rătăcită, să-ți primești înapoi fiul rătăcitor și să pui mîna pe rănile leproșilor.

Oricine poate mima creștinismul, se poate antrena la dans cu autoritățile, partidele, organizațiile lumii. Doar că pentru asta nu există răsplată sus în cer. Nici binecuvîntare. Nici risc. Nici martiraj. Și nici fericire. Pentru că este ferice de cei ce plîng, de cei săraci, de cei vorbiți de rău.

Ei pentru tine, ce dansezi jocul politicii la balul mascat al statului de drept ce nu-l bagă-n seamă pe Dumnezeu, am o veste bună și una rea.

Vestea bună e că judecata n-a venit încă. Și vestea proastă: ea începe de la Casa Domnului.

Din ciclul a venit toamna: De vorbă cu invizibilul…

Nu, nu este de vorbă cu Dumnezeu, vreun înger sau demon. Nici cu vîntul. Nici cu Omul Invizibil.

Nu-i ușor să stai de vorbă cu ea. Că de fapt este o ea. Ai impresia că e ca vorbitul la telefon? Te înșeli.

Cam toți te privesc lung cînd le povestești. Îți dau sfaturi. Se înduioșează. Sau nu te cred. Alții te evită. Puțini te mai invită.

Ești un fel de Iov suspendat între prima și… următoarea nenorocire. Ba ți se spune că o fi o binecuvîntare, o încercare, o explicație, o cineștiecareiplanulLui…

Dar ești suspendat. Ești cu un picior aici și cu unul în aer. Sau poate deja dincolo. Nau bat not iet devine o realitate de zi cu zi. Ceva banal de real.

Dacă mai e timp, începi să-ți încropești o oază. Proprie. Poate mai altcumva. Știută doar de tine. Cu rubine banale și cristale de sare de mare.

O viață retrăită altcumva. Un eroism fără miros ca un trăsnet cu scufiță pe capul lupului. Ilogic sau ireal nu mai este banal. Pentru că orice poate fi banal de renal.

Și ploaia ce bate-n geam ca un fluture de noapte orbit de lumina răsăritului… Insectarul emoțiilor? Deconstruit în fiecare clipă. Există doar durere și o pauză de la mama ei. Are durerea tată? Care-ți-e numele tată?

Unii se dau de gol pretinzînd că vor să te vindece. Să te iubească. Să te mintă. Dar ea continuă să stea acolo. Invizibilă. Imaterială. Ireal de reală. De tulburătoare.

Nu pleacă, nu vine, nu dispare. Nu regretă nimic, niciodată. Pur și simplu n-are sentimente. Cel puțin nu te urăște. Dar tu?

S-ar putea să creadă-n predestinare. Ca și tine dacă stai de vorbă cu ea.

Cîteodată se zbenguie. Se alintă. Se agită, ba din cînd în cînd se dă de ceasul morții. Nu, nu-i normală. E doar o boală…

Inteligența emoțională și liderii Bisericii

Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.

Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?

Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!

La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?

Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?

Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:

În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

Prostia straix bec!

Istoria ca pildă

Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Cina ca altceva…

De multe ori, poate de prea multe ori am auzit și am simțit că Cina Domnului sau Euharistia este un simbol al credinței. Nu voi intra în teoria simbolurilor, dar să susți că este doar un simbol al unui act prefigurat și practicat în Vechiul Testament, socotit primul ca importanță după botez, mi se pare cel puțin o limitare cu explicații doar pe orizontală. Că noi nu facem ca ei, că ei nu fac ce trebuie, că la ei e așa și la noi e altcumva. Dar dacă Cina ar avea adevăratele sale valențe, poate și viața noastră ar fi altcumva.

Ieri stăteam de vorba cu cineva care zicea că Cina a ajuns un act de cult făcut la repezeală în finalul unei predici. Și că pe vremuri era altcumva. Posibil. Ultima dată am luat Cina la o nuntă… cu mulți observatori și multe observatoare doar să afle cine o va lua în felul acela. Pagubă-n ciuperci pentru ei…

Vă mai aduceți aminte de legămintele din Vechiul Testament? Vă mai aduceți aminte de jertfe, de jurăminte și de masa ce se mînca împreună de cei ce participau la legămînt? Să nu lungim însemnătatea Paștelor de la evrei la creștini, dar să luăm aminte că în finalul tuturor legămintelor, a tratatelor încheiate între faraoni și împărați exista o masă comună. De cele mai multe ori suntem concentrați pe replicarea mesei de Paște, ne limităm la cuvintele spuse de Isus în încăperea de sus.

Oare nu este prea puțin amintirea unui act făcut în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă a fost făcut de Isus Hristos? Care sunt implicațiile prezente și viitoare ale participării împreună cu cel de lîngă mine, cu cea de lîngă mine, cu dușmanul, cu prietenul, cu străinul, cu soția sau cu copiii mei la o masă în care reînoim un legămînt, nu numai prin cuvintele celebre lăsate de Mîntuitor, ci cu masa pe care o luăm împreună? Pentru că, în ciuda faptului că cel mai adesea se mănîncă pîine sau azimi și se bea vin sau must, nu degeaba se mănîncă și se bea împreună.

Pentru că nu pot mînca decît în silă cu dușmanul meu, cu cel cu care sunt certat, cu soția pe care am bătut-o sau cu subalternul sau șeful pe care l-am înșelat. Această masă ce încheie un legămînt mă îndeamnă să fiu în armonie cu întreaga Scriptură, cu întreaga viață a Mîntuitorului. Și din această cauză, ar trebui să mă împac cu pîrîșul meu, să dau înapoi ce-am furat, să îmi cer iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, să-l iert pe fratele meu de 7 ori cîte 70.

Nu vreau să cred că am ajuns la acea insensibilitate care mă face să particip la cină fără să simt bucuria, responsabilitatea și în același timp încărcătura spirituală a legămîntului pentru care însuși Dumnezeu și-a dat viața. Pentru că altfel cum aș putea continua să trăiesc învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului Sfînt?

Este Cina un simbol, un simplu act de cult, o comemorare a ceva ce s-a întîmplat acum 2000 de ani? Poate. Dar nu și pentru mine. Pentru mine este altceva…

Dumnezeu pentru o zi… (1)

Dacă n-ar fi Dumnezeu, Dumnezeu ar fi obosit de mult ocupat fiind să ne împlinească mofturile. Nouă și restului ăstora din univers. Cum îl exploatează domle, de parc-ar fi a lor! Așa că m-am apucat de voluntariat pentru instituția celestă. În afara orelor de pensie.

Cum vin din afara sistemului, toată lumea are încredere-n mine. Toți îmi dezvăluie taine. Și, deși n-o să mă credeți, mă pun bine și cu dracii. Trebuie pe unii să-i trec puntea. După aia mai vedem…

De exemplu, am preluat niște rugăciuni de îmbogățire. M-am dat puțin peste cap și am scos la suprafață niscaiva boabe de carbon. Strălucitor. Transparent. Dur. Ca la vreun milion dă tone. Aici, acolo, pe dincolo. Să aibă toți. Așa că acum caratul a scăzut la mai bine de jumătate. Data viitoare o să umblu la uncia de aur. Am în plan și uraniul.

Ieri, era s-o dau în bară. Tocmai deviasem un fluviu subteran, cînd am dat de petrol și gaze cît să se mute vreo 20 de sateliți de supraveghere a resurselor. Le picau rușilor ultimele exporturi și iar începea războiu… Așa că am scos apa înaintea hidrocarburilor, pe care le-am înfundat mai jos. Din coasta lui Isus n-a curs petrol și sînge…

Hai, gata că și mîine-i o zi!

Hu cheărs?

Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.

Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: „Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: „Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?