NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

Voia Domnului sau Voia domnului?


Nu demult am stat la masă cu un fost student, acum de profesie pastor. Jos pălăria. Și-a depășit condiția. Din una-ntr-alta am ajuns și la ce face, cum face ce face. Mi-a istorisit că învățase meseria de la un pastor hîrșit prin biserici. Nu mergea așa cum își închipuise el. Fusese pastor asistent și acum rolurile se inversaseră. Seniorul era ajutor, fiind deja în floarea senectuții. Era de mare ajutor. Cînd lucrurile luau o turnură greșită el se adresa bisericii de parcă ar fi vocea lui Dumnezeu din ceruri. Nu se putea altcumva. Trebuia să se facă voia Domnului. Dacă nu cumva era Voia domnului…

În DEX găsim diverse definiții destul de asemănătoare. De exemplu:  MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)

E greu să fac voia Domnului? Probabil. Dar cred este foarte important să cunosc sau să discern voia Domnului. Nu te poți pune cu legislativul, dar nu poți neglija nici executivul.

Vrînd-nevrînd în zboară gîndul la Mica. La Ilie și la Elisei. Ba chiar la Isus și la pildele sale. La farisei și farisei. Și mă duce gîndul la prorocii la comanda unora mai zeloși. Dar mai falși. La lingușelile altora. Unsul Domnului trebuie uns sau trebuie lins? În caz că are părul lins sau dat cu briantină nu mă bag.

Dar cum stăm cu ideea că orice verset din Scriptură poate fi folosit să îndreptăm un om sau să salvăm o viață? E altceva? Sau e doar un calambur?

Și o ultimă observație. Cine sau ce mă poate vaccina împotriva manipulării de orice fel? Probabil că nimeni. De cele mai multe ori nu pot verifica totul. Nu am acces la informația originală. Dar dacă sunt în gardă sau dacă vreau să fiu în gardă, pot discerne între voia Domnului și Voia domnului. Indiferent care ar fi el sau ea. Sau cine sunt eu.

A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!


Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!

Marș sau bal mascat?


Totul a pornit de la un scurt mesaj postat pe Internet în care anumite cuvinte erau subliniate. Și atunci mi-a picat fisa. Era o paralelă perfectă. Era exact ceea ce-mi trebuia.

Homosexualii s-au dau în stambă la parada Gay Pride. Ceilalți la Marșul rușinii. Nu înțeleg de ce trebuie unii să-și afișeze preferințele sexuale sau normalitatea sexuală (pe care fiecare dintre ei o consideră normală). E clar că minoritatea nu poate convinge majoritatea. Și nici majoritatea nu poate convinge minoritatea. Decît cu forța. Dar în acest caz agresivitatea nu face decît să dea apă la moară celorlalți. Nu te face mai interesant, mai convingător, mai subtil și deci mai rafinat.

Am văzut un documentar despre Alexandru Macedon ce susținea că în acea perioadă nimeni nu se scandaliza pe astfel de subiecte. Și am văzut un film în care Alexandru avea tendințe homosexuale. În ciuda multelor soții, Alexandru n-a participat la o paradă gay. Și nici multe dintre somitățile lumii care într-adevăr au ceva de spus în domeniu, nu participă la așa ceva. Nu că s-ar compromite, dar Gay Pride nu este decît un jalnic bal mascat.

Oricine, oricînd se poate costuma în gay și poate mima beția, avantajele și superioritatea de a fi gay. Dacă acestea există. Dar cine își asumă riscul de trăi drama, coșmarul, continua criză a unei identități ascunse, a unei suferințe inexplicabile, a unui blestem aproape fără putință de scăpare? O paradă de cîteva ceasuri, un bal mascat de o noapte nu poate schimba trecutul. Nici nu poate transforma prezentul. Zîna, prințesa, prințul sau peștișorul, nici măcar duhul din lampă nu pot schimba un destin asumat sau nu genetic, un anume gen schimbat sau transformat.

Și ajungem la întrebarea esențială, esențială pentru existența fiecăruia dintre noi: Cine sunt eu? Cu cine mă identific? Urmată de ce-a de-a doua întrebare la fel de importantă: Pentru ce mi-aș da viața? Cînd aș vrea să-mi aduc trupul și sufletul ca jertfă pe un altar, al cui ar fi altarul acela?

În rest, detalii mai puțin importante.

Am văzut copii ce au fost traumatizați din punct de vedere sexual. Le era rușine de ei. De efectele fiziologice ale traumelor suferite. Și aici nu este nici o distincție între cele două categorii. Gay sau anti-gay.

Să spunem că nu participi la un bal mascat gay. Dar dacă susții că ești altcumva, că nici o altă biserică nu e bună în comparație cu a ta, de ce participi la balul mascat al politicienilor? De ce te lași antrenat la luptă împotriva unui bal mascat ce n-are sorți de izbîndă pentru că în afara unui ipotetic procent al locuitorilor din țara ta, nimeni nu mai e interesat de baluri mascate? Tu care spui că nu dansezi…

Și apoi, dacă tot vrei să ieși în evidență, de ce după marș te duci la bal mascat? De ce îl imiți pe Ioan Botezătorul și nu Isus Cristos? Știu, în mînia ta efectele speciale ale focului din cer asupra năpîrcilor este garantat. Mai greu este să cauți acea oaie neagră rătăcită, să-ți primești înapoi fiul rătăcitor și să pui mîna pe rănile leproșilor.

Oricine poate mima creștinismul, se poate antrena la dans cu autoritățile, partidele, organizațiile lumii. Doar că pentru asta nu există răsplată sus în cer. Nici binecuvîntare. Nici risc. Nici martiraj. Și nici fericire. Pentru că este ferice de cei ce plîng, de cei săraci, de cei vorbiți de rău.

Ei pentru tine, ce dansezi jocul politicii la balul mascat al statului de drept ce nu-l bagă-n seamă pe Dumnezeu, am o veste bună și una rea.

Vestea bună e că judecata n-a venit încă. Și vestea proastă: ea începe de la Casa Domnului.

Din ciclul vine apocalipsa, mamă nu vreau cip!


Vine apocalipsa. Tot vine și nu mai apare. Dar unora le este frică. De Fiară. De fiare. De Necuratul. De balaurii din povești. Și de cip. Din ăla ce se bagă la cîini sub piele. Și ca să nu li se întîmple precum cîinilor, fac demonstrație. Și protestează. V-au convins și pe dvs.? Și protestați cu ei împreună?
Încă mai protestați că o să bage statul un cip undeva? Că o să vă pună cod de bare pe frunte? Naivilor!
Nu v-ați cumpărat din banii dvs. un telefon mobil? Nu v-a forțat statul (statul ia doar tevea). Și îl purtați cu dvs tot timpul… Ei, ei, ei! Păi statul știe asta. Ați remarcat antenoacele alea de pe blocuri instalate cu acceptul proprietarilor? Cum că vă plătește zugrăvitul scării…  V-au făcut! Aia vă poate localiza cu precizie de juma de metru pe banii dvs. Și vă poate spune unde ați fost cu aceiași precizie. Și cît ați stat acolo cu precizie de secunde.
Dar cînd v-ați decis să renunțați la cenepe? Pentru că cu asta trebuie să începeți. Vorba poetului ce a prorocit cu mulți ani în urmă:
„Cenepeul e-n toate
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Și-n omul cărunt,
E-n viața ce veșnic nu moare…
La fel ca și partidul. Și spionajul.
Am auzit că v-ați luat o mașină super. Felicitări. Nu uitați că vă duce precis la destinație datorită gps-ului. Un divais ce adună date simultan de la cîțiva sateliți. Dar nici sateliții nu-s proști. Și ei adună date de la dvs. Se știe unde ați fost, unde sunteți și probabil că nu e greu de prezis unde veți merge. Că sateliții ăștia nu-s făcuți de nană Floare sau baci Traian… Nu degeaba rușii vor să-și pună sistemul lor de gps, Europa la fel. Numai america să spioneze?
Și cînd o să renunțați la card? Cum la care? La orice card. De selgros, de bancă, de farmacie, de profi, de billa, de brico sau dedeman? Cardul vă localizează, le spune lor unde ați cumpărat ce ați cumpărat, vă urmărește non-stop și vă pregătește reclamele specializate și personalizate pentru dvs. Și nu numai…
O, și ar mai trebui să renunțați la calculatorul dvs., cumpărat tot din banii dvs., munciți din greu. Nu de alta, dar are un aipi. Și un nume. Și o locație. Și o memorie. Și cîte și mai cîte… De ce credeți că atunci cînd se fac investigații arestatului i se confiscă computerul? Acolo sunt toate dovezile. Și nu uitați că Google, Microsoft, Yahoo și alți bandiți oficiali ai internetului nu numai că știu ce ați accesat dvs. de cînd v-ați născut, ci și stochează toate aceste date. Enesei e mic copil pe lîngă ce știu băieții ăștia.
Ei, acum ce ați zice dacă le înlocuim pe toate astea cu un cip personal, cu un cumputer cu comenzi bio implantat undeva într-un loc moale? Sau preferați unul mai tare? Glumeam.
În rest trai bun cu baba. Adică cu cardurile, telefoanele, computerele și gipiesurile de pe mașină sau la purtător!
PS. Nu uitați de cuchis! Ale de vă dau reclame exact despre ce ați căutat pe net. Și toate siturile ce vă cer sau nu acordul…
În final poate vă treziți din coșmar strigînd: „Mamă, nu vreau cip!!!”
No, nu fiți așa de paranoici!!!

Din ciclul a venit toamna: De vorbă cu invizibilul…


Nu, nu este de vorbă cu Dumnezeu, vreun înger sau demon. Nici cu vîntul. Nici cu Omul Invizibil.

Nu-i ușor să stai de vorbă cu ea. Că de fapt este o ea. Ai impresia că e ca vorbitul la telefon? Te înșeli.

Cam toți te privesc lung cînd le povestești. Îți dau sfaturi. Se înduioșează. Sau nu te cred. Alții te evită. Puțini te mai invită.

Ești un fel de Iov suspendat între prima și… următoarea nenorocire. Ba ți se spune că o fi o binecuvîntare, o încercare, o explicație, o cineștiecareiplanulLui…

Dar ești suspendat. Ești cu un picior aici și cu unul în aer. Sau poate deja dincolo. Nau bat not iet devine o realitate de zi cu zi. Ceva banal de real.

Dacă mai e timp, începi să-ți încropești o oază. Proprie. Poate mai altcumva. Știută doar de tine. Cu rubine banale și cristale de sare de mare.

O viață retrăită altcumva. Un eroism fără miros ca un trăsnet cu scufiță pe capul lupului. Ilogic sau ireal nu mai este banal. Pentru că orice poate fi banal de renal.

Și ploaia ce bate-n geam ca un fluture de noapte orbit de lumina răsăritului… Insectarul emoțiilor? Deconstruit în fiecare clipă. Există doar durere și o pauză de la mama ei. Are durerea tată? Care-ți-e numele tată?

Unii se dau de gol pretinzînd că vor să te vindece. Să te iubească. Să te mintă. Dar ea continuă să stea acolo. Invizibilă. Imaterială. Ireal de reală. De tulburătoare.

Nu pleacă, nu vine, nu dispare. Nu regretă nimic, niciodată. Pur și simplu n-are sentimente. Cel puțin nu te urăște. Dar tu?

S-ar putea să creadă-n predestinare. Ca și tine dacă stai de vorbă cu ea.

Cîteodată se zbenguie. Se alintă. Se agită, ba din cînd în cînd se dă de ceasul morții. Nu, nu-i normală. E doar o boală…

Inteligența emoțională și liderii Bisericii


Au trecut aproape 2000 de ani de cînd există Biserica. Sau de cînd ecclesia creștină funcționează. Nu se poate spune că la început avea o elită sau cel puțin nu o elită în adevăratul sens al cuvîntului. Cei 12 apostoli nu au fost somități și nici învățați. Mai degrabă erau anonimi. Dar au fost lideri. În afară de Petru ce era mai în vîrstă, doar Iacov și Ioan, fii tunetului s-ar fi erijat în această poziție. Cu toate acestea, îi vedem pe cei 12 acceptați ca lideri curînd după ridicarea lui Isus la cer cînd ucenicii erau toți împreună în templul din Ierusalim.
Marii preoți doreau să-i lichideze pe liderii noii facțiuni, așa că mai întîi amenințarea, arestarea și apoi biciuirea acestora le confirmă poziția. Fără ei totul s-ar fi sfîrșit foarte rapid. Ce i-a calificat pe cei 12 apostoli pentru aceste poziții? Credibil sau nu, cei 12 au fost apropiații lui Isus Cristos, fiind aleși în urmă cu mai bine de trei ani să treacă printr-un proces de învățare. E drept că unul dintre ei n-a reușit. E drept că învățătorul/mentorul lor a fost arestat, judecat și executat. După cum a fost că ei s-au împrăștiat lipsiți de speranță. Și totuși ce s-a întîmplat după execuția lui Isus?
Clasa specială a lui Isus era foarte complexă. Zi de zi, teorie și practică. Ba mai mult, cei 13 călătoreau împreună, dormeau împreună, sufereau de frig sau de cald împreună. La această umilă, dar exclusivistă instituție de învățămînt nu exista intrarea profului mai presus de a celorlalți, catedra pusă pe podium, cancelarie, masa profesorilor și nici salar. Ca să nu mai vorbim de concediu, asistență medicală, prime de merit, gradații și alte privilegii. Era mai degrabă valabilă deviza celor trei muschetari: Toți pentru unul, unul pentru toți!
La acestă școală itinerantă viitorul părea asigurat, mai ales în ceea ce privea Împărăția Cerurilor. Cu toate astea, lucrurile nu stăteau deloc așa cum și le-au închipuit cei 12. Exista obiceiul în Franța ca nou-născutului să i se pună în față două obiecte. Unul roșu și unul negru. Dacă îl alegea pe cel negru era dedicat Bisericii; dacă îl alegea pe cel roșu era dedicat armelor, deci devenea soldat. Acum e chiar mai simplu. Se poate cumpăra o diplomă. În fine, nu aceasta e problema. Problema este cum poate cineva să ajungă lider în Biserică. Sau are nevoie Biserica de un alt tip de lideri? Care sunt calitățile unui lider în Biserică?
Dincolo de școlile absolvite în domeniu eclezial (și acestea pot fi multe și înalte) care sunt acele calități personale fără de care un lider nu are asigurat succesul (Evident dacă definim succesul în anumite limite bisericești, nu în altele…)?
Ar mai putea exista o variabilă, cea a cadrului extins în care acest lider activează.  Activează el într-o societate normală, într-o zonă de conflict, într-o zonă în care creștinismul este sub interdicția legii? Daniel Goleman, Annie McKee și Richard Boyatzis ne spun că succesul unui lider depinde de inteligența sa emoțională. Cred că acest lucru este adevărat în mare parte, dar întrebarea pe care o pun în acest context sună cam așa:
În ciuda necesității dotării în domeniul inteligenței emoționale, este necesar ca liderul eclezial să aibă și alte calități care să prevaleze? Care sunt acestea și cît de importante sunt ele?

Istoria ca pildă


Am citit cîteva cărți, ceva reviste și niște manuale din perioada interbelică pe vremea comuniștilor. Se rememora întregirea neamului, era menționat regele. După 1944 se sublinia importanța întoarcerii armelor contra Germaniei hitleriste și preluarea conducerii de către comuniști sub îndrumarea URSS. Apoi URSS-ul a fost omis. După cum au mai dispărut grevele de la Lupeni, Grivița, Galați în care rolul principal era jucat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Abnegația, devotamentul, sacrificiul personal în beneficiul cauzei partidului, poporului însemna totul. Interesul personal era minimalizat, neglijat, sublimat.

Se mai pomenea de Mărășești, Mărăști, Oituz. Și de Plevna, Grivița, de munții Tatra. Ba am citit niște romane în care se făceau aluzii la armata română spulberată la Stalingrad, românii prostiți să rămînă în ariergardă de nemți. Și cărți cu bau-baul apocalipsei întreținute de legionari. Hmmm…

De prin 68 totul s-a axat în jurul a doi oameni. Soț-soție. Dar după 83 în fundamentul istoriei ca pildă pentru orînduirea socialistă a început să se fisureze. Mitul cuplului salvator al națiunii n-a convins. După cum n-au convins marile succese ale socialismului, congresele și conferințele. Sub polistirenul graficelor carelor alegorice se ascundea minciună, impostură, sărăcie. Cel mai iubit dintre pămînteni părea un extraterestru căsătorit cu o pămînteacă urîtă, rea, egoistă, proastă și megalomană. Nimeni nu dorea să-i imite. Să fie de vină pilda faraonului ctitor de piramide? Poate…

Mă întreb ce pilde de istorie s-ar cita acum ca să ne apărăm patria (dacă cumva… ), la ce s-ar face apel acum? Ce ne-ar stîrni patriotismul? Unirea cu Moldova? Cred că este dorința a circa 15% dintre români. Reapariția monarhiei? Clica regală atîta așteaptă. Pupincuriști au fost pe vremea lui Carol II, a lui Antonescu, a lui Dej, Ceaușescu, Iliescu, Băsescu și Iohannis. Nu cred că contează instituția, ci oamenii ei.

Dar ce evenimente și personaje istorice ne-ar mobiliza? Sau ne-ar electriza? Cîștigarea campionatului european de fotbal? Adoptarea euro ca monedă națională? Megalomania lui Ceaușescu a generat primari pigmei megalomani. Idioți ce-și afișează șmekeria ca un produs al unei gene unice, excepționale, aflată în antiteză cu crasa lipsă de cultură ne dau lecții de viață, adică de istorie.

Păcat că morții nu învie să le-nchidă gura, că noi cei vii nu avem succes. Poate am scrie chiar o carte de istorie, dar suntem complexați de mari scriitori cu stagiul în anumite instituții ale statului. Pe hrana statului, hainele statului și pe căldura statului e ușor.

Ne-am face un doctorat, dar un fost prim-ministru declarat Mister Cut-and-paste ne face să ne punem pe Feisbuc mai degrabă diploma de absolvire a grădiniței cu program normal, decît cea de master în istoria neamului. La așa pilde, mai bine vînăm pokemoni. Asta ne face egali. Poate nu mai deștepți, dar avem șansa să intrăm în istorie cel puțin ca o pildă.

 

Apocalipsa după sfîntul proroc Nigel Farage sau 1+1=2


1+1=2.

Asta știm cu toții. Ceea ce nu știam în urmă cu 17 ani, pe cînd voiam să dăm cu toții buluc în UE, este că Nigel Farage era proroc. Poate chiar profet, ca și Muhamad. Adică el a prevestit ieșirea Marii Britanii din UE și a fost inițiatorul unei religii ce se va extinge: Exitul. Asta dacă ar fi să ne luăm după el. Dacă Muhamad a fugit de la Mecca la Medina, Hegira profetului Nigel Farage a fost de la Londra la Bruxelles. Și acum a intrat triumfător în Mecca Europei.

Și veți întreba ca tot omul nedumerit: Dar cum de este și sfînt? Simplu. Aduceți-vă aminte de prorocii apocaliptici ce cu cîțiva ani în urmă puneau semnul egal între Imperiul Roman din secolul I și UE. Aduceți-vă aminte de prorocii ce ne informau despre Fiara de la Bruxelles, despre Balaurul de la Strassbourg și despre cele zece stele ale UE, adevărați draci ce stăteau la pîndă să ne-nghită. Doamne, nu ne lăsa!

Și nu în ultimă instanță despre aceiași proroci ce prevesteau toate relele din lume dacă vom adera la UE. Diavolul, Satana în persoană și prorocul mincinos (oricare ar fi el în afară de Saddam, Bush I, Clinton, Bush II, Obama, Clintonesa și alți Trumpi) conspirau pe față să distrugă Biserica cea adevărată, cea curată și neîntinată. Dacă cumva mai există așa ceva…

Păi nu e Nigel Farage îngerul neînfricat ce a luptat de unul singur cu Balaurul? Nu l-a învins el? Nu e cazul să-i aducem laude, metanii, daruri și alte cele pentru că el, imaculatul, pusul deoparte, predestinatul și pregătitul în ascuns a ridicat steagul de luptă împotriva Fiarei? Nu el a dat peste cap planul Celui Rău? BA DA!

Să-i ridicăm statui, să-i dedicăm poezii, să denumim străzi cu numele său sfînt, să lansăm colecții de haine, torturi și băuturi mai mult sau mai puțin carbo-alcoolice cu numele său sfînt. In God we trust? Americanii își vor schimba oricum deviza de pe dolari în In Trump we trust, dar vor fi nevoiți să adauge în fața atîtor mărturii, In God we trust, but in Nigel Farage we believe!

Și totuși…

Am trăit în anii 60. Adică 1960 cînd britanicii se căzneau să intre în Piața Comună, prima denumire accesibilă în România pentru o Europă de vest unită. Și francezii, ce-și aduceau aminte de Crecy, de Poitiers, de Ben Kebir și alte evenimente cu implicări britanice, au zis ani în șir NU. Veto la intrarea Marii Britanii în Europa. Pe cînd Britania chiar era Mare.

Știau franțujii ce știau! Ei se opuneau re-constituirii Imperiului Roman. Preveneau apariția Fiarei, încheierea istoriei și declanșarea apocalipsei. Apocalipsa lui Nigel Farage. Că altfel nu se explică! Nație de proroci și ăștia…

Erau francezii mai sfinți? Erau britanicii mai diabolici? Probabil că… nu știu. Nu cred că erau unii mai buni și alții mai răi. Nici că Diavolul, Satana în persoană, le lua mințile. Sau poate că da. Cum de atunci voiau britanicii în Europa? Probabil că nu voiau să rămînă în afara ei. Avantaje? Nu mă întrebați, judecați singuri.

Și acum? Cum e acum? Simplu. Dacă 1+1=2, atunci și 2-1=1. Dar așteptați, prorocii nu s-au trezit. Apocalipticienii nu s-au dumerit pentru că planul lui Dumnezeu este încă secret. Apropos, cum stăm cu invadarea Izraelului de către ruși în cîteva luni prin descoperire beiușană? Nimic? Mai așteptăm. Cît? Oricît. Dom Pustan, vre-o lună mai colorată în ultimul timp?

Sfinți avem, evenimente avem, Dumnezeu e în control, după cum zic ei (probabil face parte din vreo comisie de control…) și noi putem divaga, inventa, provoca, imagina, că altceva mai bun n-avem ce face.

Dar Doamne, ține-ne departe de sfinți proroci ca Nigel Farage și apocalipsa lui!

Cina ca altceva…


De multe ori, poate de prea multe ori am auzit și am simțit că Cina Domnului sau Euharistia este un simbol al credinței. Nu voi intra în teoria simbolurilor, dar să susți că este doar un simbol al unui act prefigurat și practicat în Vechiul Testament, socotit primul ca importanță după botez, mi se pare cel puțin o limitare cu explicații doar pe orizontală. Că noi nu facem ca ei, că ei nu fac ce trebuie, că la ei e așa și la noi e altcumva. Dar dacă Cina ar avea adevăratele sale valențe, poate și viața noastră ar fi altcumva.

Ieri stăteam de vorba cu cineva care zicea că Cina a ajuns un act de cult făcut la repezeală în finalul unei predici. Și că pe vremuri era altcumva. Posibil. Ultima dată am luat Cina la o nuntă… cu mulți observatori și multe observatoare doar să afle cine o va lua în felul acela. Pagubă-n ciuperci pentru ei…

Vă mai aduceți aminte de legămintele din Vechiul Testament? Vă mai aduceți aminte de jertfe, de jurăminte și de masa ce se mînca împreună de cei ce participau la legămînt? Să nu lungim însemnătatea Paștelor de la evrei la creștini, dar să luăm aminte că în finalul tuturor legămintelor, a tratatelor încheiate între faraoni și împărați exista o masă comună. De cele mai multe ori suntem concentrați pe replicarea mesei de Paște, ne limităm la cuvintele spuse de Isus în încăperea de sus.

Oare nu este prea puțin amintirea unui act făcut în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă a fost făcut de Isus Hristos? Care sunt implicațiile prezente și viitoare ale participării împreună cu cel de lîngă mine, cu cea de lîngă mine, cu dușmanul, cu prietenul, cu străinul, cu soția sau cu copiii mei la o masă în care reînoim un legămînt, nu numai prin cuvintele celebre lăsate de Mîntuitor, ci cu masa pe care o luăm împreună? Pentru că, în ciuda faptului că cel mai adesea se mănîncă pîine sau azimi și se bea vin sau must, nu degeaba se mănîncă și se bea împreună.

Pentru că nu pot mînca decît în silă cu dușmanul meu, cu cel cu care sunt certat, cu soția pe care am bătut-o sau cu subalternul sau șeful pe care l-am înșelat. Această masă ce încheie un legămînt mă îndeamnă să fiu în armonie cu întreaga Scriptură, cu întreaga viață a Mîntuitorului. Și din această cauză, ar trebui să mă împac cu pîrîșul meu, să dau înapoi ce-am furat, să îmi cer iertare de la cel pe care l-am nedreptățit, să-l iert pe fratele meu de 7 ori cîte 70.

Nu vreau să cred că am ajuns la acea insensibilitate care mă face să particip la cină fără să simt bucuria, responsabilitatea și în același timp încărcătura spirituală a legămîntului pentru care însuși Dumnezeu și-a dat viața. Pentru că altfel cum aș putea continua să trăiesc învierea, ridicarea la cer și pogorîrea Duhului Sfînt?

Este Cina un simbol, un simplu act de cult, o comemorare a ceva ce s-a întîmplat acum 2000 de ani? Poate. Dar nu și pentru mine. Pentru mine este altceva…

Dumnezeu pentru o zi… (1)


Dacă n-ar fi Dumnezeu, Dumnezeu ar fi obosit de mult ocupat fiind să ne împlinească mofturile. Nouă și restului ăstora din univers. Cum îl exploatează domle, de parc-ar fi a lor! Așa că m-am apucat de voluntariat pentru instituția celestă. În afara orelor de pensie.

Cum vin din afara sistemului, toată lumea are încredere-n mine. Toți îmi dezvăluie taine. Și, deși n-o să mă credeți, mă pun bine și cu dracii. Trebuie pe unii să-i trec puntea. După aia mai vedem…

De exemplu, am preluat niște rugăciuni de îmbogățire. M-am dat puțin peste cap și am scos la suprafață niscaiva boabe de carbon. Strălucitor. Transparent. Dur. Ca la vreun milion dă tone. Aici, acolo, pe dincolo. Să aibă toți. Așa că acum caratul a scăzut la mai bine de jumătate. Data viitoare o să umblu la uncia de aur. Am în plan și uraniul.

Ieri, era s-o dau în bară. Tocmai deviasem un fluviu subteran, cînd am dat de petrol și gaze cît să se mute vreo 20 de sateliți de supraveghere a resurselor. Le picau rușilor ultimele exporturi și iar începea războiu… Așa că am scos apa înaintea hidrocarburilor, pe care le-am înfundat mai jos. Din coasta lui Isus n-a curs petrol și sînge…

Hai, gata că și mîine-i o zi!

Hu cheărs?


Am ajuns din nou la sfadă. Că Dumnezeu o fi în cutare loc sau exact pe dos. Nu-i rău că se discută. E rău că nu se aduc argumente. Că se vorbește fără să se asculte. Cam așa cum dau șefii ordine. Sau cum stau de vorbă surzii. Ar fi comic, dacă n-ar fi trist.

Ce sens are să dovedești că un extraterestru s-ar simți mai bine între pietre sau între lemne, cînd el a venit pe aici pentru oameni?

În ultimă instanță, în lemn sau piatră, nu contează forma, ci contează caracterul. Cînd, unde, cum am făcut ceva ca să se vadă că dumnezeul meu e Dumnezeul universului?

Hu cheărs unde stă el dacă eu prin ceea ce gîndesc, spun și fac nu realizez legătura dintre el și mine, dintre mine și lume. Dintre el și lume?

Și în loc de asta pun o caricatură jalnică?

Un ascultător enervat întreabă: Cine se supără mai tare Dumnezeu sau dracu?


Pe cînd teologul de serviciu făcea cîte ceva încolo și-ncoace, un ascultător foarte, foarte nervos, de-a dreptul inervat, a sunat la redacție și a întrebat:

– Cine se supără mai tare, Dumnezeu sau dracu?

Acuma, să fi fost decît femeia de serviciu în redacție, tot ar fi putut da un răspuns destul de clar, articulat și la obiect. Dar mai era acolo și sponsorul principal al rubricii, Dvs. întrebați, nici îngerii din ceruri nu poate să răspundă, biznismenul local Teodulos Păcățianu. Așa că teologul nici n-a trebuit să se întrebuințeze.

Cam așa începea acest post în urmă cu un an și mai bine. Dacă l-aș continua, pe stil nou, 05.04.2016, l-aș continua cam așa:

Banii mișcă, banii fac, banii vorbesc. Știm asta. Dar mai există ceva ce mișcă ideile, gîndurile, mîna ce scrie sau limba ce vorbește. Ura. Ura pentru tot ce nu este ca tine. Pentru tot ce nu înțelegi. Pentru tot ce este altcumva. Pentru tot ce ai vrut tu să fii și să ajungi, dar n-ai putut. De trei, ba chiar de patru ori Ura!

Atunci cînd vorbești la un post de radio sau cînd ai un blog pe care figurează numele tău, istoricul tău și unele dintre frămîntările tale, te faci vulnerabil. Te expui în bătaia invectivelor mai mult sau mai puțin anonime. Mai ales dacă dai liber la comentarii sau dacă accepți telefoane în direct. Comentarii anonime de la oameni influenți cum ar fi Ioan Botezătorul, John Pop, Justice sau telefoane de la oamenii ce vor să vorbească cu ăla care vorbește sau cu muieri deștepte ce te fac prost pe tine și pe cine mai e pe acolo, amenințînd cu cenzura, linșarea și expulzarea din post.

Și atunci e normal ca din cînd în cînd să te întrebi cine e campionul supărării. Nu de alta, dar comentatorii anonimi sunt parcă rupți, desprinși, teleportați din Sfînta Sfintelor. Direct din Dumnezeu. Sunt mînioși pe tine, micul, insignifiantul păcătos ce nu-i în stare să citească o carte veche de 2000 de ani. Tu ești praf sub talpa lui (sau ei), cu toate studiile, cu toate miile de ore de cogito ergo sum, mene, mene și alte expresii în limbi de mult dispărute din uz. Ești un nimeni cu nume, pe lîngă ei, niște anonimi cu renume (de Justice, realaltfm, Îngerul Gabriel, etc).

Din Scriptură vedem că Dumnezeu. Se supără, ai încurcat-o. Dar nici dracu nu se lasă mai prejos. Se supără și el. Îți mor rudele de gradu-întîi, pierzi la cărți, te lasă-n pană amanta (niciodată soția) sau se află ce matrapazlîcuri cu fonduri, proprietăți intelectuale și mai puțin intelectuale ai făcut, de trebuie să mergi pînă-n America să mai calmezi spiritele. Spiritele cui?

Mai ieri, alaltăieri primesc un coment pă blog de la un post de radio. Era ciudat. I-am dat un deget, a mai postat ceva. Eram curios cine e sub numele postului. Nimeni. Nu am putut citi ce postează. Din decență. Așa că a ajuns în gheena spamului. În focul cel veșnic al internetului. Să nu mă acuzați că sunt anihilaționist. Așa-i chestia asta. Și m-am întrebat: ce-i mîna pe ei în luptă? Ce voia acel…???

Teoria spune că prostul nu e prost destul dacă nu-i și fudul. Adică dacă nu-și face publicitate. Să se vadă. Să se expună. Să-și explice prostia la nivel superior. Adică superior oricui. Să țipe, să-și reverse prostia precum soarele lumina. De fapt, ca vidanja rahatul. Scuzați cuvîntul vidanjă…

Asistăm la o dorință acută, imperioasă de recunoștere a prostiei drept cinste, geniu și de ce nu, dumnezeire. Se vrea o schimbare revoluționară: prostia să ia chipul și locul înțelepciunii. Cam ca o revoluție proletcultistă cu lupta de clasă ca mijloc suprem de lichidare a celor ce trebuie să piară pentru că sunt urîți… Nu mai contează de ce sunt urîți. Să dispară. Să tacă. Să plece.

Și-n spate vedem niște nervi cu care nu poți să te lupți pentru că nervii ăștia n-au limite. N-au decență. N-au indecență. Au nervi și pe dracu. Un drac nervos. Cred că acești draci nu ies cu post și rugăciune, ci doar cu un bici de ștreanguri. Cel puțin din Templu.

Mîine sunt la post. Tot timpul sunt la Templu. Dumnezeu nu e nervos.

O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.


Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

Dacă nu te ucide ea, te ucid eu!


Aș putea fi fariseu. Aș putea critica pînă la loc-comanda textul acestui cîntec. Clipul la fel. Dar la ce mi-ar folosi? Cui i-ar folosi… Și totuși!

Un tip actualmente arătos își manifestă ceva. M-am tot întrebat ce, dar e clar că e un zăpăcit tipic. De ce? Pentru că se exprimă ca o mîță. Am cîteva, așa că știu asta din experiență. Încercați să împiedicați o mîță să ajungă la mîncarea din care se înfruptă alte cîteva. O să încerce să ajungă la ea pe ocolite. Pe la spatele tău. Pînă își atinge scopul.

Ea te face complice pentru că atacă și te poziționezi în funcție de inițiativa ei. Abia așteaptă să-și înșface bucățica cu gheruțele. După aia fuge. În viteză…

Cam așa și tipul ăsta:vede bucățica, îi dă tîrcoale, o face (în imaginația lui) subiectul unui joc. Simplu. Murdar. În antiteză. Catalogat ca un delir pînă la cer. Mda…

E totul în viteză
Delir cât cerul de înalt
Suntem în antiteză
Subiecții unui simplu joc murdar

Nu cred că ochii lui coboară rușinați. Că altfel de ce ar mai fi continuat? Poate ochii lui ne-rușinați… De doritori, sunt doritori. E clar. Bine că în locul tipei nu este un tip. Singurul lucru pe care-l poate face e să o respire. Vorba vine…

Ochii mei, rușinati, coboară doritor

Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea,

Și ea-l ucide. Serios? Cum? Mie mi se pare că el se sinucide. Mîța ce-i spune șoricelului fugar că trebuie să-l pape că altfel o omoară. Încă nu mi-am revenit după șocul avut la vederea imaginii acelei mîțe sfîșiată de șoricelul vegetarian!

Mă ucide ea

Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Se pare că tipul ăsta se vrea victimă sigură. E prea timid să facă curte cuiva, vrea să fie agresat. O fi vreun masochist…

E atât de grațioasă

Printre mulțimi de oameni
Plictisiți pe drum

Și pare un dans ascuns
Supuși, dansează doi necunoscuți

Și veșnica poveste: atracția între doi necunoscuți. Supuși? Cui? Dansează? Ai vrea tu!

Ochii mei, rușinați, coboară doritor
Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi rupe inima, Îmi rupe inima
Din piept

Tipul ia foc. Nu de la întîlnirea cu necunoscuta trăznet, ci de la asfalt. Atenție municipalitatea: reparați o dată auto-stropitoarea aia, că se încing oamenii și le fierb creierii! Sau altceva…

Arde pe asfalt și pulsează foc
Arde, arde revoltat
Arde prea frumos, arde inima
Arde, recunosc

Și urmează apoteoza apoteozei. Ză criim ăv ză criim! Biata și în același timp inconștienta fată îi rupe fără milă inima. Tocmai din piept. După cum curg versurile și muzica nu aș spune că e vorba de piept și de inimă, dar ce știu eu! Buzele alea… Și gravitația domle! Îl atacă pe neașteptate. Mai știu eu unul ce se credea atacat de dulap, de farfurii și cuțite, dis-de-dimineață. Amorez  paranoic.

Mă ucide ea încet, încet
Îmi rupe inima, da, din piept
Tremură ușor buzele mușcate
Iar gravitația mă atacă

Dar nu, nu s-a terminat. După final, e grand finale. Al doilea punct culminant. Cum e vorba despre sex și nimic altceva, gîndul mă duce spre un hepi end fericit  închipuit de mîța hămesită. Și șoricelul trebuie să ajungă la extaz în ghiarele felinei. Fluturi imaginari, vibrații numai calde, că cele reci nu duc niciunde, și mugetul unui final descătușat de un foc mistuitor taman în pat, dar nu în cel conjugal. Tipic. Doar timpul, acest nemernic ce nu ne bagă-n seamă, e de vină. În rest totul e ochei.

Fluturi și vibrații calde pe asfalt
De parcă ne plimbăm desculți, prin pat
Sirene de incendiu care nu ne pot opri
Iar timpul, un nemernic, numără grăbit

Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea
Da, da

Bă, dacă nu te ucide ea, te ucid eu!

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Viitorul sună bine?


scris în 10 ianuarie

Ziceam că toată tevatura asta cu Norvegia, părinții, copiii și amestecul unora cu nasul, cu pasiuni, cu nervi, cu sudalme, cu scrieri și spuse, pă bloguri, pă știri, pă Cartea feței, se aseamănă cu mînia populară de culoare la arestarea lui O.J. Simpson, un fost jucător american de fotbal de culoare ce-și molestase soția, apoi după ce aceasta divorțase o lichidase atît pe ea, cît și pe tipul cu care avea o relație intimă. Afro-americanii cu susținătorii lor făcuseră atîtea presiuni încît el nu a fost condamnat pentru crimă. Dar părinții fostei sale soții obținuseră în tribunal daune de peste 33 milioane de dolari. Că de fapt OJ Simpson o omorîse.

Nu, nu e vorba de vechea reclamă de la Orange Viitorul sună bine… E vorba dacă cumva viitorul va suna bine. De ce?

Pentru că lumea asta se duce pe rîpă. Homosexualii și homosexualele ne atacă, musulmanii ne invadează, ne violează și ne omorează. Ați remarcat stilul ușor arhaic și homoristic. La risk. Serios e doar faptul că benevaretul ăla sau cum îi zice, ne ia copii. Și nu-i mai vedem decît cu pază. Eu sper să scap cu ai mei sau cine știe, ai mei scapă de mine… Mă prevalez de înțelepciunea poporului român creștin de mii de ani pentru a declara că i-am bătut, îi bat și îi voi mai bate. Ultima dată m-au bătut ei, dar nu contează. Nu-mi place Ligretto.

Și revenind la subiect. E trist ca cineva să-ți ia copiii. Mai ales să-i ia copiii mamei ce i-a purtat. În România nu se întîmplă decît rar astfel de lucruri pentru că legea noastră e absentă. Da absentă rău! Oare de ce nu se protestează împotriva legii ăsteia?

De pildă știu un caz, poate mai multe, în care părintele nu este decăzut din drepturi deși copilul este crescut de altcineva. Pe el nu-l interesează cîtuși de puțin soarta copilului, este plecat cu lunile în Occident. Pe care-l exploatează la colțul străzii și nu numai. El vrea să pună mîna pe copil cînd e gata crescut, învățat, și îl poate valorifica. Îl vinde, îl exportă sau îl exploatează. Dar asta nu ne interesează, că el e părinte. Conform legii românești, unul bun. Împotriva unei legi de-a noastre nu avem puterea, tăria, să protestăm.

Hei, bisericile, se aude? Mă tem că nu…

Viitorul sună bine?

Între 1700 și 1764 românii din Transilvania s-au războit între ei. Puțini știu asta. Unii dintre ei, cu cap, ce au întrezărit viitorul au vrut să devină cetățeni în propria lor țară. Să aibă drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii. Asta după eșuarea lamentabilă de Reformei printre români. Era o speranță.

Dar alții mai adînciți în conservatorism nu au putut aprecia eforturile străinilor, nemților, iezuiților, austriecilor, papei. Cel puțin teoretic am fi avut șansa să ne facem o națiune fără bizantinism, fără fanariotism, fără păcatele atît de înfierate ale Orientului.

Acum acuzăm Occidentul că e liberal, socialist, imoral, materialist și hapsîn, dar trăim fără probleme în orientala noastră Românie. Aceiași națiune ce avea șansa să se nască ca stat modern, occidental, în Transilvania, iar Principatele, dacă ar fi existat, să ceară să se unească la acea Românie.

Dar n-am vrut. Nu ne-am lăsat pînă nu am sabotat planul austriecilor.

Acum am uitat că numai din Occident ne-a venit progresul. De unde vine religia noastră în afară de cea ortodoxă? Din Occident. De unde vine setea de libertate și democrație? Din Occident. De unde avem ideea originii romane? Din Occident. Unde ne-am făcut un nume? În Occident. Cine a vrut ca România să existe? Occidentul.

Occidentul ăsta!

Unde sună bine viitorul?

Mene, mene, techel, ufarsin sau paranoia dezvoltată


Dacă copiii unei familii de români credincioşi declaraţi foarte credincioşi de un anume pastor româno-american şi-ar fi bătut părinţii şi ar fi fost daţi pe mîna autorităţilor, campania pro-părinţi ar fi fost tot atît de vehementă şi ne-ar fi împărţit în două tabere diametral opuse pe aceleaşi criterii?

Mă îndoiesc. Daţi-mi şi mie voie să am propria mea paranoia.

Standardul bine-rău în momentul de faţă a fost plasat în nişa credincios adevărat partizanul părinţilor şi al pastorului româno-american. oricine are o altă opinie e nebun, liberal, fals creştin, răuvoitor, unfriend şi prinde posturi străine.

Nu mai e completul inchiziţiei, este plutonul de execuţie al creştinului verde, duşmanul declarat al celorlalţi ce fac rabat la credinţă, moralitate, patriotism şi ce nu-mi place mie.

Mene, mene, techel, ufarsin-ul modern nu mai este scris de către mîna divină, ci de gura şi condeiul unor enervaţi ai domnului. Care domn, nu se ştie.

Cert este că dincolo de drama în sine, ne sdropşim unii la alţii pe criterii subiective, fără martori audiaţi sub jurămînt, dar jurîndu-ne cu mîna pe Biblie, Dumnezeu sau templu de parcă e vorba de mîntuirea neamului.

Adio îndurarea, mila, suportarea pierderii şi îndreptarea greşelii. Pare un vajnic concurs al dreptăţii pe teme parentale, justiţiei, a bunului simţ şi a unui fariseism mai mult sau mai puţin local.

Încă puţin şi, cine ştie, poate se declară cod roşu, stare de urgenţă sau iminenţa invaziei locuitorilor din alfa centauri.

Cînd toate astea se vor termina, poate vom avea curajul să ne uităm în oglindă, să ne privim lung şi să ne facem mea culpa. poate ne vom apropia pentru că am descoperit că dincolo de oglindă ne priveşte cineva mai important ca cearta noastră de doi bani.

Sau cine ştie, e doar ceva ce izvorăşte din paranoia mea, personală. În cazul acesta, mea culpa!

Mene, mene, techel, ufarsin!

Cert este că dezbaterile civilizate între români nu sunt prea pomenite. Legea bîtei, a dictatorului luminat sau pantofar e încă cuibărită în reflexele unora dintre noi. Nu ştim să discutăm, dar ştim să ne duşmănim pentru vini imaginare sau nu. Pentru dezacord. pentru gîndire personală. Sau liberă.

PS Încercaţi să daţi o definiţie proprie a legalismului în cazul insinuat. Hmmm…

Hannibal ad portas!


Nu e vorba de un oarecare Hannibal din serialul teve. Nici de cel de pe marele ecran. E vorba de un Hannibal de acum mai mult de 2000 de ani. Era cartaginez. Se bătea cu romanii. Se bătea cu ei la ei acasă și se bătea bine. N-a lipsit mult ca Roma să fie desființată. În campania sa din Italia sau mai bine zis în al doilea război punic Hannibal nimicise una după alta armatele romane. Se plimba-n Italia de parcă era la el în Africa. Inspira teroare. Apăruse și la porțile Romei. Ca urmare mamele romane își speriau copii cu Hannibal ad portas, adică Hannibal e la ușă!

Cu alte cuvinte, dacă nu ești cuminte, te ia Hannibal! Un fel de Bau-bau antic.

Contextul istoric ne spune că Roma făcuse tot ce se putea ca să reziste. Legiunile sale au fost însă înfrînte, orașele sale jefuite. Dacă nu ar fi făcut nimic probabil că ar fi trebuit să arunce armele și să-l primească pe Hannibal cu flori și ofrande, ca să-l îmbuneze.

Mă gîndesc dacă cei ce strigă aidoma mamelor romane de acum 2000 de ani Satana la ușă au dreptate! Dacă rockerii sunt sataniști, dacă musulmanii sunt sataniști, dacă toată lumea asta e satanistă. O fi așa, nu contest. Dar…

Dacă spui că rockerii sunt sataniști mi se pare corect ce spui. Dacă BOR et co (adică toate celelalte biserici) are de gînd să cînte partitura satanismului, ar fi trebuit să-și asume poziția pînă la capăt și în ciuda tuturor criticilor. O poziție de acest gen, adică absolută, tranșantă și ideologică nu se poate altera la presiuni de niciun fel.

De ce a fost executat Brîncoveanu împreună cu fiii săi? Că era prea bogat sau că era ortodox? De ce are BOR martiri, că au fost invidiați pentru ce aveau sau că au crezut dreapta credință? Păi dacă ești ferm convins că ai o mare misiune, că îți este desemnată o slujbă unică de sus, păi nene bate-te pentru asta. Fii martir și în sec XXI să vadă islamișții că și creștinilor adevărați nu le pasă de moarte.

Dacă Satana e acolo, iar tu ai misiunea de a-l combate, combate-l domle pînă la capăt. Că altfel ești ca Agamiță Dandanache ce a fost tot combătut. Sau ca mamele romane care își speriau doar copiii cu Hannibal ad portas.

Dacă vrei ca realitatea existenței Satanei să nu cadă în derizoriu, fă ceva pentru poporul ăsta pentru ca să-și dea seama de rolul pe care-l are Dumnezeu în viața sa. Și dacă după trei zile de la nenorocire apari și spui că de fapt ai fost p-acolo și acum faci metanii, ridici o troiță, faci slujbe, nu se cheamă că te-ai întors, că ai făcut pact cu Satana? Unde e consecvența în învățătură? Unde este vîna, rădăcina isihastă, unde sunt energiile necreate de care ai avut parte?

Nu se întreabă poporul pe bună dreptate dacă Satana este la porți?