Primul an: multe schimbări de ulei la motor. Cam 15000 km la un an de la înmatriculare.
Apare, suspect, o segmentare puţin după 35000 km. Vestiţii segmenţi Borgo nu au produs însă miracole. În plus, pe cînd era încă în garanţie s-a constatat că unul dintre palierele arborelui cotit avea o bătaie de 0.1 mm din fabricaţie. Însă neremediată de service Dacia. Acum pentru aşa ceva îţi schimbă motorul. Asta a păţit Dusterul produs în 2014 pe care-l deţin, pe cînd era în garanţie: a fost rechemat…
Hitler a minţit tot timpul. Spunea că vrea să-i apere pe germanii din ţările învecinate de persecuţie. Dar vrea pace. După Ansluss a ocupat partea de vest a Cehoslovaciei. Cu acordul marilor Puteri. Ce nu aveau chef de război. Ci de viaţă bună. Apoi a ocupat Cehia şi a impus protectoratul. După care a urmat împărţirea Poloniei. România a pierdut, tot fără război Ardealul de nord, jumătate din Moldova şi Cuadrilaterul. Hitler a declanşat operaţiunea Barbarossa, a atacat URSS fără declaraţie de război – putem să spunem că era o operaţiune specială – în ciuda tratatului de neagresiune încheiat în 1939. În afară de aliaţii Germaniei toată lumea s-a convins că nu se poate discuta cu Hitler. Pentru că una zice şi alta face.
În fine, în prezent este la fel de clar – fără un al treilea război mondial declarat, dar aflat pe rol – că Putin minte. Tot timpul. Şi că aparatul de stat condus de el minte. Ca urmare ce constatăm? Ceva foarte simplu: în caz că Ucraina vrea să încheie pace nu are cu cine discuta. Nu poţi să închei pace cu cineva care minte tot timpul. Cu cineva care a încălcat atâtea tratate şi norme internaţionale. Şi minte că n-a făcut aşa ceva.
Ca urmare comunitatea internaţională nu va putea trata cu Rusia dacă regimul Putin va continua să fie la putere în Rusia. Nici măcar dacă va câştiga războiul cu Ucraina. Sau cel cu Moldova, Estonia, Letonia, Lituania şi Finlanda. Pentru că nu există nici o punte de legătură bazată pe adevăr. Războiul cu Ucraina a creat un precedent periculos. Încă din 2014. Acum este la apogeu.
În plus Rusia ameninţă cu armele nucleare. În timp de pace. Adică fără să fie în război cu ţările respective. Să ne facem că uităm de întreruperea exportului de cereale din Ucraina?
Rusia îşi va folosi armamentul nuclear doar dacă fiinţa sa va fi ameninţată? Rusie, nu te supăra dar pari mai degrabă o sinucigaşă ce stă cu butonul pe detonatorul bombei ţipând la toată lumea să se predea. Cine-ţi umple mintea cu gânduri sinucigaşe? Cine a pus mâna pe detonator? Occidentul? Nu.
Jordan Peterson a abordat efectele minciunii într-un mail circular ca zicea ieri – ce coincidenţă ! :
The Danger of Lying
One of the things I tried to think through is why you should tell the truth.
Lying is very powerful because you can manipulate the world with your language. And you can get what you want lots of times; or escape from things you don’t want.
So why not lie all the time.
Well, (there are a bunch of reasons), but one of them is that you can’t trust yourself if you lie. And there are going to be times in your life when you have no one to turn to accept you.
So, if you’ve stuffed yourself full of lies, you’re going to be in a crisis one day, and you’re going to have to make a decision, and you’re going to decide wrong, and you’re going to be in real trouble. You won’t have the clarity of mind necessary to make the proper judgement because you have filled your imagination and perception with rubbish. Be aware of this.
Deuteronomy 25:15
You must maintain accurate and honest weights and measures, so that you may live long in the land that the LORD your God is giving you.
Regarding Kosovo NATO decided:
https://www.nato.int/kosovo/history.htm says:
On 13 October 1998, following a deterioration of the situation, the NATO Council authorised Activation Orders for air strikes. This move was designed to support diplomatic efforts to make the Milosevic regime withdraw forces from Kosovo, cooperate in bringing an end to the violence and facilitate the return of refugees to their homes. At the last moment, following further diplomatic initiatives including visits to Belgrade by NATO’s Secretary General Solana, US Envoys Holbrooke and Hill, the Chairman of NATO’s Military Committee, General Naumann, and the Supreme Allied Commander Europe, General Clark, President Milosevic agreed to comply and the air strikes were called off.
On 10 June 1999, after an air campaign lasting seventy-seven days, NATO Secretary General Javier Solana announced that he had instructed General Wesley Clark, Supreme Allied Commander Europe, temporarily to suspend NATO’s air operations against Yugoslavia. This decision was taken after consultations with the North Atlantic Council and confirmation from General Clark that the full withdrawal of Yugoslav forces from Kosovo had begun.
But, from 2014 on, NATO decided not to intervine in Ukraina despite the country being attacked by Russia. Why?
Why – again – a sovereign state demanding defence from abroad is left alone to fight for its territory, right to have its own elected government, life and property of its citizens?
It sets up a very, very dangerous precedent which begs the question: Who is next?
De exemplu n-ar trebui oare să se întrebe cine ar fi vrut să mai trăiască sub jugul rus după ce s-a destrămat imperiul ţarist? A fost nevoie de războaie de cotropire sub pretextul răspândirii la scară mondială a revoluţiei bolşevice ca ţările scăpate de robia ţaristă să fie din nou subjugate.
Europa de est a spus de nenumărate ori că nu-i mai vrea pe sovietici. Apoi după căderea URSS cu greu a mai vrut cineva să fie în CIS. Cine a vrut? Republicile dictatorilor.
Deci imperiul rus s-a destrămat de două ori. Ştim de ce. Am învăţat lecţia. Şi Ucraina ştie asta. Doar Rusia nu o pricepe.
Când şi cui a dat Rusia ajutor dezinteresat fără să ocupe teritorii? Acum joacă cartea victimei care atacă spunând că vrea să ajute Ucraina. S-o ajute să moară sau ce?
Citind ştirile constaţi că lumea e foarte ciudată. De exemplu o tanti din Ploieşti a spart un termometru. Şi acum are dosar penal. Nu-mi vine să cred! Eu am spart mai multe termometre – e drept când eram copil, deci scuza că eram minor – şi nu mi-a făcut nimeni dosar penal. Nici măcar nu m-a urecheat. Şi cât m-am jucat cu mercurul ăla ce părea argint viu. Dar a apărut o lege ce spune că mercurul este un metal periculos, toxic de te-omoară. Păi asta ştiam de la poetul Macedonski încoace: el şi-a colectat puţin timp înainte de a muri firele mustăţilor sale într-o cutiuţă. Dar de ce dosar penal? Păi acum mercurul e caracterizat ca un hazard prea mare atât pentru sănătatea, cât şi pentru securitatea omului. Că pe lângă faptul că poţi otrăvi pe cineva, se pot face detonatoare cu mercur pentru bombe.
Nu ştiu câte detonatoare pentru bombe poţi face cu mercurul dintr-un termometru. Nici câţi oameni ai putea otrăvi cu el. Dar ştiu în mod cert că persoana care a dat telefon la poliţie că a spart un termometru cu mercur n-a fost 100% normală. Şi probabil, într-un exces de zel poliţia a aplicat planul de intervenţie ca şi cum era vorba de un kil de substanţă periculoasă. Că de aia a intervenit şi Agenţia pentru Situaţii de Urgenţă. Din chestia asta sper ca judecătorul cel puţin să râdă, să-i urecheze pe participanţii la farsa asta ca să nu mai cheltuie banii statului pe nebunii din astea! Dar suntem în România…
Lumea e nebună!
O altă chestie pe acelaşi calapod vine din străinătate. De la mai nou vestita Kamila Valieva, patinatoarea de 15 ani din Rusia, campioană olimpică. După ce a fost găsită dopată de comisie se spunea că Rusia va pierde medaliile de aur la patinaj pe echipe. Dar n-a fost aşa. Că cică-i pică moralul fetei şi o fi distrusă pe viaţă. Hm… Şi ce să vezi mai noi fetiţa vine cu o explicaţie pentru prezenţa substanţei interzise în interiorul său fizic şi chimic. A băut apă din paharul folosit de bunicul său care era tratat cu un medicament pentru inimă ce conţinea substanţa respectivă. De unde ştia ea asta? Era bună d-aia!
O fi. Dar dac-ar trebui să reacţionăm conform legii, o scuză, neatenţie sau neştiinţa nu constituie o excepţie de la asumarea responsabilităţii. Cam ca în cazul consumului de alcool sau al altor substanţe: degeaba ai fost beat criţă şi ai făcut un accident, nu alcoolul e de vină. E şi cazul ăsta foarte asemănător cu cel al mercurului ploieştean, doar că pe dos. Doar că suntem în China…
Lumea e tot nebună.
Din Statele Unite aflăm că madam Hillary a lui Clinton, cea ce l-a iertat pentru aventura cu Monica Lewinski şi a candidat la preşedinţie a comis multiple ilegalităţi. A accesat serverele lui Trump ca să găsească dovezi că acesta era vândut Rusiei. Asta ar fi un pic de recidivă în stil democrat la Watergate-ul lui Nixon, dar cireaşa de pe tortul de acum al republicanilor este alta: Biden, actualul preşedinte ştia despre această afacere. Hm… Aici suntem în Statele Unite.
Mă întreb cine-i normal?
Şi ca nebunia să fie totală Putin vrea război în Europa. Putin ce s-a jucat cu constituţia ca să rămână preşedinte dincolo de mandatele legale. Putin ce a fost prim-ministru în timp ce fostul prim-ministrul său era preşedinte. Putin ce a modificat constituţia să mai fie preşedinte. Putin ce s-a asigurat de impunitate legală după şi dacă nu va mai fi preşedinte. Putin ce nu ţine cont de acordul de la Viena în care garanta frontierele Ucrainei ce a cedat arsenalul nuclear Rusiei. Putin ce se făcea că nu ştie cine sunt omuleţii verzi şi că echipament militar poate fi cumpărat de la abeceul din colţ, aşa că putea fi oricine. Putin care nu ştia că tancuri, artilerie şi soldaţi ruşi luptau împotriva Ucrainei pe teritoriul acesteia în 2015. Şi garanţii tratatului n-au făcut nimic. Asta-i o nebunie la fel de mare ca a lui Putin. Războiul nu e în Rusia, e în Ucraina. De câţiva ani buni.
Planeta asta e nebună rău. Aniversăm doi ani de pandemie… Un război ne lipsea.
După cum spune şi titlul, nişte americani bolânzi, QAnonişti, plini de credinţă, l-au aşteptat pe fiul decedat al asasinatului John Fitzgerald Kennedy, pe când era preşedinte USA, să apară aut ăv ză blu. Unde? Tocmai acolo unde a fost asasinat preşedintele american. De ce? Ca să inaugureze epoca Trump, adică să-l readucă la putere pe Trump. Ui…
Ca urmare nu mă mai mir că unii cred că pământul e plat, că sunt cetăţeni suverani, că misiunea de pe Lună a americanilor s-a jucat într-un platou, etc. Că şi noi îi avem pe ai noştri: tuneluri dacice pe sub munţi, energie pe la babele, Ceauşescu n-a murit şi aşa mai departe.
Ba unii cred şi mărturisesc (adică pun în practică) că PNL şi PSD o să conducă România pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie, spre visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Măi, hai că încep şi eu să cred că Ceauşescu n-a murit. Păcat că-i aşa de bătrân.
U.M.C. o să pună stăpânire pe planeta asta. Este un partid cu o mare credinţă. Ce contează că nici fiul, nici tatăl Kennedy n-au apărut atunci şi acolo. Puteau să apară la concertul Rolling Stones din seara aceea. Dar nici acolo, nici atunci n-au apărut. Ce, acum n-o să credeţi că PNL+PSD nu o să producă reapariţia lui Ceauşescu? Eu am o credinţă ai mare ca voi. Ceauşescu este deja cu un picior în Parlament, Senat şi cu o bucă pe tronul prezidenţial. Poate c-o să-l cheme Kelemen de data asta, dar tot Ceauşescu va fi…
Când nebunii au credinţă nu-i de joacă!
Eram elev într-un liceu industrial din partea de vest a ţării. Făceam parte de câţiva ani din organizaţia comunistă numită generic Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) în care eram uneori votat de colegii de clasă drept casier şi încasam de la ei o cotizaţie simbolică ce bineînţeles era plătită de părinţi. Nimic altceva.
Într-o zi pe nepusă masă suntem adunaţi toţi uteciştii din liceu în sala de educaţie fizică – dacă-mi aduc aminte corect – unde are loc practic un proces. Doi dintre colegii noştri de liceu, din ani mai mari ne-au făcut de ruşine. Au trădat crezul nostru comunist. Trădătorii – naivii de ei, deşi aveau vreo 15-16 ani – au scris unui post de radio capitalist să le difuzeze nişte piese muzicale. Naivi pentru că şi-au dat numele. Trădători pentru că muzica era capitalistă, rock şi că postul de radio se numea Radio Luxembourg.
Poate asta n-ar fi contat prea mult pentru mine. Au făcut o prostie, o plătesc. Oricum eu – probabil şi familia mea – am scăpat prin clasa a treia, a patra de a fi etichetat şi sancţionat de aceeaşi manieră cel puţin, pe când mă căzneam să anunţ la o adunare de pionieri, că muncitorii nu erau chiar aşa de exploatați în capitalism, pe cum eram noi învăţaţi, după ce contemplasem acasă un prospect al firmei Fiat.
Şi cum ziceam, asta n-ar fi contat pentru mine, şi cine ştie, poate şi nici pentru alţi colegi, dacă după momentele în care fapta acuzată n-ar fi fost condamnată de tovarăşa profesoară de limba şi literatura română poreclită – habar n-am din ce motive – Ruli, instructor UTC pe liceu şi membru al PCR (Partidul Comunist Român) n-am fi fost martorii unei scene cu un pronunţat iz ideologic.
Da, ca-ntr-o adevărată scenă ruptă din realitatea istorică a secolului XVI poate, când predicatorii săreau pur şi simplu pe scena teatrului ambulant în mijlocul unei piese antice plină de suspans atacând spectatorii cu proclamări exaltate despre moartea lui Isus sau cine mai ştie ce teme, o voce găunoasă, răguşită, dar dotată cu o încărcătura cvasi-latentă de acuzaţii proletare – ei, eram într-un liceu industrial, ce mama supărării tovarăşi! – m-a distras din autoproclamata reverie în care mă ţinuse captiv discursul tovarăşei.
-Voi! Voi sunteţi vinovaţi împreună cu ei amândoi! Pentru că voi n-aţi luat seama. Pentru că voi n-aţi ştiut ce fac ei. Pentru că sunteţi colegii lor. Dacă numai unul dintre voi ar fi avut un pic de conştiinţă cetăţenească asta nu s-ar fi întâmplat. Dar ne-aţi făcut de ruşine. Aţi adus atingere unităţii ideologice a organizaţiei noastre UTC. Ruşine. Voi aţi…
Şi ca prin minune colegul nostru – că el era – colegul nostru Nilă, cel mic, că avea un frate într-un an mai mare, fu oprit tocmai de tovarăşa instructor, membru PCR, Ruli:
– Lasă Nilă, vom lua măsurile corespunzătoare.
Buzele parcă arse de febră, ochii scânteietori şi pumnii încleştaţi ai lui Nilă cel mic n-au prevăzut asta. Cum, când pot să-i sfâşii cu impunitate, să ies în evidenţă cât de devotat sunt cauzei partidului, când ei ar trebui să moară, poate împreună cu ăştia toţi ce n-au vegheat – ar trebui să le împărtăşească cumva soarta – mă opriţi? De ce? Eu vreau binele partidului. Eu sunt altcumva decât ei. De ce nu pot să…
Mai reţin doar figura unuia dintre împricinaţi pentru că era un băiat înalt şi slăbuţ. Reţineţi că aproximativ 50% din clasa mea erau nemţi ce avuseseră o parte sau toată familia deportată în URSS sau în Bărăgan. Şi reţineţi că eram în perioada de glorie a lui Ceauşescu când magazinele erau pline de mâncare, benzina era ieftină şi neraţionalizată, se construiau mii de blocuri. Dar micile şi mortalele lipitori ale tragediei optimiste de sorginte comunistă erau prezente şi vehemente. Parcă eram într-o scenă de film turnat în URSS cu Revoluţia bolşevică.
Poate risc încadrându-l pe acest elev utecist român în tagma acelor familii care au beneficiat de vreuna dintre politicile comuniste, cum a fost de exemplu colectivizarea forţată. Dar body-language-ul lui, modul lui de se îmbrăca, de a vorbi şi de a acţiona – inclusiv discursul său acuzator în cel mai bun stil robespierrist, l-au încadrat în mintea mea exact acolo: un produs al profitului ideologic comunist. Un pui, un demn urmaş al totalitarismului românesc. De care la vremea aceea nu aveam habar.
Nimănui nu i-a trecut prin cap să îl întrebe pe micul, dar vajnic acuzator/agitator ce i-a trecut prin cap. Nici dacă a fost instruit să facă ce a făcut. Nici nu i-a trecut nimănui prin minte ideea a-i apăra pe acuzați, de a intra benevol în bătaia puștii ideologice și a risca să fie executat într-un mod similar sau chiar mai abject. Toți am tăcut mâlc. Era pardonabil.
N-am mai fost martor la ceva asemănător până într-o zi din anul 1995. La o capelă a unui institut biblic la care eram angajat. Nu mi-am închipuit ce va urma, dar oricum mi-am luat o carte în caz că urmează ceva extrem de plictisitor. Mai ţin minte şi acum coperta verde-albă. Mai ţin minte şi numele autorului. Cartea abia apăruse şi-mi era deosebit de folositoare: Damşa, T., V., Biserica Greco-catolică în perspectivă istorică.
Dar ceea ce a urmat a întrecut ca violenţă psihică precedenta experienţă veche deja de peste 20 de ani. Ce fusese procesată, catalogată şi arhivată undeva într-un fişier dosnic al existenţei mele şi al existenţei comunismului pre-decembrist.
Şi am asistat la un spectacol de zile mari. La un proces spectacol. Evident cu public. Evident cu actori. Evident cu marele inchizitor. Şi evident de tragic, cu câteva victime. Dar show-ul totalitarismului de la vârful piramidei din care făceam parte trebuia să aibă un context, un scop şi o finalitate ce va să fie înscrisă ca să dăinuiască în etosul instituţiei. Ca să fie învăţătură de minte.
Nu ştiu dacă are sens să povestesc acum ce anume făcuseră acei studenţi. Ce nu făcuseră, dar au fost acuzaţi că făcuseră sau că pur şi simplu chiar se bucuraseră de ceea ce făcuseră şi erau acuzaţi cu o oarecare marjă de sfântă dreptate creştin-fundamentalistă extrem de conservatoare, ba chiar legalistă aș putea zice pe bună dreptate. Nu asta este important. Şi cred că n-a fost important nici atunci. Dar trebuie să menţionez că micii şi marii inchizitori au dus la îndeplinire un plan la fel de ideologizat, cvasi demonic – dacă tot suntem în acest registru asumat creştin – fie vorba între noi, total liberal când sunt analizate acţiunile, nu vorbele conducerii, ce nu dă doi bani pe sufletul omului şi nici nu crede în existenţa demonilor – pentru a-şi pune în operă atât spectacolul de atunci, cât şi ceea ce a urmat după spectacol, atunci când presiunea sa paroxistică a dus la mărturisiri demne de cea mai haină laşitate, de un spectacol de turnătorie demnă doar de presiunile regimurilor totalitare ale secolului XX. Ei, încă eram în secolul XX…
Mi-ar plăcea să greșesc afirmând că cel ce era acuzatorul nu era tradiționalul Satan, ci tocmai idolul nostru care conducea instituția, un om pe care și noi l-am transformat – cel puțin într-o oarecare măsură – în ceea ce era. În lacrimile lui din acele momente n-am văzut părerea de rău, identificarea cu sufletul ce a greșit, ci efectul produs de deziluzia atacului mârșav săvârșit de câțiva studenți asupra instituției pe care cu onor o conducea. De parcă Isus pe cruce ar fi spus bisericii, nu tâlharului astăzi vei fi cu mine-n rai! De parcă atunci când Pavel spune că Isus a murit pentru biserică ca s-o sfințească și s-o înfățișeze fără pată se gândea la Petru ca la primul papă și la el ca la episcopul itinerant ce punea bazele ierarhice ale instituției. Dacă Isus a stat la același nivel și a murit pentru și cu un singur păcătos pe care l-a luat cu el dincolo, tocmai acest tip de episcop are sens, nu cel instituțional cu lacrimi publice, îmbrăcat în odăjdii aurite și cu coroană de nestemate pe cap.
La puţină vreme după acest eveniment traumatic la mai multe nivele, am avut ocazia împreună cu alte cadre ale respectivei instituţii de învăţământ superior, să stau la masă cu un important invitat din Statele Unite ce tocmai predicase la capelă. Predicase în acelaşi etos al capelei mai-sus-amintită. Cu toate că mă aşezasem lângă el la masă, n-am reuşit să schimb un cuvânt cu persoana în cauză. Nici măcar să mă întorc către el din politeţe şi să-i spun Poftă bună. N-am fost înstare. Am fost slab sau instinctul de conservare mi-a dictat-o? N-aş putea s-o spun. Şi nici măcar nu prefer adevărul în acest caz. Sunt – mă simt- vinovat. Nu pentru că eram părtaş aceloraşi crime, în ghilimele, ci pentru că n-am făcut sau n-am zis nimic în apărarea celor ce erau judecaţi într-un proces spectacol de sorginte totalitară. E tardiv să-mi cer iertare, dar nu e tardiv să-mi iert sufletul că a asistat la asemenea grozăvii într-un loc auto-proclamat sfânt. Cel puţin generic.
Tema predicii sale a fost imposibilitatea liderului păcătos de a mai fi reabilitat. N-a contat că contrazicea esenţial sursa inspiraţiei sale revelate divin. N-a contat că misiunea unui dascăl nu este cea de judecător al sufletului, ci de îndrumător, nici cea de ascultător al confesiunii ca un pastor ce era. A contat lecţia ce trebuia livrată și distribuită conform unei sentinţe apriori stabilite: Vinovat fără drept de apel.
Oare ce a fost în mintea lui Isus Cristos pe cruce când i-a spus păcătosului de lângă el ce își primea pedeapsa: Astăzi vei fi cu mine-n rai? La ce angaja asta individul? Pe mine? Dar instituția?
Pasarea Phoenix Remixed & co 